AFFAIRE MUSTAFA GÜRBÜZ c. TURQUIE

În cauza Mustafa Gürbüz c. Turcia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a se vedea secțiunea a treia), care se află într-o cameră compusă din Francoise Tulkens, Președinte, Ireneu Cabral Barreto, Vladimiro Zagrebelsky, Dragoljub Popović, Nona Tsotsori, Iș 6016/04) îndreptat împotriva Republicii Turcia și al cărui resortisant al acestui stat, domnul Mustafa Gürbüz ( La 23 martie 2009, președintele celei de-a doua secțiuni a decis să comunice cererea guvernului. După cum permite art. 29 alin. (3) din Convenție, s-a decis, de asemenea, ca camera să se pronunțe în același timp cu privire la admisibilitate și la fond. La 7 iunie 1997, reclamantul a reușit concursul de securitate. La 21 noiembrie 1997, concursul a fost anulat pentru nereguli. La 8 decembrie 1997, reclamantul sesizează instanța administrativă din Ankara cu privire la o cerere de suspendare și anulare a acestei decizii. La 30 decembrie 1997, tribunalul administrativ d ankara s-a declarat incompetent în favoarea competenței Tribunalului Administrativ Konya. La 5 martie 1998, Tribunalul administrativ Konya și-a declinat, de asemenea, competența și a trimis dosarul Tribunalului Administrativ d ankara. 10. La 15 iunie 1998, Consiliul de Stat a declarat instanța administrativă d . Ankara competentă să se pronunțe cu privire la litigiu. 11. La 11 decembrie 1998, instanța administrativă din Ankara a dispus suspendarea executării deciziei atacate. 12. La 12 februarie 1999, Eti Holding, pârâtă la proces, s-a opus deciziei din 11 decembrie 1998. 13. La 24 februarie 1999, tribunalul administrativ regional d La 28 iunie 1999, pârâta a formulat un recurs în recurs împotriva hotărârii din 14 aprilie 1999. 16. La 15 noiembrie 2001, Consiliul a respins acțiunea în rectificare și a confirmat hotărârea sa din 15 noiembrie 2001 18. La 27 octombrie 2003, tribunalul administrativ d ankara, hotărând pe bază de trimitere, s-a conformat la hotărârea Consiliului din 15 noiembrie 2001 și l-a exonerat pe reclamant de cererea sa în anulare a actului atacat din 21 noiembrie 1997. 19. În lipsa unui recurs în casație, hotărârea din 27 octombrie 2003 a devenit definitivă. ÎN UL 20. Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamantul se plânge de durata procedurii în fața instanțelor administrative naționale, pe care le consideră excesive. Curtea constată că nu există niciun motiv clar întemeiat în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. În plus, Curtea constată că nu se confruntă cu niciun alt motiv de refuz. Prin urmare, acesta trebuie declarat admisibil. 23. În ceea ce privește fondul cauzei, Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri și a unei proceduri este apreciat în funcție de circumstanțele cauzei și având în vedere criteriile consacrate de jurisprudență, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente, precum și domeniul de aplicare al litigiului pentru părțile interesate (a se vedea, printre altele, Frydlender c. Franța [GC], nr. 30979/96, § 43, CEDH 2000-II). 24. În speță, Curtea arată că perioada care trebuie luată în considerare a început la 8 decembrie 1997 și sa încheiat la 27 octombrie 2003. Curtea a tratat în repetate rânduri cauze care ridică probleme similare celor din cazul de față și a constatat încălcarea articolului 6 alineatul (1) din convenție (Frydlender, citată anterior). 26. În urma examinării tuturor elementelor care i-au fost prezentate, Curtea consideră că nu există dovezi sau argumente care să conducă la o concluzie diferită în acest caz. Având în vedere jurisprudența sa în materie, Curtea consideră că, în speță, durata procedurii în cauză nu este conformă cu cerințele articolului 6 alineatul (1) din Convenție. 27. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție. 28. Reclamantul afirmă, de asemenea, că cauza sa nu ar fi fost ascultată în mod echitabil în dreptul intern. În această privință, el susține că Consiliul de Stat a infirmat pe nedrept judecata instanței administrative din Ankara din 14 aprilie 1999 care i-a fost favorabilă. 29. Curtea amintește că nu este de competența sa să cunoască erori de fapt sau de drept care se presupune că au fost săvârșite de o instanță internă, cu excepția cazului în care și în măsura în care acestea ar fi putut aduce atingere drepturilor și libertăților protejate prin convenție (a se vedea în special García Ruiz c. Spania [GC], 30544/96, § 28, CEDO 1999-I. Ea nu poate aprecia ea însăși elementele de fapt care au determinat o instanță națională să adopte o astfel de decizie mai degrabă decât alta, altfel ea ar fi judecat în a patra instanță și ar încălca limitele misiunii sale (a se vedea mutatis mutandis Kemmache c. Franța), 24 noiembrie 1994, § 44, seria În acest caz, Curtea nu percepe nicio aparență derbitră în modul în care instanțele interne au acționat cu privire la pretențiile reclamantului . În cazul de față, . . .................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................. 000 EUR (EUR) pentru prejudicii materiale și 20 000 EUR pentru prejudicii morale; de asemenea, solicită 1 000 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată suportate în fața instanțelor naționale și a Curții; în acest sens, acesta produce extrase din costurile de corespondență schimbate cu Curtea și copii ale facturilor referitoare la cheltuielile de procedură în dreptul intern. 31. Guvernul contestă aceste pretenii. 32. Curtea nu percepe o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material pretins și respinge această cerere. 33. În schimb, aceasta consideră că este necesar să se acorde reclamantului 3 000 EUR pentru prejudiciul moral. 34. În ceea ce privește cheltuielile și cheltuielile de judecată, potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor. În cazul de față și având în vedere documentele aflate în posesia sa și criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 500 EUR, toate costurile și acordul acordat reclamantului. 35. Curtea consideră că este adecvat să se stabilească rata dobânzii care se decontează pe rata dobânzii pe rata dobânzii a facilității de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. Prin aceste motive, Curtea, la L.UNANIMITATE, declară cererea admisibilă în ceea ce privește cauza întemeiat pe durata procedurii și inadmisibilă pentru surplusul declarat că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 3 000 EUR (trei mii EUR), plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru daune morale, și 500 EUR (cinci sute EUR), plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit de către solicitant, pentru cheltuieli și cheltuieli, pentru a fi convertită în lire turce la rata aplicabilă la data regulamentului; de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, aceste sume vor fi majorate de la dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. 5 ianuarie 2010, în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și art. 3 din Regulamentul de procedură. Sally Dolle Françoise Tulkens Grefier Președinte

DEUXIÈME SECTION

AFFAIRE

MUSTAFA GÜRBÜZ c. TURQUIE

(Requête n

o

6016/04)

ARRÊT

STRASBOURG

5 janvier 2010

DÉFINITIF

05/04/2010

Cet arrêt est devenu définitif en vertu de l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l’affaire Mustafa Gürbüz c. Turquie,

La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de

:

Françoise Tulkens,

présidente,

Ireneu Cabral Barreto,

Vladimiro Zagrebelsky,

Dragoljub Popović,

Nona Tsotsoria,

Ișıl Karakaș,

Kristina Pardalos,

juges,

et de Sally Dollé,

greffière de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 1

er

décembre 2009,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n

o

6016/04) dirigée contre la République de Turquie et dont un ressortissant de cet Etat, M.

Mustafa Gürbüz («

le requérant

»), a saisi la Cour le 26 janvier 2004 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («

la Convention

»).

2.

Le gouvernement turc («

le Gouvernement

») est représenté par son agent.

3.

Le 23 mars 2009, le président de la deuxième section a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Comme le permet l’article

29 §

3 de la Convention, il a en outre été décidé que la chambre se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond.

EN FAIT

LES CIRCONSTANCES DE L’ESPÈCE

4.

Le requérant est né en 1967 et réside à Konya.

5.

Le 7 juin 1997, le requérant réussit le concours d’agents de sécurité.

6.

Le 21 novembre 1997, le concours fut annulé pour irrégularités.

7.

Le 8 décembre 1997, le requérant saisit le tribunal administratif d’Ankara d’une demande de sursis à exécution et d’annulation de cette décision.

8.

Le 30 décembre 1997, le tribunal administratif d’Ankara se déclara incompétent au profit de la compétence du tribunal administratif de Konya.

9.

Le 5 mars 1998, le tribunal administratif de Konya déclina également sa compétence et renvoya le dossier au tribunal administratif d’Ankara.

10.

Le 15 juin 1998, le Conseil d’Etat déclara le tribunal administratif d’Ankara compétent pour statuer sur le litige.

11.

Le 11 décembre 1998, le tribunal administratif d’Ankara ordonna le sursis à exécution de la décision attaquée.

12.

Le 12 février 1999, Eti Holding, partie défenderesse au procès, fit opposition contre la décision du 11 décembre 1998.

13.

Le 24 février 1999, le tribunal administratif régional d’Ankara rejeta cette opposition.

14.

Le 14 avril 1999, le tribunal administratif d’Ankara donna gain de cause au requérant et annula la décision du 21 novembre 1997. Il jugea que les irrégularités constatées n’étaient pas de nature à permettre la remise en cause de l’ensemble des épreuves.

15.

Le 28 juin 1999, la partie défenderesse forma un pourvoi en cassation contre le jugement du 14 avril 1999.

16.

Le 15 novembre 2001, le Conseil d’Etat cassa le jugement attaqué au motif que les irrégularités relevées étaient de nature à justifier l’annulation du concours.

17.

Le 12 juin 2003, le Conseil d’Etat rejeta le recours en rectification et confirma son arrêt du 15 novembre 2001.

18.

Le 27 octobre 2003, le tribunal administratif d’Ankara, statuant sur renvoi, se conforma à l’arrêt du Conseil d’Etat du 15 novembre 2001 et débouta le requérant de sa demande en annulation de l’acte attaqué daté du 21 novembre 1997.

19.

En l’absence de pourvoi en cassation, le jugement du 27

octobre 2003 devint définitif.

EN DROIT

20.

Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint de la durée de la procédure devant les juridictions administratives nationales, qu’il juge excessive.

21.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse et soutient que la durée de la procédure menée devant les tribunaux internes n’est pas déraisonnable en l’espèce, au sens de l’article 6 § 1 de la Convention.

22.

La Cour constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Elle relève par ailleurs qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable.

23.

S’agissant du fond de l’affaire, la Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes ainsi que l’enjeu du litige pour les intéressés (voir, parmi beaucoup d’autres,

Frydlender c. France

[GC], n

o

30979/96, §

43, CEDH 2000-VII).

24.

En l’espèce, la Cour relève que la période à considérer a débuté le 8

décembre 1997 et s’est terminée le 27 octobre 2003. Elle a donc duré plus de cinq ans et dix mois pour deux degrés de juridictions.

25.

La Cour a traité à maintes reprises d’affaires soulevant des questions semblables à celle du cas d’espèce et a constaté la violation de l’article 6 §

1 de la Convention (

Frydlender

, précité).

26.

Après avoir examiné tous les éléments qui lui ont été soumis, la Cour considère que le Gouvernement n’a exposé aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. Compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime qu’en l’espèce, la durée de la procédure litigieuse n’est pas conforme aux exigences de l’article 6 § 1 de la Convention.

27.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention.

28.

Le requérant allègue également que sa cause n’aurait pas été entendue équitablement en droit interne. A cet égard, il soutient que le Conseil d’Etat a injustement infirmé le jugement du tribunal administratif d’Ankara du 14

avril 1999 qui lui était favorable.

29.

La Cour rappelle qu’il ne lui appartient pas de connaître des erreurs de fait ou de droit prétendument commises par une juridiction interne, sauf si et dans la mesure où elles pourraient avoir porté atteinte aux droits et libertés sauvegardés par la Convention (voir, notamment,

García

Ruiz c.

Espagne

[GC], n

o

30544/96, § 28, CEDH 1999-I). Elle ne peut apprécier elle-même les éléments de fait ayant conduit une juridiction nationale à adopter telle décision plutôt que telle autre, sinon elle s’érigerait en juge de quatrième instance et elle méconnaîtrait les limites de sa mission (voir,

mutatis mutandis

,

Kemmache c. France

(n

o

3

), 24 novembre 1994, §

44, série

A no 296–C). En l’espèce, la Cour n’aperçoit aucune apparence d’arbitraire dans la manière dont les tribunaux internes ont statué sur les prétentions du requérant

; le grief de l’intéressé est mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

30.

Reste la question de l’application de l’article 41 de la Convention. Le requérant réclame 30

000 euros (EUR) pour préjudice matériel et 20

000

EUR pour préjudice moral. Il demande également 1

000 EUR pour les frais et dépens engagés devant les juridictions nationales et la Cour. Il produit à cet égard des quittances portant sur des frais de correspondances échangées avec la Cour et des copies de factures relatives aux frais de procédure en droit interne.

31.

Le Gouvernement conteste ces prétentions.

32.

La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande.

33.

En revanche, elle considère qu’il y a lieu d’octroyer au requérant 3

000

EUR au titre du préjudice moral.

34.

En ce qui concerne les frais et dépens, selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l’espèce et compte tenu des documents en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 500 EUR tous frais confondus et l’accorde au requérant.

35.

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ,

1.

Déclare

la requête recevable quant au grief tiré de la durée de la procédure et irrecevable pour le surplus

;

2.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention

;

3.

Dit

a)

que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article

44 §

2 de la Convention, 3

000 EUR (trois mille euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour dommage moral, et 500

EUR (cinq cents euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt par le requérant, pour frais et dépens, à convertir en livres turques au taux applicable à la date du règlement ;

b)

qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage

;

4.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le

5 janvier 2010, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.

Sally Dollé

Françoise Tulkens

Greffière

Présidente