SECȚIUNEA A TREIA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 34464/02 prezentate de T.N.B. împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are loc la 5 ianuarie 2010 într-o cameră compusă din Josep Casadevall, președinte, Elisabet Fura, Corneliu Biersan, Boštjan M. Zupančič, Alvina Gyulumyan, Luis López Guerra, Ann Power, judecători și Santiago Quesada; grefier de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 5 iulie 2000, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de către reclamant, După ce a intenționat acest lucru, face următoarea decizie FACUTă de reclamant, dl T.N.B., este un cetățean român, născut în 1977 și rezident la București. El este reprezentat în fața Curții de către domnul T.N.B. Costel Ciuhan, avocat la București. Guvernul român a fost reprezentat de agentul său, dl Razvan-Horațiu Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe. Circumstanțele din jurul speciei Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează. La apelul reclamantului sub steaguri La 19 septembrie 1995, centrul militar al celui de-al doilea Secțiunea București din care face parte reclamantul, care a crescut în clasa a treia în liceu, o convocare pentru a îndeplini serviciul militar (ordin de chemare recrutara). Convocarea menționa, de asemenea, că, în caz de nesupunere, el a fost condamnat la închisoare de la unu la trei luni, în timp de pace, sau de la unu la cinci ani în timp de război, în conformitate cu articolul În urma acestei convocari, la o dată nespecificată, el a vizitat Comandamentul Militar unde a completat un chestionar (fișa de cunoaștere 21 aprilie 1998 și 4 octombrie 1999, centrul militar al secției 5 din București l-a chemat pe reclamant sub pavilion printr-un ordin de încorporare (ordin de chemare încorporare) ) Ordinele au fost comunicate prin intermediul poliției, în temeiul unui ordin al ministrului Apărării, n M/24/1997 și ministrul de la . Pentru primul ordin, ofițerul de poliție a emis un proces verbal în care se consemna că reclamantul nu era acasă și că mama sa refuza să primească ordine în locul său. În al doilea rând, ofițerul de poliție a indicat că reclamantul a refuzat să-și prezinte cartea de identitate și să semneze declarația de primire a ordinului. La 22 martie 2000, secția de poliție din București (secția 19 din Poliția Poliției) l-a chemat pe reclamant la 23 martie 2000 la secția militară din secția 5 (Comisariatul Militar) indicându-i că, în caz de absență, risca o amendă, conform legii nr. 46/1996 privind pregătirea populației pentru apărare. Reclamantul nu a dat curs acestei convocații și a continuat să se sustragă serviciului militar considerându-se obiector de conștiință. Ulterior, reclamantul a părăsit România, fiind persecutat din cauza refuzului autorităților naționale de a-și cunoaște cererea (a se vedea punctele 13-19 de mai jos) și discriminat de faptul că legislația națională recunoștea dreptul la conștiință numai din motive de ordin religios. În septembrie 2001, a ajuns în Norvegia, unde a fost internat din motive umanitare. În ciuda refuzului autorităților norvegiene, a fost obligat să se întoarcă în România în 2003. 10. La 29 mai 2004, a primit un ultim ordin de integrare. 11. Reclamantul nu a fost dat în judecată penal pentru refuzul de a obține ordine de încorporare. 12. În ianuarie 2007, în România, serviciul militar nu este mai obligatoriu, pe timp de pace, în temeiul Legii nr. 446/2006. Ultimul apel sub steaguri a avut loc în octombrie 2006. La 7 iunie 2000, reclamantul sesizează instanța de primă instanță din București cu privire la o cerere de despăgubire. El își conducea acțiunea împotriva statului român și pretindea să fie supus unei amenințări constante de a fi acuzat în mod penal pentru refuzul său de a efectua serviciul militar. În plus, el solicita să fie despăgubit pentru excluderea sa de la școala americană, la data regimului comunist, în 1985 14. Această cerere a fost semnată și adresată președintelui Tribunalului de Primă Instanță, subsemnată subsemnată T.N.B., rezidentă în București, rue (...), care solicită judecarea statului român și interogarea acestuia. Vă cer să pronunțați o decizie prin care statul să respecte drepturile omului și să fie obligat să plătească despăgubiri care constituie o satisfacție echitabilă pentru prejudiciul pe care l-am suferit până acum. De asemenea, cer rambursarea cheltuielilor de judecată. Motivele cererii mele sunt următoarele: De fapt, timp de cinci ani, am fost mereu stresat, apoi îngrozit de acțiuni care au avut ca scop integrarea mea în armată. Consider inacceptabil că, într-un stat de drept și democratic, nu mă pot bucura de libertatea mea de conștiință și de viața personală, în funcție de alegerea mea personală. În plus, după 1986, sub presiunea regimului comunist, am fost forțat să renunț la frecventarea Școlii Americane din București. Vă rog, prin judecata dvs., acordarea de despăgubiri care acoperă - costul de educație în sistemul american al celei de-a doua clase până la al patrulea an la Universitatea - stresul și teroarea la care am fost supus prin acțiuni nedrepte de încorporare, împotriva voinței mele. În drept : Art. 18, 12 și 8 din Declarația Universală a Drepturilor la . ; Art. 29 (2) și 20 (1) și (2) din Constituție. Împărtășesc o copie a convorbirii sub steaguri, a extrasului notelor de la Școala Americană și a declarației pe care o studiez. 15. Tribunalul de Primă Instanță a refuzat să înregistreze cererea de înjumătățire a reclamantului. 16. Printr-o scrisoare din 9 august 2000, reclamantul a solicitat președintelui Tribunalului de Primă Instanță din București și altor autorități judiciare explicații cu privire la refuzul Tribunalului, să primească și să își înregistreze cererea. Vă rog să menționați în scris motivul pentru care această respondență nu a fost acceptată. Vă rog să detaliați motivele. Aș dori să menționez că acțiunea în despăgubire nu ar trebui să fie imprimantă, în conformitate cu art. 24 litera (g) punctul 17 din Regulamentul (CE) nr. 760/C/1999. 614/12A, grefierul Tribunalului de Primă Instanță din București a comunicat reclamantului că cererea sa de declarare a cererii nu a fost înregistrată, deoarece nu a îndeplinit toate cerințele prevăzute la art. 112 din Codul de procedură civilă. 18. La 24 august 2000, Ministerul Justiției i-a răspuns reclamantului că cererea sa nu a îndeplinit condițiile prevăzute în art. 112-113 din Codul de procedură civilă: Întrucât aceste condiții nu sunt îndeplinite de documentul dvs., pe care vi-l restituim împreună, instanța, respectând legea, v-a refuzat înregistrarea, înscrierea în rol și stabilirea datei luării în custodie. Vă recomandăm să solicitați ajutorul calificat de la un avocat, care, având în vedere circumstanțele cazului, vă poate sfătui cu privire la acțiunile legale de urmat și, dacă este cazul, ar putea redacta și introduce acțiunea corespunzătoare prin asistența dumneavoastră în fața instanței. 19. Prin scrisoarea din 28 august 2000, Biroul de Relații Publice al Curții Supreme de Justiție l-a informat pe reclamant că nu era de competența Curții Supreme să dea consultanță juridică sau să se pronunțe cu privire la acțiunile care decurg din competența altor autorități. 20. Reclamantul nu a indicat Curții dacă a consultat un avocat și dacă a prezentat sau nu din nou cererea sa completată instanței competente. Dreptul și practica internă relevante Codul de procedură civilă 21. Dispozițiile relevante din Codul de procedură civilă în vigoare la 7 iunie 2000 au fost astfel redactate art. 112 Cererea de procedură civilă trebuie să conțină 1. numele, domiciliul sau reședința părților (...) (3) obiectul cererii și valoarea acesteia, în funcție de estimarea reclamantului, dacă această estimare este posibilă; (...) motivele în fapt și în drept care justifică cererea motivele de probă invocate în sprijinul fiecărui litigiu [...] În cazul în care reclamantul dorește să își susțină judecata sau una dintre obiecțiunile sale prin intermediul procedurii de interogare (...) a pârâtului, acesta trebuie să solicite prezentarea în persoană a acestuia (...) În cazul în care mai mulți pârâti au un singur reprezentant sau dacă pârâtul are mai multe calități juridice, se va comunica o singură copie a cererii introductive și se va emite un singur citat. art. 114 După ce a primit cererea Ca urmare a modificărilor Codului de procedură civilă prin Regulamentul nr. 138/2000 al guvernului publicat în Jurnalul Oficial nr. 479 din 2 octombrie 2000, noul articol 114 prevedea ca președintele sau înlocuitorul său să verifice dacă cererea de declarare a cererii îndeplinește condițiile legale și, dacă este cazul, să ceară reclamantului să-și completeze cererea. În conformitate cu alineatul (2) din același articol, reclamantul avea obligația de a-și completa cererea imediat sau în cazul în care cererea introductivă nu a putut fi completată, cererea introductivă a fost înregistrată, iar reclamantului i s-a acordat un termen scurt în acest scop. În cazul cererilor introductive din partea organismelor incomplete trimise de oficiul poștal, reclamantul ar trebui să primească în scris o comunicare care să conțină indicarea lacunelor și invitația de a le completa în termenul stabilit 23. Astfel cum reiese dintr-o scrisoare din 11 ianuarie 2008 a președintelui Tribunalului de Primă Instanță al celui de-al cincilea Secțiunea București, prezentată de guvern, practica acestei instanțe este aceea că cererile ilizibile și cele de care nu se poate deduce obiectul lor sunt returnate reclamanților, indicându-le cum să formuleze cererile lor în conformitate cu normele de procedură. Legea nr. 46 din 5 iunie 1996 privind pregătirea populației pentru apărare 24. Astfel, dispozițiile relevante din legea menționată au fost formulate în art. 4 Cetățenii care, din motive religioase, refuză să îndeplinească serviciul militar armat vor executa serviciul utilitar alternativ, în conformitate cu prezenta lege. Modalitățile de executare a serviciului utilitar alternativ vor fi stabilite prin decizia guvernului. GRIFS 25. Invocând art. 14 coroborat cu art. 9 din Convenție, reclamantul se plângea că a fost victima unei discriminări din cauza refuzului autorităților naționale de a-l declara obiector de conștiință, dat fiind că legea recunoștea această posibilitate numai opozanților care invocau motive de ordin religios. Reclamantul se prezintă ca un obiector de conștiință, susținând că nu ar participa niciodată la un război și că ar refuza să poarte o armă și să facă parte din armată, deoarece considera că acest lucru este contrar moralității și respectului oamenilor. 26. Invocând articolele 3 și 8 din Convenție, reclamantul se plânge că convocările repetate sub steaguri, care au durat aproximativ zece ani, și amenințarea constantă a urmăririi penale, cu încălcarea convingerilor sale pacifiste, i-au cauzat un sentiment de neliniște, teamă și reținere și l-au afectat în viața sa personală și familială, deoarece a fost obligat să-și părăsească țara și familia, renunțând și la studiile sale. 27. Invocând art. 6 din Convenție, reclamantul se plânge de refuzul autorităților judiciare de a-și înregistra acțiunea civilă împotriva statului român și declară că nu a avut acces la o instanță pentru a-și exercita dreptul la despăgubiri. Invocând art. 13 din Convenție, reclamantul a declarat că nu a recurs la o instanță națională independentă pentru a-și exprima obiecțiile de necunoaștere a Convenției. Prima parte a cererii se referă la presupusa discriminare a reclamantului, deoarece legea națională recunoaștea posibilitatea de a fi înregistrată ca obiector de conștiință și de a nu îndeplini serviciul militar înarmat numai opozanților care invocau motive de ordin religios. Aceasta se referă, de asemenea, la presupusele rele tratamente și încălcări ale vieții private și de familie care decurg din acestea și, în această privință, reclamantul invocă articolele 3, 8, 9 și 14 din convenție. 29. Guvernul susține că reclamantul nu poate pretinde că este victima unei încălcări a drepturilor garantate de convenție, deoarece nu a fost acuzat niciodată în mod penal pentru că nu a respectat ordinele de înscriere. În plus, guvernul susține că reclamantul nu ar fi adus niciodată la cunoștința autorităților pe care le consideră a fi un obiector de conștiință din motive etice sau filozofice. 30. Curtea reamintește că, potrivit jurisprudenței sale constante, art. 34 din Convenție cere ca o persoană solicitantă să se prefacă într-adevăr lezată de încălcarea pe care o atribuie. El nu constituie în beneficiul particularilor un fel de actio (u)aris pentru interpretarea convenției; el nu le permite să se plângă în abstract o lege pe motiv că le pare să încalce convenția. În principiu, nu este suficient ca un solicitant să susțină că o lege violează prin simpla sa existență drepturile de care se bucură în temeiul convenției; ea trebuie să fi fost aplicată în detrimentul său (Ada Rossi și alte c. Italia (dec.); 55185/08, 55483/08, 55515/08, 55519/08, 56010/08, 56278/08, 58420/08 și 58424/08, 6 decembrie 2008, CEDH 2008 .... Cu toate acestea, la art. 34 se referă la persoane care trebuie să susțină că o lege încalcă drepturile lor de sine, în lipsa unui act individual de executare, în cazul în care acestea riscă să suporte direct efectele acestora (a se vedea, printre altele, Dudgeon c. Regatul Unit, 22 octombrie 1981, § 41, seria A n 45, Open Door și Dublin Well Woman c. Irlanda , 29 octombrie 1992, § 44, seria A). 31. În speță, Curtea constată că, în ciuda convocarea sa repetată, din 1995, pentru a efectua serviciul militar, reclamantul nu a fost niciodată condamnat la penalitate, nici măcar dat în judecată din cauza refuzului său de a efectua serviciul militar, din cauza convingerilor sale pacifiste. În plus, Curtea ia notă că de la 1 În ianuarie 2007, în România, serviciul militar nu mai este obligatoriu pe timp de pace, prin urmare, reclamantul nu mai are dreptul la urmări penale din cauza refuzului său de a-și îndeplini obligațiile. Prin urmare, Comisia constată că reclamantul nu a fost direct afectat de aplicarea dispozițiilor legislative contestate și că nu a demonstrat nici faptul că este în pericol să suporte direct efectele acestora (a se vedea mutatis mutandis Roșca Stanescu și Ardeleanu c. România (dec.), nr 35541/97, 19 Prin urmare, Comisia consideră că nu poate pretinde că este victimă, în sensul articolului 34 din Convenție, a presupuselor încălcări ale dreptului comunitar, iar din documentele din dosar reiese că reclamantul nu a adus niciodată la cunoștința autorităților că a fost un obiector de conștiință din motive etice sau filozofice. 32. Prin urmare, acest aspect este în mod evident nefondat și trebuie respins în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din Convenție. 33. Cea de-a doua parte a cererii se referă la refuzul autorităților judiciare de a înregistra cererea în despăgubire pe care reclamantul a dorit să o introducă împotriva statului român, din cauza persecuțiilor pe care le considera victimă și, în această privință, la art. 6 și 13 din Convenție. 34. Guvernul susține că art. 6 alin. (1) nu se aplică procedurii pe care reclamantul ar fi dorit să o inițieze cu privire la obligația de a efectua serviciul militar, din cauza faptului că nu se referă la drepturile civile. 35. În speță, reclamantul a solicitat daune-interese pentru că, în opinia sa, timp de cinci ani a fost în mod constant stresat și speriat de acțiuni care vizau integrarea sa în armată, aducând astfel atingere libertății sale de conștiință și vieții sale private. Tribunalul de Primă Instanță din București a refuzat să își înregistreze acțiunea pe motiv că nu a îndeplinit toate cerințele prevăzute la art. 112 din Codul de procedură civilă. 36. Curtea reamintește că, potrivit jurisprudenței sale constante la art. 6 mai ales în cazul în care nu se poate demonstra că nu există un conținut material determinat în ordinea juridică a statelor contractante (James și alte state contractante, 21 februarie 1986, § 81, seria A n 98 și Mănăstirile sfinte c. Grecia, 9 decembrie 1994, § 80, seria A n 301, seria A n 301 Ielo c. Italia , nr 23053/02, § 40, 6 decembrie 2005). Cu toate acestea, acesta nu se aplică decât în cazul unor cauze 1, un drept material care nu are nici o bază legală în statul în cauză ( Roche c. Regatul Unit [GC], n 3255] § 116-117, CEDH 2005-X. În acest sens, Comisia observă că dreptul intern nu recunoastea reclamantului un drept. În principiu, art. 6 alineatul (1) din Convenție nu se aplică în cazul de față 37. Pe de altă parte, presupunând chiar că această dispoziție a fost aplicabilă, Curtea amintește că aceasta este în primul rând autorităților naționale, în special curților și instanțelor, că este de competența de a interpreta legislația internă. Pe de altă parte, rolul Curții este acela de a verifica compatibilitatea cu Convenția a efectelor unei astfel de interpretări. Pe de altă parte, dreptul de acces nu este absolut, dar poate duce la limitări admise implicit, deoarece, prin natura sa, solicită o reglementare de către stat, care are în această privință o anumită marjă de apreciere (a se vedea, printre altele, Levages Prestations Services c. Franța, 23 octombrie 1996, § 40, Recuperarea hotărârilor și a deciziilor 1996 V). Astfel, faptul de a impune anumite cerințe de formă pentru o asignare în justiție nu este, în sine, contrar art. 6 alin. (1) din Convenție și, a fortiori, la art. 13. În consecință, aceasta trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 alin. (3) și (4) din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, cu majoritate, declară cererea inadmisibilă. Președintele
de la requête n
o
34644/02
présentée par T.N.B.
contre la Roumanie
La Cour européenne des droits de l’homme (troisième section), siégeant le 5 janvier 2010 en une chambre composée de
:
Josep Casadevall, président,
Elisabet Fura,
Corneliu Bîrsan,
Boštjan M. Zupančič,
Alvina Gyulumyan,
Luis López Guerra,
Ann Power, juges,
et de Santiago Quesada,
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 5 juillet 2000,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
1.
Le requérant, M. T.N.B., est un ressortissant roumain, né en 1977 et résidant à Bucarest. Il est représenté devant la Cour par M
e
Costel Ciuhan, avocat à Bucarest. Le gouvernement roumain («
le Gouvernement
») a été représenté par son agent, M. Răzvan-Horațiu Radu, du ministère des Affaires étrangères.
A.
Les circonstances de l’espèce
2.
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
1.
L’appel du requérant sous les drapeaux
3.
Le 19 septembre 1995, le centre militaire du 2
ème
arrondissement de Bucarest adressa au requérant, alors élève en classe de terminale au lycée, une convocation pour accomplir le service militaire (
ordin de chemare la recrutare
). La convocation mentionnait également qu’en cas d’insoumission, il encourait une peine d’emprisonnement d’un à trois mois, en temps de paix, ou d’un à cinq ans en temps de guerre, en vertu de l’article 353 du code pénal.
4.
A la suite de cette convocation, à une date non-précisée, il se rendit au commandement militaire où il remplit un questionnaire (
fișă de cunoaștere
).
5.
Les 21 avril 1998 et 4 octobre 1999, le centre militaire du 5
ème
arrondissement de Bucarest appela le requérant sous les drapeaux par un ordre d’incorporation (
ordin de chemare la încorporare
). Les ordres lui étaient communiqués par l’intermédiaire de la police, en vertu d’un arrêté du ministre de la Défense, n
o
M/24/1997 et du ministre de l’Intérieur. Pour le premier ordre, l’agent de police dressa un procès-verbal constatant que le requérant n’était pas à la maison et que sa mère refusait de recevoir l’ordre à sa place. Pour le deuxième, l’agent de police indiqua que le requérant refusa de présenter sa carte d’identité et de signer l’accusé de réception de l’ordre.
6.
Le requérant refusa de donner suite à ces ordres. Il ne répondit pas aux convocations du centre militaire.
7.
Le 22 mars 2000, le commissariat de police de Bucarest (
secția 19 de Poliție
) convoqua le requérant pour le 23 mars 2000 au commissariat militaire du 5
ème
arrondissement (
comisariatul militar
) lui indiquant qu’en cas d’absence, il risquait une amende, en vertu de la loi n
o
46/1996 sur la préparation de la population à la défense.
8.
Le requérant ne donna pas suite à cette convocation et continua à se soustraire au service militaire en se considérant comme objecteur de conscience.
9.
Par la suite, le requérant quitta la Roumanie, se considérant persécuté à cause du refus des autorités nationales de connaître de sa requête (voir les paragraphes 13-19, ci-dessous) et discriminé du fait que la législation nationale reconnaissait l’objection de conscience uniquement pour des raisons d’ordre religieux.
En septembre 2001, il arriva en Norvège où il demanda l’asile pour des raisons humanitaires. Se heurtant au refus des autorités norvégiennes, il fut obligé de retourner en Roumanie, en 2003.
10.
Le 29 mai 2004, il reçut un dernier
ordre d’incorporation.
11.
Le requérant ne fut pas poursuivi au pénal pour avoir refusé d’obtempérer aux ordres d’incorporation.
12.
Depuis le 1
er
janvier 2007, le service militaire n’est plus obligatoire en Roumanie, par temps de paix, en vertu de la loi n
o
446/2006. Le dernier appel sous les drapeaux a eu lieu en octobre 2006.
2.
La saisine du tribunal de première instance de Bucarest
13.
Le 7 juin 2000, le requérant saisit le tribunal de première instance de Bucarest d’une demande en dédommagement. Il dirigeait sa requête contre l’État roumain et alléguait être soumis à une menace constante d’être pénalement poursuivi pour son refus d’accomplir le service militaire. Il demandait, en outre, à être indemnisé pour son exclusion de l’École américaine, à l’époque du régime communiste, en 1985.
14.
Sa demande introductive d’instance signée et adressée au président du tribunal de première instance était ainsi rédigée
:
«
Je soussigné, T.N.B., résidant à Bucarest, rue (...), demande l’assignation en justice de l’État roumain et son interrogatoire. Je vous demande de prononcer une décision ordonnant à l’État qu’il respecte les droits de l’homme et qu’il soit obligé de payer des dédommagements constituant une satisfaction équitable pour le préjudice dont j’ai souffert jusqu’à présent. Je demande également le remboursement des frais de justice.
Les motifs de ma requête sont les suivants
:
En fait, pendant cinq ans, j’ai été constamment stressé, puis terrorisé par des actions qui visaient à mon incorporation dans l’armée. J’estime inacceptable que, dans un État de droit et démocratique, je ne puisse pas jouir de ma liberté de conscience et de ma vie privée, en fonction de mon choix personnel.
En outre, après 1986, sous la pression du régime communiste, j’ai été forcé de renoncer à fréquenter l’École américaine de Bucarest.
Je vous prie d’ordonner, par votre jugement, l’octroi de dédommagements qui couvrent
:
- le coût de l’éducation dans le système américain de la deuxième classe jusqu’à la quatrième année à l’Université
;
- le stress et la terreur à laquelle j’ai été soumis par les actions injustes d’incorporation, contre ma volonté.
En droit
: Art. 18, 12 et 8 de la Déclaration Universelle des Droits de l’Homme
; Art. 29 (2) et 20 (1) et (2) de la Constitution.
Je joins une copie de la convocation sous les drapeaux, du relevé de notes de l’École américaine et de l’attestation que je suis étudiant.
»
15.
Le tribunal de première instance refusa d’enregistrer la demande introductive d’instance formée par le requérant.
16.
Par une lettre du 9 août 2000, le requérant demanda au président du tribunal de première instance de Bucarest et à d’autres autorités judiciaires des explications au sujet du refus opposé par le tribunal, de recevoir et d’enregistrer sa requête
:
«
Je vous prie de m’indiquer par écrit pourquoi cette requête n’a pas été acceptée. Je vous prie de détailler les motifs. Je souhaite préciser que l’action en dédommagement ne devrait pas être timbrée, conformément à l’arrêté n
o
760/C/1999, article 24, lettre g)
»
17.
Sous la référence n
o
614/12A, le greffier du tribunal de première instance de Bucarest communiqua au requérant que sa demande introductive d’instance n’avait pas été enregistrée car elle ne remplissait pas toutes les exigences prévues par l’article 112 du code de procédure civile.
18.
Le 24 août 2000, le ministère de la Justice répondit au requérant que sa requête ne remplissait pas les conditions requises par les articles
112-113 du code de procédure civile :
«
Ces conditions n’étant pas remplies par votre document, que nous vous restituons ci-joint, le tribunal, en respectant la loi, vous a refusé l’enregistrement, l’inscription au rôle et la fixation de la date de l’audience.
Nous vous conseillons de demander l’aide qualifiée d’un avocat, qui, eu égard aux circonstances de l’espèce, pourrait vous conseiller sur les vois légales à suivre et, le cas échéant, pourrait rédiger et introduire l’action appropriée en vous assistant devant le tribunal.
»
19.
Par lettre du 28 août 2000, le bureau des relations publiques de la Cour suprême de Justice informa le requérant qu’il n’appartenait pas à la Cour suprême de donner des conseils juridiques ou de se prononcer sur des requêtes ressortant de la compétence d’autres autorités.
20.
Le requérant n’a pas indiqué à la Cour s’il avait consulté un avocat et s’il avait ou non présenté à nouveau sa requête complétée au tribunal compétent.
B.
Le droit et la pratique internes pertinents
1.
Le code de procédure civile
21.
Les dispositions pertinentes du code de procédure civile en vigueur le 7 juin 2000 étaient ainsi rédigées
:
Article 112
«
La demande introductive d’instance doit contenir
:
1.le nom, le domicile ou la résidence des parties
;
(...)
3.l’objet de la requête et sa valeur, selon l’estimation du requérant, si cette estimation est possible
; (...)
4.
les motifs en fait et en droit qui justifient la requête
;
5.
les moyens de preuve invoqués à l’appui de chaque grief
[...]
Lorsque le requérant entend étayer sa requête ou l’un de ses griefs au moyen de l’interrogatoire (...) de la partie défenderesse, il doit demander la comparution en personne de ce-dernier (...) »
Article 113
La demande introductive d’instance doit être accompagnée par un nombre de copies égal au nombre des parties défenderesses.
Si plusieurs défendeurs ont un seul et même représentant ou si le défendeur a plusieurs qualités juridiques, une seule copie de la demande introductive sera communiquée et une seule citation sera émise.
Article 114
Après avoir reçu la demande introductive d’instance et après avoir constaté le payement des droits de timbre (...) le président, fixe immédiatement la date de l’audience (...)
»
22.
A la suite des modifications du code de procédure civile par le règlement du gouvernement n
o
138/2000 publié au Journal Officiel n
o
479 du 2 octobre 2000, le nouvel article 114 prévoyait que le président ou son remplaçant vérifiaient si la demande introductive d’instance remplissait les conditions légales et, le cas échéant, demandaient au requérant de compléter sa demande. Selon le paragraphe 2 du même article, le requérant était tenu de compléter sa demande tout de suite ou
lorsqu’il n’était pas possible de la compléter, la demande introductive était enregistrée et le requérant se voyait impartir un délai court à cette fin.
Pour les demandes introductives d’instances incomplètes, envoyées par la poste, le requérant devrait recevoir par écrit une communication contenant l’indication des lacunes et l’invitation à les remplir dans le délai indiqué.
23.
Ainsi qu’il ressort d’une lettre du 11 janvier 2008 de la présidente du tribunal de première instance du 5
ème
arrondissement de Bucarest, présentée par le Gouvernement, la pratique de ce tribunal est que les requêtes illisibles et celles dont on ne peut absolument pas déduire leur objet sont retournées aux plaignants, en leur indiquant comment formuler leurs requêtes dans le respect des règles de procédure.
2.
La loi n
o
46 de 5 juin 1996 sur la préparation de la population pour la défense
24.
Les dispositions pertinentes de ladite loi étaient ainsi libellées
:
Article 4
«
Les citoyens qui, pour des motifs religieux, refusent d’accomplir le service militaire armé, exécuteront le service utilitaire alternatif, conformément à la présente loi.
Les modalités d’exécution du service utilitaire alternatif seront établies par décision du Gouvernement.
»
25.
Invoquant l’article 14 combiné avec l’article 9 de la Convention, le requérant se plaint d’avoir été victime d’une discrimination en raison du refus des autorités nationales de l’enregistrer comme objecteur de conscience, étant donné que la loi reconnaissait cette possibilité seulement aux objecteurs invoquant des motifs d’ordre religieux. Le requérant se présente comme un objecteur de conscience, alléguant qu’il ne participerait jamais à une guerre et qu’il refuserait de porter une arme et faire partie de l’armée, car il considérait cela contraire à la morale et au respect des êtres humains.
26.
Invoquant les articles 3 et 8 de la Convention, le requérant se plaint que les convocations répétées sous les drapeaux, s’étalant sur environ dix ans, et la menace constante de poursuites pénales au mépris de ses convictions pacifistes, lui ont causé un sentiment d’angoisse, de peur et de rabaissement et l’ont affecté dans sa vie privée et familiale, car il a été forcé de quitter son pays et sa famille, en abandonnant également ses études.
27.
Invoquant l’article 6 de la Convention, le requérant se plaint du refus des autorités judiciaires d’enregistrer son action civile contre l’État roumain et allègue n’avoir pas eu accès à un tribunal pour faire valoir son droit à un dédommagement. Invoquant l’article 13 de la Convention, le requérant allègue n’avoir pas eu de recours devant une instance nationale indépendante pour formuler ses griefs de méconnaissance de la Convention.
28.
La première partie de la requête porte sur la prétendue discrimination du requérant, du fait que la loi nationale reconnaissait la possibilité d’être enregistré comme objecteur de conscience et de ne pas accomplir le service militaire armé seulement aux objecteurs invoquant des motifs d’ordre religieux. Elle porte également sur les prétendus mauvais traitements et atteintes à la vie privée et familiale en découlant. Le requérant invoque, à cet égard, les articles 3, 8, 9 et 14 de la Convention.
29.
Le Gouvernement fait valoir que le requérant ne peut pas se prétendre victime d’une violation des droits garantis par la Convention car il n’a jamais été pénalement poursuivi pour ne pas avoir obtempéré aux ordres d’incorporation. En outre, le Gouvernement fait valoir que le requérant n’aurait jamais porté à la connaissance des autorités qu’il était un objecteur de conscience pour des raisons d’ordre éthique ou philosophique.
30.
La Cour rappelle que, selon sa jurisprudence constante, l’article
34 de la Convention exige qu’un individu requérant se prétende effectivement lésé par la violation qu’il allègue. Il n’institue pas au profit des particuliers une sorte d’
actio popularis
pour l’interprétation de la Convention; il ne les autorise pas à se plaindre
in abstracto
d’une loi au seul motif qu’elle leur semble enfreindre la Convention. En principe, il ne suffit pas à un individu requérant de soutenir qu’une loi viole par sa simple existence les droits dont il jouit aux termes de la Convention; elle doit avoir été appliquée à son détriment (
Ada Rossi et autres c. Italie
(déc.), n
o
55185/08, 55483/08, 55516/08, 55519/08, 56010/08, 56278/08, 58420/08 et 58424/08, 6
décembre 2008, CEDH 2008
‑
...).
Toutefois, l’article 34 habilite les particuliers à soutenir qu’une loi viole leurs droits par elle-même, en l’absence d’acte individuel d’exécution, s’ils risquent d’en supporter directement les effets (voir, parmi d’autres,
Dudgeon c. Royaume-Uni
, 22 octobre 1981, § 41, série A n
o
45,
Open Door et Dublin Well Woman c. Irlande
, 29 octobre 1992, § 44, série A).
31.
En l’espèce, la Cour note que, malgré sa convocation répétée, depuis 1995, pour effectuer le service militaire, le requérant n’a jamais été condamné au pénal, ni même poursuivi en raison de son refus d’accomplir le service militaire, en raison de ses convictions pacifistes. En outre, la Cour note que depuis le 1
er
janvier 2007, le service militaire n’étant plus obligatoire en Roumanie par temps de paix, le requérant ne s’expose plus, depuis cette date, à des poursuites pénales en raison de son refus de l’accomplir.
Elle constate donc que le requérant n’a pas été directement affecté par l’application des dispositions législatives contestées et qu’il n’a pas non plus démontré qu’il risquait d’en supporter directement les effets (voir
mutatis mutandis Roșca Stănescu et Ardeleanu c. Roumanie
(déc.), n
o
35441/97, 19
février 2002). Elle estime, dès lors, qu’il ne saurait se prétendre victime, au sens de l’article 34 de la Convention, des violations alléguées.
Par ailleurs, il ne ressort pas des pièces du dossier que le requérant a jamais porté à la connaissance des autorités qu’il était un objecteur de conscience pour des raisons d’ordre éthique ou philosophique.
32.
Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
33.
La deuxième partie de la requête concerne le refus des autorités judiciaires d’enregistrer la requête en dédommagement que le requérant avait voulu introduire contre l’État roumain, du fait des persécutions dont il s’estimait victime. Il invoque, à cet égard, les articles 6 et 13 de la Convention.
34.
Le Gouvernement fait valoir que l’article 6 § 1 n’est pas applicable à la procédure que le requérant aurait voulu entamer au sujet de l’obligation d’effectuer le service militaire, en raison du fait qu’elle ne concernait pas des droits de caractère civil.
35.
En l’espèce, le requérant réclamait des dommages-intérêts pour avoir été, selon lui, pendant cinq ans, constamment stressé et terrorisé par des actions qui visaient son incorporation dans l’armée, portant ainsi atteinte à sa liberté de conscience et à sa vie privée. Le tribunal de première instance de Bucarest refusa l’enregistrement de son action au motif qu’elle ne remplissait pas toutes les exigences prévues par l’article 112 du code de procédure civile.
36.
La Cour rappelle que selon sa jurisprudence constante l’article 6 §
1 ne vaut que pour les «
contestations
» relatives à des «
droits et obligations
» – de caractère civil – que l’on peut dire, au moins de manière défendable, reconnus en droit interne
; il n’assure par lui-même aux droits et obligations
de caractère civil aucun contenu matériel déterminé dans l’ordre juridique des États contractants (
James et autres c. Royaume-Uni
, 21 février 1986, §
81, série A n
o
98 et
Les saints monastères c. Grèce
, 9 décembre 1994, §
80, série A n
o
301
‑
A
Ielo c. Italie
, n
o
23053/02, § 40, 6 décembre 2005). Toutefois, il ne s’applique qu’à des contestations «
réelles et sérieuses
» portant aussi bien sur l’existence même d’un droit que sur son étendue ou ses modalités d’exercice (
Benthem c. Pays-Bas
, 23 octobre 1985, §
32, série
A n
o
97). La Cour ne saurait créer, par voie d’interprétation de l’article
6 §
1, un droit matériel n’ayant aucune base légale dans l’État concerné (
Roche c. Royaume-Uni
[GC], n
o
32555/96, §§
Elle note, à cet égard, que le droit interne ne reconnaissait pas au requérant un «
droit
» de caractère civil de se voir indemniser pour avoir été le destinataire des actes tendant à son incorporation, qui avaient une base légale. Partant, l’article 6 § 1 de la Convention n’est pas, en principe, applicable en l’espèce.
37.
Au demeurant, à supposer même que cette disposition fût applicable, la Cour rappelle que c’est au premier chef aux autorités nationales, et notamment aux cours et aux tribunaux, qu’il incombe d’interpréter la législation interne. En revanche, le rôle de la Cour est celui de vérifier la compatibilité avec la Convention des effets de pareille interprétation. Par ailleurs, le droit d’accès n’est pas absolu mais peut donner lieu à des limitations implicitement admises car il appelle de par sa nature même une réglementation par l’État, lequel jouit à cet égard d’une certaine marge d’appréciation (voir, parmi d’autres,
Levages Prestations Services c.
France
, 23 octobre 1996, § 40,
Recueil des arrêts et décisions
1996
‑
V).
Ainsi, le fait d’imposer certaines exigences de forme pour une assignation en justice n’est pas, en soi, contraire à l’article 6 § 1 de la Convention ni,
a fortiori
, à l’article 13.
Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à la majorité,
Déclare
la requête irrecevable.
Santiago Quesada
Josep Casadevall
Greffier
Président