Osman Yilmaz împotriva Turciei

La originea cauzei se află o plângere (nr. 18896/05) îndreptată împotriva Republicii Turcia și pe care un cetățean al acestui stat, Domnu Osman Yılmaz ("reclamantul"), a sesizat Curtea la 16 mai 2005 în virtutea articolului 34 al Convenției de apărare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale ("Convenția").

Reclamantul este reprezentat de către Doamna M. Turan Oralkan, avocat la Istanbul. Guvernul turc ("Guvernul") este reprezentat de către agentul acestuia.

Reclamantul susține în special o încălcare a dreptului să acceseze un tribunal și a dreptului la un proces echitabil (art. 6 § 1 al Convenției).

La 25 iunie 2008, președinta secției a doua a hotărât comunicarea plângerii Guvernului. Conform articolului 29 § 3 al Convenției, s-a hotărât de asemenea ca camera să se pronunțe în același timp asupra admisibilității și fondului cauzei.

La 1 septembrie 2000, a fost victimă a unui accident de circulație în timp ce călătorea pentru societatea de transport care îl angajase. A suferit răniri grave și din atunci suferă de paralizie a membrelor inferioare. Sistemul de asigurări sociale i-a recunoscut o incapacitate de muncă de 100%.

La 24 octombrie 2000, a sesizat tribunalul muncii din Bursa cu o acțiune de despăgubire împotriva angajatorului și a angajatului responsabil de accident. A solicitat 150 000 000 000 de lire turce (TRL) pentru prejudiciu material și și-a rezervat drepturile cu privire la prejudiciu moral. De asemenea, a cerut tribunalului muncii să adopte măsuri provizorii pentru a preveni păgubiții de a-și dilapa bunurile în cursul procedurii.

În aceeași zi, tribunalul muncii a adoptat o măsură provizorie asupra bunurilor păgubiților de valoare 50 000 000 000 de TRL.

La 29 mai 2003, după ce a respins cererea de asistență juridică a reclamantului pe motiv că acesta primea o pensie de la casa de asigurări sociale, tribunalul muncii i-a acordat 150 000 000 000 de TRL în daune și prejudicii pentru prejudiciu material - de plată solidară de către păgubiți - suma însoțită de rata legală de dobândă în vigoare de la data accidentului. Tribunalul a ordonat de asemenea păgubiților să verseze solidar 8 100 000 000 de TRL la Trezoreria publică pentru taxe de sentință.

La 17 septembrie 2003, reclamantul a sesizat direcția de execuție din Bursa pentru a obține executarea acestei sentințe.

La 25 septembrie 2003, fostul angajator al reclamantului a sesizat judecătorul de execuție din Bursa pentru a se opune oricărei măsuri de execuție forțată. Bazat pe articolele 28 § 1 și 32 ale legii nr. 492 privind taxele (harçlar kanunu), a susținut că, deoarece taxele de sentință solicitate nu fuseseră plătite, sentința nu putea fi notificată reclamantului nici să fii supusă unei măsuri de execuție.

La 18 februarie 2004, judecătorul de execuție a acordat reclamantului un termen de plată fixat la 30 martie 2004.

În memoriul de apărare din 30 martie 2004, avocata reclamantului a cerut judecătorului de execuție să pună o întrebare preliminară Curții Constituționale privind constituționalitatea articolelor 28 și 32 ale legii nr. 492 și să suspende procedura în așteptarea răspunsului. Ea susținea în special că trebuia să fie responsabilitate a Trezoreriei publice, în virtutea articolului 37 al aceleiași legi, să efectueze recuperarea taxelor de sentință și că nu se putea face reclamantul responsabil pentru consecințele neplății acestora chiar dacă nu era datornic pentru aceste taxe. Ea sublinia de asemenea că refuzul societății de transport și al angajatului acesteia de a plăti taxele de sentință, pe care totuși erau datori, trebuia înțeles ca un abuz de drept și o manevră dilatorie pentru a preveni executarea sentinței litigioase, oricât de definitivă. Invocând art. 6 al Convenției, ea pledoiază în final că imposibilitatea reclamantului de a obține executarea acestei sentințe din cauza modalităților de implementare a legii nr. 492 încalcă dreptul de acces la tribunal și dreptul la proces echitabil.

În aceeași zi, judecătorul de execuție a admis cererea societății de transport și a anulat procedura de execuție forțată în virtutea articolului 32 al legii nr. 492, precizând că reclamantul nu făcuse cerere de asistență juridică și nici nu plătise suma corespunzătoare taxelor de sentință, deși îi fusese acordat un termen pentru a face aceasta.

La 22 aprilie 2004, reclamantul a apelat în casație. În memoriul de cale, avocata sa a reitetat mijloacele de apărare depuse în fața judecătorului de execuție și aminti de asemenea că reclamantul făcuse o cerere de asistență juridică dar aceasta fusese respinsă. Ea sublinia că taxele de sentință fuseseră imputate angajatorului și unui alt angajat al reclamantului, și că nu era responsabilitatea reclamantului de a compensa neglijența acestora, cu atât mai mult cu cât resursele sale financiare nu-i permiteau să plătească taxele litigioase.

La 11 iunie 2004, Curtea de Casație a confirmat sentința pronunțată de judecătorul de execuție.

La 10 iulie 2004, reclamantul a sesizat Curtea de Casație cu un recurs de corectare a acestei hotărâri.

La 15 octombrie 2004, Curtea de Casație a respins reclamantul.

Guvernul contestă această teză. A. Privind admisibilitatea 1. Privind respectarea termenului de șase luni

Guvernul invită Curtea să respingă plângerea pentru nerespectarea termenului de șase luni. În acest sens, el susține că hotărârea Curții de Casație din 15 octombrie 2004 a fost depusă în dosarul cauzei la grefia instanței de prim grad la 4 noiembrie 2004, dată, după cum susține, de la care reclamantul avusese șase luni să sesizeze Curtea, ceea ce nu s-a întâmplat. Prin urmare, plângerea ar trebui considerată tardivă.

Reclamantul contestă acest argument și susține că hotărârea Curții de Casație nu i-a fost notificată deși el plătise taxele corespunzătoare de trimitere poștală. El declară că a luat cunoștință de această sentință la 22 noiembrie 2004, dată de la care, la punctul de vedere al acestuia, începe termenul de șase luni.

Curtea amintește că termenul de șase luni nu poate începe să curgă decât în momentul în care persoana interesată are cunoștință efectivă și suficientă a sentinței interne definitive. Mai mult, este responsabilitatea statului care invocă nerespectarea termenului de șase luni să stabilească data la care reclamantul a avut cunoștință a sentinței interne definitive ( Baghli c. Franța, nr. 34374/97, § 31, CEDO 1999-VIII). Curtea observă că, în prezenta cauză, reclamantul se plânge de neobținerea executării unei sentințe care-i acordă o despăgubire. În acest sens, ea amintește că, atunci când presupusa încălcare constă dintr-o situație continuă, termenul de șase luni nu începe să curgă decât în momentul în care această situație continuă se încheie (vezi, mutatis mutandis, Hornsby c. Grecia, 19 martie 1997, § 35, Culegere de hotărâri și decizii 1997-II, și Marinakos c. Grecia (dec.), nr. 49282/99, 29 martie 2000).

În orice caz, presupunând chiar, după cum susține Guvernul, că termenul de șase luni curg de la data hotărârii Curții de Casație, dată de la care reclamantul știa că nu putea obține executarea sentinței litigioase, trebuie constatat că hotărârea în cauză nu i-a fost notificată reclamantului deși hotărârile Curții de Casație în materie civilă sunt notificate părților. Din moment ce obligația de notificare nu a fost respectată și faute pentru Guvern să aducă dovada irefutabilă demonstrând că reclamantul sau consilul acestuia au avut cunoștință a sentinței mai mult de șase luni înainte de introducerea prezentei plângeri, Curtea consideră că termenul de șase luni a fost respectat. Prin urmare, ea respinge excepția Guvernului pe acest punct (pentru o abordare similară, vezi, printre altele, Kutluk și alții c. Turcia, nr. 1318/04, § 21, 3 iunie 2008). 2. Privind epuizarea căilor de atac interne

Guvernul susține că reclamantul a omis să epuizeze căile de atac interne în măsura în care nu a facut cerere de asistență juridică în procedura de execuție, ceea ce ar fi permis articolele 465 până la 472 ale codului de procedură civilă și articolele 176 până la 179 ale legii nr. 1136 privind avocații. El adaugă că respingerea cererii de asistență juridică a reclamantului în procedura devant tribunalul muncii nu-l dispenzia de a reînnoi această cerere, ceea ce ar fi permis art. 469 § 2 al codului de procedură civilă.

Reclamantul amintește mai întâi că taxele litigioase sunt cele aferente procedurii devant tribunalul muncii și nu cele aferente procedurii de execuție - pe care le-a plătit. El consideră deci că atribuirea asistentei juridice în cadrul acestei din urmă proceduri nu ar fi schimbat nimic cu privire la procedura devant instanțele muncii. El subliniază de asemenea că respingerea cererii de asistență juridică în cadrul litigiilor muncii a fost pronunțată în același timp cu sentința pe fond, deci nu mai era în măsură să reînnoiască cererea. El adaugă în final că asistencionarea juridică acordată în temeiul articolului 176 al legii privind avocații permite acoperirea doar a cheltuielilor de reprezentare de către avocat.

La vedere pieselor din dosar, Curtea observă că reclamantul a formulat o cerere de asistență juridică în procedura devant tribunalul muncii, cerere care a fost respinsă la pronunțarea sentinței. În acest sens, ea amintește că a constatat deja că, în virtutea articolului 469 al codului de procedură civilă, decizia de acordare sau nu a asistentei juridice nu poate fi supusă unei căi de atac (vezi, printre altele, Mehmet Hüsni Tunç c. Turcia, nr. 20400/03, § 21, 21 februarie 2008, Bakan, precitat, § 76, și Ciğerhun Öner c. Turcia, nr. 33612/03, § 29, 20 mai 2008). Prin urmare, trebuie respingă excepția preliminară a Guvernului pe acest punct.

Curtea constată de asemenea, la lectura dispozițiilor legii privind avocații, invocate de Guvern, că asistencionarea juridică care poate fi acordată pe această cale are scopul de a acoperi cheltuielile de avocat și nu taxele de sentință. Prin urmare, trebuie de asemenea respingă excepția preliminară a Guvernului pe acest punct.

În final, cu privire la excepția bazată pe posibilitatea reclamantului de a face o cerere de asistență juridică în cadrul procedurii de execuție, Curtea estimează că această parte a excepției ridică întrebări strâns legate de fondul grievei bazate pe art. 6 al Convenției. Prin urmare, ea decide să-și unească la fond.

Curtea constată de asemenea că plângerea nu este manifest neîntemeiată în sensul articolului 35 § 3 al Convenției și nu se confruntă cu nici un alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarată admisibilă. B. Pe fond

Guvernul invocă necesitatea colectării taxelor de procedură și consideră că reclamantul ar fi putut plăti taxele necesare pentru a obține sentința și a iniția procedura de execuție. El subliniază că suma réclamată constituie o fracțiune foarte mică a sumei care urma să o perceapă reclamantul la titlu de despăgubiri, și că acesta ar fi putut obține rambursarea cu restul sumei pe care trebuia s-o perceapă. Mai mult, el consideră că persoana interesată trebuia să facă o cerere de asistență juridică în cadrul procedurii de execuție.

El susține de asemenea că nici instanțele interne nici dreptul intern nu aveau scopul să constituie un obstacol pentru decizia pronunțată în favoarea reclamantului. Potrivit acestuia, nici nu este vorba de un refuz al autorităților interne de a executa această decizie. În fine, se referă la criteriul enunțat în cauza Orimpeks Madencilik San. Ve Tic. Ltd. Ști c. Turcia ((dec.), nr. 43475/02, 4 septembrie 2007) și privind caracterul rezonabil al sumei cerute la titlu de taxe.

Reclamantul susține în primul rând că nu a putut obține executarea sentinței de justiție pronunțate în favoarea sa doar din cauza absenței plății de către partea adversă a taxelor de sentință. Ar fi doar din acest motiv că instanțele interne nu au procedat la executarea sentinței în cauză. El adaugă că, pentru că nu a putut obține această execuție, măsurile provizorii asupra bunurilor societății datore au fost ridicate și că, mai mult, societatea în cauză făcând cesiune de activități, nu va mai putea obține plată.

În al doilea rând, reclamantul contestă argumentul Guvernului privind presupusa modestie a sumei cerute la titlu de taxe. Amintește în acest sens că nu percepe decât o pensie de invaliditate al cărei montant nu-i permite să facă față plății taxelor în cauză. El este de părere că Curtea trebuie să evalueze situația sa la lumina principiilor dezvoltate în cauza Ülger c. Turcia (nr. 25321/02, 26 iunie 2007).

Curtea amintește că dreptul de acces la un tribunal, consacrat de art. 6 § 1 al Convenției, ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o sentință judiciară definitivă și obligatorie să rămână neexecutată în dezavantajul unei părți ( Hornsby precitat, § 40). Prin urmare, executarea unei sentințe judiciare nu poate fi întârziată în mod excesiv ( Immobiliare Saffi c. Italia [MC], nr. 22774/93, § 66, CEDO 1999-V). În acest sens, fiecărui stat i revine să se doteze cu un arsenal juridic adecvat și suficient pentru a asigura respectarea obligațiilor pozitive care-i revin ( Fociac c. România, nr. 2577/02, § 70, 3 februarie 2005).

În cazul de față, Curtea observă că reclamantul i-a fost recunoscut drept la despăgubire de către tribunalul muncii, care, de asemenea, în sentința sa, a imputat taxele aferente procedurii păgubiților. Ea subliniază de asemenea că executarea sentinței pronunțate în favoarea reclamantului era subordonată plății prealabile de către debitori - păgubiți în procedura de despăgubire - a taxelor de sentință. Neplata de către aceștia constituia deci, în virtutea dreptului intern, un obstacol la executare (§19 mai sus; art. 28 al legii nr. 492).

În acest sens, ea consideră util a preciza, ca o chestiune preliminară, că posibilitatea pentru reclamantul de a obține rambursarea taxelor avansate după executarea sentinței litigioase nu are nicio relație cu greaua formulată pe baza articolului 6 § 1 al Convenției (vezi, pentru o abordare similară, Ülger precitat, § 40, și Apostol c. Georgia, nr. 40765/02, § 55, CEDO 2006-XIV). Greva care trebuie examinată privește faptul că obligația de a plăti taxele de sentință necesare, care ar fi trebuit preluate de partea adversă, a împiedicat reclamantul să facă executarea sentinței obligatorii pronunțate în favoarea sa.

Curtea observă că, invocând art. 32 al legii privind execuția, autoritățile competente au impus reclamantului o restricție financiară constând dintr-o obligație de a plăti "taxe de sentință". Această plată prealabilă obligatorie limita de facto accesul la procedura de execuție și se asemănează deci, în ochii Curții, cu regula subordonând accesul la instanțele civile la plata taxelor de procedură (vezi, mutatis mutandis, Apostol precitat, § 58).

În acest sens, Curtea reitera că suma taxelor, evaluată la lumina circumstanțelor particulare ale unei cauze date, inclusiv solvabilitatea unui reclamant și faza procedurii la care restricția în cauză este impusă, sunt factori care trebuie luați în considerare pentru a determina dacă persoana interesată a beneficiat de dreptul de acces și dacă cauza sa a fost ascultată de un tribunal ( Kreuz c. Polonia, nr. 28249/95, § 60, CEDO 2001-VI).

În cazul de față, Curtea observă mai întâi că povara financiară a taxelor de sentință nu a fost impusă reclamantului ci a fost impusă, prin decizia tribunalului muncii, părților convocate de acesta. La vedere sentinței definitive și obligatorii pronunțate în favoarea persoanei interesate, trebuie de asemenea să se admită că actiunea acesteia cu scopul de a obține executarea acestei sentințe era bine întemeiată. Deci, Curtea estimează că obligația puse în sarcina reclamantului de a plăti, în cadrul procedurii de execuție, taxele de sentință aferente procedurii devant instanțele muncii, în locul păgubiților, pentru a obține executarea sentinței, constituie indiscutabil o restricție de natură pur financiară a dreptului de a obține executarea sentinței litigioase. Prin urmare, trebuie să fie supusă unui examen deosebit de riguros din punctul de vedere al intereselor justiției ( Podbielski și PPU Polpure c. Polonia, nr. 39199/98, § 65, 26 iulie 2005).

În acest sens, Curtea amintește că executarea obligației de a asigura un drept efectiv de acces la un tribunal nu înseamnă pur și simplu absența ingerințe ci poate necesita diverse forme de măsuri pozitive ale statului ( Kreuz, precitat, § 59). Ea consideră că, în circumstanțele prezentei cauze, statul, transferând asupra persoanei interesate responsabilitatea poverii financiare a organizării procedurii de execuție, a încercat să se sustragă obligației sale pozitive de a organiza un sistem de execuție a sentințelor care să fie efectiv în drept ca și în practică ( Fouklev c. Ucraina, nr. 71186/01, § 84, 7 iunie 2005, și Apostol, precitat, § 64).

Într-adevăr, trebuie subliniat pasivitatea autorităților interne care, deși au fost invitate să facă acest lucru (§13 mai sus), s-au abținut de la a presta asistență debitorului în demersurile sale. Similar, trebuie să se constate că Guvernul nu explică în nici un fel motivele pentru care reclamantul era obligat să compenseze neîndeplinirea și greșelile părții datore, prin hotărâre judiciară, a taxelor litigioase, nici în ce măsură o cerere de asistență juridică în cadrul procedurii de execuție - a cărui taxe reclamantul le-a plătit efectiv - l-ar fi dispensa de plata taxelor de sentință.

Rezultă din cele de mai sus că atitudinea autorităților constând în a face ca reclamantul să suporte povara taxelor de sentință, oricât de imputate altora prin hotărâre judiciară, fără a ține seama, în plus, de impecuniositatea sa, i-a impus persoanei interesate o povară excesivă și i-a restricționat dreptul de acces la un tribunal până în punctul în care acesta s-a văzut afectat în substanța sa.

Prin urmare, Curtea respinge excepția Guvernului și concluzionează că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției.

Reclamantul cere 601 904,30 lire turce (TRY) (aproximativ 293 149 euro (EUR)) pentru prejudiciu material. Această sumă corespunde sumei despăgubirii care i-a fost acordată de instanțele interne, însoțită de rata legală de dobândă. El prezintă în justificare un tabel de calcul întocmit de direcția de execuție din Bursa la 22 octombrie 2008, evaluând la suma cererută suma despăgubirii rămânând de perceput de reclamant. Persoana interesată amintește că, în procedura devant tribunalul muncii, și-a rezervat o parte din drepturi și precizează că, neputând obține executarea primei sentințe, nu a pus în mișcare procedura de compliment de despăgubire. El evaluează la 159 336 TRY (aproximativ 74 522 EUR) acest compliment și-l cere pentru prejudiciu material. Reclamantul cere de asemenea, pentru daună morală, 374 160 TRY (aproximativ 174 997 EUR) corespunzând sumei daunei morale pe care ar fi cerut-o dacă ar fi putut intenta actiunea de compliment de despăgubire, precum și 15 000 EUR pentru prejudiciu moral rezultând din imposibilitatea sa de a obține executarea sentinței litigioase.

Guvernul contestă aceste pretenții.

Curtea amintește că o hotărâre constatând o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia implică pentru statul pârât obligația juridică nu doar de a versa persoanelor interesate sumele acordate la titlu de satisfacție echitabilă, ci și de a alege, sub controlul Comitetului Miniștrilor, măsurile generale și/sau, în cazuri de specie, individuale de adoptat în ordinea juridică internă pentru a pune capăt încălcării constatate de Curte. Statul pârât este obligat să șteargă în măsura posibilului consecințele încălcării în mod să restabilească în cât de mult posibil situația anterioară acesteia. În plus, rezultă din Convenție, și în special din art. 1 al acesteia, că ratificând Convenția statele contractante se angajează să facă ca dreptul intern să fie compatibil cu aceasta. Prin urmare, revine statului pârât să elimine, din ordinea juridică internă, orice posibil obstacol la o remediere adecvată a situației reclamantului ( Assanidzé c. Georgia [MC], nr. 71503/01, § 198, CEDO 2004-II, Maestri c. Italia [MC], nr. 39748/98, § 47, CEDO 2004-I, și Apostol precitat, § 71).

În caz în speță, Curtea constată că încălcarea dreptului reclamantului potrivit articolului 6 § 1 al Convenției trage originea dintr-o problemă rezultând din condițiile aferente executării sentințelor, așa cum rezultă din modalitățile de aplicare a articolului 32 al legii nr. 492 de către autoritățile interne (vezi §44 mai sus). În consecință, ea estimează că statul pârât trebuie să asigure conformarea dreptului intern pertinent cu dispoziția sus-menționată a Convenției și cu principiile enunțate în prezenta hotărâre (paragrafele 40-42 mai sus).

Având în vedere concluzia la care a ajuns în prezenta cauză, și fără a prejudicia alte măsuri imaginabile în vederea îmbunătățirii regimului actual de execuție a sentințelor, Curtea consideră că remedierea cea mai adecvată ar consta în a pune capăt situației de neexecutare criticate (vezi, printre altele, Plotnikovy c. Rusia, nr. 43883/02, § 33, 24 februarie 2005). Rezultă că statul pârât trebuie să asigure executarea sentinței tribunalului muncii din 29 mai 2003.

Dacă statul pârât nu asigură punerea în aplicare a procedurii de execuție de către reclamant împotriva debitorilor recunoscuți solidar datori ai sumei imputate de tribunalul muncii în sentința sa din 29 mai 2003, în termen de trei luni de la ziua în care prezenta hotărâre va deveni definitivă, Curtea decide, având în vedere constatările la care a ajuns în prezenta hotărâre (paragrafele 41 și 44 mai sus), că va trebui să verse reclamantului, pentru prejudiciu material, suma de 293 149 EUR definită de direcția de execuție din Bursa (§47 mai sus), ca fiind corespunzând sumei creanței sale. Curtea consideră că trebuie respingă cererea reclamantului pentru versarea unui prejudiciu material corespunzând unui complement de despăgubire din care ar fi fost privat.

Curtea estimează de asemenea că se cuvine să-i acorde reclamantului 3 900 EUR la titlu de daună morală. B. Cheltuieli și costuri

Reclamantul cere de asemenea o sumă pentru cheltuielile și costurile suportate devant Curte, fără a cifra această cerere nici a prezenta justificative.

Guvernul contestă această pretenție.

Conform jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și costurilor decât în măsura în care se dovedesc realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei acestora. În cazul de față, ținând seama de absența documentelor pertinente și al criteriilor sus-menționate, Curtea respinge cererea privind cheltuielile și costurile pentru procedura devant Curte. C. Dobânzi de moră

Curtea consideră potrivit a calibra rata dobânzilor de moră pe baza ratei dobânzii facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, UNANIM, 1. Declară plângerea admisibilă; 2. Declară că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției; 3. Declară a) că statul pârât trebuie, în termen de trei luni de la ziua în care hotărârea va deveni definitivă în virtutea articolului 44 § 2 al Convenției: i. să asigure executarea sentinței tribunalului muncii din 29 mai 2003 prin mijloace potrivite; ii. dacă nu asigură punerea în aplicare a procedurii de execuție de către reclamant împotriva debitorilor recunoscuți solidar datori ai sumei imputate de tribunalul muncii în sentința sa din 29 mai 2003, să verse reclamantului suma de 293 149 EUR (două sute nouăzeci și trei mii o sută patruzeci și nouă euro), pentru prejudiciu material, plus orice sumă putând fi datorată la titlu de impozit de reclamant; iii. să verse reclamantului 3 900 EUR (trei mii nouă sute euro), de convertit în lire turce, la cursul aplicabil la data reglementării, pentru daună morală, plus orice sumă putând fi datorată la titlu de impozit de reclamant; b) că de la expirarea respectivului termen și până la versare, suma va fi majorată cu o dobândă simplă la o rată egală cu aceea a facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale; 4. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Făcut în limba franceză, apoi comunicat în scris la 8 decembrie 2009, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament. Françoise Elens-Passos Françoise Tulkens Grefieră adjunctă Președintă 1. Aproximativ 262 435 euro (EUR). 2. Aproximativ 4 848 EUR.

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 18896/05) dirigée contre la République de Turquie et dont un ressortissant de cet Etat, M. Osman Yılmaz (« le requérant »), a saisi la Cour le 16 mai 2005 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l'homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant est représenté par M e M. Turan Oralkan, avocat à Istanbul. Le gouvernement turc (« le Gouvernement ») est représenté par son agent.

Le requérant allègue en particulier une atteinte à son droit d'accès à un tribunal et à son droit à un procès équitable (article 6 § 1 de la Convention).

Le 25 juin 2008, la présidente de la deuxième section a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Comme le permet l'article 29 § 3 de la Convention, il a en outre été décidé que la chambre se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond de l'affaire. EN FAIT I.

Le 1 er septembre 2000, il fut victime d'un accident de la circulation alors qu'il voyageait pour le compte de la société de transport qui l'employait. Il fut grièvement blessé et souffre depuis d'une paralysie des membres inférieurs. La sécurité sociale lui reconnut une incapacité de travail de 100 %.

Le 24 octobre 2000, il saisit le tribunal du travail de Bursa d'une action en indemnisation contre son employeur et le salarié responsable de cet accident. Il demanda 150 000 000 000 de livres turques (TRL) [1] pour préjudice matériel et réserva ses droits quant au préjudice moral. Il demanda en outre au tribunal du travail d'adopter des mesures provisoires visant à empêcher les défendeurs de dilapider leurs biens au cours de la procédure.

Le même jour, le tribunal du travail adopta une mesure provisoire sur les biens des défendeurs portant sur une valeur de 50 000 000 000 de TRL.

Le 29 mai 2003, après avoir rejeté la demande d'aide juridictionnelle de l'intéressé au motif que celui-ci touchait une pension de la caisse de sécurité sociale, le tribunal du travail lui alloua 150 000 000 000 de TRL de dommages et intérêts au titre du préjudice matériel – à payer solidairement par les défendeurs –, montant assorti d'un taux d'intérêt légal courant à compter de la date de l'accident. Le tribunal ordonna en outre aux défendeurs de verser solidairement 8 100 000 000 de TRL [2] au Trésor public au titre des frais de décision.

Le 17 septembre 2003, le requérant saisit la direction de l'exécution de Bursa pour obtenir l'exécution de ce jugement.

Le 25 septembre 2003, l'ancien employeur du requérant saisit le juge de l'exécution de Bursa pour s'opposer à toute mesure d'exécution forcée. Se fondant sur les articles 28 § 1 et 32 de la loi n o 492 sur les frais ( harçlar kanunu ), il argua que, les frais de décision réclamés n'ayant pas été payés, le jugement ne pouvait être notifié à l'intéressé ni faire l'objet d'une mesure d'exécution.

Le 18 février 2004, le juge de l'exécution accorda au requérant un délai de paiement fixé au 30 mars 2004.

Dans son mémoire en défense du 30 mars 2004, l'avocate du requérant demanda au juge de l'exécution de poser une question préjudicielle à la Cour constitutionnelle quant à la constitutionnalité des articles 28 et 32 de la loi n o 492 et de suspendre la procédure dans l'attente de la réponse. Elle soutenait notamment qu'il appartenait au Trésor public, en vertu de l'article 37 de ladite loi, de procéder au recouvrement des frais de décision et qu'on ne pouvait faire supporter au requérant les conséquences du défaut de leur paiement alors même qu'il n'était pas redevable de ces frais. Elle soulignait en outre que le refus de la société de transport et de son salarié de payer les frais de décision dont ils étaient pourtant redevables devait s'entendre comme un abus de droit et une manœuvre dilatoire tendant à empêcher l'exécution du jugement litigieux, pourtant définitif. Invoquant l'article 6 de la Convention, elle plaidait enfin que l'impossibilité pour le requérant d'obtenir l'exécution de ce jugement en raison des modalités de mise en œuvre de la loi n o 492 portait atteinte à son droit d'accès à un tribunal et à son droit à un procès équitable.

Le même jour, le juge de l'exécution fit droit à la demande de la société de transport et annula la procédure d'exécution forcée en vertu de l'article 32 de la loi n o 492, précisant que le requérant n'avait pas fait de demande d'aide juridictionnelle et qu'il n'avait pas non plus, alors qu'un délai lui avait été accordé pour ce faire, payé la somme correspondant aux frais de décision.

Le 22 avril 2004, le requérant se pourvut en cassation. Dans son mémoire en pourvoi, son avocate réitéra les moyens de défense soumis devant le juge de l'exécution et rappela en outre que le requérant avait bien fait une demande d'aide juridictionnelle mais que celle-ci avait été rejetée. Elle soulignait que les frais de décision avaient été imputés à l'employeur du requérant et à un autre salarié, et qu'il n'appartenait pas au requérant de pallier leur manquement, d'autant que ses moyens financiers ne lui permettaient pas de s'acquitter des frais litigieux.

Le 11 juin 2004, la Cour de cassation confirma le jugement rendu par le juge de l'exécution.

Le 10 juillet 2004, le requérant saisit la Cour de cassation d'un recours en rectification contre cet arrêt.

Le 15 octobre 2004, la Cour de cassation débouta le requérant. II.

Le Gouvernement combat cette thèse. A. Sur la recevabilité 1. Sur le respect du délai de six mois

Le Gouvernement invite la Cour à rejeter la requête pour non-respect du délai de six mois. A cet égard, il soutient que l'arrêt de la Cour de cassation du 15 octobre 2004 a été versé au dossier de l'affaire près le greffe de la juridiction de première instance le 4 novembre 2004, date, selon lui, à compter de laquelle le requérant avait six mois pour saisir la Cour, ce qui n'a pas été le cas. Aussi la requête devrait-elle être considérée comme tardive.

Le requérant réfute cet argument et soutient que l'arrêt de la Cour de cassation ne lui a pas été notifié alors même qu'il s'était acquitté des frais d'envoi postal correspondants. Il déclare avoir pris connaissance de ce jugement le 22 novembre 2004, date à laquelle débute à ses yeux le délai de six mois.

La Cour rappelle que le délai de six mois ne peut commencer à courir qu'au moment où l'intéressé a une connaissance effective et suffisante de la décision interne définitive. Par ailleurs, c'est à l'Etat qui excipe de l'inobservation du délai de six mois qu'il appartient d'établir la date à laquelle le requérant a eu connaissance de la décision interne définitive ( Baghli c. France , n o 34374/97, § 31, CEDH 1999 ‑ VIII). La Cour observe que, dans la présente affaire, le requérant se plaint de ne pas avoir obtenu l'exécution d'un jugement lui accordant une indemnité. A cet égard, elle rappelle que, lorsque la violation alléguée consiste en une situation continue, le délai de six mois ne commence à courir qu'au moment où cette situation continue prend fin (voir, mutatis mutandis , Hornsby c. Grèce , 19 mars 1997, § 35, Recueil des arrêts et décisions 1997-II, et Marinakos c. Grèce (déc.), n o 49282/99, 29 mars 2000).

En tout état de cause, à supposer même, comme le soutient le Gouvernement, que le délai de six mois court à compter de la date de l'arrêt de la Cour de cassation, date à partir de laquelle le requérant savait ne pas pouvoir obtenir l'exécution du jugement litigieux, force est de constater que l'arrêt en question n'a pas été notifié au requérant alors même que les arrêts de la Cour de cassation au civil sont notifiés aux parties. Dès lors que l'obligation de notification n'a pas été respectée et faute pour le Gouvernement d'apporter la preuve irréfutable démontrant que le requérant ou son conseil ont eu connaissance du jugement plus de six mois avant l'introduction de la présente requête, la Cour estime que le délai de six mois a été respecté. Partant, elle rejette l'exception du Gouvernement sur ce point (pour une approche similaire, voir, entre autres, Kutluk et autres c. Turquie , n o 1318/04, § 21, 3 juin 2008). 2. Sur l'épuisement des voies de recours internes

Le Gouvernement soutient que le requérant a omis d'épuiser les voies de recours internes dans la mesure où il n'a pas fait de demande d'aide juridictionnelle lors de la procédure d'exécution, ce que lui auraient permis les articles 465 à 472 du code de procédure civile et les articles 176 à 179 de la loi n o 1136 sur les avocats. Il ajoute que le rejet de la demande d'aide juridictionnelle du requérant lors de la procédure devant le tribunal du travail ne le dispensait pas de renouveler cette demande, ce que lui aurait permis l'article 469 § 2 du code de procédure civile.

Le requérant rappelle tout d'abord que les frais litigieux sont ceux afférents à la procédure devant le tribunal du travail et non ceux afférents à la procédure d'exécution – dont il s'est acquitté. Il considère dès lors que l'attribution de l'aide juridictionnelle dans le cadre de cette dernière procédure n'aurait rien changé au regard de la procédure devant les juridictions du travail. Il souligne par ailleurs que le rejet de sa demande d'aide juridictionnelle dans le cadre du contentieux du travail a été prononcé en même temps que le jugement sur le fond, de sorte qu'il n'était plus en mesure de réitérer sa demande. Il ajoute enfin que l'aide juridique accordée en vertu de l'article 176 de la loi sur les avocats ne permet de couvrir que les frais de représentation par avocat.

Au vu des pièces du dossier, la Cour observe que le requérant a formulé une demande d'aide juridictionnelle lors de la procédure devant le tribunal du travail, demande qui a été rejetée au stade du prononcé du jugement. A cet égard, elle rappelle avoir déjà relevé qu'en vertu de l'article 469 du code de procédure civile la décision d'octroyer ou non l'aide juridictionnelle ne peut faire l'objet d'un recours (voir, entre autres, Mehmet Hüsni Tunç c. Turquie , n o 20400/03, § 21, 21 février 2008, Bakan , précité, § 76, et Ciğerhun Öner c. Turquie , n o 33612/03, § 29, 20 mai 2008). Il convient donc de rejeter l'exception préliminaire du Gouvernement sur ce point.

La Cour constate par ailleurs, à la lecture des dispositions de la loi sur les avocats, invoquées par le Gouvernement, que l'aide juridique pouvant être accordée par ce biais vise à couvrir les frais d'avocat et non les frais de décision. Partant, il convient également de rejeter l'exception préliminaire du Gouvernement sur ce point.

Enfin, quant à l'exception tirée de la possibilité pour le requérant de faire une demande d'aide juridictionnelle dans le cadre de la procédure d'exécution, la Cour estime que cette branche de l'exception pose des questions étroitement liées au fond du grief tiré de l'article 6 de la Convention. Partant, elle décide de la joindre au fond.

La Cour constate en outre que la requête n'est pas manifestement mal fondée au sens de l'article 35 § 3 de la Convention et qu'elle ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient donc de la déclarer recevable. B. Sur le fond

Le Gouvernement fait valoir la nécessité de collecter des frais de procédure et considère que le requérant aurait pu payer les frais requis pour obtenir le jugement et lancer la procédure d'exécution. Il souligne que la somme réclamée constitue une très faible fraction de la somme à percevoir par le requérant au titre de ses indemnités, et que celui-ci aurait pu obtenir son remboursement avec le reste de la somme qu'il devait percevoir. En outre, il estime que l'intéressé aurait dû faire une demande d'aide juridictionnelle dans le cadre de la procédure d'exécution.

Il soutient par ailleurs que ni les juridictions internes ni le droit interne ne tendaient à faire obstacle à la décision prononcée en faveur du requérant. Selon lui, n'est pas non plus en cause un refus des autorités internes d'exécuter cette décision. Enfin, il se réfère au critère énoncé dans l'affaire Orimpeks Madencilik San. Ve Tic. Ltd. Ști c. Turquie ((déc.), n o 43475/02, 4 septembre 2007) et portant sur le caractère raisonnable de la somme exigée au titre des frais.

Le requérant soutient en premier lieu qu'il n'a pu obtenir l'exécution de la décision de justice prononcée en sa faveur uniquement en raison de l'absence d'acquittement par la partie adverse des frais de décision. Ce serait pour ce seul motif que les juridictions internes n'ont pas procédé à l'exécution de la décision en question. Il ajoute que, parce qu'il n'a pu obtenir cette exécution, les mesures provisoires dont les biens de la société débitrice faisaient l'objet ont été levées et que, de surcroît, la société en question ayant mis fin à ses activités, il ne pourra plus obtenir de paiement.

En second lieu, le requérant combat l'argument du Gouvernement quant à la prétendue faiblesse de la somme réclamée au titre des frais. Il rappelle à cet égard ne toucher qu'une pension d'invalidité dont le montant ne lui permettait pas de faire face au paiement des frais en question. Il est d'avis que la Cour doit apprécier sa situation à la lumière des principes développés dans l'affaire Ülger c. Turquie (n o 25321/02, 26 juin 2007).

La Cour rappelle que le droit d'accès à un tribunal, tel que consacré par l'article 6 § 1 de la Convention, serait illusoire si l'ordre juridique interne d'un Etat contractant permettait qu'une décision judiciaire définitive et obligatoire reste inopérante au détriment d'une partie ( Hornsby précité, § 40). Par conséquent, l'exécution d'une décision judiciaire ne peut être retardée de manière excessive ( Immobiliare Saffi c. Italie [GC], n o 22774/93, § 66, CEDH 1999 ‑ V). A cet égard, il appartient à chaque Etat de se doter d'un arsenal juridique adéquat et suffisant pour assurer le respect des obligations positives qui lui incombent ( Fociac c. Roumanie , n o 2577/02, § 70, 3 février 2005).

En l'espèce, la Cour observe que le requérant s'est vu reconnaître un droit à indemnité par le tribunal du travail, lequel a par ailleurs, dans son jugement, imputé les frais afférents à la procédure aux défendeurs. Elle souligne en outre que l'exécution du jugement prononcé en faveur du requérant était subordonnée au paiement préalable par les débiteurs – défendeurs à la procédure en indemnisation – des frais de décision. Le défaut de paiement par ceux-ci constituait ainsi, en vertu du droit interne, un obstacle à l'exécution (paragraphe 19 ci-dessus ; article 28 de la loi n o 492).

A cet égard, elle estime utile de préciser, à titre liminaire, que la possibilité pour le requérant d'obtenir le remboursement des frais avancés après l'exécution du jugement litigieux n'a pas de rapport avec le grief formulé sur le terrain de l'article 6 § 1 de la Convention (voir, pour une approche similaire, Ülger précité, § 40, et Apostol c. Géorgie , n o 40765/02, § 55, CEDH 2006 ‑ XIV). Le grief à examiner porte sur le fait que l'obligation d'avancer les frais de décision exigés, qui auraient dû être pris en charge par la partie adverse, a empêché le requérant de faire exécuter le jugement obligatoire rendu en sa faveur.

La Cour relève qu'en se prévalant de l'article 32 de la loi sur l'exécution les autorités compétentes ont imposé au requérant une restriction financière consistant en une obligation d'acquitter « des frais de décision ». Ce paiement préalable obligatoire limitait de facto l'accès à la procédure d'exécution et s'apparente donc, aux yeux de la Cour, à la règle subordonnant l'accès aux juridictions civiles au paiement de frais de procédure (voir, mutatis mutandis , Apostol précité, § 58).

A cet égard, la Cour réitère que le montant des frais, apprécié à la lumière des circonstances particulières d'une affaire donnée, y compris la solvabilité d'un requérant et la phase de la procédure à laquelle la restriction en question est imposée, sont des facteurs à prendre en compte pour déterminer si l'intéressé a bénéficié de son droit d'accès et si sa cause a été entendue par un tribunal ( Kreuz c. Pologne , n o 28249/95, § 60, CEDH 2001 ‑ VI).

En l'espèce, la Cour observe tout d'abord que la charge financière des frais de décision n'a pas été imposée au requérant mais qu'elle a été imposée, par une décision du tribunal du travail, aux parties assignées par lui. Au vu du jugement définitif et obligatoire rendu en faveur de l'intéressé, force est également d'admettre que son action aux fins d'obtenir l'exécution de ce jugement était bien fondée. Dès lors, la Cour estime que l'obligation mise à la charge du requérant de payer, dans le cadre de la procédure d'exécution, les frais de décision afférant à la procédure devant les juridictions du travail, en lieu et place des défendeurs, afin qu'il obtienne l'exécution de la décision, constitue indéniablement une restriction de nature purement financière à son droit d'obtenir l'exécution du jugement litigieux. Dès lors, elle doit faire l'objet d'un examen particulièrement rigoureux du point de vue des intérêts de la justice ( Podbielski et PPU Polpure c. Pologne , n o 39199/98, § 65, 26 juillet 2005).

A cet égard, la Cour rappelle que l'exécution de l'obligation d'assurer un droit effectif d'accès à un tribunal ne signifie pas simplement l'absence d'ingérence mais qu'elle peut appeler diverses formes de mesures positives de l'Etat ( Kreuz , précité, § 59). Elle considère que, dans les circonstances de la présente affaire, l'Etat, en transférant sur l'intéressé la responsabilité de la charge financière de l'organisation de la procédure d'exécution, a tenté de se soustraire à son obligation positive d'organiser un système d'exécution des jugements qui soit effectif en droit comme en pratique ( Fouklev c. Ukraine , n o 71186/01, § 84, 7 juin 2005, et Apostol , précité, § 64).

En effet, force est de souligner la passivité des autorités internes qui, bien qu'invitées à le faire (paragraphe 13 ci-dessus), se sont abstenues de prêter assistance au créancier dans ses démarches. De même, force est de constater que le Gouvernement n'explique en rien les raisons pour lesquelles le requérant était tenu de pallier le manquement et les errements de la partie redevable, par décision de justice, des frais litigieux, ni dans quelle mesure une demande d'aide juridictionnelle lors de la procédure d'exécution – dont le requérant a effectivement acquitté les frais – lui aurait permis d'être dispensé du paiement des frais de décision.

Il ressort de ce qui précède que l'attitude des autorités consistant à faire assumer au requérant la charge des frais de décision, pourtant imputés à d'autres par décision de justice, sans tenir compte, au surplus, de son impécuniosité, a imposé à l'intéressé une charge excessive et restreint son droit d'accès à un tribunal au point que celui-ci s'en est trouvé atteint dans sa substance même.

Partant, la Cour rejette l'exception du Gouvernement et conclut qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention. II.

Le requérant réclame 601 904,30 livres turques (TRY) (environ 293 149 euros (EUR)) pour préjudice matériel. Ce montant correspond au montant de l'indemnité qui lui a été accordée par les juridictions internes, assorti du taux d'intérêt légal. Il soumet à titre de justificatif un tableau de calcul établi par la direction de l'exécution de Bursa le 22 octobre 2008, évaluant à la somme réclamée le montant de l'indemnité restant à percevoir par le requérant. L'intéressé rappelle que, lors de la procédure devant le tribunal du travail, il avait réservé une partie de ses droits et précise que, n'ayant pu obtenir l'exécution du premier jugement, il n'a pas mis en œuvre la procédure en complément d'indemnité. Il évalue à 159 336 TRY (environ 74 522 EUR) ce complément et le réclame pour préjudice matériel. Le requérant réclame également, pour dommage moral, 374 160 TRY (environ 174 997 EUR) correspondant au montant du dommage moral qu'il aurait réclamé s'il avait pu intenter l'action en complément d'indemnité, ainsi que 15 000 EUR pour le préjudice moral résultant selon lui de son impossibilité à obtenir l'exécution du jugement litigieux.

Le Gouvernement conteste ces prétentions.

La Cour rappelle qu'un arrêt constatant une violation de la Convention ou de ses Protocoles entraîne pour l'Etat défendeur l'obligation juridique non seulement de verser aux intéressés les sommes allouées au titre de satisfaction équitable, mais aussi de choisir, sous le contrôle du Comité des Ministres, les mesures générales et/ou, le cas échéant, individuelles à adopter dans son ordre juridique interne afin de mettre un terme à la violation constatée par la Cour. L'Etat défendeur est tenu d'effacer dans la mesure du possible les conséquences de la violation de manière à rétablir autant se faire que peut la situation antérieure à celle-ci. En outre, il résulte de la Convention, et notamment de son article 1, qu'en ratifiant la Convention les Etats contractants s'engagent à faire en sorte que leur droit interne soit compatible avec celle-ci. Par conséquent, il appartient à l'Etat défendeur d'éliminer, dans son ordre juridique interne, tout obstacle éventuel à un redressement adéquat de la situation du requérant ( Assanidzé c. Géorgie [GC], n o 71503/01, § 198, CEDH 2004 ‑ II, Maestri c. Italie [GC], n o 39748/98, § 47, CEDH 2004 ‑ I, et Apostol précité, § 71).

En l'occurrence, la Cour constate que la violation du droit du requérant en vertu de l'article 6 § 1 de la Convention , tire son origine d'un problème résultant des conditions afférentes à la mise à exécution des jugements, telles qu'elles résultent des modalités d'application de l'article 32 de la loi n o 492 par les autorités internes (voir paragraphe 44 ci ‑ dessus). En conséquence, elle estime que l'Etat défendeur doit assurer la mise en conformité du droit interne pertinent avec la disposition précitée de la Convention et les principes énoncés dans le présent arrêt (paragraphes 40 ‑ 42 ci-dessus).

Eu égard à la conclusion à laquelle elle est parvenue dans la présente affaire, et sans préjudice des autres mesures envisageables en vue de l'amélioration du régime actuel d'exécution des jugements, la Cour considère que le redressement le plus adéquat consisterait à mettre un terme à la situation de non-exécution critiquée (voir, entre autres, Plotnikovy c. Russie , n o 43883/02, § 33, 24 février 2005). Il s'ensuit que l'Etat défendeur doit assurer la mise à exécution du jugement du tribunal du travail du 29 mai 2003.

A défaut pour l'Etat défendeur d'assurer la mise en œuvre de la procédure d'exécution par le requérant contre les débiteurs reconnus solidairement redevables de la somme imputée par le tribunal du travail dans son jugement du 29 mai 2003, dans un délai de trois mois à compter du jour où le présent arrêt sera devenu définitif, la Cour décide, eu égard aux constats auxquels elle est parvenue dans le présent arrêt (paragraphes 41 et 44 ci-dessus), qu'il devra verser au requérant, pour dommage matériel, la somme de, 293 149 EUR définie par la direction de l'exécution de Bursa (paragraphe 47 ci-dessus), comme correspondant au montant de sa créance. La Cour considère qu'il convient de rejeter la demande du requérant quant au versement d'un préjudice matériel correspondant à un complément d'indemnité dont il aurait été privé.

La Cour estime en outre qu'il y a lieu d'octroyer au requérant 3 900 EUR au titre du dommage moral. B. Frais et dépens

Le requérant demande également une somme pour les frais et dépens engagés devant la Cour, sans chiffrer cette demande ni soumettre de justificatifs.

Le Gouvernement conteste cette prétention.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l'espèce, compte tenu de l'absence de documents pertinents et des critères susmentionnés, la Cour rejette la demande relative aux frais et dépens pour la procédure devant la Cour. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable ; 2. Dit qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention ; 3. Dit a) que l'Etat défendeur doit, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif en vertu de l'article 44 § 2 de la Convention : i. assurer la mise à exécution du jugement du tribunal du travail du 29 mai 2003 par des moyens appropriés ; ii. à défaut d'assurer la mise en œuvre de la procédure d'exécution par le requérant contre les débiteurs reconnus solidairement redevables de la somme imputée par le tribunal du travail dans son jugement du 29 mai 2003, verser au requérant la somme de 293 149 EUR (deux cent quatre vingt treize mille cent quarante neuf euros), pour dommage matériel, plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt par le requérant ; iii. verser au requérant 3 900 EUR (trois mille neuf cents euros), à convertir en livres turques, au taux applicable à la date du règlement, pour dommage moral, plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt par le requérant ; b) qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ce montant sera à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 4. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 8 décembre 2009, en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Françoise Elens-Passos Françoise Tulkens Greffière adjointe Présidente 1. Environ 262 435 euros (EUR). 2. Environ 4 848 EUR.