SECȚIUNEA 2 CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL KAYA c. TURCIA (solicitarea nr. 28069/07) HOTĂRÂREA STRASBURG 5 ianuarie 2010 DEFINITIVF 05/04/2010 Această hotărâre a devenit definitivă în temeiul articolului 44 alineatul (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cauza Abdulkerim Kaya c. Turcia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a se vedea secțiunea a doua), care se află într-o cameră compusă din Françoise Tulkens, Președinte, Ireneu Cabral Barreto, Vladimiro Zagrebelsky, Dragoljub Popović, Nona Tsotsori, Iș 28069/07) îndreptat împotriva Republicii Turcia și al cărui resortisant al acestui stat, Abdulkerim Kaya ( La 22 ianuarie 2008, președinta celei de-a doua secțiuni a decis să comunice cererea guvernului. După cum permite art. 29 alin. (3) din Convenție, s-a decis, de asemenea, ca camera să se pronunțe în același timp asupra admisibilității și a fondului. Reclamantul s-a născut în 1974 și a fost deținut în închisoarea Diyarbakýr. La 1 februarie 2000, a fost arestat și arestat în cadrul unei operații împotriva unei organizații ilegale înarmate, Hizbullah. La 10 februarie 2000, acesta a fost pus în detenție provizorie. Ulterior s-a întreprins o acțiune publică împotriva sa, în special pentru tentativa de răsturnare prin forța ordinii constituționale turce. De la începutul detenției sale, autoritățile judiciare au respins în mod constant cererile repetate de eliberare a reclamantului și au ordonat periodic menținerea sa în detenție provizorie, pe baza unor formule aproape întotdeauna identice, cum ar fi natura crimelor reproșate, starea probelor și conținutul dosarului În conformitate cu înscrisurile din dosar, reclamantul se va afla încă în detenție provizorie, iar cauza va rămâne în continuare pendinte în fața instanței de primă instanță la data adoptării prezentei hotărâri. ÎN afara cazului în care se invocă art. 5 alineatul (3) din convenție, reclamantul se plânge de durata excesivă a detenției sale provizorii. Guvernul exclude neobosirea căilor de atac interne care nu au fost invocate în niciun moment de către reclamant, chiar și în esență, de plângerile sale care decurg din durata detenției sale în fața organismelor naționale. Potrivit guvernului, acesta ar fi trebuit, de asemenea, să depună o acțiune în despăgubire în fața instanțelor interne în temeiul legii nr. 466 privind acordarea de despăgubiri persoanelor arestate ilegal sau deținute pe nedrept, ale căror dispoziții relevante au fost reluate la articolele 141 și următoarele din noul Cod de procedură penală. În ceea ce privește prima excepție, Curtea amintește că a examinat deja o cauză similară și l-a respins (a se vedea Koști) (a se vedea Koști). alte c. Turcia , n 74321/01, §§ 16-26, 3 mai 2007).În ceea ce privește excepia reieșită din dreptul de a depune o aciune în despăgubire, Curtea constată că . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . A se vedea Hotărârea Curții din 17 martie 2009 în cauzele conexate C-367/03 și C-367/03, ECLI:EU:C:2006:488, punctul 41. În ceea ce privește fondul, guvernul susține că durata detenției provizorii suferită de reclamant nu este excesivă, în special având în vedere natura infracțiunilor reproșate, gravitatea pedepselor și dificultățile inerente procedurilor privind criminalitatea organizată. În plus, acesta susține că riscul de evadare și de recidivă, pericolul de a pune în pericol justiția, necesitatea de a păstra ordinea publică și de a proteja persoana împotriva mâniei publicului și a victimelor constituie elemente suficiente pentru a justifica menținerea sa în detenție provizorie. Reclamantul contestă aceste argumente. 11. Curtea constată că, începând cu 1 În februarie 2000, reclamantul se află deja în detenție provizorie și în ziua în care a fost adoptată prezenta hotărâre, cu o durată de peste nouă ani și zece luni în urmă. Aceasta reamintește că a examinat deja cazuri similare și a concluzionat în repetate rânduri că încalcă art. 5 alineatul (3) din convenție (a se vedea, printre altele, Delici c. Turcia, nr. 77845/01, §§ 34-41, 24 mai 2005 și Cu toate acestea, în lumina jurisprudenței sale constante, Curtea ajunge la aceeași concluzie în acest caz. Prin urmare, s-a încălcat art. 5 alineatul (3) din Convenție. 12. Rămâne aplicarea articolului 41 din Convenție, în temeiul căruia reclamantul solicită 35 000 EUR (EUR) pentru a compensa prejudiciul moral pe care consideră că l-a suferit. Fără a calcula suma, acesta solicită, de asemenea, despăgubiri pentru prejudiciul material legat de cheltuielile de călătorie suportate de familia sa în scopul vizitei sale și, de asemenea, pentru cheltuielile suportate în închisoare în timpul detenției sale. Cu toate acestea, fără a calcula suma, el solicită în sfârșit o sumă pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată suportate în fața instanțelor interne și a Curții, fără nicio justificare în sprijinul acesteia. 13. Guvernul contestă aceste pretenții și invită Curtea să respingă aceste cereri. 14. În ceea ce privește prejudiciul material și cheltuielile și cheltuielile de judecată, Curtea constată că cererile reclamantului nu au fost formulate în conformitate cu art. 60 din regulament, astfel încât nu este necesar să i se aloce o sumă în acest sens. În schimb, hotărând în mod echitabil, Curtea consideră că trebuie să i se acorde 8 000 EUR pentru prejudiciul său moral, cu dobânzi cu o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene, plus trei puncte procentuale. 15. În plus, reclamantul aflat încă în detenție provizorie după mai mult de nouă ani și zece luni (a se vedea alineatul (4) de mai sus), în acest caz, Curtea consideră că: într-un mod adecvat de a pune capăt încălcării constatate este de a încheia procesul penal cât mai curând posibil, luând în considerare cerințele unei bune administrări a justiției sau de a elibera reclamantul în timpul procedurii, astfel cum se prevede la art. 5 alineatul (3) din convenție ( Prin aceste motive, CURȚIA, ÎN LÂNGĂ UNANIMITATE, Declară cererea admisibilă A declarat că a avut loc o încălcare a articolului 5 alineatul (3) din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 2 din Convenție, 8 000 EUR (88 000 EUR), care urmează să fie convertită în lire turce la rata aplicabilă la data regulamentului, pentru daune morale, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, această sumă va crește de la o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene care se aplică în această perioadă, plus trei puncte procentuale resping cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. În limba franceză și apoi comunicat în scris la 5 ianuarie 2010, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Sally Dollé Françoise Tulkens Modulul Președinte
DEUXIÈME SECTION
ABDULKERİM KAYA c. TURQUIE
(Requête n
o
28069/07)
ARRÊT
5 janvier 2010
05/04/2010
Cet arrêt est devenu définitif en vertu de l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.
En l’affaire Abdulkerim Kaya c. Turquie,
La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de
:
Françoise Tulkens,
présidente,
Ireneu Cabral Barreto,
Vladimiro Zagrebelsky,
Dragoljub Popović,
Nona Tsotsoria,
Ișıl Karakaș,
Kristina Pardalos,
juges,
et de Sally Dollé,
greffière de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 1
er
décembre 2009,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n
o
28069/07) dirigée contre la République de Turquie et dont un ressortissant de cet État, M.
Abdulkerim Kaya («
le requérant
»), a saisi la Cour le 28 juin 2007 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
Le requérant est représenté par M
e
le Gouvernement
») a été représenté par son agent.
3.
Le 22 janvier 2008, la présidente de la deuxième section a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Comme le permet l’article 29 §
3 de la Convention, il a en outre été décidé que la chambre se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond.
4.
Le requérant est né en 1974 et détenu à la prison de Diyarbakır. Le 1er
février 2000, il fut arrêté et mis en garde à vue dans le cadre d’une opération menée contre une organisation illégale armée, Hizbullah. Le 10
février 2000, il fut placé en détention provisoire. Une action publique fut ensuite engagée à son encontre pour notamment tentative de renversement par la force de l’ordre constitutionnel turc. Depuis le début de sa détention, les autorités judiciaires ont constamment rejeté les demandes réitérées de la mise en liberté du requérant et ont ordonné périodiquement son maintien en détention provisoire, en se fondant sur des formules presque toujours identiques, telles que «
la nature des crimes reprochés
», «
l’état des preuves
» et «
le contenu du dossier
». D’après les pièces du dossier, le requérant se trouverait toujours en détention provisoire et l’affaire demeurerait encore pendante devant la juridiction de première instance à la date de l’adoption du présent arrêt.
5.
Invoquant l’article 5 § 3 de la Convention, le requérant se plaint de la durée excessive de sa détention provisoire.
6.
Le Gouvernement excipe du non-épuisement des voies de recours internes relevant que le requérant n’a à aucun moment soulevé, même en substance, ses doléances découlant de la durée de sa détention devant les instances nationales. D’après le Gouvernement, il aurait dû, en outre, déposer un recours en indemnisation devant les juridictions internes en application de la loi n
o
466 sur l’octroi d’indemnités aux personnes illégalement arrêtées ou injustement détenues, dont les dispositions pertinentes ont été reprises aux articles 141 et suivants du nouveau code de procédure pénale.
7.
Le requérant conteste ces prétentions et fait notamment observer qu’il a demandé aux juges de fond sa mise en liberté à la fin de chaque audience et que la juridiction de première instance a écarté, de manière systématique, ses demandes réitérées à ce propos.
8.
En ce qui concerne la première exception, la Cour rappelle qu’elle l’a déjà examinée dans une affaire similaire et l’a rejetée (voir
Koști
et
autres c.
Turquie
, n
o
74321/01, §§ 16-26, 3 mai 2007). Quant à l’exception tirée de l’omission de déposer un recours en indemnisation, la Cour observe que le grief examiné en l’occurrence relève de l’article 5 § 3 de la Convention, alors que le moyen avancé par le Gouvernement concerne le droit d’obtenir réparation pour une détention illégale, qui se rapporte à l’article 5 § 5 de la Convention
(
voir
Barıș c. Turquie
, n
o
26170/03, § 17, 31 mars 2009). Ce recours en indemnisation n’est donc pas une voie effective pour la plainte du requérant en l’espèce. Par conséquent, la Cour rejette les exceptions du Gouvernement.
9.
Par ailleurs, la Cour constate que la requête ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de la déclarer recevable.
10.
S’agissant du fond, le Gouvernement soutient que la durée de la détention provisoire subie par le requérant n’est pas excessive au vu notamment de la nature des crimes reprochés, de la gravité des peines encourues et des difficultés inhérentes aux procédures portant sur la criminalité organisée. Il fait valoir, en outre, que le risque de fuite et de récidive, le danger d’entrave à la justice, la nécessité de préserver l’ordre public et de protéger l’intéressé contre la colère du public et des victimes constituaient des éléments suffisants pour justifier son maintien en détention provisoire. Le requérant conteste ces arguments.
11.
La Cour constate que depuis le 1
er
février 2000, le requérant se trouve en détention provisoire et qu’au jour de l’adoption du présent arrêt, une durée de plus de neuf ans et dix mois s’est déjà écoulée. Elle rappelle qu’elle a déjà examiné des cas similaires et a conclu à maintes reprises à la violation de l’article 5 § 3 de la Convention (voir, parmi beaucoup d’autres,
Dereci c. Turquie
, n
o
77845/01, §§ 34-41, 24 mai 2005, et
Taciroğlu c.
Turquie
, n
o
25324/02, §§ 18-24, 2 février 2006). Tout en reconnaissant les difficultés présentées par cette affaire aux autorités, la Cour parvient néanmoins, à la lumière de sa jurisprudence constante, à la même conclusion en l’espèce. Partant, il y a eu violation de l’article 5 § 3 de la Convention.
12.
Reste l’application de l’article 41 de la Convention, au titre duquel le requérant réclame 35
000
euros
(EUR) à accorder en réparation du préjudice moral qu’il estime avoir subi. Sans chiffrer le montant, il sollicite en outre un dédommagement du préjudice matériel afférent aux frais de trajet occasionnés à sa famille aux fins de lui rendre visite, et aussi pour ses frais encourus dans la prison durant sa détention. Toujours sans chiffrer le montant, il demande enfin une somme pour les frais et dépens engagés devant les juridictions internes et la Cour, sans aucun justificatif à l’appui.
13.
Le Gouvernement conteste ces prétentions et invite la Cour à rejeter ces demandes.
14.
S’agissant du préjudice matériel et des frais et dépens, la Cour observe que les demandes du requérant n’ont pas été formulées conformément à l’article 60 du règlement, de sorte qu’il n’y a pas lieu de lui allouer de somme à ce titre. En revanche, statuant en équité, elle considère qu’il y a lieu de lui octroyer 8
000
EUR au titre de son préjudice moral, assortie d’intérêts moratoires d’un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne, majoré de trois points de pourcentage.
15.
De surcroît, le requérant se trouvant toujours en détention provisoire après plus de neuf ans et dix mois (voir paragraphe 4 ci-dessus), en l’occurrence, la Cour estime qu’une manière appropriée de mettre un terme à la violation constatée est de terminer le procès pénal le plus rapidement possible, en prenant en considération les exigences d’une bonne administration de la justice, ou de libérer le requérant pendant la procédure, tel que prévu par l’article 5 § 3 de la Convention (
Yakıșan c.
Turquie
, n
o
11339/03, § 49, 6 mars 2007).
1.
Déclare
la requête recevable
;
2.
Dit
qu’il y a eu violation de l’article 5 § 3 de la Convention
;
3.
Dit
a)
que l’État défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article
44
§
2 de la Convention, 8
000
EUR (huit mille euros), à convertir en livres turques au taux applicable à la date du règlement, pour dommage moral, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt
;
b)
qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ce montant sera à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage
;
4.
Rejette
la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 5 janvier 2010, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
Sally Dollé
Françoise Tulkens
Greffière
Présidente