SECȚIUNEA A DOUA CERINȚĂ SERPEL KAYA ȘI ALTELE c. TURCIA (Cercetarea nr. 21313/05) HOTĂRÂREA STRASBURG 12 ianuarie 2010 DEFINITIVF 12/04/2010 Această hotărâre a devenit definitivă în temeiul articolului 44 alineatul (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cauza Serpil Kaya și alții c. Turcia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a doua secțiune), care se află într-o cameră compusă din Francoise Tulkens, președinte, Ireneu Cabral Barreto, Danutė Jočienė, András Sajó, Nona Tsotsoria, Ișel Karakaș, Kristina Pardalos, judecători, și de Françoise Elens-Passos, graffière adjunct de secțiune După ce a deliberat în camera consiliului la 8 decembrie 2009, Rend la chetă că aici, adoptat la această dată în mod direct la originea cauzei se găsește o cerere (n 21313/05) îndreptată împotriva Republicii Turcia și din care patru resortisanți ai acestui stat, domnul Serpil Kaya, domnul Mehmet Orhan Kaya, Müzeyen Kaya și domnul Filiz Kaya, au sesizat Curtea la 27 mai 2005 în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( A. Özdemir, avocat al lui Izmir. Guvernul turc (adică, o) este reprezentat de agentul său. La 22 octombrie 2008, președinta celei de-a doua secțiuni a decis să comunice cererea guvernului. După cum permite art. 29 3 din Convenție, s-a decis, de asemenea, că camera se va pronunța în același timp cu privire la admisibilitate și la fond. Reclamanții M. Serpil Kaya, Mehmet Orhan Kaya, Müzeyen Kaya și, respectiv, M. Filiz Kaya s-au născut în 1949, 1957, 1341 (anul de l'Hegire) și 1956 și locuiesc în Izmir. La 19 decembrie 1928, bunicul reclamanților a cumpărat de la Trezorerie un teren de o suprafață de 58 760 m, situat în locul menționat Orguca/Germiyan. La 21 august 1970, terenul în litigiu a fost înscris în registrul funciar în numele tatălui reclamanților. În 1980, reclamanții au moștenit acest teren ca urmare a decesului tatălui lor. La 13 ianuarie 2000, administrația forestieră ( O acțiune în anulare a titlului de proprietate al reclamanților, pe motiv că terenul în cauză nu putea face obiectul unei proprietăți private, în măsura în care acesta era situat într-o zonă împădurită protejată. La 11 aprilie 2000, reclamanții au sesizat aceeași instanță cu privire la o acțiune în soluționare a delimitării terenului ( Acestea au solicitat efectuarea unor expertize pentru a verifica relevanța deciziei de clasificare a terenului lor în pădurea domanială 10. Tribunalul se alătură celor două cauze. 11. În lacul din 2 februarie 2001, tribunalul a stabilit unul dintre cei șase martori propuși de reclamanți. 12. Printr-o hotărâre din 11 iunie 2003, Tribunalul a anulat titlul de proprietate al reclamanților și a pronunțat înregistrarea bunului în litigiu în numele Trezoreriei Publice pe motiv că o parte din teren (31 502 ) se apropia de pădure și deținea o floră tipică mediului forestier recunoscută în 1999, an în care se efectuase lucrări de cadastru și delimitarea terenului. Pentru a ajunge la această concluzie, tribunalul s-a bazat pe rapoartele de expertiză, vizitele la fața locului, fotografiile și hărțile topografice ale regiunii stabilite în cursul procedurii. 13. La 12 octombrie 2004, Curtea de Casație a confirmat hotărârea primei instanțe. 14. La 24 februarie 2005, Curtea de Casație a respins acțiunea în rectificare introdusă de reclamanți. II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNĂ PERTINENTE 15. Dreptul și practica internă relevante în ceea ce privește anularea titlurilor de proprietate privată și transferul către Trezoreria publică al bunurilor care fac parte din domeniul forestier public sunt descrise în hotărârea Turgut și în alte cauze c. Turcia, (n 1411/03, § 41-67, 8 iulie 2008). Reclamanții susțin că anularea titlului lor de proprietate și reînscrierea terenului în cauză în numele Trezoreriei Publice, fără plata unei despăgubiri, constituie o încălcare a dreptului lor de a-și respecta bunurile în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 17. Cu privire la admisibilitate, guvernul susține că instanțele nu au epuizat căile de atac interne, deoarece consideră că acestea ar fi putut obține despăgubiri pe baza articolului 1007 Codul civil conform căruia statul este răspunzător pentru orice daune rezultate din păstrarea registrelor funciare. În această privință, guvernul face referire la jurisprudența națională, în special în ceea ce privește răspunderea obiectivă a la . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Curtea amintește că a respins deja excepții similare ridicate de guvernul pârât (a se vedea, printre altele, Köktepe c. Turcia, nr 35785/03, § 76, 22 iulie 2008; Temel Conta Sanayi Ve Ticaret A.Ș. c. Turcia, n 45651/04, §§ 29-33, 10 martie 2009; Ard În ianuarie 2009), Curtea constată, de asemenea, că acest aspect nu se aplică niciunuia dintre celelalte motive de refuz prevăzute în art. 35 alin. (3) din Convenție și, prin urmare, trebuie declarat admisibil. 20. Pe fond, Curtea amintește că a examinat deja obiecțiuni identice cu cele prezentate de reclamanți și a concluzionat că încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. 1 din cauza lipsei de despăgubiri pentru transferul de proprietate a bunului reclamanților la Trezorerie (Turgut și alții, citată anterior, § 86-93 Temel Conta Sanayi Ve Ticaret A.Ș., citată anterior, §§ 40-45; Rimer și alte c. Turcia , n 18257/04, §§ 34-41, 10 martie 2009 Nural Vural Turcia , n 16009/04 , §§ 29-34, 10 martie 2009). După examinarea prezentei cauze, Comisia consideră că Cu privire la încălcarea articolului 6 alineatul (1) din Convenție, în măsura în care instanța de stat nu și-a auzit toți martorii și-a anulat titlul de proprietate fără a ține seama de faptul că terenul în litigiu fusese achiziționat de la Trezorerie. 23. Guvernul contestă această teză 24. Curtea amintește că admisibilitatea probelor ține în primul rând de normele dreptului intern și că, în principiu, instanțele naționale trebuie să aprecieze elementele colectate de acestea. Sarcina încredințată Curții prin Convenție nu constă în a se pronunța dacă depozițiile martorilor au fost acceptate în mod corespunzător ca probe, ci în a verifica dacă procedura luată în considerare în ansamblul său, inclusiv modul de prezentare a mijloacelor de probă, a avut un caracter echitabil (a se vedea Sadak și alte c. Turcia, n. 29900/96, 29901/96, 29902/96 și 29903/96, § 63, CEDO 2001 VIII. Or, având în vedere elementele dosarului, acest lucru pare să fie cazul în speță. Prin urmare, această parte a cererii este în mod evident greșit întemeiată și trebuie declarată inadmisibilă în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. III. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIA 25. În temeiul articolului 41 din Convenție, instanțele nu au prezentat nici o cerere de satisfacție echitabilă. Prin urmare, Curtea consideră că nu este necesar să le acorde o sumă în acest sens. Prin aceste cauze, Curtea, la L a avut loc o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. în limba franceză și a fost comunicat în scris la ianuarie 2010, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Françoise Elens-Passos Françoise Tulkens Grefier Adjunct Președinte
DEUXIÈME SECTION
SERPİL KAYA ET AUTRES c. TURQUIE
(Requête n
o
21313/05)
ARRÊT
12 janvier 2010
12/04/2010
Cet arrêt est devenu définitif en vertu de l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.
En l’affaire Serpil Kaya et autres c. Turquie,
La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de
:
Françoise Tulkens,
présidente,
Ireneu Cabral Barreto,
Danutė Jočienė,
András Sajó,
Nona Tsotsoria,
Ișıl Karakaș,
Kristina Pardalos,
juges,
et de Françoise Elens-Passos,
greffière adjointe de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 8
décembre 2009,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n
o
21313/05) dirigée contre la République de Turquie et dont quatre ressortissants de cet Etat, M
me
Serpil Kaya, M. Mehmet Orhan Kaya, M
me
Müzeyyen Kaya et M
me
Filiz
Kaya («
les requérants
»), ont saisi la Cour le 27 mai 2005 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
Les requérants sont représentés par M
e
le Gouvernement
») est représenté par son agent.
3.
Le 22 octobre 2008, la présidente de la deuxième section a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Comme le permet l’article 29
§
3 de la Convention, il a en outre été décidé que la chambre se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond.
I.
4.
Les requérants M
me
Serpil Kaya, M. Mehmet Orhan Kaya, M
me
Müzeyyen Kaya et M
me
Filiz Kaya sont nés respectivement en 1949, 1957, 1341 (année de l’Hégire) et 1956 et résident à Izmir.
5.
Le 19 décembre 1928, le grand-père des requérants acheta au Trésor public un terrain d’une superficie de 58
760 m
2
, sis au lieu-dit Orguca/Germiyan.
6.
Le 21 août 1970, le terrain litigieux fut inscrit au registre foncier au nom du père des requérants.
7.
En 1980, les requérants héritèrent de ce terrain à la suite du décès de leur père.
8.
Le 13 janvier 2000, l’administration des forêts («
l’administration
») introduisit devant le tribunal de grande instance de Çeșme («
le tribunal
») une action en annulation du titre de propriété des requérants, au motif que le terrain litigieux ne pouvait pas faire l’objet d’une propriété privée, dans la mesure où il était situé dans une zone forestière protégée.
9.
Le 11 avril 2000, les requérants saisirent le même tribunal d’un recours en contestation de la délimitation du terrain («
sınırlamaya itiraz davası
»). Ils demandèrent que des expertises soient effectuées en vue de contrôler la pertinence de la décision de classement de leur terrain dans la «
forêt domaniale
».
10.
Le tribunal joignit les deux affaires.
11.
A l’audience du 2 février 2001, le tribunal entendit l’un des six témoins proposés par les requérants.
12.
Par un jugement du 11 juin 2003, le tribunal annula le titre de propriété des requérants et ordonna l’inscription du bien litigieux au nom du Trésor public au motif qu’une partie du terrain (31
502
m
2
) avoisinait la forêt et possédait une flore typique du milieu forestier reconnue en 1999, année où il avait été procédé à des travaux de cadastre et à la délimitation du terrain. Pour parvenir à cette conclusion, le tribunal se fonda sur les rapports d’expertise, les visites des lieux, les photographies et les cartes topographiques de la région établies au cours de la procédure.
13.
Le 12 octobre 2004, la Cour de cassation confirma le jugement de la première instance.
14.
Le 24
février 2005, la Cour de cassation rejeta le recours en rectification introduit par les requérants.
II.
15.
Le droit et la pratique internes pertinents concernant l’annulation des titres de propriété privée et le transfert au Trésor public des biens faisant partie du domaine forestier public sont décrits dans l’arrêt
Turgut et autres c. Turquie
, (n
o
1411/03, §§
41-67, 8 juillet 2008).
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 1 DU PROTOCOLE N
o
1
16.
Les requérants allèguent que l’annulation de leur titre de propriété et la réinscription du terrain en cause au nom du Trésor public, sans versement d’une indemnité, constituent une atteinte à leur droit au respect de leurs biens au sens de l’article 1 du Protocole n
o
1.
17.
Sur la recevabilité, le Gouvernement soutient que les requérants n’ont pas épuisé les voies de recours internes. Il estime en effet que ceux-ci auraient pu obtenir réparation en se fondant sur l’article 1007
du code civil selon lequel l’Etat est responsable de tout dommage résultant de la tenue des registres fonciers. A cet égard, le Gouvernement se réfère à la jurisprudence nationale, notamment en matière de la responsabilité objective de l’Etat pour la tenue des registres fonciers.
18.
La Cour rappelle qu’elle a déjà écarté des exceptions semblables soulevées par le Gouvernement défendeur (voir, notamment,
Köktepe c.
Turquie
, n
o
35785/03, § 76, 22 juillet 2008;
Temel Conta Sanayi Ve Ticaret A.Ș.
c. Turquie
, n
o
45651/04, §§ 29-33, 10 mars 2009;
Ardıçoğlu c.
Turquie
, 23249/04, § 29, 2 décembre 2008
;
Berber c.
Turquie
, n
o
20606/04, § 17, 13
janvier 2009). Rien ne permettant de s’écarter de cette jurisprudence, elle rejette l’exception du Gouvernement tiré du non-épuisement des voies de recours interne.
19.
La Cour constate par ailleurs que ce grief ne se heurte à aucun des autres motifs d’irrecevabilité inscrits à l’article 35 § 3 de la Convention. Il convient donc de le déclarer recevable.
20.
Sur le fond, la Cour rappelle avoir déjà examiné des griefs identiques à celui présenté par les requérants et avoir conclu à la violation de l’article 1 du Protocole n
o
1 en raison de l’absence d’indemnisation pour le transfert de propriété du bien des requérants au Trésor public (
Turgut et autres
, précité, §§ 86-93
;
Temel Conta Sanayi Ve Ticaret A.Ș.
, précité, §§ 40-45;
Rimer et autres c. Turquie
, n
o
18257/04, §§ 34-41, 10
mars 2009
;
Nural Vural
c.
Turquie
, n
o
16009/04, §§ 29-34, 10
mars
2009). Après avoir examiné la présente affaire, elle considère que le Gouvernement n’a fourni aucun fait ni argument convaincant pouvant mener à une conclusion différente en l’espèce.
21.
Partant, il y a eu violation de l’article 1 du Protocole n
o
1.
II.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 DE LA CONVENTION
22.
Les requérants dénoncent une violation de l’article 6 § 1 de la Convention dans la mesure où le tribunal de grande instance n’a pas entendu tous leurs témoins et a annulé leur titre de propriété sans tenir compte du fait que le terrain litigieux avait été acheté au Trésor public.
23.
Le Gouvernement conteste cette thèse.
24.
La Cour rappelle que la recevabilité des preuves relève au premier chef des règles du droit interne et qu’en principe, il revient aux juridictions nationales d’apprécier les éléments recueillis par elles. La tâche assignée à la Cour par la Convention ne consiste pas à se prononcer sur le point de savoir si des dépositions de témoins ont été à bon droit admises comme preuves, mais à rechercher si la procédure considérée dans son ensemble, y compris le mode de présentation des moyens de preuve, a revêtu un caractère équitable (voir
Sadak et autres c. Turquie
, n
os
29900/96, 29901/96, 29902/96 et 29903/96, §
‑
VIII). Or, au vu des éléments du dossier, tel apparaît être le cas en l’espèce. Il s’ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être déclarée irrecevable en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
III.
SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
25.
Au titre de l’article 41 de la Convention, les requérants n’ont présenté aucune demande de satisfaction équitable. Partant, la Cour estime qu’il n’y a pas lieu de leur octroyer de somme à ce titre.
1.
Déclare
la requête recevable quant au grief tiré de l’article 1 du Protocole n
o
1 et irrecevable pour le surplus
;
2.
Dit
qu’il y a eu violation de l’article 1 du Protocole n
o
1.
Fait en français, puis communiqué par écrit le
12
janvier 2010, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
Françoise Elens-Passos
Françoise Tulkens
Greffière adjointe
Présidente