X. v. MOLDOVA - [Romanian Translation] by the Ministry of Justice of the Republic of Moldova

Traducerea și permisiunea de republicare au fost oferite sub autoritatea Direcției Generale Agent Guvernamental, Ministerul Justiției al Republicii Moldova (

justice.gov.md

). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.

The present text and the authorisation to republish were granted under the authority of the Governmental Agent’s General Department from the Ministry of Justice of the Republic of Moldova (

justice.gov.md

). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.

La traduction et l’autorisation de republier ont été accordées sous l’autorité de la Direction générale de l’Agent gouvernemental du Ministère de la Justice de la République de Moldova (

justice.gov.md

). L’autorisation de republier cette traduction a été accordée dans le seul but de son inclusion dans la base de données HUDOC de la Cour.

SECȚIA A PATRA

DECIZIE

Cererea nr. 37507/02

depusă de X.

contra Moldovei

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a Patra), statuînd la 5

ianuarie 2010 într-o Cameră compusă din:

Nicolas Bratza,

Președinte,

Giovanni Bonello,

David Thór Björgvinsson,

Ján Šikuta,

Päivi Hirvelä,

Ledi Bianku,

Mihai Poalelungi,

judecători,

Fatoș Aracı,

Grefier Adjunct al Secției

,

Examinînd cererea nominalizată depusă la 21

septembrie 2002,

Avînd în vedere decizia de a aplica Articolul 29 § 3 din Convenție și de a examina admisibilitatea cauzei concomitent cu fondul acesteia,

Avînd în vedere solicitarea Guvernului de a radia cererea de pe rol și textul declarației unilaterale expuse cu scopul de a soluționa aspectele ridicate prin cerere,

Avînd în vedere comentariile reclamantului cu privire la declarațiile unilaterale inițiale ale Guvernului și amendările ulterioare,

Avînd în vedere decizia de a asigura anonimatul reclamantului (Regula

47 §

3 din Regulamentul Curții),

Deliberînd, decide următoarele:

ÎN FAPT

I.

CIRCUMSTANȚELE CAUZEI

A.

Circumstanțele cauzei

1.

Reținerea și pretinsa maltratare a reclamantului în custodia poliției

La 16 iunie 2001, reclamantul a fost reținut fiind bănuit de omorul persoanei L. săvîrșit cu o zi înainte. El a pretins că a fost agresat de către colaboratorii de poliție în incinta Comisariatului din Cahul pe tot parcursul zilei de în care a fost reținut, precum și în timpul nopții, întru al determina la recunoașterea vinovăției. Potrivit reclamantului, el a fost lovit cu mîinile și picioarele, a fost bătut cu bastoane de lemn și aproape asfixiat cu o pungă de plastic. Aparent, nu a fost întocmit nici un raport medical ce ar confirma existența leziunilor cauzate reclamantului la momentul reținerii sale.

La 22 iunie 2001 reclamantul a fost transferat la Penitenciarul nr. 5 din Cahul. Cînd a fost primit în această instituție, el a fost examinat de către un medic, care a stabilit următorul diagnostic următor: "leziuni corporale multiple pe corp și membre, sub formă de hematoame, vînătăi și zgîrieturi. Plagă sîngerîndă la cap 3.0 x 4.0 cm. Trauma capului?" Potrivit medicului, reclamantul i-a spus că a fost maltratat de către poliție și, de asemenea, că el singur s-a lovit însuși la cap cu o cărămidă. Potrivit reclamantului, el a nu spus nimic medicului despre cărămidă și precum că această parte a constatărilor medicale a fost rezultatul influenței exercitate asupra medicului de către fratele lui L., care de asemenea era doctor în Penitenciarul nr. 5. Mai tîrziu, reclamantul a urmat tratamentul medical asupra traumei capului cu șapte ocazii, între 23 iunie 2001 și 17 iunie 2004.

Reclamantul pretinde că în iulie 2001, înainte de transferul său la Chișinău pentru efectuarea unui examen psihiatric, personalul Penitenciarului nr. 5 l-a bătut și apoi i-a introdus un baston de cauciuc în orificiul anal. El a specificat numele ofițerilor responsabili de maltratarea sa. Aparent, nu a fost întocmit nici un raport medical cu privire la plîngerile sale. Nu este clar dacă el a solicitat întocmirea unui astfel de raport.

La o dată necunoscută, în august 2001, reclamantul a solicitat procurorului încetarea investigațiilor inițiate împotriva sa, solicitarea fiindu-i refuzată.

Potrivit reclamantului, la 20 septembrie 2002 el a fost din nou bătut cu cruzime, chiar înainte de o ședință de judecată. Judecătorul și avocatul desemnat din oficiu de către autorități nu au reacționat atunci cînd i-au văzut leziunile.

La 2 noiembrie 2001, avocatul reclamantului a solicitat administrației Penitenciarului nr. 5 de să fie informat despre starea de sănătate a reclamantului la data primirii lui în instituție. Prin răspunsul oferit avocatului i s-a comunicat constatările din raportul din 22 iunie 2001.

Reclamantul sa plîns în repetate rînduri, inclusiv la Ministerul Afacerilor Interne, Procuratura Generală și în instanțele de judecată, cu privire la maltratarea sa în incinta Comisariatului de poliție din Cahul și a Penitenciarului nr. 5. La 3 aprilie 2003, un procuror a adoptat o ordonanță de neîncepere a urmăririi penale privind pretinsa maltratare a reclamantului de către poliție și personalul din Penitenciarul nr. 5 din motivul lipsei elementelor componenței de infracțiune. Reclamantul a depus o altă plîngere c privire la maltratare și la 23 decembrie 2004 a fost informat de către procuror că un răspuns deja i-a fost dat la 3 aprilie 2003. Reclamantul sa plîns instanței de judecată cu privire la scrisoarea din 23 decembrie 2004, considerîndu-o ca fiind ilegală. În ședința de judecată, el s-a plîns referitor la refuzurile repetate de a iniția urmărirea penală cu privire la rele tratamente aplicate în noaptea din 16 spre 17 iunie 2001, și a menționat numeroase plîngeri depuse la procuratură în acest sens. La 31 ianuarie 2005, Judecătoria Cahul a respins plîngerea reclamantului, considerînd că aceasta ar fi contestat scrisoarea din 23 decembrie 2004, în timp ce, avînd scopul de a complînge ordonanța procurorului privind neînceperea urmăririi penale din 3 aprilie 2003, reclamantul urma să depună plîngerea împotriva ordonanței și nu a scrisorii.

La 27 februarie 2003, Ministerul Justiției a readresat plîngerea reclamantului privind durata excesivă a procedurilor judiciare către președintele Judecătoriei Cahul și i-a cerut întreprinderea tuturor măsurilor legale în vederea accelerării procedurii în cazul reclamantului.

La 21 aprilie 2004, avocatul reclamantului a solicitat instanței de judecată să includă în dosarul reclamantului raportul medical întocmit la momentul primirii sale în Penitenciarul nr. 5. Acest demers a fost acceptat de către instanță. În apelul său din 8 iunie 2004, reclamantul s-a plîns că a fost maltratat de către poliție și a făcut referință la acest raport medical.

La 11 ianuarie 2002, reclamantul a fost condamnat de Tribunalul Cahul. La 30 aprilie 2002, Curtea de Apel a Republicii Moldova a dispus reexaminarea cauzei în prima instanță, deoarece un număr de probe materiale importante nu au fost examinate, în special, nici un raport de expertiză nu a fost întocmit; în particular, vizavi de îmbrăcămintea și corpul reclamantului sau a victimei, sau cu privire la sticla găsită la locul crimei.

La 21 aprilie 2004, reclamantul a fost condamnat de Judecătoria Cahul. Înstanța a constatat că un număr de martori au depus mărturii consistente precum că, în noaptea crimei l-au văzut pe reclamant și alți doi bărbați atacîndu-l și aplicîndu-i lovituri grave lui L. și apoi luîndu-l de acolo. Ceilalți doi atacatori au adus probe precum că reclamantul a rămas cu L. de unul singur și mai tîrziu le-a spus că l-ar fi ucis. Prin expertiză medico-legală s-a constatat că persoana L. a avut un braț rupt și multe alte leziuni corporale și că a fost violată și strangulată. Instanța a avertizat partea acuzării despre inaccesibilitatea dispariției corpurilor delicte incriminatoare, și respectiv a probelor.

În apelul său, reclamantul s-a plîns,

inter alia

, că nu a existat nici o investigație efectivă a plîngerii sale despre rele tratamente în timpul aflării sale în custodia poliției, fapt care ar constitui o încălcare a Articolului 3 din Convenție. El a invocat

Ribitsch v. Austria

, 4 decembrie 1995, Seria A, nr. 336.

La 5 aprilie 2005, Curtea Supremă de Justiție a menținut hotărîrea de condamnare, în mare parte bazîndu-se pe motivele invocate de instanța inferioară. Ca răspuns la alegațiile reclamantului cu privire la maltratare, instanța supremă a constatat că, între iunie 2001 și septembrie 2002, el nu a formulat nici o plîngere în acest sens, și că nu a făcut nici o declarație de autodenunțare. În plus, din descrierea evenimentelor expusă de martori, a reieșit precum că reclamantul a luptat cu L. și au căzut la pămînt, ceea ce ar constitui o explicație plauzibilă pentru unele leziuni ale sale. Mai mult decît atît, conform celor trei rapoarte ale poliției din iunie 2001, reclamantul a fost s-a luptat cu colegii de celulă. La 22 iunie 2001 el a explicat, în prezența avocatului său, că rănile sale au fost provocate de sine însuși. Medicul din Penitenciarul nr. 5 a scris că reclamantul a declarat că el însuși și-a rănit capul folosind o cărămidă și precum că a suferit alte leziuni înainte de reținerea sa. La 24 iunie 2001, reclamantul s-a lovit cu capul de pat. În plus, potrivit unui raport de examinare psihiatrică a reclamantului, acesta fiind în stare de ebrietate, el era irascibil și agresiv. Instanța a constatat că alegațiile lui despre maltratare erau neîntemeiate și a respins plîngerea sa.

De asemenea, instanța a examinat plîngerea reclamantului, potrivit căreia, instanța inferioară a refuzat să audieze un martor M. indicat de dumnealui. Instanța a constatat că, la momentul cererii M. era în spital și nu putea fi audiat. În orice caz, după examinarea declarației făcută în scris de M., instanța nu a constatat nici un motiv pentru a pune la îndoială temenicia condamnării reclamantului.

2.

Condițiile de detenție și pretinsa infectare cu hepatită

Reclamantul pretinde că a fost deținut mai mulți ani într-o celulă în Penitenciarul nr. 5 cu foarte inaccesibilă la lumina zilei și iluminare electrică constantă; nu era nici toaletă, cu excepția unui recipient care nu era separat de restul celulei; celula era umedă, nu era ventilare și lipseau așternuturile; calitatea și cantitatea alimentării era modestă, limitîndu-se la 0,3 euro (EUR) pe zi pentru un deținut.

Potrivit reclamantului, el a fost bolnav de hepatita A în copilărie, dar s-a însănătoșit complet. Cînd a fost plasat în Penitenciarul nr. 5, unde fratele victimei L. lucra în calitate de medic, acesta din urmă l-a amenințat că îl va infecta cu o boală periculoasă. În timpul tratamentului său în Penitenciarul nr. 5, se pretinde că reclamantul ar fi fost în mod deliberat infectat cu hepatită și sifilis. Potrivit unui certificat eliberat de către un medic din Penitenciarul nr. 5 la 2 noiembrie 2001, reclamantul a declarat că a suferit de hepatită în copilărie. Potrivit unui certificat medical eliberat de secția medicală din Penitenciarul nr. 5 la 26 martie 2004, reclamantul la 28 noiembrie 2002 a fost diagnosticat cu hepatita de tip B. Potrivit unui alt certificat asemănător, eliberat de aceeași autoritate la 26 august 2008, un astfel de diagnostic a fost făcut în 2003, la eliberare diagnosticul fiind constatat ca hepatită cronică de tip B și D. În răspunsul către cererea depusă de avocatul reclamantului, la 5 septembrie 2008, Centrul Medicilor de Familie a informat precum că, începînd cu 1999, reclamantul nu a fost examinat de cineva dintre medicii acestuia, și că nu existau înscrieri medicale care ar permite verificarea dacă reclamantul a suferit de una din formele hepatitei anterior.

Potrivit unui certificat eliberat de o comisie medicală constituită din specialiști renumiți din Moldova în domeniul virusologiei și a bolilor infecțioase, care a examinat dosarul medical al reclamantului, la solicitarea Direcției Agent Guvernamental, hepatita cronică a fost identificată în sîngele reclamantului la data de 22 iunie 2001. Antigenul hepatitei a fost găsit la 28 noiembrie 2002. Anamneza reclamantului includea, de asemenea, cinci îmbolnăviri cu gonoree și o odată cu trichomoniază, de care reclamantul s-a tratat singur. Medicii au declarat că nu se exclude faptul că reclamantul a fost bolnav înainte de reținerea sa. În absența fișei sale medicale la locul de domiciliu era imposibil de a determina mai exact perioada în care a fost infectat. Cu toate acestea, în timp ce hepatita A (pe care, potrivit reclamantului, acesta ar fi avut-o în copilărie) era o maladie în stare să conducă la complicații asupra stării de sănătate, chiar și fiind lăsată fără tratament nu a putut deveni o boală cronică, fapt care excludea faptul unei legături cauzale cu antigenul identificat în sîngele reclamantului la prima internare în spital. În cele din urmă, medicii au menționat datele statistice care arătau un procent relativ ridicat al populației afectate de hepatită în Moldova (8-12%), indicatorul fiind mai înalt în partea de sud a țării, unde a locuit reclamantul.

3.

Pretinsa interceptare a corespondenței reclamantului

Reclamantul se plînge că toată corespondența sa era citită de către administrația penitenciarului, fapt ce reiese din ștampilele aplicate pe toate scrisorile primite. Una dintre aceste scrisori care poartă o astfel de ștampilă a fost din partea Curții, altele au fost de la Procuratura Generală și alte autorități. Unele dintre scrisori au fost adresate direct reclamantului, iar altele au fost adresate administrației penitenciarului și reclamantului.

B.

Dreptul și practica națională relevantă

Articolul 19 din Legea ocrotirii sănătății (nr. 411-XII din 28

martie 1995) prevede următoarele:

“Articolul

19. Dreptul la repararea prejudiciului adus sănătății.

1.

Orice persoană are dreptul la repararea prejudiciului adus sănătății de ... acțiunile, rău intenționate ale unor alte persoane.

...

3.

Pacienții, ... au dreptul la repararea prejudiciilor aduse ... de instituțiile medico-sanitare prin necesitatea normelor de tratament medical, prin prescrierea de medicamente contraindicate sau prin aplicarea de tratamente necorespunzătoare care agravează starea de sănătate, provoacă infirmitate permanentă, periclitează viața pacientului sau se soldează cu moartea lui”.

Articolul 1422 din Codul civil prevede următoarele:

“Articolul 1422. Reparația prejudiciului moral.

1.

În cazul în care persoanei i s-a cauzat un prejudiciu moral (suferințe psihice sau fizice) prin fapte ce atentează la drepturile ei personale nepatrimoniale, precum și în alte cazuri prevăzute de legislație, instanța de judecată are dreptul să oblige persoana responsabilă la reparația prejudiciului prin echivalent bănesc.

2.

Prejudiciul moral se repară indiferent de existența și întinderea prejudiciului patrimonial. ...”

În hotărîrea sa din 7 februarie 2008 (nr. 2-110/08), Judecătoria sectorului Rîșcani a constatat că dl. G. a contactat tuberculoza în timp ce se afla în detenție, dar și-a revenit complet după ce a primit tratamentul necesar. Cu toate acestea, i s-a acordat o sumă totală de 10797 lei moldovenești (MDL) (656 euro la momentul respectiv) cu titlu de compensație pentru daunele cauzate. Această hotărîre a fost menținută de instanțele superioare.

PLÎNGERI

Reclamantul s-a plîns în temeiul Articolului 3 din Convenție de faptul că a fost maltratat de către poliție și personalul Penitenciarului nr.5 din Cahul.

De asemenea, el s-a plîns, în conformitate cu același articol, precum că condițiile de detenție în Penitenciarul nr.5 erau inumane și precum că acolo a fost infectat în mod intenționat cu hepatită și sifilis.

De asemenea, el sa plîns potrivit Articolului 5 § 1 din Convenție fără să precizeze careva motive.

El s-a plîns și în conformitate cu Articolul 6 § 1 din Convenție de faptul că, acuzația adusă lui a fost examinată într-un termen excesiv de lung.

În temeiul aceluiași articol, reclamantul s-a plîns că un martor, indicat de dînsul, nu a fost audiat.

De asemenea, el s-a plîns potrivit Articolului 8 din Convenție, despre interceptarea corespondenței sale din partea administrației penitenciarului.

El a mai invocat și lipsa unor remedii efective cu privire la plîngerile specificate mai sus. El a invocat Articolul 13 din Convenție.

În final, reclamantul s-a plîns de încălcarea Articolului 34 din Convenție, pe motivul refuzului procurorului de a-i elibera o copie a unui document.

ÎN DREPT

A.

Plîngeri privind infectarea cu hepatită, omisiunea de a audia un martor și plîngerea potrivit Articolului 34 din Convenție.

1.

Pretinsa infectare cu hepatită

Reclamantul s-a plîns că a fost în mod intenționat infectat cu virusul hepatitei de tip B și D și sifilis în timp ce se afla în detenție, astfel fiind supus unui tratament contrar Articolului 3 al Convenției.

Articolul 3 prevede următoarele:

“Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.”

Reclamantul a susținut că în Moldova nu existau căi de atac pe care să le epuizeze în ceea ce privește această încălcare, deoarece instanțele judecătorești întotdeauna a fost de partea autorităților de stat responsabile pentru încălcări ale drepturilor omului. Chiar dacă pe alocuri au statuat în favoarea victimei, instanțele judecătorești acordau doar sume mici cu titlu de compensații, care nu constituie remedii suficiente. Mai mult, el a fost bolnav de hepatita de tip A în copilărie, dar nu în formele de tip B și D ale bolii.

Guvernul a susținut că este imposibilă verificarea exactă cînd reclamantul s-a îmbolnăvit de hepatită, și că precum că el a avut semne ale bolii deja la momentul reținerii sale. În orice caz, reclamantul nu a epuizat căile de atac interne disponibile, deoarece existau prevederi legislative oferind dreptul de a obține despăgubiri oricărei persoane care a suferit un prejudiciu urmare a unor erori medicale. Mai mult decît atît, în practică, instanțele judecătorești au aplicat acele prevederi legale și a decis acordarea sumelor bănești în favoarea victimelor (a se vedea mai sus "Dreptul și practica națională relevantă").

Curtea consideră că nu este necesar să decidă dacă reclamantul a epuizat căile interne de atac menționate de Guvern, avînd în vedere concluziile sale expuse mai jos. Curtea observă că, în timp ce reclamantul a prezentat materiale medicale care confirmă că el a fost infectat cu hepatita de tip B și D, el nu a furnizat nici o dovadă privind momentul cînd el ar fi putut contacta aceste boli. Nici experții care au examinat documentele medicale ale reclamantului la cererea Guvernului nu au reușit să stabilească momentul cînd el a fost infectat - înainte sau în timpul detenției sale. Totuși, Guvernului ia fost clar că la sosirea reclamantului în Spitalul nr. 5, la scurt timp după reținerea sa, acesta avea deja antigene de tip diferit, care nu erau vizibile în cazul hepatitei de tip A, și precum că hepatita era într-o fază cronică. Mai mult, potrivit anamnezei reclamantului, el a fost bolnav înaintea detenției sale cu o serie de boli infecțioase, transmisibile sexual, fapt care, în opinia Guvernului, nu a făcut decît să crească probabilitatea ca el ar fi putut să contacteze hepatita înainte de reținerea sa.

În circumstanțele specifice ale prezentei cauze și avînd în vedere complexitatea problemelor medicale puse în discuție, care prioritar urmează să fie examinate de autoritățile medicale naționale, Curtea consideră că nu a fost demonstrat cu un grad suficient de certitudine că reclamantul ar fi fost infectat în timpul detenției sale. În același timp, reclamantul nu s-a plîns de faptul că el nu a primit un tratament adecvat și din dosar rezultă că dînsului s-a acordat o asistență corespunzătoare bolilor sale.

Rezultă că această plîngere urmează să fie respinsă ca vădit nefondată, în conformitate cu Articolul 35 § § 3 și 4 din Convenție.

2.

Plîngerea potrivit Articolului 5 § 1 din Convenție

De asemenea, fără să precizeze careva motive, reclamantul s-a plîns potrivit Articolului 5 § 1 din Convenție. Articolul 5 § 1 prevede următoarele:

“1.

Orice persoană are dreptul la libertate și la siguranță. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepția următoarelor cazuri și potrivit căilor legale ...”

Nici în cererea sa inițială și nici în observațiile sale ulterioare, reclamantul nu a explicat ce anume a constituit o violare a drepturilor sale prevăzute de Articolul 5 din Convenție. La rîndul său, Curtea nu vede în dosar nimic ce ar putea ridica o chestiune necesară a fi examinată potrivit acestei dispoziții.

Rezultă că acest capăt de cerere urmează a fi respins ca fiind în mod vădit nefondat în conformitate cu Articolul 35 §§ 3 și 4 din Convenție.

3.

Pretinsa omisiune audierii unui martor

Reclamantul s-a plîns în temeiul Articolului 6 din Convenție pe faptul că instanțele judecătorești naționale au omis să audieze un martor indicat de dînsul. Partea relevantă a Articolului 6 prevede următoarele:

“1.

Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil ... oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa.

... 3.

Orice acuzat are, in special, dreptul:

... (d)

să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării și să obțină citarea și audierea martorilor apărării în aceleași condiții ca și martorii acuzării; ...”

Se presupune că martorului în cauză (M.) i-ar fi spus o altă persoană că anume aceasta, și nu reclamantul, ar fi ucis victima.

Curtea constată că instanțele naționale au audiat o serie de martori, atît la solicitarea procurorului, cît și a avocatului reclamantului. În hotărîrile lor, instanțele judecătorești s-au întemeiat pe diverse dovezi care au stat la baza condamnării reclamantului. Curtea Supremă de Justiție a examinat declarația scrisă a lui M. și a constatat că acesta nu a ridicat careva îndoieli cu privire la vinovăția reclamantului.

În astfel de circumstanțe, și avînd în vedere că procesul a durat deja aproape patru ani, decizia instanțelor de a omite audierea unui martor în plus, care nu era disponibil la momentul respectiv și care putea oferi doar depoziții indirecte preluate de la presupusul făptaș de facto (acesta din urmă nu s-a indicat și, prin urmare, s-ar putea presupune că nu a dorit să confirme careva informații lui M.) nu relevă o încălcare procedurală de o importanță care ar submina echitatea procesului în ansamblul său.

Rezultă că această parte a cererii trebuie să fie respinsă ca fiind în mod vădit nefondată, în conformitate cu articolul 35 §§ 3 și 4 din Convenție.

4.

Plîngerea potrivit Articolului 34 din Convenție

Reclamantul s-a plîns și de violarea Articolului 34 din Convenție, care prevede:

“Curtea poate fi sesizată printr-o cerere de către orice persoană fizică, orice organizație neguvernamentală sau de orice grup de particulari care se pretinde victimă a unei încălcări de către una dintre înaltele părți contractante a drepturilor recunoscute în Convenție sau în Protocoalele sale. Înaltele părți contractante se angajează să nu împiedice prin nici o măsură exercițiul eficace al acestui drept.”

Reclamantul a susținut că, la o dată nespecificată în februarie 2007, avocatul său a cerut procuraturii să-i trimită o copie a unei declarații depuse de un deținut care a văzut cum reclamantul era bătut de poliție. Se pretinde că, în răspunsul din 27 februarie 2007, procurorul a refuzat să-i ofere o astfel de copie, propunîndu-i în schimb de a vedea declarația respectivă la procuratură.

Curtea notează că reclamantul și avocatul său nu au inclus în dosar, nici demersul său, și nici răspunsul procurorului. Prezumînd că asemenea schimb de corespondență a avut loc, rămîne a fi incert, de exemplu, faptul s-a menționat oare că documentul solicitat urma a fi utilizat în procedura în fața Curții sau a fost oare împiedicat avocatul reclamantului întru a obține face copii acestui document de la procuratură. În astfel de circumstanțe, Curtea consideră că această plîngere este nefondată.

Rezultă că această parte a cererii trebuie să fie respinsă ca vădit nefondată, în conformitate cu Articolul 35 §§ 3 și 4 din Convenție.

B.

Alte plîngeri

Reclamantul s-a plîns în temeiul Articolului 3 din Convenție că a fost supus relelor tratamente din partea poliției și personalului Penitenciarului nr.5 din Cahul, iar autoritățile au omis să investigheze corespunzător plîngerea despre maltratări; precum și asupra condițiilor inumane de detenție din acel penitenciar.

Articolul 3 prevede următoarele:

“Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.”

Reclamantul s-a plîns și în conformitate cu Articolul 6 § 1 din Convenție de faptul că, acuzația adusă lui a fost examinată într-un termen excesiv de lung.

Partea relevantă a Articolului 6 prevede următoarele:

“Orice persoană are dreptul la judecarea ... într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță ... care va hotărî ... asupra ... oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa. ...”

De asemenea, reclamantul s-a plîns potrivit Articolului 8 din Convenție, de faptul că corespondența sa a fost interceptată de către administrația penitenciară.

Partea relevantă a Articolului 8 prevede următoarele:

“1.

Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței sale. ...”

De asemenea, reclamantul s-a plîns că nu a avut la dispoziție remedii efective cu privire la plîngerile menționate mai sus. El a invocat Articolul 13 din Convenție, care prevede:

“Orice persoană, ale cărei drepturi și libertăți recunoscute de prezenta convenție au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanțe naționale, chiar și atunci cînd încălcarea s-ar datora unor persoane care au acționat în exercitarea atribuțiilor lor oficiale.”

Printr-o scrisoare din 21 ianuarie 2008, Guvernul a informat Curtea despre formularea unei declarații unilaterale cu scopul soluționării unor capete din cererea depusă, din momentul în care a considerat drept inadmisibile alte alegații din cerere. În continuare, Guvernul a solicitat Curții să radieze cererea de pe rol în conformitate cu Articolul 37 din Convenție.

Declarația prevede următoarele:

“... 1.

Guvernul regretă pretinsa suferință cauzată reclamantului în contextul Articolului 3 din Convenție (faptul că el a fost victima unui tratament inuman și degradant, faptul că autoritățile nu s-a efectuat o investigație efectivă și, de asemenea, condițiile de detenție ale reclamantului), Articolului 6 § 1 (în special, durata excesivă a procesului), Articolului 8 (privind încălcarea secretului corespondenței în cazul unei scrisori trimise de către [Curte] la 17 octombrie 2002 și adresată [reclamantului], fapt recunoscut de Guvern în observațiile sale ... din 5 martie 2007), precum și a Articolului 13 coroborat cu Articolele menționate mai sus, și se angajează să adopte instrucțiuni adecvate și să ia toate măsurile necesare în scopul de a garanta respectarea în viitor a interdicției torturii (inclusiv obligația de a asigura condiții adecvate de detenție, luarea tuturor măsurilor necesare pentru a preveni aplicarea tratamentului inuman și degradant oricărei persoane, precum și obligația de a efectua investigații efective), dreptul persoanei de a-i fi examinată cauza într-un termen rezonabil, precum și dreptul la respectarea corespondenței sale.

[Guvernul a descris o serie de măsuri legislative și organizaționale deja întreprinse pentru a atinge scopurile menționate mai sus, inclusiv instrucțiuni metodice trimise în rîndul procurorilor de către Procuratura Generală cu privire la modul de instrumentare a cauzelor privind infracțiunile de tortură și adoptarea de către Procuratura Generală a Ordinului nr. 216/11 din 19 noiembrie 2007 privind organizarea investigațiilor în cazurile de tortură sau altor tratamente inumane sau degradante].

ex gratia

suma de 10.000 de Euro drept compensație pentru toate prejudiciile cauzate acestuia, și, de asemenea, întru acoperirea oricăror cheltuieli de reprezentare în fața Curții. Această sumă urmează a fi achitată într-un termen de trei luni de la data notificării despre decizia adoptată de către Curte în conformitate cu Articolul 37 § 1 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale. Plata va constitui soluționarea definitivă a cauzei.

3.

Guvernul consideră că supravegherea din partea Comitetului de Miniștri a executării hotărîrilor Curții în cauzele în privința Republicii Moldova, cum ar fi și prezenta speță, constituie un mecanism adecvat pentru a garanta îmbunătățirea constantă a situației în domeniu. Guvernul se angajează să continue cooperarea în acest sens.

În același timp, Guvernul susține că [Curtea] deja a subliniat de cîteva ori cu ocazia examinării cererilor cu un conținut similar existența și dimensiunea obligațiilor Statului privind principiile și garanțiile acordate deținuților, în conformitate cu Articolele 3, 6 § 1, 8 și 13 din Convenție.

În lumina celor de mai sus, Guvernul invită Curtea să decidă că nu există motive pentru a justifica examinarea în continuare a cererii și de a o radia de pe rol în conformitate cu Articolul 37 din Convenție... La momentul examinării aplicabilității Articolului 37 din Convenție, [Curtea] urmează, de asemenea, să țină seama de observațiile și probele prezentate de Guvern prin scrisoarea sa din 5 martie 2007....”

Într-o scrisoare din 21 iulie 2008 Agentul Guvernamental a declarat că "... în declarația sa unilaterală Guvernul a recunoscut,

inter alia

, o încălcare a Articolului 3 din Convenție în privința reclamantului și a oferit o compensație ...".

Reclamantul a solicitat Curții să respingă intențiile Guvernului, pe motiv că declarația unilaterală este insuficientă în partea privind mărimea compensației propuse, pe care reclamantul a considerat-o necorespunzătoare avînd în vedere prejudiciul suferit. În special, reclamantul a susținut că declarația nu acoperea toate încălcările de care s-a plîns (cum ar fi infectarea sa cu hepatită și plîngerea sa adresată conform Articolului 34), și nu prevedea obligația Guvernului privind redeschiderea procesului penal împotriva reclamantului cu scopul de a audia martorul M., care în mod logic ar duce la achitarea reclamantului.

Curtea observă de la început că părțile nu au reușit să ajungă la un anumitor comun asupra condițiilor unei reglementări amiabile a cauzei. Curtea reiterează că, în conformitate cu Articolul 38 § 2 din Convenție, negocierile de reglementare amiabilă sunt confidențiale și Regula 62 § 2 din Regulamentul Curții suplimentar stabilește că în cadrul procedurii contencioase nu se admite nici o referință ori argumente cu privire la careva comunicări scrise sau verbale, propuneri sau concesiuni făcute în cadrul încercării de a obține o reglementare amiabilă. Totuși, declarația a fost formulată de Guvern la 21 ianuarie 2008 și modificată la 21 iulie 2008 în afara cadrului negocierilor de reglementare amiabilă.

Curtea reiterează că Articolul 37 din Convenție prevede că în orice stadiu al procedurii, Curtea poate decide scoaterea de pe rol a unei cereri atunci cînd circumstanțele permit să conducă la concluzia specificată la lit. (a), (b) sau (c) din paragraful 1 al acestui articol. Articolul 37 § 1 (c) permite Curții, în special, să radieze cererea de pe rol

“pentru orice alt motiv, constatat de Curte, continuarea examinării cererii nu se mai justifică”.

Articolul

37 § 1

in fine

include prevederea că:

“Totuși Curtea continuă examinarea cererii dacă respectarea drepturilor omului garantate prin Convenție și prin Protocoalele sale o cere.”

De asemenea, Curtea amintește că, în anumite circumstanțe, poate radia o cerere sau o parte a acesteia în conformitate cu Articolul 37 § 1 (c) din Convenție în baza unei declarații unilaterale a Guvernului reclamat, chiar și în cazul în care reclamantul dorește continuarea examinării cauzei. În acest sens, Curtea va examina cu atenție declarația în lumina principiilor enunțate de propria jurisprudență (a se vedea

Tahsin Acar v. Turcia

, [GC], nr.

26307/95, §§ 75-77, ECHR 2003-VI, și

Meriakri v. Moldova

(radiere de pe rol), nr. 53487/99, 1 martie 2005).

Cu referire la circumstanțele speței, Curtea notează că, într-un număr de cauze, aceasta a specificat natura și dimensiunea obligațiilor impuse Statului reclamat în conformitate cu Articolele 3, 6, 8 și 13 din Convenție în ceea ce privește drepturile deținuților (a se vedea, printre altele,

Corsacov v.

Moldova

, nr. 18944/02, §§ 54-67 și 68-76, 4 aprilie 2006;

Ciorap v.

Moldova

, nr. 12066/02, §§ 62-71 și 99-104, 19 iunie 2007;

Ostrovar v.

Moldova

, nr. 35207/03, §§ 97-102, 13 septembrie 2005; și

Modarca v.

Moldova

, nr. 14437/05, 10 mai 2007). În cazul în care Curtea a constatat o încălcare a acestor Articole, aceasta a acordat o satisfacție echitabilă, sumă care a depins de particularitățile fiecărei cauze.

La examinarea declarației unilaterale a Guvernului, Curtea ia în considerație diferite măsuri indicate în această declarație, cele care au fost deja întreprinse sau sînt planificate întru de a preveni viitoarele încălcări, în special cele referitoare la violările Articolului 3 din Convenție. Curtea consideră aceste măsuri drept încurajatoare și, neavînd încă la dispoziție informații despre eficacitatea lor, va urmări cu atenție efectul lor în cadrul unor eventuale cauze viitoare pe care le-ar putea examina.

Curtea menționează în continuare că, în declarația sa modificată din 21 iulie 2008, Guvernul au recunoscut în mod clar încălcări ale drepturilor reclamantului prevăzute de Articolele 3, 6, 8 și 13 din Convenție, eliminînd astfel orice ambiguitate în acest sens, conținută în declarația sa inițială și care ar putea crea obstacole semnificative întru considerarea acceptabilității acesteia.

Avînd în vedere natura celor recunoscute și asumate de Guvern, cuprinse în propria declarație unilaterală, precum și mărimea compensație propuse, care poate fi considerată rezonabilă comparativ cu satisfacția acordată de Curte în cauze similare, Curtea consideră că nu se mai justifică examinarea în continuare a acestui capăt de cerere (Articolul 37 § 1 (c)) (a se vedea, de asemenea, principiile relevante în cauza

Tahsin Acar

, citată mai sus, și de asemenea

Haran v. Turcia

(radiere de pe rol), nr. 25754/94, 26

martie 2002).

În lumina tuturor aprecierilor de mai sus, Curtea este convinsă că respectarea drepturilor omului, astfel cum acestea sunt definite în Convenție și Protocoalele sale, nu solicită examinarea în continuare a acestei părți a cererii (Articolul 37 § 1

in fine

).

Prin urmare, plîngerile indicate în aceste capete a cererii urmează a fi radiate de pe rol.

Curtea dispune de discreție în a acordarea cheltuielilor de judecată în cazul în care radiază o cerere de pe rol (Regula 43 § 4 din Regulamentul Curții). În speță, ținînd cont de caracterul relativ simplu al aspectelor disputate, cît și de volumul lucrului efectua de avocatul reclamantului, Curtea decide să acorde 1,500 Euro cu titlu de costuri și cheltuieli.

Din aceste considerente, Curtea în unanimitate

Ia act

de conținutul declarației Guvernului reclamat și de modalitățile pentru asigurarea conformării cu obligațiile asumate;

Decide

să radieze cererea de pe rol în conformitate cu Articolul 37 § 1 (c) din Convenție, în partea în care aceasta se referă la plîngerile reclamantului în temeiul Articolelor 3 (maltratarea și investigația evenimentelor, precum și condițiile de detenție), 6 (durata procesului penal împotriva reclamantului), 8 (dreptul la respectarea corespondenței) și 13 din Convenție;

Decide

de a acorda 1500 EUR (o mie cinci sute de euro), cu titlu de costuri și cheltuieli;

Decide

de a declara inadmisibil restul cererii.

Fatoș Aracı

Nicolas Bratza

Grefier Adjunct al Secțiunii

Președinte