CASE OF FEDOTOV v. MOLDOVA
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Violation of Article 6 - Right to a fair trial;Violation of Article 13 - Right to an effective remedy;Violation of Article 1 of Protocol No. 1 - Protection of property
CASE OF FEDOTOV v. MOLDOVA (CtEDO, 2009)
SECȚIA A PATRU
CAZUL
FEDOTOV c. MOLDOVA
(Cererea nr. 6484/05)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
15 decembrie 2009
DEFINITIV
15/03/2010
Această hotărâre va deveni definitivă în circumstanțele prevăzute în Articolul 44 § 2 din Convenție. Aceasta poate fi supusă revizuirii editoriale.
În cazul Fedotov c. Moldova,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a Patru), alcătuită dintr-o Cameră compusă din:
Nicolas Bratza, Președinte
Lech Garlicki
Giovanni Bonello
Ljiljana Mijović
David Thór Björgvinsson
Ján Šikuta
Päivi Hirvelä, judecători
și Lawrence Early, Grefieru Secției
După deliberări în camera de consiliu pe 24 noiembrie 2009,
Pronunță următoarea hotărâre, adoptată la acea dată:
PROCEDURĂ
Cazul a avut la origine o cerere (nr. 6484/05) împotriva Republicii Moldova depusă la Curte conform Articolului 34 din Convenția pentru Protecția Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale ("Convenția") de către un cetățean moldovean, dl Eduard Fedotov ("reclamantul"), pe 21 decembrie 2004.
Guvernul moldovean ("Statul pârât") a fost reprezentat de Agentul său, dl V. Grosu.
Reclamantul a susținut, în special, că drepturile sale garantate în conformitate cu Articolele 6, 13 și Articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție au fost încălcate ca urmare a nereușirii de a executa o hotărâre definitivă în favoarea sa în timp util.
Pe 14 noiembrie 2007, Președintele Secției a Patru a decis să notifice cererea Statului pârât. S-a decis, de asemenea, să se examineze fondul cererii în același timp cu admisibilitatea acesteia (Articolul 29 § 3 din Convenție).
Judecătorul Poalelungi, judecătorul ales în ceea ce privește Moldova, s-a retras din cauză (Regula 28 din Regulamentul de procedură). Pe 25 iunie 2009, Statul pârât, conform Regulii 29 § 1 (a), a informat Curtea că era de acord să numească în locul său un alt judecător ales și a lăsat alegerea acestuia la latitudinea Președintelui Camerei. Pe 14 septembrie 2009, Președintele a numit Judecătorul Šikuta să participe la cauză.
FAPTELE
I. CIRCUMSTANȚELE CAZULUI
Reclamantul s-a născut în 1937 și locuiește în Chişinău.
Faptele cazului, după cum au fost prezentate de către părți, pot fi rezumate după cum urmează.
Reclamantul a lucrat pentru Ministerul Afacerilor Interne ("Ministerul"). La pensionare, în 1984, a primit o pensie de stat. Pe 23 iunie 1993, Parlamentul a adoptat o Lege care stabilește modul de calcul al pensiilor anumitor categorii de personal militar și afiliat (nr. 1544-XIII) ("Legea din 1993"), care se aplica și cazului reclamantului. Pe 21 februarie 1994, Guvernul a adoptat Decizia nr. 78 privind calculul anilor lucrați și plata pensiilor ("Decizia din 1994"). În opinia reclamantului, Decizia din 1994 a redus în mod ilegal suma pensiei pe care avea dreptul să o primească conform Legii din 1993.
În 1998, reclamantul a cerut un recalcul al pensiei sale pe baza Legii din 1993. După refuzul Ministerului de a accepta cererea sa, a inițiat proceduri judiciare. Pe 18 iunie 1999, Tribunalul Districtului Centru a respins revendicările sale.
În septembrie 2000, reclamantul a cerut din nou un recalcul al pensiei sale, considerând că Decizia din 1994 a modificat în mod ilegal prevederile Legii din 1993 prin reducerea sumei pensiei plătibile persoanelor în situația sa. A cerut 9.656 lei moldoveni (MDL) (920 euro (EUR) la acea vreme), care constituia diferența dintre suma pensiei sale și suma la care avea dreptul conform legii, cu efectul de la 1 iulie 1993.
Pe 22 octombrie 2001, Curtea de Apel Chişinău a admis acțiunea reclamantului și a ordonat Ministerului să recalculeze pensie de la 1 iulie 1993, în conformitate cu Legea din 1993. Nu a fost depusă nicio apel și hotărârea a devenit definitivă și executorie cincisprezece zile mai târziu.
Pe 28 august 2002, Departamentul de Execuție a Deciziilor al Ministerului Justiției ("Departamentul") a informat reclamantul că pe 15 noiembrie 2001 a înregistrat cererea sa de execuție a hotărârii. Pe 10 iunie 2002, Departamentul a stabilit un termen pentru Ministerul de a se conforma hotărârii. Pe 15 august 2002, Ministerul a răspuns că pensia reclamantului a fost calculată corect. Departamentul a cerut Ministerului să depună "foile de calcul arătând sumele pe baza cărora a fost calculată pensia". Departamentul a promis să mențină reclamantul informat.
Pe 5 septembrie 2002, Departamentul a trimis reclamantului o scrisoare similară.
Pe 17 aprilie 2003, Ministerul a informat reclamantul că hotărârea în favoarea sa a fost executată. În aceeași scrisoare, Ministerul a declarat că pensia reclamantului a fost calculată pe baza Legii din 1993 și Deciziei din 1994 până în 1998. Din 5 februarie 1998, pensia sa a fost calculată pe baza modificărilor la Legea din 1993 adoptate în 1997. Pensia sa a fost recalculată din nou pe baza unei decizii guvernamentale adoptate în 2000. Ministerul a mai informat reclamantul că 710 mandate de execuție așteptau execuție, în suma totală de 5.100.000 MDL. Deoarece bugetul Ministerului pentru 2003 nu prevedea o sumă atât de substanțială pentru aceste scopuri, plata pe baza mandatelor de execuție, inclusiv cea a reclamantului, ar fi făcută după modificarea Legii Bugetului de Stat pentru 2003 și, progresiv, pe măsură ce mandatele de execuție ar fi depuse la Trezoreria Ministerului Finanțelor.
Pe 18 aprilie 2003, Departamentul a informat reclamantul că pe 26 noiembrie 2001 a stabilit un termen pentru Ministerul de a se conforma hotărârii din 22 octombrie 2001 și că în răspunsul său Ministerul a declarat că hotărârea a fost pe deplin executată. Un anexă a fost inclusă în scrisoare, arătând suma pensiei plătite reclamantului între ianuarie și iunie 2003.
Reclamantul s-a plâns către diverse autorități de stat, inclusiv Președintele și Ministerul Justiției, susținând că hotărârea nu a fost executată. Pe 2 iunie 2003, Ministerul Justiției a informat reclamantul că debitorul a declarat că s-a conformat pe deplin hotărârii și că nu existau sume restante.
Ca răspuns la cererea reclamantului de a iniția proceduri penale împotriva persoanelor responsabile pentru nereușita de a executa pe deplin hotărârea din 22 octombrie 2001, Procuratura Generală l-a informat că hotărârea a fost respectată. Documentele din dosar au arătat că pensia sa a fost recalculată pentru perioada 1998-2003.
Reclamantul a inițiat două noi serii de proceduri judiciare împotriva Ministerului. În primele proceduri a cerut tribunalului să ordone calculul corect al pensiei sale din 1 iunie 1993 și să îi acordă 1.556 MDL, precum și despăgubiri de 300.000 MDL. În a doua serie de proceduri, a cerut executarea hotărârii din 22 octombrie 2001 și plata despăgubirilor de 300.000 EUR.
În prima serie de proceduri, pe 11 octombrie 2004, Curtea de Apel Chişinău a admis parțial revendicările sale și a constatat că hotărârea din 22 octombrie 2001 nu a fost pe deplin executată. Tribunalul i-a acordat 7.245 MDL pensie reținută pentru perioada din 1 iulie 1993 până la 5 februarie 1998. Pe 8 decembrie 2004, Ministerul Afacerilor Interne a transferat suma respectivă la o Bancă de Economii pentru a plăti reclamantul.
În a doua serie de proceduri, pe 8 decembrie 2003, Curtea de Apel Chişinău a lăsat revendicarea neexaminată, deoarece se referea la aceeași problemă ca și cea examinată în primele proceduri judiciare în curs înaintea Tribunalului de Distrito Centru. Pe 21 aprilie 2004, Curtea Supremă de Justiție a anulat acea decizie și a precizat că revendicările reclamantului în cele două serii de proceduri sunt distincte. Pe 3 iunie 2004, Curtea de Apel Chişinău a lăsat revendicarea sa neexaminată în ceea ce privește cererea de execuție a hotărârii, deoarece aceasta nu putea fi subiectul unor noi proceduri judiciare. Reclamantul a fost informat de dreptul său de a solicita execuția hotărârii din 22 octombrie 2001 în cadrul procedurilor de execuție. Pe 3 noiembrie 2004, Curtea Supremă de Justiție a respins o apel depusă de reclamant ca neîntemeiată.
II. LEGISLAȚIA INTERNĂ RELEVANTĂ
Legislația internă relevantă a fost prezentată în Prodan c. Moldova (nr. 49806/99, ECHR 2004-III (extrase)).
DREPTUL
Reclamantul s-a plâns în conformitate cu Articolele 6 § 1 și 13 din Convenție, precum și în conformitate cu Articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, de nereușita de a executa hotărârea definitivă în favoarea sa în timp util. Partea relevantă a Articolului 6 se citește după cum urmează:
"În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile... fiecare persoană are dreptul la o audiere echitabilă... de către... un tribunal...".
Articolul 13 se citește după cum urmează:
"Oricine ale cărui drepturi și libertăți stabilite în [Convenție] sunt încălcate va avea un remediu eficace înaintea unei autorități naționale, în ciuda faptului că încălcarea a fost comisă de persoane care acționează în calitate oficială."
Partea relevantă a Articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție se citește după cum urmează:
"Orice persoană fizică sau juridică are dreptul de a se bucura pașnic de proprietatea sa. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa cu excepția cazurilor în interes public și cu respectarea condițiilor prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional..."
Reclamantul s-a plâns, de asemenea, în conformitate cu Articolul 14, că nu i s-au dat traduceri în limba rusă ale unor anumite documente, cum ar fi hotărârea din 8 decembrie 2003. Articolul 14 se citește după cum urmează:
"Exercitarea drepturilor și libertăților stabilite în [Convenție] trebuie asigurată fără discriminare pe orice temei, cum ar fi sexul, rasa, culoarea, limba, religia, opinia politică sau orice altă opinie, originea națională sau socială, asocierea cu o minoritate națională, proprietatea, nașterea sau orice alt statut."
I. ADMISIBILITATE
Statul pârât a susținut că reclamantul a abuzat de dreptul său de petiție individuală. Pe 8 decembrie 2004, a fost informat de faptul că banii pentru execuția hotărârii din 11 octombrie 2004 erau disponibili într-un cont bancar, dar a preferat să-și depună cererea pe 21 decembrie 2004 și să primească banii doi zile mai târziu.
Privitor la susținerea Statului pârât privind abuzul pretins, Curtea consideră că o cerere nu ar fi de obicei respingă ca fiind abuzivă conform Articolului 35 § 3 din Convenție decât dacă s-ar baza în mod intenționat pe fapte neadevărate (a se vedea Varbanov c. Bulgaria, nr. 31365/96, § 36, ECHR 2000-X; Rehak c. Republica Cehă (dec.), nr 67208/01, 18 mai 2004; și Popov c. Moldova (nr. 1), nr. 74153/01, § 49, 18 ianuarie 2005). Pe baza materialelor pe care le are la dispoziție, Curtea nu poate concluziona că reclamantul și-a bazat acuzațiile pe informații pe care știa că sunt neadevărate. De fapt, el putea totuși să se plângă de nereușita de a executa o hotărâre definitivă în favoarea sa în termen de șase luni de la data execuției, cu condiția ca întârzierea înainte de o asemenea execuție să fi fost suficient de lungă pentru a ridica o problemă conform Articolului 6 din Convenție. În consecință, această obiecție trebuie respinsă.
Reclamantul s-a plâns de discriminare contrară Articolului 14 din Convenție ca urmare a refuzului de a-i da traduceri în limba rusă ale deciziei din 8 decembrie 2003 și ale altor documente. Curtea constată, totuși, că aceasată plângere a fost depusă pe 21 decembrie 2004, adică, mai mult de un an după ce i se pretindea că nu i s-au dat traduceri ale documentelor relevante. Aceasată plângere a fost deci introdusă în afara termenului stabilit de Articolul 35 § 1 din Convenție și trebuie respinsă ca inadmisibilă conform Articolului 35 § 4 din Convenție.
Curtea consideră că plângerile reclamantului conform Articolelor 6 § 1 și 13 din Convenție, precum și conform Articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, ridică întrebări de drept care sunt suficient de grave ca determinarea lor ar trebui să depindă de o examinare a fondului. Nu au fost stabilite motive pentru a le declara inadmisibile. Curtea declară deci aceasate plângeri admisibile. În conformitate cu decizia sa de a aplica Articolul 29 § 3 din Convenție (a se vedea paragraful 4 de mai sus), Curtea va examina imediat fondul acestor plângeri.
II. PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 6 DIN CONVENȚIE ȘI A ARTICOLULUI 1 DIN PROTOCOLUL NR. 1 LA CONVENȚIE
Reclamantul s-a plâns că nereușita de a respecta hotărârea din 22 octombrie 2001 în timp util a constituit o încălcare a Articolului 6 § 1 din Convenție și a Articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.
Statul pârât a susținut că autoritățile au întreprins toți pașii necesari pentru a executa hotărârea și au informat corespunzător reclamantul că hotărârea a fost de fapt executată (a se vedea paragrafele 15-17 de mai sus). A doua hotărâre în favoarea reclamantului (adoptată pe 11 octombrie 2004) a fost executată chiar și înainte ca reclamantul să trimită mandatul de execuție pe 11 ianuarie 2005. Nu putea exista nicio îndoială, ținând cont de numărul mandatului de execuție menționat în plata făcută pe 23 decembrie 2004, că acea hotărâre a fost executată la acea dată. În plus, un nou Cod de Execuție a intrat în vigoare pe 1 iulie 2005, descriind în detaliu procesul de execuție și nepermiță nicio derogare sau întârziere în proces.
Curtea constată că părțile nu sunt de acord cu privire la aceea dacă și când hotărârea din 22 octombrie 2001 a fost pe deplin executată. Constată că, în conformitate cu hotărârea respectivă, Ministerul Afacerilor Interne era obligat să recalculeze pensia reclamantului cu efectul de la 1 iulie 1993 și până la data adoptării hotărârii (a se vedea paragraful 11 de mai sus). Constată, de asemenea, că într-una dintre acțiunile judiciare pe care reclamantul le-a depus ulterior, el a cerut calculul corect al pensiei sale pentru aceeași perioadă și că tribunalul a admis parțial revendicarea sa și a făcut o condamnare la plată în favoarea sa (a se vedea paragraful 19 de mai sus). Curtea consideră că, dacă hotărârea din 22 octombrie 2001 ar fi fost pe deplin executată, după cum susține Statul pârât, reclamantul ar fi obținut întreaga sumă care i se cuvea pentru perioada începând cu 1 iulie 1993. Cu toate acestea, faptul că un tribunal a trebuit să facă o condamnare suplimentară pentru aceeași perioadă și în ceea ce privește aceleași drepturi de pensie în 2004 confirmă că reclamantul nu a obținut întreaga pensie înainte de hotărârea din 2004. Această concluzie este în concordanță cu scrisoarea din 17 martie 2003 de la debitorul însuși, conform căreia Ministerul nu avea suficienți bani în conturile sale pentru a executa mandatul reclamantului (a se vedea paragraful 14 de mai sus). În sfârșit, Statul pârât a recunoscut în mod explicit că execuția hotărârii din 22 octombrie 2001 a avut loc pe 23 decembrie 2004 (a se vedea paragraful 29 de mai sus).
Curtea concluzionează că hotărârea în favoarea reclamantului nu a fost pe deplin executată cel puțin până la 23 decembrie 2004.
Curtea constată că a găsit încălcări ale Articolului 6 § 1 din Convenție și Articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție în numeroase cazuri privind întârzierile în respectarea sau execuția hotărârilor definitive (a se vedea, printre alte numeroase autorități, Prodan, citat mai sus, § 56, și Luntre și Alții c. Moldova, numere 2916/02, 21960/02, 21951/02, 21941/02, 21933/02, 20491/02, 2676/02, 23594/02, 21956/02, 21953/02, 21943/02, 21947/02 și 21945/02, § 36, 15 iunie 2004).
După examinarea materialelor depuse pentru ea, Curtea constată că dosarul nu conține niciun element care ar permite-i să ajungă la o concluzie diferită în cazul de față. În special, reitera principiul enunțat în Prodan (citat mai sus, § 53) care afirmă:
"nu este permis unei autorități de stat să invocheze lipsa de fonduri... ca scuză pentru a nu onora o hotărâre. Recunosc, o întârziere în execuția unei hotărâri poate fi justificată în anumite circumstanțe. Dar întârzierea nu poate fi atât de mare încât să afecteze esența dreptului protejat sub Articolul 6 § 1 din Convenție"
În consecință, din motivele date în cazurile citate mai sus, Curtea constată că nereușita de a executa hotărârea din 22 octombrie 2001 în timp rezonabil constituie o încălcare a Articolului 6 § 1 din Convenție și a Articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.
III. PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 13 LUATĂ ÎN CONJUNCȚIE CU ARTICOLUL 6 § 1 DIN CONVENȚIE
Reclamantul s-a mai plâns că nu dispunea de remedii eficace în ceea ce privește plângerea sa conform Articolului 6 § 1 din Convenție.
Statul pârât a susținut că reclamantul dispunea de remedii în ceea ce privește plângerea sa conform Articolului 13, cum ar fi solicitarea inițierii unor proceduri administrative sau penale împotriva persoanei responsabile pentru neexecutare.
Curtea constată că plângerile reclamantului potrivit cărora refuzul de a executa hotărârea în favoarea sa a încălcat drepturile sale conform Articolului 6 erau cu certitudine discutabile (a se vedea paragraful 34 de mai sus). Reclamantul era deci îndreptățit la un remediu eficace în sensul Articolului 13. În consecință, Curtea va examina dacă un asemenea remediu era disponibil reclamantului.
Curtea constată că hotărârea în favoarea reclamantului nu a fost executată până la mai mult de trei ani după adoptarea sa. Debitorul în acest caz a fost un Ministeriu. În plus, în ciuda numeroaselor încercări ale reclamantului de a accelera execuția hotărârii și de a face ca persoanele responsabile pentru nereușita de a executa să fie persecutate, nu a existat nicio îmbunătățire în situație pentru mai mult de trei ani.
Prin urmare, este evident că reclamantul nu dispunea de niciun remediu pentru a preveni continuarea încălcării drepturilor sale garantate sub Articolul 6 § 1 din Convenție sau pentru a obține despăgubiri. A existat deci o încălcare a Articolului 13 luată împreună cu acel articol (a se vedea Romashov c. Ucraina, nr. 67534/01, § 47, 27 iulie 2004; Voytenko c. Ucraina, nr. 18966/02, § 43, 29 iunie 2004; și Botnari c. Moldova, nr. 19981/02, § 26, 19 iunie 2007).
IV. APLICAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENȚIE
Articolul 41 din Convenție prevede:
"Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia, și dacă legea internă a Statului Contractant în cauză permite doar repararea parțială, Curtea va, dacă este necesar, acorda satisfacție echitabilă părții prejudiciate."
A. Prejudiciu material
Reclamantul a cerut 103.892 MDL (aproximativ 6.500 EUR) pentru prejudiciu material suferit ca urmare a întârzierii în obținerea banilor săi.
Statul pârât a considerat că reclamantul nu putea cere nicio despăgubire în absența unei încălcări a drepturilor sale conform Convenției. În particular, din moment ce pe 23 decembrie 2004 el a obținut restul sumei ce i se cuvea conform hotărârii din 22 octombrie 2001, el nu putea mai cere nicio despăgubire suplimentară.
Curtea constată că Statul pârât a recunoscut că condamnarea în favoarea reclamantului nu a fost executată până la mai mult de trei ani după data la care a fost datorată (a se vedea paragraful anterior). Cu toate acestea, nicio despăgubire nu a fost plătită reclamantului pentru perioada în care nu putea folosi banii săi. În consecință, îi acordă 250 EUR pentru prejudiciul material cauzat.
B. Prejudiciu moral
Reclamantul a cerut 300.000 EUR ca despăgubire pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a neexecutării hotărârii în favoarea sa. A declarat că a suferit de boală și a suferit ca urmare a necesității constante de a solicita cooperarea autorităților.
Statul pârât a considerat că suma cerută este excesivă în lumina jurisprudenței Curții.
Curtea consideră că reclamantul trebuie să fi suferit o anumită cantitate de stres și frustrare ca urmare a neexecutării hotărârii, cu atât mai mult că era lipsit de o parte din pensia sa, care constituia singurul venit al său. Cu toate acestea, suma cerută este excesivă. Pronunțând pe o bază echitabilă, Curtea acordă reclamantului 1.800 EUR pentru prejudiciu moral.
C. Costuri și cheltuieli
Reclamantul a mai cerut despăgubire pentru costuri și cheltuieli implicate înaintea Curții, lăsând acea problemă la discreția Curții.
Statul pârât a considerat că nicio despăgubire nu era datorată.
Curtea acordă reclamantului 250 EUR pentru costuri și cheltuieli.
D. Dobândă de moștenire
Curtea consideră că este oportun ca dobânda de moștenire să se bazeze pe rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene, la care ar trebui adăugate trei puncte procentuale.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA ÎN UNANIMITATE
Declară inadmisibilă plângerea conform Articolului 14 din Convenție, și restul cererii admisibilă;
Constată că a existat o încălcare a Articolelor 6 § 1 și 13 din Convenție, precum și a Articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție;
Constată:
(a) că Statul pârât trebuie să plătească reclamanților în solidar, în termen de trei luni de la data la care hotărârea devine definitivă în conformitate cu Articolul 44 § 2 din Convenție, următoarele sume, care vor fi convertite în lei moldoveni la cursul aplicabil la data plății:
(i) 250 EUR (două sute și cincizeci de euro), plus orice impozit care poate fi impozabil, în ceea ce privește prejudiciul material;
(ii) 1.800 EUR (o mie opt sute de euro), plus orice impozit care poate fi impozabil, în ceea ce privește prejudiciul moral;
(iii) 250 EUR (două sute și cincizeci de euro) în ceea ce privește costuri și cheltuieli;
(b) că din expirarea termenului menționat mai sus până la plată, va fi plătibilă dobânda simplă pe sumele de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în perioada de moștenire plus trei puncte procentuale;
Respinge restul cererii reclamantului pentru satisfacție echitabilă.
Redactat în limba engleză și notificat în scris pe 15 decembrie 2009, conform Regulii 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul de procedură.
Lawrence Early
Nicolas Bratza
Grefieru
Președinte