CASE OF FEDOTOV v. MOLDOVA

Cazul a avut la origine o cerere (nr. 6484/05) împotriva Republicii Moldova depusă la Curte conform Articolului 34 din Convenția pentru Protecția Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale ("Convenția") de către un cetățean moldovean, dl Eduard Fedotov ("reclamantul"), pe 21 decembrie 2004.

Guvernul moldovean ("Statul pârât") a fost reprezentat de Agentul său, dl V. Grosu.

Reclamantul a susținut, în special, că drepturile sale garantate în conformitate cu Articolele 6, 13 și Articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție au fost încălcate ca urmare a nereușirii de a executa o hotărâre definitivă în favoarea sa în timp util.

Pe 14 noiembrie 2007, Președintele Secției a Patru a decis să notifice cererea Statului pârât. S-a decis, de asemenea, să se examineze fondul cererii în același timp cu admisibilitatea acesteia (Articolul 29 § 3 din Convenție).

Judecătorul Poalelungi, judecătorul ales în ceea ce privește Moldova, s-a retras din cauză (Regula 28 din Regulamentul de procedură). Pe 25 iunie 2009, Statul pârât, conform Regulii 29 § 1 (a), a informat Curtea că era de acord să numească în locul său un alt judecător ales și a lăsat alegerea acestuia la latitudinea Președintelui Camerei. Pe 14 septembrie 2009, Președintele a numit Judecătorul Šikuta să participe la cauză. FAPTELE

Faptele cazului, după cum au fost prezentate de către părți, pot fi rezumate după cum urmează.

Reclamantul a lucrat pentru Ministerul Afacerilor Interne ("Ministerul"). La pensionare, în 1984, a primit o pensie de stat. Pe 23 iunie 1993, Parlamentul a adoptat o Lege care stabilește modul de calcul al pensiilor anumitor categorii de personal militar și afiliat (nr. 1544-XIII) ("Legea din 1993"), care se aplica și cazului reclamantului. Pe 21 februarie 1994, Guvernul a adoptat Decizia nr. 78 privind calculul anilor lucrați și plata pensiilor ("Decizia din 1994"). În opinia reclamantului, Decizia din 1994 a redus în mod ilegal suma pensiei pe care avea dreptul să o primească conform Legii din 1993.

În 1998, reclamantul a cerut un recalcul al pensiei sale pe baza Legii din 1993. După refuzul Ministerului de a accepta cererea sa, a inițiat proceduri judiciare. Pe 18 iunie 1999, Tribunalul Districtului Centru a respins revendicările sale.

În septembrie 2000, reclamantul a cerut din nou un recalcul al pensiei sale, considerând că Decizia din 1994 a modificat în mod ilegal prevederile Legii din 1993 prin reducerea sumei pensiei plătibile persoanelor în situația sa. A cerut 9.656 lei moldoveni (MDL) (920 euro (EUR) la acea vreme), care constituia diferența dintre suma pensiei sale și suma la care avea dreptul conform legii, cu efectul de la 1 iulie 1993.

Pe 22 octombrie 2001, Curtea de Apel Chişinău a admis acțiunea reclamantului și a ordonat Ministerului să recalculeze pensie de la 1 iulie 1993, în conformitate cu Legea din 1993. Nu a fost depusă nicio apel și hotărârea a devenit definitivă și executorie cincisprezece zile mai târziu.

Pe 28 august 2002, Departamentul de Execuție a Deciziilor al Ministerului Justiției ("Departamentul") a informat reclamantul că pe 15 noiembrie 2001 a înregistrat cererea sa de execuție a hotărârii. Pe 10 iunie 2002, Departamentul a stabilit un termen pentru Ministerul de a se conforma hotărârii. Pe 15 august 2002, Ministerul a răspuns că pensia reclamantului a fost calculată corect. Departamentul a cerut Ministerului să depună "foile de calcul arătând sumele pe baza cărora a fost calculată pensia". Departamentul a promis să mențină reclamantul informat.

Pe 5 septembrie 2002, Departamentul a trimis reclamantului o scrisoare similară.

Pe 17 aprilie 2003, Ministerul a informat reclamantul că hotărârea în favoarea sa a fost executată. În aceeași scrisoare, Ministerul a declarat că pensia reclamantului a fost calculată pe baza Legii din 1993 și Deciziei din 1994 până în 1998. Din 5 februarie 1998, pensia sa a fost calculată pe baza modificărilor la Legea din 1993 adoptate în 1997. Pensia sa a fost recalculată din nou pe baza unei decizii guvernamentale adoptate în 2000. Ministerul a mai informat reclamantul că 710 mandate de execuție așteptau execuție, în suma totală de 5.100.000 MDL. Deoarece bugetul Ministerului pentru 2003 nu prevedea o sumă atât de substanțială pentru aceste scopuri, plata pe baza mandatelor de execuție, inclusiv cea a reclamantului, ar fi făcută după modificarea Legii Bugetului de Stat pentru 2003 și, progresiv, pe măsură ce mandatele de execuție ar fi depuse la Trezoreria Ministerului Finanțelor.

Pe 18 aprilie 2003, Departamentul a informat reclamantul că pe 26 noiembrie 2001 a stabilit un termen pentru Ministerul de a se conforma hotărârii din 22 octombrie 2001 și că în răspunsul său Ministerul a declarat că hotărârea a fost pe deplin executată. Un anexă a fost inclusă în scrisoare, arătând suma pensiei plătite reclamantului între ianuarie și iunie 2003.

Reclamantul s-a plâns către diverse autorități de stat, inclusiv Președintele și Ministerul Justiției, susținând că hotărârea nu a fost executată. Pe 2 iunie 2003, Ministerul Justiției a informat reclamantul că debitorul a declarat că s-a conformat pe deplin hotărârii și că nu existau sume restante.

Ca răspuns la cererea reclamantului de a iniția proceduri penale împotriva persoanelor responsabile pentru nereușita de a executa pe deplin hotărârea din 22 octombrie 2001, Procuratura Generală l-a informat că hotărârea a fost respectată. Documentele din dosar au arătat că pensia sa a fost recalculată pentru perioada 1998-2003.

Reclamantul a inițiat două noi serii de proceduri judiciare împotriva Ministerului. În primele proceduri a cerut tribunalului să ordone calculul corect al pensiei sale din 1 iunie 1993 și să îi acordă 1.556 MDL, precum și despăgubiri de 300.000 MDL. În a doua serie de proceduri, a cerut executarea hotărârii din 22 octombrie 2001 și plata despăgubirilor de 300.000 EUR.

În prima serie de proceduri, pe 11 octombrie 2004, Curtea de Apel Chişinău a admis parțial revendicările sale și a constatat că hotărârea din 22 octombrie 2001 nu a fost pe deplin executată. Tribunalul i-a acordat 7.245 MDL pensie reținută pentru perioada din 1 iulie 1993 până la 5 februarie 1998. Pe 8 decembrie 2004, Ministerul Afacerilor Interne a transferat suma respectivă la o Bancă de Economii pentru a plăti reclamantul.

În a doua serie de proceduri, pe 8 decembrie 2003, Curtea de Apel Chişinău a lăsat revendicarea neexaminată, deoarece se referea la aceeași problemă ca și cea examinată în primele proceduri judiciare în curs înaintea Tribunalului de Distrito Centru. Pe 21 aprilie 2004, Curtea Supremă de Justiție a anulat acea decizie și a precizat că revendicările reclamantului în cele două serii de proceduri sunt distincte. Pe 3 iunie 2004, Curtea de Apel Chişinău a lăsat revendicarea sa neexaminată în ceea ce privește cererea de execuție a hotărârii, deoarece aceasta nu putea fi subiectul unor noi proceduri judiciare. Reclamantul a fost informat de dreptul său de a solicita execuția hotărârii din 22 octombrie 2001 în cadrul procedurilor de execuție. Pe 3 noiembrie 2004, Curtea Supremă de Justiție a respins o apel depusă de reclamant ca neîntemeiată.

Reclamantul s-a plâns în conformitate cu Articolele 6 § 1 și 13 din Convenție, precum și în conformitate cu Articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, de nereușita de a executa hotărârea definitivă în favoarea sa în timp util. Partea relevantă a Articolului 6 se citește după cum urmează: "În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile... fiecare persoană are dreptul la o audiere echitabilă... de către... un tribunal...". Articolul 13 se citește după cum urmează: "Oricine ale cărui drepturi și libertăți stabilite în [Convenție] sunt încălcate va avea un remediu eficace înaintea unei autorități naționale, în ciuda faptului că încălcarea a fost comisă de persoane care acționează în calitate oficială." Partea relevantă a Articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție se citește după cum urmează: "Orice persoană fizică sau juridică are dreptul de a se bucura pașnic de proprietatea sa. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa cu excepția cazurilor în interes public și cu respectarea condițiilor prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional..."

Reclamantul s-a plâns, de asemenea, în conformitate cu Articolul 14, că nu i s-au dat traduceri în limba rusă ale unor anumite documente, cum ar fi hotărârea din 8 decembrie 2003. Articolul 14 se citește după cum urmează: "Exercitarea drepturilor și libertăților stabilite în [Convenție] trebuie asigurată fără discriminare pe orice temei, cum ar fi sexul, rasa, culoarea, limba, religia, opinia politică sau orice altă opinie, originea națională sau socială, asocierea cu o minoritate națională, proprietatea, nașterea sau orice alt statut."

Privitor la susținerea Statului pârât privind abuzul pretins, Curtea consideră că o cerere nu ar fi de obicei respingă ca fiind abuzivă conform Articolului 35 § 3 din Convenție decât dacă s-ar baza în mod intenționat pe fapte neadevărate (a se vedea Varbanov c. Bulgaria, nr. 31365/96, § 36, ECHR 2000-X; Rehak c. Republica Cehă (dec.), nr 67208/01, 18 mai 2004; și Popov c. Moldova (nr. 1), nr. 74153/01, § 49, 18 ianuarie 2005). Pe baza materialelor pe care le are la dispoziție, Curtea nu poate concluziona că reclamantul și-a bazat acuzațiile pe informații pe care știa că sunt neadevărate. De fapt, el putea totuși să se plângă de nereușita de a executa o hotărâre definitivă în favoarea sa în termen de șase luni de la data execuției, cu condiția ca întârzierea înainte de o asemenea execuție să fi fost suficient de lungă pentru a ridica o problemă conform Articolului 6 din Convenție. În consecință, această obiecție trebuie respinsă.

Reclamantul s-a plâns de discriminare contrară Articolului 14 din Convenție ca urmare a refuzului de a-i da traduceri în limba rusă ale deciziei din 8 decembrie 2003 și ale altor documente. Curtea constată, totuși, că aceasată plângere a fost depusă pe 21 decembrie 2004, adică, mai mult de un an după ce i se pretindea că nu i s-au dat traduceri ale documentelor relevante. Aceasată plângere a fost deci introdusă în afara termenului stabilit de Articolul 35 § 1 din Convenție și trebuie respinsă ca inadmisibilă conform Articolului 35 § 4 din Convenție.

Curtea consideră că plângerile reclamantului conform Articolelor 6 § 1 și 13 din Convenție, precum și conform Articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, ridică întrebări de drept care sunt suficient de grave ca determinarea lor ar trebui să depindă de o examinare a fondului. Nu au fost stabilite motive pentru a le declara inadmisibile. Curtea declară deci aceasate plângeri admisibile. În conformitate cu decizia sa de a aplica Articolul 29 § 3 din Convenție (a se vedea paragraful 4 de mai sus), Curtea va examina imediat fondul acestor plângeri. II. PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 6 DIN CONVENȚIE ȘI A ARTICOLULUI 1 DIN PROTOCOLUL NR. 1 LA CONVENȚIE

Reclamantul s-a plâns că nereușita de a respecta hotărârea din 22 octombrie 2001 în timp util a constituit o încălcare a Articolului 6 § 1 din Convenție și a Articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Statul pârât a susținut că autoritățile au întreprins toți pașii necesari pentru a executa hotărârea și au informat corespunzător reclamantul că hotărârea a fost de fapt executată (a se vedea paragrafele 15-17 de mai sus). A doua hotărâre în favoarea reclamantului (adoptată pe 11 octombrie 2004) a fost executată chiar și înainte ca reclamantul să trimită mandatul de execuție pe 11 ianuarie 2005. Nu putea exista nicio îndoială, ținând cont de numărul mandatului de execuție menționat în plata făcută pe 23 decembrie 2004, că acea hotărâre a fost executată la acea dată. În plus, un nou Cod de Execuție a intrat în vigoare pe 1 iulie 2005, descriind în detaliu procesul de execuție și nepermiță nicio derogare sau întârziere în proces.

Curtea constată că părțile nu sunt de acord cu privire la aceea dacă și când hotărârea din 22 octombrie 2001 a fost pe deplin executată. Constată că, în conformitate cu hotărârea respectivă, Ministerul Afacerilor Interne era obligat să recalculeze pensia reclamantului cu efectul de la 1 iulie 1993 și până la data adoptării hotărârii (a se vedea paragraful 11 de mai sus). Constată, de asemenea, că într-una dintre acțiunile judiciare pe care reclamantul le-a depus ulterior, el a cerut calculul corect al pensiei sale pentru aceeași perioadă și că tribunalul a admis parțial revendicarea sa și a făcut o condamnare la plată în favoarea sa (a se vedea paragraful 19 de mai sus). Curtea consideră că, dacă hotărârea din 22 octombrie 2001 ar fi fost pe deplin executată, după cum susține Statul pârât, reclamantul ar fi obținut întreaga sumă care i se cuvea pentru perioada începând cu 1 iulie 1993. Cu toate acestea, faptul că un tribunal a trebuit să facă o condamnare suplimentară pentru aceeași perioadă și în ceea ce privește aceleași drepturi de pensie în 2004 confirmă că reclamantul nu a obținut întreaga pensie înainte de hotărârea din 2004. Această concluzie este în concordanță cu scrisoarea din 17 martie 2003 de la debitorul însuși, conform căreia Ministerul nu avea suficienți bani în conturile sale pentru a executa mandatul reclamantului (a se vedea paragraful 14 de mai sus). În sfârșit, Statul pârât a recunoscut în mod explicit că execuția hotărârii din 22 octombrie 2001 a avut loc pe 23 decembrie 2004 (a se vedea paragraful 29 de mai sus).

Curtea concluzionează că hotărârea în favoarea reclamantului nu a fost pe deplin executată cel puțin până la 23 decembrie 2004.

Curtea constată că a găsit încălcări ale Articolului 6 § 1 din Convenție și Articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție în numeroase cazuri privind întârzierile în respectarea sau execuția hotărârilor definitive (a se vedea, printre alte numeroase autorități, Prodan, citat mai sus, § 56, și Luntre și Alții c. Moldova, numere 2916/02, 21960/02, 21951/02, 21941/02, 21933/02, 20491/02, 2676/02, 23594/02, 21956/02, 21953/02, 21943/02, 21947/02 și 21945/02, § 36, 15 iunie 2004).

După examinarea materialelor depuse pentru ea, Curtea constată că dosarul nu conține niciun element care ar permite-i să ajungă la o concluzie diferită în cazul de față. În special, reitera principiul enunțat în Prodan (citat mai sus, § 53) care afirmă: "nu este permis unei autorități de stat să invocheze lipsa de fonduri... ca scuză pentru a nu onora o hotărâre. Recunosc, o întârziere în execuția unei hotărâri poate fi justificată în anumite circumstanțe. Dar întârzierea nu poate fi atât de mare încât să afecteze esența dreptului protejat sub Articolul 6 § 1 din Convenție"

În consecință, din motivele date în cazurile citate mai sus, Curtea constată că nereușita de a executa hotărârea din 22 octombrie 2001 în timp rezonabil constituie o încălcare a Articolului 6 § 1 din Convenție și a Articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. III. PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 13 LUATĂ ÎN CONJUNCȚIE CU ARTICOLUL 6 § 1 DIN CONVENȚIE

Reclamantul s-a mai plâns că nu dispunea de remedii eficace în ceea ce privește plângerea sa conform Articolului 6 § 1 din Convenție.

Statul pârât a susținut că reclamantul dispunea de remedii în ceea ce privește plângerea sa conform Articolului 13, cum ar fi solicitarea inițierii unor proceduri administrative sau penale împotriva persoanei responsabile pentru neexecutare.

Curtea constată că plângerile reclamantului potrivit cărora refuzul de a executa hotărârea în favoarea sa a încălcat drepturile sale conform Articolului 6 erau cu certitudine discutabile (a se vedea paragraful 34 de mai sus). Reclamantul era deci îndreptățit la un remediu eficace în sensul Articolului 13. În consecință, Curtea va examina dacă un asemenea remediu era disponibil reclamantului.

Curtea constată că hotărârea în favoarea reclamantului nu a fost executată până la mai mult de trei ani după adoptarea sa. Debitorul în acest caz a fost un Ministeriu. În plus, în ciuda numeroaselor încercări ale reclamantului de a accelera execuția hotărârii și de a face ca persoanele responsabile pentru nereușita de a executa să fie persecutate, nu a existat nicio îmbunătățire în situație pentru mai mult de trei ani.

Prin urmare, este evident că reclamantul nu dispunea de niciun remediu pentru a preveni continuarea încălcării drepturilor sale garantate sub Articolul 6 § 1 din Convenție sau pentru a obține despăgubiri. A existat deci o încălcare a Articolului 13 luată împreună cu acel articol (a se vedea Romashov c. Ucraina, nr. 67534/01, § 47, 27 iulie 2004; Voytenko c. Ucraina, nr. 18966/02, § 43, 29 iunie 2004; și Botnari c. Moldova, nr. 19981/02, § 26, 19 iunie 2007).

Reclamantul a cerut 103.892 MDL (aproximativ 6.500 EUR) pentru prejudiciu material suferit ca urmare a întârzierii în obținerea banilor săi.

Statul pârât a considerat că reclamantul nu putea cere nicio despăgubire în absența unei încălcări a drepturilor sale conform Convenției. În particular, din moment ce pe 23 decembrie 2004 el a obținut restul sumei ce i se cuvea conform hotărârii din 22 octombrie 2001, el nu putea mai cere nicio despăgubire suplimentară.

Curtea constată că Statul pârât a recunoscut că condamnarea în favoarea reclamantului nu a fost executată până la mai mult de trei ani după data la care a fost datorată (a se vedea paragraful anterior). Cu toate acestea, nicio despăgubire nu a fost plătită reclamantului pentru perioada în care nu putea folosi banii săi. În consecință, îi acordă 250 EUR pentru prejudiciul material cauzat. B. Prejudiciu moral

Reclamantul a cerut 300.000 EUR ca despăgubire pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a neexecutării hotărârii în favoarea sa. A declarat că a suferit de boală și a suferit ca urmare a necesității constante de a solicita cooperarea autorităților.

Statul pârât a considerat că suma cerută este excesivă în lumina jurisprudenței Curții.

Curtea consideră că reclamantul trebuie să fi suferit o anumită cantitate de stres și frustrare ca urmare a neexecutării hotărârii, cu atât mai mult că era lipsit de o parte din pensia sa, care constituia singurul venit al său. Cu toate acestea, suma cerută este excesivă. Pronunțând pe o bază echitabilă, Curtea acordă reclamantului 1.800 EUR pentru prejudiciu moral. C. Costuri și cheltuieli

Reclamantul a mai cerut despăgubire pentru costuri și cheltuieli implicate înaintea Curții, lăsând acea problemă la discreția Curții.

Statul pârât a considerat că nicio despăgubire nu era datorată.

Curtea acordă reclamantului 250 EUR pentru costuri și cheltuieli. D. Dobândă de moștenire

Curtea consideră că este oportun ca dobânda de moștenire să se bazeze pe rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene, la care ar trebui adăugate trei puncte procentuale.

The case originated in an application (no. 6484/05) against the Republic of Moldova lodged with the Court under Article 34 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the Convention”) by a Moldovan national, Mr Eduard Fedotov (“the applicant”), on 21 December 2004.

The Moldovan Government (“the Government”) were represented by their Agent, Mr V. Grosu.

The applicant alleged, in particular, that his rights guaranteed under Articles 6, 13 and Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention had been violated as a result of the failure to enforce a final judgment in his favour in due time.

On 14 November 2007 the President of the Fourth Section decided to give notice of the application to the Government. It was also decided to examine the merits of the application at the same time as its admissibility (Article 29 § 3 of the Convention).

Judge Poalelungi, the judge elected in respect of Moldova, withdrew from sitting in the case (Rule 28 of the Rules of Court). On 25 June 2009, the Government, pursuant to Rule 29 § 1 (a), informed the Court that they were content to appoint in his stead another elected judge and left the choice of appointee to the President of the Chamber. On 14 September 2009, the President appointed Judge Šikuta to sit in the case. THE FACTS I.

The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows.

The applicant used to work for the Ministry of Internal Affairs (“the Ministry”). On his retirement in 1984 he received a State pension. On 23 June 1993 the Parliament enacted an Act establishing the manner of calculating the pensions of certain categories of military and affiliated personnel (no.1544-XIII) (“the 1993 Act”), which also applied to the applicant's case. On 21 February 1994 the Government adopted Decision no. 78 regarding the calculation of years worked and the payment of pensions (“the 1994 Decision”). In the applicant's opinion, the 1994 Decision unlawfully reduced the amount of pension he was entitled to receive under the 1993 Act.

In 1998 the applicant asked for a recalculation of his pension on the basis of the 1993 Act. Following the Ministry's refusal of his request, he initiated court proceedings. On 18 June 1999 the Centru District Court rejected his claims.

In September 2000 the applicant again asked for a recalculation of his pension, considering that the 1994 Decision had unlawfully changed the provisions of the 1993 Act by reducing the amount of pension payable to persons in his situation. He claimed 9,656 Moldovan lei (MDL) (920 euros (EUR) at the time), which constituted the difference between the amount of his pension and the amount to which he was entitled by law, with effect from 1 July 1993. 11 . On 22 October 2001 the Chișinău Court of Appeal allowed the applicant's claim and ordered the Ministry to recalculate his pension from 1 July 1993, in accordance with the 1993 Act. No appeal was lodged and the judgment became final and enforceable fifteen days later.

On 28 August 2002 the Decisions Enforcement Department of the Ministry of Justice (“the Department”) informed the applicant that on 15 November 2001 it had registered his request to have the judgment enforced. On 10 June 2002 the Department set a time-limit for the Ministry to comply with the judgment. On 15 August 2002 the Ministry replied that the applicant's pension had been calculated correctly. The Department requested the Ministry to submit the “calculation sheets showing the sums on the basis of which the pension was calculated”. The Department promised to keep the applicant informed.

On 5 September 2002 the Department sent the applicant a similar letter. 14 . On 17 April 2003 the Ministry informed the applicant that the judgment in his favour had been enforced. In the same letter the Ministry stated that the applicant's pension had been calculated on the basis of the 1993 Act and the 1994 Decision up to 1998. From 5 February 1998 his pension had been calculated on the basis of amendments to the 1993 Act adopted in 1997. His pension was recalculated again on the basis of a Government decision adopted in 2000. The Ministry also informed the applicant that 710 warrants awaited enforcement, in a total sum of MDL 5,100,000. Since the Ministry's budget for 2003 did not provide for such a substantial sum to be paid for these purposes, payment on the basis of the enforcement warrants, including the applicant's, would be made after amending the 2003 State Budget Act and, progressively, as enforcement warrants were submitted to the Treasury of the Ministry of Finance. 15 . On 18 April 2003 the Department informed the applicant that on 26 November 2001 it had set a time-limit for the Ministry to comply with the judgment of 22 October 2001 and that in its reply the Ministry had stated that the judgment had been fully enforced. An annex was included in the letter, showing the amount of pension paid to the applicant between January and June 2003. 16 . The applicant complained to various State authorities, including the President and the Ministry of Justice, claiming that the judgment had not been enforced. On 2 June 2003 the Ministry of Justice informed the applicant that the debtor had informed it that it had fully complied with the judgment and that no sums were outstanding. 17 . In reply to a request by the applicant to initiate criminal proceedings against persons responsible for the failure fully to enforce the judgment of 22 October 2001, the Prosecutor General's Office informed him that the judgment had been complied with. The documents in the file showed that his pension had been recalculated for the period 1998-2003.

The applicant initiated two new sets of court proceedings against the Ministry. In the first proceedings he asked the court to order the correct calculation of his pension from 1 June 1993 and to award him MDL 1,556, as well as damages of MDL 300,000. In the second proceedings he asked for the enforcement of the judgment of 22 October 2001 and the payment of damages of EUR 300,000. 19 . In the first set of proceedings, on 11 October 2004 the Chișinău Court of Appeal partly upheld his claims and found that the judgment of 22 October 2001 had not been fully enforced. The court awarded him MDL 7,245 of withheld pension for the period from 1 July 1993 until 5 February 1998. On 8 December 2004 the Ministry of Internal Affairs transferred that sum to the Savings Bank in order to pay the applicant.

In the second set of proceedings, on 8 December 2003 the Chișinău Court of Appeal left this claim unexamined as it dealt with the same issue as the one dealt with in the first court proceedings pending before the Centru District Court. On 21 April 2004 the Supreme Court of Justice quashed that decision and specified that the applicant's claims in the two sets of proceedings were distinct. On 3 June 2004 the Chișinău Court of Appeal left his claim unexamined in respect of the request to enforce the judgment, since that could not be the subject of new court proceedings. The applicant was informed of his right to request the enforcement of the judgment of 22 October 2001 within the enforcement proceedings. On 3 November 2004 the Supreme Court of Justice rejected an appeal lodged by the applicant as unfounded. II.

The applicant complained under Articles 6 § 1 and 13 of the Convention, as well as under Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention, of the failure to enforce the final judgment in his favour in due time. The relevant part of Article 6 reads as follows: “In the determination of his civil rights and obligations ... everyone is entitled to a fair ... hearing ... by [a] ... tribunal ...”. Article 13 reads as follows: “Everyone whose rights and freedoms as set forth in [the] Convention are violated shall have an effective remedy before a national authority notwithstanding that the violation has been committed by persons acting in an official capacity.” The relevant part of Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention reads as follows: “Every natural or legal person is entitled to the peaceful enjoyment of his possessions. No one shall be deprived of his possessions except in the public interest and subject to the conditions provided for by law and by the general principles of international law… ”

The applicant finally complained, under Article 14, that he was not given translations into Russian of certain documents, such as the judgment of 8 December 2003. Article 14 reads as follows: “The enjoyment of the rights and freedoms set forth in [the] Convention shall be secured without discrimination on any ground such as sex, race, colour, language, religion, political or other opinion, national or social origin, association with a national minority, property, birth or other status.” I. ADMISSIBILITY

The Government submitted that the applicant had abused his right of individual petition. On 8 December 2004 he had been informed of the fact that the money for the enforcement of the judgment of 11 October 2004 was available in a bank account, but had preferred to lodge his application on 21 December 2004 and receive his money two days later.

With regard to the Government's submission concerning the alleged abuse, the Court considers that an application would not normally be rejected as abusive under Article 35 § 3 of the Convention unless it was knowingly based on untrue facts (see Varbanov v. Bulgaria , no. 31365/96, § 36, ECHR 2000 ‑ X; Rehak v. the Czech Republic (dec.), no 67208/01, 18 May 2004; and Popov v. Moldova (no. 1) , no. 74153/01, § 49, 18 January 2005). On the basis of the material in its possession, the Court is unable to conclude that the applicant has based his allegations on information which he knew to be untrue. In fact, he could still complain of the failure to enforce a final judgment in his favour within six months from the date of enforcement, provided that the delay prior to such enforcement had been sufficiently long to raise an issue under Article 6 of the Convention. Accordingly, this objection must be rejected.

The applicant complained of discrimination contrary to Article 14 of the Convention as a result of the refusal to give him translations into Russian of the decision of 8 December 2003 and of other documents. The Court notes, however, that this complaint was lodged on 21 December 2004, that is, more than a year after he was allegedly not given translations of the relevant documents. This complaint was thus introduced outside the time-limit set by Article 35 § 1 of the Convention and must be rejected as inadmissible pursuant to Article 35 § 4 of the Convention.

The Court considers that the applicant's complaints under Articles 6 § 1 and 13 of the Convention, as well as under Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention, raise questions of law which are sufficiently serious that their determination should depend on an examination of the merits. No grounds for declaring them inadmissible have been established. The Court therefore declares these complaints admissible. In accordance with its decision to apply Article 29 § 3 of the Convention (see paragraph 4 above), the Court will immediately consider the merits of these complaints. II. ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 6 OF THE CONVENTION AND OF ARTICLE 1 OF PROTOCOL NO. 1 TO THE CONVENTION

The applicant complained that the failure to comply with the judgment of 22 October 2001 in due time had amounted to a violation of Article 6 § 1 of the Convention and of Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention. 29 . The Government submitted that the authorities had taken all the necessary steps to enforce the judgment and had duly informed the applicant that the judgment had in fact been enforced (see paragraphs 15-17 above). The second judgment in favour of the applicant (adopted on 11 October 2004), was enforced even before the applicant had sent the warrant for enforcement on 11 January 2005. There could be no doubt, in view of the number of the enforcement warrant mentioned in the payment made on 23 December 2004, that it was that judgment that had been enforced on that date. Moreover, a new Enforcement Code had entered into force on 1 July 2005, describing in detail the enforcement process and not allowing any derogation or delay in the process.

The Court observes that the parties disagree as to whether or when the judgment of 22 October 2001 was fully enforced. It notes that, in accordance with that judgment, the Ministry of Internal Affairs was obliged to recalculate the applicant's pension with effect from 1 July 1993 and until the date of adoption of the judgment (see paragraph 11 above). It also notes that in one of the court actions which the applicant lodged subsequently he asked for the correct calculation of his pension for the same period and that the court partly allowed his claim and made a monetary award in his favour (see paragraph 19 above). The Court considers that had the judgment of 22 October 2001 been fully enforced, as argued by the Government, the applicant would have obtained the entire amount due to him for the period starting on 1 July 1993. However, the fact that a court had to make an additional award for the same period and in respect of the same pension rights in 2004 confirms that the applicant did not obtain his entire pension before the judgment of 2004. This conclusion is consistent with the letter from the debtor itself sent on 17 March 2003, according to which the Ministry did not have sufficient money in its accounts to enforce the applicant's warrant (see paragraph 14 above). Finally, the Government expressly acknowledged that enforcement of the judgment of 22 October 2001 had taken place on 23 December 2004 (see paragraph 29 above).

The Court concludes that the judgment in favour of the applicant was not fully enforced at least until 23 December 2004.

The Court notes that it has found violations of Article 6 § 1 of the Convention and Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention in numerous cases concerning delays in complying with or enforcing final judgments (see, among other authorities, Prodan , cited above, § 56, and Luntre and Others v. Moldova , nos. 2916/02, 21960/02, 21951/02, 21941/02, 21933/02, 20491/02, 2676/02, 23594/02, 21956/02, 21953/02, 21943/02, 21947/02 and 21945/02, § 36, 15 June 2004).

Having examined the material submitted to it, the Court notes that the file does not contain any element which would allow it to reach a different conclusion in the present case. In particular, it reiterates the principle stated in Prodan (cited above, § 53) that: “it is not open to a State authority to cite lack of funds ... as an excuse for not honouring a judgment. Admittedly, a delay in the execution of a judgment may be justified in particular circumstances. But the delay may not be such as to impair the essence of the right protected under Article 6 § 1 of the Convention” 34 . Accordingly, for the reasons given in the cases cited above, the Court finds that the failure to enforce the judgment of 22 October 2001 within a reasonable time constitutes a violation of Article 6 § 1 of the Convention and of Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention. III. ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 13 TAKEN IN CONJUNCTION WITH ARTICLE 6 § 1 OF THE CONVENTION

The applicant further complained that he had no effective remedies in respect of his complaint under Article 6 § 1 of the Convention.

The Government argued that the applicant had at his disposal remedies in respect of his complaint under Article 13, such as requesting the initiation of administrative or criminal proceedings against the person responsible for non-enforcement.

The Court observes that the applicant's complaints to the effect that the refusal to enforce the judgment in his favour infringed his rights under Article 6 were undoubtedly arguable (see paragraph 34 above). The applicant was therefore entitled to an effective remedy within the meaning of Article 13. Accordingly, the Court will examine whether such a remedy was available to the applicant.

The Court notes that the judgment in favour of the applicant was not enforced until more than three years after it had been adopted. The debtor in this case was a Ministry. Moreover, despite the many attempts by the applicant to speed up the enforcement of the judgment and to have those responsible for the failure to enforce prosecuted, there was no improvement in the situation for over three years.

It is thus apparent that the applicant had no remedy to either prevent the continuation of the violation of his rights guaranteed under Article 6 § 1 of the Convention or to obtain compensation. There has accordingly been a violation of Article 13 taken together with that Article (see Romashov v. Ukraine , no. 67534/01, § 47, 27 July 2004; Voytenko v. Ukraine , no. 18966/02, § 43, 29 June 2004; and Botnari v. Moldova , no. 19981/02, § 26, 19 June 2007). IV.

The applicant claimed MDL 103,892 (approximately EUR 6,500) for pecuniary damage incurred as a result of the delay in obtaining his money.

The Government considered that the applicant could not claim any compensation in the absence of a violation of his Convention rights. In particular, since on 23 December 2004 he had obtained the remainder of the sum due to him under the judgment of 22 October 2001, he could no longer claim any additional compensation.

The Court notes that the Government acknowledged that the award in favour of the applicant was not enforced until more than three years after the date on which it became due (see the preceding paragraph). However, no compensation was paid to the applicant for the period during which he could not use his money. Accordingly, it awards him EUR 250 for the pecuniary damage caused. B. Non-pecuniary damage

The applicant claimed EUR 300,000 in compensation for the non-pecuniary damage incurred as a result of the non-enforcement of the judgment in his favour. He stated that he had become ill and had suffered as a result of the constant need to ask the authorities for their cooperation.

The Government considered that the amount claimed was excessive in the light of the Court's case-law.

The Court considers that the applicant must have been caused a certain amount of stress and frustration as a result of the non-enforcement of the judgment, the more so given that he was deprived of a part of his pension, which constituted his only income. However, the amount claimed is excessive. Ruling on an equitable basis, the Court awards the applicant EUR 1,800 for non-pecuniary damage. C. Costs and expenses

The applicant also claimed compensation for the costs and expenses incurred before the Court, leaving that issue to the Court's discretion.

The Government considered that no compensation was due.

The Court awards the applicant EUR 250 for costs and expenses. D. Default interest

The Court considers it appropriate that the default interest should be based on the marginal lending rate of the European Central Bank, to which should be added three percentage points.