AFFAIRE YEȘİLKAYA c. TURQUIE

RESPONDENT

TUR

HOTĂRÂRE

08.12.2009

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Violation de l'article 6 - Droit à un procès équitable

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2009
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

AFFAIRE YEȘİLKAYA c. TURQUIE (CtEDO, 2009)

HUDOC · oficial

SECȚIUNEA A DOUA EȘȘALKAYA c. TURCIA (Cercetarea nr. 59780/00) HOTĂRÂRE Această versiune a fost rectificată în conformitate cu art. 81 din Regulamentul Curții la 21 septembrie 2010 STRASBURG 8 decembrie 2009 DEFINITIVF 08/03/2010 Această hotărâre poate fi supusă unor modificări de formă. În cauza Yeșilkaya c. Turcia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a doua secțiune), care se află într-o cameră compusă din Francoise Tulkens, președinta Ireneu Cabral Barreto, Danutė Jočienė, Dragoljub Popović, András Sajó, Nona Tsotsoria, Ișil Karakaș, judecători și de Françoise Elens-Passos, asistentă de secțiune graffière, După ce a deliberat în camera Consiliului la 17 noiembrie 2009, Rend Hotărârea a fost adoptată la această dată procedura La originea cazului (n 59780/00) îndreptată împotriva Republicii Turcia și inclusiv un resortisant al acestui stat, dl Alisilkaya [1] Yeșilkaya ( La 6 septembrie 2005, președintele celei de-a treia secțiuni a decis să comunice cererea guvernului. După cum permite art. 3 din convenție, s-a decis, de asemenea, că camera se va pronunța în același timp cu privire la admisibilitate și la fond. La 30 septembrie 1997, în urma unei denunțări, poliția a desfășurat o operațiune în cursul căreia, fostul angajator al reclamantului, M.A. a fost arestat pe autostrada Edirne de către Brigada de Droguri din Kocaeli. Polițiștii au confiscat 4,25 kg de heroină în mașina M.A. Acesta l-a denunțat pe solicitant și pe cumnatul său, F.A., ca fiind persoanele susceptibile de a fi ascuns heroina în mașina sa. În aceeași zi, F.A. a fost de asemenea arestat și cei doi protagoniști au fost arestați. Octombrie 1997, conducerea de securitate a Kocaeli a informat Interpolul cu privire la ancheta sa privind traficul de droguri, precum și cu privire la numele infractorilor căutați, inclusiv pe solicitant. În declarațiile lor din 2 octombrie 1997 în fața poliției, M.A. și F.A. au afirmat că cauza a fost organizată de solicitant și că s-au implicat împotriva voinței lor. În această privință, în special F.A. a furnizat informații detaliate cu privire la circumstanțele în care heroina în cauză a fost cumpărată și a dat numele furnizorului, un anume M.Ș., de asemenea, pe fugă. La 4 octombrie 1997, inculpații s-au prezentat în fața judecătorului de pace din Kocaeli, care a ordonat arestarea lor provizorie. Judecătorul a eliberat, de asemenea, un mandat de a aduce împotriva reclamantului. La 31 octombrie 1997, procurorul se afla în apropierea Curții de Securitate a statului de temniță ( (d) a pus sub acuzare M.A., F.A. M.Ș. și reclamantul pentru trafic de narcotice în bandă organizată, infracțiunea prevăzută la art. 403 din Codul penal 10. În urma constatării faptului că reclamantul se afla în Germania la 19 februarie 1998, președintele Curții de Securitate a statului Istanbul a emis un aviz de extrădare împotriva reclamantului, specificând infracțiunile care i-au fost reproșate. Printre altele, în anexă s-a numărat actul de acuzare, mandatul de a aduce împotriva reclamantului, fotografia sa, amprentele digitale, precum și o copie a actului său de identitate cu o traducere în germană. 11. La 17 iunie 1998, curtea de securitate a statului a declarat M.A. și F.A. vinovate de faptele reprobabile și le-a condamnat pe fiecare la 12 ani de închisoare. Cu toate acestea, ținând seama de colaborarea lor cu autoritățile în clarificarea cazului și în arestarea coinculpaților, aceasta și-a redus pedeapsa la șase ani de închisoare și, în plus, judecătorii din fond au decis să disloce cazul reclamantului și al domnului Sch. și să o înregistreze sub un alt număr de dosar. 12. La 27 ianuarie 1999, reclamantul, la Marburg (Germania), a fost arestat de poliția germană. 13. La 14 iunie 1999, reclamantul a fost predat autorităților turce la Frankfurt și repatriat, iar a doua zi a fost arestat la sediul Brigăzii de Narcotice a Direcției de Securitate din Istanbul. În declarația sa semnată în aceeași zi, el a negat acuzațiile aduse împotriva lui, susținând că colegii săi inculpați îl denunțaseră cu singurul scop de a scăpa de o pedeapsă grea. La 15 iunie 1999, reclamantul a fost audiat de poliție pentru trafic organizat de droguri în străinătate, iar în declarația sa, reclamantul a contestat faptele care i-au fost reproșate. La 16 iunie 1999, după ce i-a comunicat infracțiunile care i-au fost reproșate, precum și mandatul de arestare emis împotriva sa pentru traficul organizat de narcotice, judecătorul judecător al Curții de Securitate a statului a ordonat arestarea reclamantului. Judecătorul a precizat că, în cazul în care solicită acest lucru, familia sa va fi avertizată cu privire la arestarea sa. 16. În ședința din 23 iunie 1999, reclamantul a declarat că nu a fost implicat în traficul de droguri și și-a declarat nevinovăția și și-a confirmat declarația obținută în timpul custodiei și, în urma citirii diferitelor procese-verbale ale dosarului și ale raportului medical, a declarat că nu are nimic de-a face cu faptele. Curtea de Securitate a statului a citit, de asemenea, celelalte acte realizate în absența reclamantului, precum și declarațiile și memoriile în apărare depuse de ceilalți co-inculpați. Curtea de Securitate a statului a trimis la dosarul cazului toate înscrisurile conținute în dosarul celorlalți colegi acuzați, precum și hotărârea Curții de Casație și le-a citit reclamantului. 17. Printr-o hotărâre din 23 iunie 1999, având în vedere valoarea heroinei confiscate și modul în care a fost săvârșită infracțiunea și considerând că reclamantul s-a predat traficului de droguri în bandă organizată cu M.E.Ș., M.A. și F.A., Curtea de Securitate a statului, după ce a desfășurat o singură ședință, l-a condamnat pe reclamant, neajuntat de un avocat, la 10 ani de închisoare. 18. La 28 iunie 1999, reclamantul a formulat un recurs împotriva acestei hotărâri, solicitând organizarea unei ședințe. 19. La 18 noiembrie 1999, reclamantul și-a depus memoriul amplificativ în fața Curții de Casație. Referindu-se la art. 6 din convenție, a precizat în special că nu fusese asistat de un avocat în timpul custodiei sale și că un astfel de drept nici măcar nu i-a fost amintit. El a contestat, de asemenea, modul în care judecătorii din fond îi examinaseră cauza. 20. La 18 noiembrie 1999, după ce a avut loc o ședință, Curtea de Casație a confirmat hotărârea atacată în toate dispozițiile sale. II. DREPTUL INTERN PERTINENT 21. Dispozițiile relevante din Codul Penal se citesc după cum urmează art. 403 (...) Oricine fără autorizație sau cu încălcarea condițiilor aferente acestei autorizații vinde, expune la vânzare, cumpără, poartă asupra sa sau deține în alt loc narcotice, sau furnizează aceste substanțe în mod gratuit terților, precum și oricine le acceptă, le expediază sau le transportă, sau interpune în achiziționarea, vânzarea, transportul sau contribuie în vreun fel la obținerea lor, va fi pedepsit cu patru până la zece ani de reținere (...) Dacă narcoticele menționate la paragrafele anterioare sunt heroină, cocaină, morfină sau cânepă indiană, sentința se dublează. Dacă actele enunțate la paragrafele anterioare sunt comise de fondatorii unei organizații, de directori sau de membrii acesteia, pedeapsa se majorează cu jumătate (...) Art. 405 alin. (2) Oricine își împrumută ajutorul sau serviciile în vederea descoperirii infracțiunii [în conformitate cu art. 403 și 404] sau a arestării complicilor săi, după ce autoritățile au fost informate cu privire la infracțiune, își va reduce pedeapsa cu jumătate. 22. Dispozițiile relevante ale fostului Cod de procedură penală (n 1412) în vigoare în momentul faptelor speței, respectiv articolele 135, 136 și 138 au prevăzut că orice persoană suspectată sau acuzată de o infracțiune are dreptul la asistență juridică din momentul în care este arestată. 23. În temeiul articolului 31 din Legea nr. 3842 din 18 noiembrie 1992, care a modificat normele de procedură penală, dispozițiile menționate anterior nu trebuiau aplicate persoanelor acuzate de infracțiuni care țin de competența cursurilor de securitate ale statului Salvuz c. Turcia [GC], n 36391/02, § 28, 27 noiembrie 2008; privind modificările recente la §§ 29-31 din Hotărârea Salduz, citată anterior). PRIVIND VIOLAREA ALEGATĂ A ARTICOLULUI 6 ALINEATUL (1) ȘI (3) (c) DIN CONVENȚIA 24. Reclamantul susține că i s-a negat accesul la un avocat în timpul custodiei sale, susținând că nu a fost niciodată informat cu privire la acest drept, precum și în cadrul procedurii ulterioare. În timpul custodiei sale, acesta susține că a fost împiedicat să contacteze familia sa sau un avocat. Curtea a decis să examineze aceste obiecțiuni din perspectiva articolului 6 alineatul (1) și a articolului 3 litera (c) din convenție, astfel cum a fost formulat Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță independentă și imparțială, stabilită prin lege, care va decide, (...) de temeinicia oricărei acuzații în materie penală îndreptată împotriva ei. (...) Orice acuzat are dreptul în special la (...) să se apere pe sine sau să aibă sprijinul unui apărător ales de el și, dacă nu are mijloacele necesare pentru a plăti un apărător, să poată fi asistat gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiției impun acest lucru. Pe admisibilitate 25. Guvernul ridică o excepție de inadmisibilitate bazată pe neobosirea căilor de atac interne. În această privință, acesta susține că reclamantul nu a solicitat niciodată asistență judiciară autorităților naționale competente. 26. Reclamantul contestă această excepție din partea guvernului 27. Curtea constată că, în cazul de față, reclamantul se plânge de absența unui avocat în timpul detenției și nu de imposibilitatea de a obține asistență judiciară (Cierhun Öner c. Turcia, n 33632/03, § 36-39, 20 mai 2008). Prin urmare, această excepție ar trebui respinsă din partea guvernului 28. Curtea constată că acest motiv nu este în mod evident nefondat în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. Curtea subliniază, de asemenea, că nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate; prin urmare, acesta trebuie declarat admisibil. Guvernul susține că reclamantul a ales să se apere singur, arestat la 28 ianuarie 1999 în Germania, guvernul a declarat că reclamantul a fost informat cu privire la acuzațiile reținute împotriva sa la acea dată. Guvernul susține că reclamantul nu a solicitat asistență din partea unui avocat, nici în fața judecătorului, nici în fața instanței de primă instanță. 30. Reclamantul contestă argumentele guvernului și își reiterează afirmațiile. 31. Curtea amintește că a avut deja ocazia de a se pronunța cu privire la un motiv similar celui prezentat de solicitant și a concluzionat că a încălcat art. 6 alineatul (3) litera (c) din Convenție din cauza lipsei de asistență a reclamantului de către un avocat, în timpul custodiei sale (salduz, citată anterior, §§ 45-63 și După examinarea prezentei cauze în lumina principiilor definite în cauza Salduz, §§ 50-55, Curtea consideră că guvernul nu a furnizat niciun fapt sau argument care să conducă la o concluzie diferită în cazul de față. 32. Prin urmare, s-a încălcat art. 6 alineatul (3) litera (c) din Convenție coroborat cu art. 6 alineatul (1) punctul II. PRIVIND ALTE GRIFURI TIRE ALE ABSTENȚEI DE ECHIPA A PROCEDUREI 33. Reclamantul se plânge de lipsa de echitate a procedurii în măsura în care nu a fost informat cu privire la procedurile penale inițiate împotriva coinculpaților, că nu i s-a putut pregăti în mod corespunzător apărarea și că nu a avut posibilitatea de a-i interoga pe coinculții ale căror depoziții au servit drept probe pentru a-l condamna. 6 alin. (1) și (3) lit. (b) din Convenție. Curtea decide să examineze aceste obiecții în conformitate cu art. 6 alin. (1) din Convenție astfel formulat în partea sa relevantă Orice persoană are dreptul la audierea echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...) care va decide (...) de fond a oricărei acuzații în materie penală îndreptată împotriva ei. 34. Guvernul contestă această teză. El explică faptul că procurorul Republicii a intentat o acțiune penală împotriva reclamantului și a coinculpaților la 31 octombrie 1997. Constatând ulterior că a fost în Germania, la 19 februarie 1998, Curtea de Securitate a statului a emis împotriva reclamantului un mandat de arestare prin Interpol. Guvernul susține că la acest mandat se anexează, în anexă, actul de acuzare, mandatul de a aduce împotriva reclamantului, fotografia sa, amprentele digitale și o copie a actului său de identitate cu o traducere în germană și precizează că instanța de securitate a statului l-a informat pe reclamant cu privire la toate dovezile și declarațiile coautorilor. Reclamantul a fost audiat de judecător și s-a apărat singur. Guvernul susține că instanțele naționale au examinat martorii acuzați și descărcarea de gestiune în aceleași condiții. În această privință, acesta susține că obiecțiunile reclamantului constau în principal în contestarea rezultatului procedurii. Acesta susține că instanțele naționale au stabilit faptele și au apreciat elementele de probă în conformitate cu dreptul intern. 35. Curtea arată că aceste obiecțiuni sunt legate de cel examinat mai sus și, prin urmare, trebuie să fie declarate admisibile. 36. Având în vedere constatarea referitoare la art. 6 alineatul (1) și alineatul (3) litera (c) din convenție (punctele 31 și 32 de mai sus), Curtea consideră că a decis deja cu privire la problema principală adresată în temeiul articolului 6 din convenție cu privire la respectarea dreptului la apărare în fața instanței de judecată. Prin urmare, Comisia consideră că nu mai este necesar să se pronunțe asupra acestei părți a cererii (a se vedea, printre altele, Kamil Uzun c. Turcia, nr 37410/97, § 64, 10 mai 2007). III. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIA 37. În temeiul articolului 41 din convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante permite să se șteargă numai în mod impecabil consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. 38. Reclamantul solicită 30 000 EUR (EUR) pentru prejudiciul moral suferit. 39. Guvernul contestă această pretenție. 40. Curtea consideră că este necesar să se acorde reclamantului 1 000 EUR pentru prejudiciul moral. 41. Comisia reafirmă că cea mai adecvată formă de redresare pentru o încălcare a articolului 6 alineatul (1) constă în a se asigura că reclamantul se regăsește cât mai mult posibil în situația care ar fi fost a sa dacă această dispoziție nu ar fi fost necunoscută (salduz, citată anterior, § 72). Curtea consideră că acest principiu se aplică în speță. În consecință, Curtea consideră că cea mai adecvată formă de redresare ar fi, cu condiția ca reclamantul să solicite acest lucru, un nou proces, care să respecte cerințele articolului 6 alineatul (1) din convenție (ibidem, § 72). 42. Reclamantul solicită, de asemenea, 400 de lire turcești (TRL) pentru cheltuieli de secretariat, și anume costul comunicațiilor telefonice, poștale și de ajutor. În această privință, acesta nu prezintă nicio justificare. De asemenea, solicită 6 600 [3] TRL pentru cheltuielile și cheltuielile suportate în fața Curții. În sprijinul cererii sale, acesta prezintă un număr orar de 20 de ore pentru pregătirea cererii (întâlnire cu reclamantul, pregătirea dosarului, căutarea jurisprudenței) și 10 ore pentru pregătirea observațiilor ca răspuns la cele ale guvernului. El solicită aplicarea ratei orarului stabilit de baroul de la Istanbul. 43. Guvernul contestă aceste sume. 44. Potrivit jurisprudenței Curții, un solicitant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor. În cazul de față și ținând seama de documentele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 2 45. Curtea consideră că este oportun să se stabilească rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii la facilitatea de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene plus trei puncte procentuale. PE CESAR, CURȚIA, LA UNANIMITATE, Declară cererea admisibilă A declarat că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (3) litera (c) din Convenție împreună cu art. 6 alineatul (1) din motiv că reclamantul nu a putut fi asistat de un avocat în timpul arestului său A se vedea că nu este necesar să se examineze separat celelalte obiecțiuni formulate în temeiul articolului 6 din convenție A se vedea că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 2 din Convenție, care se convertește în lire turcești la rata aplicabilă la data regulamentului, 1 000 EUR (mii EUR), plus orice sumă care poate fi datorată ca impozit pe această sumă, pentru daune morale și 2 000 EUR (două mii EUR), plus orice sumă care poate fi datorată ca impozit de către solicitant pentru această sumă, pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată de la expirarea termenului respectiv și până la plata acestuia, aceste sume vor fi majorate de la o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Adoptată în limba franceză, apoi comunicată în scris la 8 decembrie 2009, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul (CE) nr. Françoise Elens-Passos Françoise Tulkens Grefier Adjunct Președinte [1] Rectificat la 21 septembrie 2010: textul a fost următorul: