Yardimci împotriva Turciei

La originea cauzei se află o cerere (nr. 25266/05) îndreptată împotriva Republicii Turcia și semnată de doi cetățeni ai acestui stat, Dl. Necdet Yardımcı și D-na Özden Yardımcı ("reclamanții"), care au sesizat Curtea pe 11 iulie 2005 în temeiul articolului 34 al Convenției de apărare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale ("Convenția").

Reclamanții sunt reprezentați de D-na A. Yılmaz, avocat la Istanbul. Guvernul turc ("Guvernul") este reprezentat de agentul acestuia.

Pe 12 noiembrie 2008, președinta secției a doua a decis comunicarea cererei Guvernului. După cum permite art. 29 §3 al Convenției, s-a hotărât, de asemenea, ca camera să se pronunțe concomitent asupra admisibilității și fondului. FAPTE

Pe 17 februarie 1996, D-na Yardımcı ("reclamanta"), însărcinată, a suferit o hemoragie placentară. A fost spitalizată timp de 24 de ore la spitalul privat Sevgi (Ankara).

Pe 9 martie 1996, a născut un copil prin cezariană în același spital. Copilul prezenta insuficiență respiratorie și cardiacă la naștere, care a provocat o infirmitate pe viață.

În aceeași zi, copilul a fost transferat la unitatea de terapie intensivă pentru nou-născuți a spitalului Ahmet Örs. A. Procedura penală

Pe 4 martie 1997, reclamanții au depus o plângere la procuratura din Ankara ("procuratura") împotriva medicului care a supravegheat sarcina reclamantei pentru mal-practică medicală prin neglijență și imprudență care a cauzat infirmitatea fiului lor.

Procuratorul a cerut o expertiză legală pentru a stabili dacă medic este sau nu răspunzător.

Pe 12 august 1997, expertiza legală a concluzionat după cum urmează: "1. (...) reclamanta a căzut gravidă prin recurs la inseminare intrauterină (...) la examinarea sa din 9 martie 1996, s-a efectuat o cezariană de urgență din cauza încetinirii bătăilor inimii copilului nenăscut. Se menționează că copilul, care nu respira la naștere, a fost intubeat și transferat de urgență la spitalul Ahmet Örs (spitalul universitar Fatih). 2. Conform documentelor spitalului Fatih (...), nou-născutul menționat a fost spitalizat pe 9 martie 1996 suferind de [distrofie] asfixiază la naștere, insuficiență respiratorie. A fost adus intubeat, în stare generală proastă, cu hipotermie, cu respirație spontană insuficientă, bradicardie și hipoactiv. La ecografia craniană, prezenta asimetrie în ventriculul lateral drept. A avut convulsii în ziua a doua. S-a detectat atelectazie, mai întâi la plămânul stâng apoi la plămânul drept; [nou-născutul] suferea de sângerare în sistemul gastrointestinal și hemoragie retiniană la ochi, și a părăsit spitalul pe 12 aprilie 1996 după tratament. 3. Conform fotocopiilor înregistrărilor din tabelul de observație (...) de la spitalul universitar Hacettepe din 9 mai 1996, s-a stabilit că copilul suferea de diplegic spastic și întârziere în dezvoltare mentală. Dezbatere și concluzii medico-legale: (...) din luna a 7-a, [mama] era sub controlul acuzatului. În această perioada, s-a detectat o anomalie a placentei la mamă (...) o cezariană a fost luată în considerare și evoluția sarcinii a fost menținută sub supraveghere. Ținând cont de importanța riscului de deces în cazuri de naștere înainte de săptămâna a 37-a de sarcină și luând în considerare situația personală a mamei, așteptarea săptămânii a 37-a este o abordare medicală normală. În plus, sarcina a fost menținută sub supraveghere în această perioadă și nicio patologie nu a fost detectată în acel moment. De asemenea, un test cromosomal a fost efectuat pe copil și s-a stabilit că este normal (...) Pe 9 martie 1996, ziua faptelor, din cauza încetinirii bătăilor inimii nou-născutului, mama a suferit cezariană. Este evident că întârzierea în nașterea prin cezariană a unui copil ale cărui bătăi ale inimii au încetinit va avea un efect asupra nou-născutului. Asta fiind, în afara declarațiilor victimei, nu există element care să permită să se stabilească dacă o astfel de întârziere a existat sau nu. Acuzatul declară că se afla în sala de operație când a fost informat despre fapte și că de îndată ce operația s-a terminat, a intervenit și a efectuat cezariana. Este desigur de neconceput ca un medic care efectuează o intervenție chirurgicală să o abandoneze pentru a se ocupa de alt bolnav. În plus, nu a fost posibil să se prevadă în avans evoluția încetinirii bătăilor inimii la copilul nenăscut. Pe scurt, copilul al cărui bătai ale inimii s-a stabilit că au încetinit a suferit cezariană de medicul în aceeași zi. S-a stabilit că nu respira la momentul nașterii dar că inima funcționa, a fost intubeat și transferat într-un centru medical mai competent. În această etapă, nu era vorba de nicio mal-practică medicală sau întârziere. Există multe motive pentru care nou-născutul ar fi putut să nu respire la naștere. Nu este rezonabil să se acuze medicul în fiecare caz de nou-născut care nu poate respira. În concluzie: nicio mal-practică a doctorului N. D. (...)"

Pe 19 august 1997, pe baza concluziilor acestei expertize, procuratorul a pronunțat o decizie de neangajare a urmăririi penale.

Pe 8 septembrie 1997, reclamanții au depus o contestație împotriva acestei decizii în fața curții de asise din Kırıkkale ("curta de asise"). În memoriul lor de contestație, au susținut că medicul în cauză a efectuat cezariana cu întârziere și nu a luat măsurile necesare pentru ca copilul să nu rămână fără oxigen. Ei au subliniat că spitalul Sevgi era lipsit de incubatoare și respirator, deci copilul lor nu a putut fi tratat corespunzător.

Pe 14 octombrie 1997, curta de asise a respins contestația depusă din cauza lipsei de contradicție cu legea a motivelor reținute în decizia de neangajare.

Pe 24 noiembrie 1997, reclamanții au sesizat ministerul justiției cu o contestație a acestui judecată. Ei au contestat în special alegerea expertului numit de procurator, precum și calificările și concluziile acestuia. Ei au cerut ministerului justiției să ordone procuraturii să redeschidă procedura și să angajeze urmăriri.

Pe 26 ianuarie 1998, ministerul justiției a respins această cerere. B. Acțiune civilă pentru despăgubire

Pe 19 ianuarie 1998, reclamanții au intentat o acțiune pentru despăgubire a prejudiciului suferit în fața tribunalului civil ("TCG") împotriva medicului obstetru și spitalului privat Sevgi. Ei au cerut 4 miliarde de lire turce (TRL) ca reparare a prejudiciului moral și 1 miliard de TRL ca reparare a prejudiciului material rezultat din infirmitatea copilului lor și au precizat că rezervă o parte din drepturile lor de indemnizare. În sprijinul acțiunii lor, au susținut că cezariana a fost efectuată cu întârziere și au criticat, de asemenea, decizia medicului de a efectua intervenția chirurgicală contestată în spitalul acesta, deși nu era dotat cu echipamentul necesar, cum ar fi o incubator sau un respirator, pentru a face față unei complicații.

Pe 10 septembrie 1998, TCG a audiat reclamanta, un pediatru și o infirmieră care lucrează la spitalul Sevgi în calitate de martori. Pediatrul, prezent la intervenție, a declarat că inima nou-născutului nu bătea la naștere și că nu respira. Un masaj cardiac a fost efectuat imediat, copilul a fost intubeat și conectat la un aparat de ritm. Deoarece spitalul nu avea o unitate de terapie intensivă pentru nou-născuți, copilul a fost transferat la spitalul Ahmet Örs.

Pe 16 februarie 1999, s-a audiat medicul spitalului Ahmet Örs care a administrat primele îngrijiri copilului la sosirea sa la unitatea de terapie intensivă. El a declarat că la sosire copilul nu respira. A fost imediat conectat la un respirator la care a rămas conectat timp de 3-4 zile. El a explicat că nou-născutul nu avea respirator. În final, el a declarat că continuă să urmărească copilul ca pacient, că toți organele sale au fost afectate și că a suferit leziuni ireversibile la creier. În momentul transferului copilului la spitalul său, asistența respiratorie era furnizată de un respirator manual de tip Ambu.

Pe 7 octombrie 1999, reclamanții au intentat o acțiune suplimentară în fața TCG pentru obținerea unei indemnizări pentru prejudiciu material în valoare de 10 miliarde de TRL.

Pe 26 octombrie 1999, un medic de la spitalul Ahmet Örs a fost audiat ca martor. El a declarat că nu poate lua poziție asupra circumstanțelor cezarienei și a indicat că situația copilului ar putea rezulta din diferite motive.

Pe 9 decembrie 1999, TCG a sesizat comisia superioară de sănătate ("comisia"), înființată la ministerul sănătății, cu o cerere de expertiză pentru a verifica dacă o eroare medicală în nașterea prin cezariană a fost comisă și dacă era posibil sau nu ca infirmitatea copilului să fie o consecință.

Reclamanții au depus mai multe cereri în fața TCG pentru ca întrebări specifice să fie puse experților.

Pe 12 ianuarie 2000, ministerul sănătății a depus în dosar memoriul comunicat de TCG, care cuprindea cererile reclamanților, care urma să fie transmis experților.

Pe 22 mai 2000, reclamanții au intentat o acțiune suplimentară pentru reparare a prejudiciului material și au cerut 35 miliarde de TRL la acest titlu.

Pe 29 și 30 iunie 2000, comisia s-a întrunrit și a concluzionat că medicul și spitalul în cauză nu erau deloc răspunzători de infirmitatea permanentă a copilului.

Pe 11 ianuarie 2001, reclamanții au depus o contestație la concluziile acestei expertize, subliniind insuficiența sa din cauza lipsei de răspuns la întrebările ridicate în memoriul lor transmis comisiei de către tribunal. Ei au cerut o contra-expertiză de către experți de la facultatea de medicină din Ankara.

Pe 5 februarie 2001, reclamanții au depus din nou contestație la concluziile comisiei și au repetat cererea de contra-expertiză, susținând că membrii comisiei nu aveau nicio calificare pertinentă cu privire la subiectul medical dezbătut.

Pe 9 martie 2001, ei au introdus două noi cereri suplimentare de indemnizare, cerând de fiecare dată 50 miliarde de TRL la titlul prejudiciului material suferit.

Pe 15 martie 2001, TCG a admis cererea de contra-expertiză a reclamanților și a sesizat institutul medico-legal din Istanbul cu o cerere de expertiză.

Pe 4 mai 2001, a 2-a comisie de experți a institutului medico-legal a trimis TCG o cerere de documente și informații suplimentare.

Pe 2 octombrie 2002, institutul medico-legal a concluzionat că leziunile craniene ale copilului nu au fost cauzate în momentul traumatismului nașterii și nici cauzate de evenimentele alegate, care ar fi survenit înainte de naștere, în măsura în care patologiile detectate la nou-născut au apărut la săptămâna 26-28 de sarcină din cauze fizice. S-a considerat, deci, că medicul în cauză nu a comis nicio mal-practică.

Pe 20 ianuarie 2003, reclamanții au depus contestație la această concluzie. Ei au contestat componența comisiei de expertiză, care nu cuprindea niciun medic pediatru și au subliniat contradicțiile și erorile în concluziile acestor experți. Ei au cerut să se efectueze o nouă expertiză de către comisia plenară a institutului medico-legal.

La diverse date, cererile suplimentare de indemnizare a prejudiciului material introduse de reclamants au fost conectate la cererea inițială, în curs de examinare în fața TCG.

Pe 11 iunie 2003, pe baza concluziilor expertizei din 12 august 1997, efectuate la cererea procurorului, precum și pe baza concluziilor rapoartelor de expertiză ale comisiei sănătății și institutului medico-legal, TCG a estimat că nicio mal-practică a medicului și spitalului în cauză nu a fost stabilită și a respins cererile de indemnizare ale reclamanților.

Pe 4 august 2003, reclamanții s-au carat în casație. În memoriul lor de cărătură, ei au reiterat existența unei erori medicale, au contestat componența comisiilor de expertiză în care niciun medic pediatru nu se afla. Ei au solicitat o nouă expertiză.

Pe 4 mai 2004, Curtea de casație a confirmat sentința de primă instanță din cauza lipsei de contradicție cu legea a motivelor sentinței de primă instanță și a aprecierii probelor.

Pe 22 iunie 2004, reclamanții au depus un recurs în corectură.

Printr-o hotărâre din 26 octombrie 2004, notificată reclamanților pe 13 ianuarie 2005, Curtea de casație a respins acest recurs. ÎN DREPT

Guvernul se opune acestei teze. A. Privind admisibilitatea 1. Privind excepția preliminară a Guvernului

Guvernul invită Curtea să respingă petiția pentru nerespectare a termenului de șase luni. În acest sens, el susține că reclamanții ar fi trebuit să sesizeze Curtea în termen de șase luni de la înregistrarea la grefa instanței de primă instanță, pe 3 decembrie 2004, a hotărârii Curții de casație din 26 octombrie 2004. Or, aceasta nu s-a întâmplat.

Reclamanții contestă acest argument și susțin că termenul de șase luni curge de la notificarea hotărârii Curții de casație, pe 13 ianuarie 2005.

Curtea amintesc că atunci când un reclamant are dreptul să i se notifice din oficiu o copie a deciziei interne definitive, este mai conform cu obiectul și scopul articolului 35 §1 al Convenției să se considere că termenul de șase luni începe să curgă de la data notificării copiei deciziei (Worm c. Austria, 29 august 1997, § 33, Colecția de hotărâri și decizii 1997-V). În baza dosarului, rezultă că hotărârea Curții de casație a fost notificată reclamanților pe 13 ianuarie 2005. Reclamanții având depus petiția pe 11 iulie 2005, adică în termen de șase luni de la această notificare, se cuvine să se respingă excepția preliminară a Guvernului. 2. Privind echitatea procedurii, defectul calității și părtinirea expertizkilor, precum și absența motivării deciziilor jurisdicțiilor naționale

Cu privire la defectul de echitate al procedurilor în fața jurisdicțiilor interne, Curtea observă că reclamanții se plâng în esență de soluția adoptată de acestea. În acest sens, ea amintesc că nu îi aparține Curții să exercite ea însăși control asupra elementelor de fapt care au determinat o jurisdicție să adopte o decizie mai degrabă decât alta (Kemmache c. Franța (nr. 3), 24 noiembrie 1994, § 44, seria A nr. 296-C). De asemenea, nu îi aparține să cunoască erorile de fapt sau de drept pretinse a fi comise de o jurisdicție, cu excepția și în măsura în care ar putea fi atins drepturile și libertățile apărate de Convenție (García Ruiz c. Spania [GC], nr. 30544/96, § 28, CEDH 1999-I). În speța de față, ea observă că reclamanții au fost capabili să prezinte argumentele lor, să conteste concluziile experților și să obțină o contra-expertiză și că motivele pe care jurisdicțiile civile și-au bazat deciziile nu relevă nicio aparență de arbitrar. De altfel, în baza dosarului, nimic nu permite să se concluzioneze asupra defectului de competență sau a lipsei de independență și imparțialitate a experților în cauză. Prin urmare, această parte a cererei este manifest neîntemeiat și trebuie respinsă în aplicarea articolului 35 §§3 și 4 al Convenției.

Cu privire la lipsa de motivare a deciziilor pronunțate de jurisdicțiile civile, Curtea amintesc că nu rezultă din art. 6 că motivele expuse de o jurisdicție trebuie să trateze în special toți punctele pe care o parte poate considera fundamentali pentru argumentația sa. O parte nu are dreptul absolut de a cere tribunalului să expună motivele pe care le are pentru a respinge fiecare din argumentele sale (Ibrahim Aksoy c. Turcia (dec.), nr-e 28635/95, 30171/96 și 34535/97, 7 decembrie 1999). De altfel, în speța de față, Curtea constată că jurisdicțiile interne și-au motivat deciziile. Prin urmare, acest grief este manifest neîntemeiat și trebuie respins în aplicarea articolului 35 §§3 și 4 al Convenției. 3. Privind durata procedurii

Curtea constată că acest grief nu este manifest neîntemeiat în sensul articolului 35 §3 al Convenției. Curtea observă, de altfel, că nu se lovește de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Se cuvine, deci, să se declare recevabil. B. Privind fondul

Perioada de considerat a început pe 19 ianuarie 1998 și s-a încheiat pe 26 octombrie 2004. Deci a durat aproximativ șase ani și zece luni pentru două grade de jurisdicție. Procedura în fața instanței de primă instanță a durat ea singură aproximativ cinci ani și cinci luni.

Guvernul susține că reclamanții au contribuit la prelungirea duratei procedurii prin multiplicarea acțiunilor de indemnizare și prin contestarea expertizkilor.

Reclamanții se opun acestor argumente.

Curtea amintesc că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază ținând cont de circumstanțele cauzei și în raport cu criteriile consacrate de jurisprudența sa, în particular complexitatea cauzei, comportamentul reclamanților și cel al autorităților competente, precum și enjuul litigiului pentru cei interesați (a se vedea, printre mulți alții, Frydlender c. Franța [GC], nr. 30979/96, § 43, CEDH 2000-VII).

Curtea a tratat în repetate rânduri cauze ridicând întrebări asemănătoare cu cea a cauzei de față și a constatat încălcarea articolului 6 §1 al Convenției (a se vedea Frydlender, precitat).

După ce a examinat toți elementii care i-au fost prezentati, Curtea consideră că Guvernul nu a expus niciun fapt nici argument care să poată conduce la o concluzie diferită în cazul de față, comportamentul reclamanților – inclusiv cererile suplimentare de indemnizare formulate – nu apărând, de altfel, a fi contribuit într-o manieră semnificativă, în baza dosarului, la prelungirea procedurii. Ținând seama de jurisprudența sa în materia aceasta și de enjuul cauzei (Codarcea c. România, nr. 31675/04, § 89, 2 iunie 2009), Curtea estimează că în speța de față, durata procedurii litigioase este excesivă și nu răspunde cerințelor "termenului rezonabil". Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 §1.

Guvernul contestă această teză.

Curtea amintesc că intră în câmpul articolului 8 al Convenției chestiuni legate de integritatea morală și fizică a indivizilor, de lipsa lor de participare la alegerea acțiunilor medicale care li se acordă, precum și de consimțământul lor la această privință, și de acces la informații care să le permită să evalueze riscurile sanitare la care sunt expuși (a se vedea în particular, Marie Thérèse Trocellier c. Franța (dec.), nr. 75725/01, 5 octombrie 2006). Ea consideră, prin urmare, că grievurile reclamanților trebuie apreciate la lumina acestei dispoziții.

În acest sens, ea amintesc că la angajamentele mai degrabă negative conținute în art. 8, ca și în alte dispoziții ale Convenției, se pot adăuga obligații pozitive inerente unui respect efectiv al drepturilor garantate (a se vedea, printre mulți alții, Roche c. Regatul Unit [GC], nr. 32555/96, § 157, CEDH 2005-X). Curtea a judecat deja pe teren de drept la viață, consacrat de art. 2, că statele părți au obligația de a institui un sistem judiciar eficace și independent permițând a stabili cauza morții unui individ aflat sub răspunderea profesioniștilor sănătății, atât cei acționând în cadrul sectorului public cât și cei lucrând în structuri private; ea a precizat că în contextul specific al neglijențelor medicale, accesul la o procedură de răspundere "civilă" este suficient în principiu (Calvelli și Ciglio c. Italia [GC], nr. 32967/96, §§48-51, CEDH 2002-I și Vo c. Franța [GC], nr. 53924/00, § 90, CEDH 2004-VIII).

Curtea amintesc, de asemenea, că statele părți au obligația de a institui un cadru reglementar impunând spitalelor, indiferent că sunt publice sau private, adoptarea de măsuri propice asigurării protecției vieții pacienților lor (ibidem). Aceste principii valează fără nicio îndoială, de asemenea, referitoare la, în același context, atak grave la integritate fizică intrand în câmpul de aplicare al articolului 8 al Convenției (Marie Thérèse Trocellier, precitat și Codarcea, precitat § 103).

În speța de față, pe primul punct, se cuvine să se sublinieze că reclamanții au avut acces la o procedură civilă permițând a judeca răspunderea echipei medicale a centrului spitalicesc unde s-a născut copilul lor. Curtea deduce din aceasta că nu se pune nicio chestiune sub acest unghi (pentru o abordare asemănătoare, Marie Thérèse Trocellier, precitat).

Cât privește al doilea punct, chiar dacă reclamanții susțin că o eroare medicală și carențe imputabile serviciului spitalicesc sunt susceptibile de a fonda direct răspunderea statului pe teren de articol 8, Curtea constată că, oricare ar fi răspunsul de dat la această chestiune, diferitele expertize medicale pe chestiunea aceasta cât și concluziile jurisdicțiilor interne au exclus orice mal-practică sau neglijență medicală. Or, nu îi aparține Curții să pună sub semnul întrebării aceste concluzii și nici să se dedea la conjecturi pe baza informațiilor medicale de care dispune, asupra caracterului corect al concluziilor la care au ajuns experții (Tysiąc c. Polonia, nr. 5410/03, § 119, CEDH 2007-IV).

În baza tuturor celor de mai sus, Curtea estimează că acest grief este manifest neîntemeiat și trebuie respins în aplicarea articolului 35 §§1 și 4 al Convenției.

Reclamanții cer 300.000 euro (EUR) la titlul prejudiciului material și 350.000 EUR la titlul prejudiciului moral pe care l-ar fi suferit în calitate de părinți ai unui copil suferind de un handicap grav. Ei cer, de asemenea, 40.000 EUR la titlul prejudiciului moral pe care l-ar fi suferit din cauza duratei procedurii și 100.000 EUR la titlul prejudiciului moral rezultând din toate cheltuielile care trebuie să fie făcute pentru a asigura îngrijiri fiului lor, pe viață.

Guvernul contestă aceste pretenții.

Curtea nu vede nicio legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material susținut și respinge această cerere. Pe de altă parte, ea consideră că se cuvine să acorde reclamanților, în comun, 3.000 EUR la titlul prejudiciului moral. B. Cheltuieli și costuri

Reclamanții cer, de asemenea, 8.059 EUR pentru cheltuielile și costurile suportate în fața jurisdicțiilor interne și pentru cele suportate în fața Curții. La titlu de justificative, ei transmit, în special, facturi privind cheltuielile de traducere suportate pentru procedura în fața Curții și ridicând la 672 TRY.

Guvernul contestă aceste pretenții.

Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursare a cheltuielilor și costurilor decât în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor. În speța de față și ținând cont de documentele în posesia sa și a criteriilor menționate mai sus, Curtea estimează rezonabilă suma de 1.000 EUR, toate cheltuielile combinate și o acordă reclamanților. C. Dobânzi moratorii

Curtea consideră ca fiind potrivit să indexeze rata dobânzilor moratorii la rata dobânzii facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, LA UNANIMITATE: 1. Declară petiția admisibilă cu privire la grievul bazat pe durata procedurii și inadmisibilă pentru surplus; 2. Declară că a existat o încălcare a articolului 6 §1 al Convenției; 3. Declară că: a) statul pârât trebuie să verseze reclamanților în comun, în termen de trei luni de la ziua în care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 §2 al Convenției; i) 3.000 EUR (trei mii euro), să se convertească în lire turce la rata aplicabilă la data decontării, pentru prejudiciu moral, plus orice sumă care poate fi datorată la titlul impozitului; ii) 1.000 EUR (o mie euro) pentru cheltuieli și costuri, să se convertească în lire turce la rata aplicabilă la data decontării, plus orice sumă care poate fi datorată la titlul impozitului de către reclamants; b) că, de la expirarea acestui termen și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu rata facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, mărită cu trei puncte procentuale; 4. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Făcut în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 5 ianuarie 2010, în aplicarea articolelor 77 §§2 și 3 ale regulamentului. Sally Dollé Françoise Tulkens Grefier Președintă

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 25266/05) dirigée contre la République de Turquie et dont deux ressortissants de cet Etat, M. Necdet Yardımcı et M me Özden Yardımcı (« les requérants »), ont saisi la Cour le 11 juillet 2005 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l'homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

Les requérants sont représentés par M e A. Yılmaz, avocat à Istanbul. Le gouvernement turc (« le Gouvernement ») est représenté par son agent.

Le 12 novembre 2008, la présidente de la deuxième section a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Comme le permet l'article 29 § 3 de la Convention, il a en outre été décidé que la chambre se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond. EN FAIT

Le 17 février 1996, M me Yardımcı (« la requérante »), enceinte, fut victime d'une hémorragie du placenta. Elle fut hospitalisée durant 24 heures à l'hôpital privé Sevgi (Ankara).

Le 9 mars 1996, elle mit au monde un enfant par césarienne dans ce même hôpital. L'enfant présentait une insuffisance respiratoire et cardiaque à la naissance, laquelle provoqua une infirmité à vie.

Le jour même, l'enfant fut transféré à l'unité des soins intensifs pour nouveaux nés de l'hôpital Ahmet Örs. A. Procédure pénale

Le 4 mars 1997, les requérants déposèrent plainte auprès du procureur de la République d'Ankara (« le procureur ») contre le médecin en charge du suivi de la grossesse de la requérante pour faute professionnelle par négligence et imprudence ayant entraîné l'infirmité de leurs fils.

Le procureur demanda une expertise légale pour établir l'existence ou non d'une responsabilité du médecin mis en cause.

Le 12 août 1997, l'expertise légale conclut comme suit : « 1. (...) la requérante tomba enceinte par recours à une insémination intra-utérine (...) Lors de son auscultation du 9 mars 1996, une césarienne d'urgence a été pratiquée en raison du ralentissement des battements du cœur de l'enfant à naître. Il est mentionné que l'enfant, qui ne respirait pas à sa naissance, avait été intubé et transféré d'urgence à l'hôpital Ahmet Örs (CHU de Fatih). 2. D'après des documents de l'hôpital de Fatih (...), le nouveau-né susnommé a été hospitalisé le 9 mars 1996 souffrant d'une [dystrophie] asphyxiante à la naissance, d'une insuffisance respiratoire. Il avait été amené intubé, dans un mauvais état général, en hypothermie, avec une respiration spontanée insuffisante, bradycarde, et hypo-actif. A l'UCG crânien, il présentait une asymétrie au ventricule latéral droit. Il avait eu des convulsions le deuxième jour. De l'atélectasie avait été décelée, d'abord au poumon gauche puis au poumon droit ; [le nourrisson] avait un saignement dans le système gastro-intestinal et une hémorragie rétinale aux yeux, et avait quitté l'hôpital le 12 avril 1996 après avoir été soigné. 3. Selon les photocopies des inscriptions portées au tableau de prescription et d'observation (...) de l'hôpital universitaire de Hacettepe du 9 mai 1996, il a été établi que l'enfant souffrait de diplégie spastique et d'un retard de développement mental. Débat et conclusions médicolégales : (...) à compter du 7 e mois, [la mère] était sous le contrôle de l'accusé. A cette époque, une anomalie du placenta a été décelée chez la mère (...) une césarienne fut envisagée et l'évolution de la grossesse fut maintenue sous surveillance. En raison de l'importance du risque de mort dans les cas de naissance avant la 37 e semaine de grossesse et en prenant en compte la situation personnelle de la mère, attendre la 37 e semaine est une approche médicale normale. En outre, la grossesse était maintenue sous surveillance durant cette période et aucune pathologie n'a été décelée à ce moment-là. Par ailleurs, un test chromosomique a été effectué sur l'enfant et il fut établi qu'il était normal (...) Le 9 mars 1996, le jour des faits, en raison des ralentissements des battements de cœur du nourrisson, la mère fit l'objet d'une césarienne. Il est évident que le retard dans la naissance par césarienne d'un enfant dont les battements de cœur ont ralenti va avoir un effet sur le nourrisson. Cela étant, en dehors des déclarations de la victime, il n'existe aucun élément permettant d'établir qu'un tel retard a ou non existé. L'accusé déclare qu'il était en salle d'opération lorsqu'il a été informé des faits et que dès que l'opération fut finie, il intervint et procéda à la césarienne. Il est bien entendu impensable qu'un médecin qui pratique une intervention chirurgicale l'abandonne pour s'occuper d'un autre malade. En outre, il n'était pas possible de prévoir à l'avance l'évolution du ralentissement des battements du cœur chez l'enfant à naître. En résumé, l'enfant dont il a été établi que les battements de cœur ralentissaient a fait l'objet d'une césarienne par le médecin le jour même. Ayant été établi qu'il ne respirait pas au moment de la naissance mais que son cœur fonctionnait, il a été intubé et transféré dans un centre médical plus performant. A ce stade, il n'était question d'aucun manquement médical ou retard. Il existe de nombreux motifs pour lesquels le nouveau-né pouvait ne pas respirer à la naissance. Il n'est pas raisonnable d'accuser le médecin dans chaque cas de nourrisson ne pouvant respirer. En conclusion : aucun manquement du docteur N. D. (...) »

Le 19 août 1997, se fondant sur les conclusions de cette expertise, le procureur prononça un non-lieu à poursuivre.

Le 8 septembre 1997, les requérants formèrent opposition contre cette décision devant la cour d'assises de Kırıkkale (« la cour d'assises »). Dans leur mémoire en opposition, ils soutinrent que le médecin mis en cause avait procédé tardivement à la césarienne et n'avait pas pris les mesures nécessaires pour que l'enfant ne reste pas sans oxygène. Ils soulignèrent que l'hôpital Sevgi était dépourvu de couveuses et de respirateur, de sorte que leur enfant n'avait pu être soigné correctement.

Le 14 octobre 1997, la cour d'assises rejeta l'opposition ainsi formée eu égard à l'absence de contrariété à la loi des motifs retenus dans la décision de non-lieu.

Le 24 novembre 1997, les requérants saisirent le ministère de la justice d'un recours en contestation contre ce jugement. Ils contestèrent notamment le choix de l'expert nommé par le procureur ainsi que ses qualifications et ses conclusions. Ils demandèrent au ministère de la justice d'enjoindre au parquet de rouvrir la procédure et d'engager des poursuites.

Le 26 janvier 1998, le ministère de la justice rejeta cette demande. B. Action civile en indemnisation

Le 19 janvier 1998, les requérants intentèrent une action en indemnisation du préjudice subi devant le tribunal de grande instance (« le TGI ») contre le médecin accoucheur et l'hôpital privé Sevgi. Ils réclamèrent 4 milliards de livres turques (TRL) en réparation du préjudice moral et 1 milliard de TRL en réparation du préjudice matériel résultant de l'infirmité de leur enfant et précisèrent réserver une partie de leurs droits à indemnité. A l'appui de leur action, ils soutinrent que la césarienne avait été pratiquée tardivement, et critiquèrent en outre la décision du médecin de procéder à l'intervention chirurgicale litigieuse dans cet hôpital alors même qu'il n'était pas doté de l'équipement requis, tel une couveuse ou un respirateur, pour faire face à une complication.

Le 10 septembre 1998, le TGI procéda à l'audition de la requérante, d'un pédiatre et d'une infirmière travaillant à l'hôpital Sevgi en qualité de témoins. Le pédiatre, présent lors de l'intervention, déclara que le cœur du nourrisson ne battait pas à la naissance et qu'il ne respirait pas. Un massage cardiaque avait été immédiatement pratiqué, l'enfant avait été intubé et branché sur un appareil rythmique. Comme l'hôpital n'était pas doté d'unité de soins intensifs pour les nouveaux-nés, l'enfant avait été transféré à l'hôpital Ahmet Örs.

Le 16 février 1999, fut entendu le médecin de l'hôpital Ahmet Örs ayant administré les premiers soins à l'enfant lors de son arrivée à l'unité des soins intensifs. Il déclara qu'à son arrivée l'enfant ne respirait pas. Il fut immédiatement branché sur un respirateur auquel il était demeuré relié pendant 3 ‑ 4 jours. Il expliqua que le nouveau-né n'avait pas de respirateur. Enfin, il déclara continuer à suivre l'enfant comme patient, que tous ses organes avaient été atteints et qu'il avait subi des lésions irréversibles au cerveau. Au moment du transfert de l'enfant vers son hôpital, l'assistance respiratoire était effectué par un respirateur manuel de type Ambu.

Le 7 octobre 1999, les requérants intentèrent une action additionnelle devant le TGI tendant à l'octroi d'une indemnité pour préjudice matériel s'élevant à 10 milliards de TRL.

Le 26 octobre 1999, un médecin de l'hôpital Ahmet Örs fut entendu en qualité de témoin. Il déclara ne pas pouvoir se prononcer sur les circonstances de la césarienne et indiqua que la situation de l'enfant pouvait résulter de différentes raisons.

Le 9 décembre 1999, le TGI saisit la commission supérieure de la santé (« la commission »), établie auprès du ministère de la Santé, d'une demande d'expertise aux fins de vérifier si une erreur médicale dans la naissance par césarienne avait été commise et s'il était possible ou non que l'infirmité de l'enfant en soit la conséquence.

Les requérants déposèrent plusieurs demandes au TGI aux fins que des questions spécifiques soient posées aux experts.

Le 12 janvier 2000, le ministère de la Santé versa au dossier à donner aux experts le mémoire communiqué par le TGI comportant les demandes des requérants.

Le 22 mai 2000, les requérants intentèrent une action additionnelle en réparation du préjudice matériel et réclamèrent 35 milliards de TRL à ce titre.

Les 29 et 30 juin 2000, la commission se réunit et conclut que le médecin et l'hôpital mis en cause n'étaient aucunement responsables de l'infirmité permanente de l'enfant.

Le 11 janvier 2001, les requérants formèrent opposition contre les conclusions de cette expertise, soulignant son insuffisance eu égard à l'absence de toute réponse aux questions soulevées dans leur mémoire transmis à la commission par le tribunal. Ils demandèrent une contre ‑ expertise par des experts de la faculté de médecine d'Ankara.

Le 5 février 2001, les requérants formèrent à nouveau opposition contre les conclusions de la commission et réitérèrent leur demande de contre-expertise, soutenant que les membres de la commission n'avaient aucune qualité pertinente au regard du sujet médical débattu.

Le 9 mars 2001, ils introduisirent deux nouvelles demandes additionnelles d'indemnisation, réclamant chaque fois 50 milliards de TRL au titre du préjudice matériel subi.

Le 15 mars 2001, le TGI fit droit à la demande de contre-expertise des requérants et saisit l'institut médicolégal d'Istanbul d'une demande d'expertise.

Le 4 mai 2001, la 2 e commission d'experts de l'institut médicolégal envoya au TGI une demande de documents et d'informations complémentaires.

Le 2 octobre 2002, l'institut médicolégal conclut que les lésions crâniennes de l'enfant n'avaient pas été causées lors du traumatisme de la naissance ni causées par les évènements allégués, survenus avant la naissance, dans la mesure où les pathologies décelées chez le nourrisson étaient apparues lors de la 26-28 e semaine de grossesse pour des causes physiques. Il fut ainsi estimé que le médecin mis en cause n'avait commis aucune faute.

Le 20 janvier 2003, les requérants formèrent opposition contre cette conclusion. Ils contestèrent la composition de la commission d'expertise, laquelle ne comptait aucun médecin pédiatre et soulignèrent les contradictions et erreurs dans les conclusions de ces experts. Ils demandèrent qu'une nouvelle expertise soit effectuée par la commission plénière de l'institut médicolégal.

A diverses dates, les demandes additionnelles en indemnisation du préjudice matériel introduites par les requérants furent jointes à la demande initiale, pendante devant le TGI.

Le 11 juin 2003, se fondant notamment sur les conclusions de l'expertise du 12 août 1997, réalisée à la demande du procureur, ainsi que sur les conclusions des rapports d'expertise de la commission de la santé et de l'institut médicolégal, le TGI estima qu'aucune faute du médecin et de l'hôpital mis en cause n'avait été établie et rejeta les demandes d'indemnisation des requérants.

Le 4 août 2003, les requérants se pourvurent en cassation. Dans leur mémoire en pourvoi, ils réitérèrent l'existence d'une erreur médicale, contestèrent la composition des commissions d'experts dans lesquelles aucun médecin pédiatre ne siégeait. Ils sollicitèrent une nouvelle expertise.

Le 4 mai 2004, la Cour de cassation confirma le jugement de première instance eu égard à l'absence de contrariété à la loi des motifs de la décision de première instance et de l'appréciation des preuves.

Le 22 juin 2004, les requérants formèrent un recours en rectification.

Par un arrêt du 26 octobre 2004, notifié aux requérants le 13 janvier 2005, la Cour de cassation rejeta ce recours. EN DROIT I.

Le Gouvernement s'oppose à cette thèse. A. Sur la recevabilité 1. Sur l'exception préliminaire du Gouvernement

Le Gouvernement invite la Cour à rejeter la requête pour non-respect du délai de six mois. A cet égard, il soutient que les requérants auraient dû saisir la Cour dans les six mois suivant l'inscription au greffe de la juridiction de première instance, le 3 décembre 2004, de l'arrêt de la Cour de cassation du 26 octobre 2004. Or, tel ne fut pas le cas.

Les requérants contestent cet argument et soutiennent que le délai de six mois court à compter de la notification de l'arrêt de la Cour de cassation, le 13 janvier 2005.

La Cour rappelle que lorsqu'un requérant est en droit de se voir signifier d'office une copie de la décision interne définitive, il est plus conforme à l'objet et au but de l'article 35 § 1 de la Convention de considérer que le délai de six mois commence à courir à compter de la date de la signification de la copie de la décision ( Worm c. Autriche , 29 août 1997, § 33, Recueil des arrêts et décisions 1997 ‑ V). Au vu des pièces du dossier, il ressort que l'arrêt de la Cour de cassation a été signifié aux requérants le 13 janvier 2005. Les requérants ayant introduit leur requête le 11 juillet 2005, soit dans les six mois suivant cette signification, il convient de rejeter l'exception préliminaire du Gouvernement. 2. Sur l'équité de la procédure, le défaut de qualité et la partialité des expertises ainsi que l'absence de motivation des décisions des juridictions nationales

En ce qui concerne le défaut d'équité des procédures devant les juridictions internes, la Cour observe que les requérants se plaignent en substance de la solution adoptée par ces juridictions. A cet égard, elle rappelle qu'il n'appartient pas à la Cour de contrôler elle-même les éléments de fait ayant conduit une juridiction à adopter telle décision plutôt que telle autre ( Kemmache c. France (n o 3) , 24 novembre 1994, § 44, série A n o 296 ‑ C). De même, il ne lui appartient pas de connaître des erreurs de fait ou de droit prétendument commises par une juridiction, sauf si et dans la mesure où elles pourraient avoir porté atteinte aux droits et libertés sauvegardés par la Convention ( García Ruiz c. Espagne [GC], n o 30544/96, § 28, CEDH 1999 ‑ I). En l'espèce, elle relève que les requérants ont été en mesure de présenter leurs arguments, contester les conclusions des experts, et obtenir une contre-expertise et que les motifs sur lesquels les juridictions civiles ont fondé leurs décisions ne révèlent aucune apparence d'arbitraire. Au demeurant, au vu des pièces du dossier, rien ne permet de conclure au défaut de compétence ou au manque d'indépendance et d'impartialité des experts en question. Il s'ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

En ce qui concerne le défaut de motivation des décisions rendues par les juridictions civiles, la Cour rappelle qu'il ne découle pas de l'article 6 que les motifs exposés par une juridiction doivent traiter en particulier de tous les points que l'une des parties peut estimer fondamentaux pour son argumentation. Une partie n'a pas le droit absolu d'exiger du tribunal qu'il expose les motifs qu'il a de rejeter chacun de ses arguments ( Ibrahim Aksoy c. Turquie (déc.), n os 28635/95, 30171/96 et 34535/97, 7 décembre 1999). Au demeurant, en l'espèce, la Cour constate que les juridictions internes ont motivé leurs décisions. Il s'ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. 3. Sur la durée de la procédure

La Cour constate que ce grief n'est pas manifestement mal fondé au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. La Cour relève par ailleurs qu'il ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond

La période à considérer a débuté le 19 janvier 1998 et s'est terminée le 26 octobre 2004. Elle a donc duré environ six ans et dix mois pour deux degrés de juridiction. La procédure devant la juridiction de première instance a duré à elle seule environ cinq ans et cinq mois.

Le Gouvernement soutient que les requérants ont contribué à allonger la durée de la procédure en multipliant les actions en indemnisation et contestant les expertises.

Les requérants s'opposent à ces arguments.

La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d'une procédure s'apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l'affaire, le comportement des requérants et celui des autorités compétentes ainsi que l'enjeu du litige pour les intéressés (voir, parmi beaucoup d'autres, Frydlender c. France [GC], n o 30979/96, § 43, CEDH 2000-VII).

La Cour a traité à maintes reprises d'affaires soulevant des questions semblables à celle du cas d'espèce et a constaté la violation de l'article 6 § 1 de la Convention (voir Frydlender , précité).

Après avoir examiné tous les éléments qui lui ont été soumis, la Cour considère que le Gouvernement n'a exposé aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent, le comportement des requérants – y compris les demandes additionnelles d'indemnisation formulées – n'apparaissant pas de surcroît avoir contribué d'une manière significative, au vu des pièces du dossier, à l'allongement de la procédure. Compte tenu de sa jurisprudence en la matière, et de l'enjeu de l'affaire ( Codarcea c. Roumanie , n o 31675/04, § 89, 2 juin 2009), la Cour estime qu'en l'espèce, la durée de la procédure litigieuse est excessive et ne répond pas à l'exigence du « délai raisonnable ». Partant, il y a eu violation de l'article 6 § 1. II.

Le Gouvernement conteste cette thèse.

La Cour rappelle qu'entrent dans le champ de l'article 8 de la Convention les questions liées à l'intégrité morale et physique des individus, à leur privation de participation au choix des actes médicaux qui leur sont prodigués ainsi qu'à leur consentement à cet égard, et à l'accès à des informations leur permettant d'évaluer les risques sanitaires auxquels ils sont exposés (voir en particulier, Marie Thérèse Trocellier c. France (déc.), n o 75725/01, 5 octobre 2006). Elle estime en conséquence que les griefs des requérants doivent s'apprécier à la lumière de cette disposition.

A cet égard, elle rappelle qu'aux engagements plutôt négatifs contenus dans l'article 8, comme dans d'autres dispositions de la Convention, peuvent s'ajouter des obligations positives inhérentes à un respect effectif des droits garantis (voir, parmi de nombreux autres, Roche c. Royaume-Uni [GC], n o 32555/96, § 157, CEDH 2005 ‑ X). La Cour a ainsi déjà jugé sur le terrain du droit à la vie, consacré par l'article 2, que les Etats parties ont l'obligation d'instaurer un système judiciaire efficace et indépendant permettant d'établir la cause du décès d'un individu se trouvant sous la responsabilité de professionnels de la santé, tant ceux agissant dans le cadre du secteur public que ceux travaillant dans des structures privées ; elle a précisé, que dans le contexte spécifique des négligences médicales, l'accès à une procédure en responsabilité « civile » suffit en principe ( Calvelli et Ciglio c. Italie [GC], n o 32967/96, §§ 48-51, CEDH 2002 ‑ I, et Vo c. France [GC], n o 53924/00, § 90, CEDH 2004 ‑ VIII).

La Cour rappelle également que les Etats parties ont l'obligation de mettre en place un cadre réglementaire imposant aux hôpitaux, qu'ils soient publics ou privés, l'adoption de mesures propres à assurer la protection de la vie de leurs malades ( ibidem ). Ces principes valent sans aucun doute également s'agissant, dans le même contexte, d'atteintes graves à l'intégrité physique entrant dans le champ d'application de l'article 8 de la Convention ( Marie Thérèse Trocellier , précité et Codarcea , précité § 103).

En l'espèce, sur le premier point, il convient de souligner que les requérants ont eu accès à une procédure civile permettant de juger la responsabilité de l'équipe médicale du centre hospitalier où leur enfant est né. La Cour en déduit qu'aucune question ne se pose sous cet angle (pour une approche similaire, Marie Thérèse Trocellier , précité).

Quant au second point, même si les requérants soutiennent qu'une erreur médicale et des manquements imputables au service hospitalier sont susceptibles de fonder directement la responsabilité de l'Etat sur le terrain de l'article 8, la Cour constate que, quelle que soit la réponse à donner à cette question, les différentes expertises médicales sur la question de même que les conclusions des juridictions internes ont exclu toute faute ou négligence médicale. Or, il n'appartient pas à la Cour de remettre en cause ces conclusions ni de se livrer à des conjectures à partir des renseignements médicaux dont elle dispose, sur le caractère correct des conclusions auxquelles sont parvenus les experts ( Tysiąc c. Pologne , n o 5410/03, § 119, CEDH 2007 ‑ IV).

Eu égard à tout ce qui précède, la Cour estime que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l'article 35 §§ 1 et 4 de la Convention. III.

Les requérants réclament 300 000 euros (EUR) au titre du préjudice matériel et 350 000 EUR au titre du préjudice moral qu'ils auraient subi en qualité de parents d'un enfant souffrant d'un grave handicap. Ils réclament également 40 000 EUR au titre du préjudice moral qu'ils auraient subi en raison de la durée de la procédure et 100 000 EUR au titre du préjudice moral résultant de toutes les dépenses devant être engagées pour assurer des soins à leur fils, sa vie durant.

Le Gouvernement conteste ces prétentions.

La Cour n'aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande. En revanche, elle considère qu'il y a lieu d'octroyer aux requérants, conjointement, 3 000 EUR au titre du préjudice moral. B. Frais et dépens

Les requérants demandent également 8 059 EUR pour les frais et dépens engagés devant les juridictions internes et pour ceux engagés devant la Cour. A titre de justificatifs, ils soumettent notamment des factures afférentes aux frais de traduction engagés pour la procédure devant la Cour et s'élevant à 672 TRY.

Le Gouvernement conteste ces prétentions.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l'espèce et compte tenu des documents en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 1 000 EUR tous frais confondus et l'accorde aux requérants. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable quant au grief tiré de la durée de la procédure et irrecevable pour le surplus ; 2. Dit qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention ; 3. Dit a) que l'Etat défendeur doit verser aux requérants conjointement, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article 44 § 2 de la Convention ; i) 3 000 EUR (trois mille euros), à convertir en livres turques au taux applicable à la date du règlement, pour dommage moral, plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt ; ii) 1 000 EUR (mille euros) pour frais et dépens, à convertir en livres turques au taux applicable à la date du règlement, plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt par les requérants ; b) qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ces montants seront à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 4. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 5 janvier 2010, en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Sally Dollé Françoise Tulkens Greffière Présidente