AFFAIRE ZVEZDEV c. BULGARIE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Violation de l'art. 5-3;Violation de l'art. 5-4;Violation de l'art. 5-5
AFFAIRE ZVEZDEV c. BULGARIE (CtEDO, 2010)
A CINCEA SECȚIE
CAUZA
ZVEZDEV c. BULGARIA
(Cererea n
o
47719/07)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
7 ianuarie 2010
DEFINITIVĂ
07/04/2010
Această hotărâre a devenit definitivă în virtutea articolului 44 § 2 din Convenție. Ea poate fi supusă unor corecții de formă.
În cauza Zvezdev c. Bulgaria,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a cincea secție), având în componență o cameră alcătuită din
:
Peer Lorenzen,
președinte,
Renate Jaeger,
Karel Jungwiert,
Rait Maruste,
Mark Villiger,
Isabelle Berro-Lefèvre,
judecători,
Pavlina Panova,
judecător ad hoc,
și Claudia Westerdiek,
grefieră de secție
,
După deliberare în camera de consiliu la 1
decembrie 2009,
Pronunță hotărârea care urmează, adoptată la această dată
:
PROCEDURA
1.
La originea cauzei se găsește o cerere (n
o
47719/07) îndreptată împotriva Republicii Bulgaria și depusă de un cetățean al acestui stat, d-l Alexander Dimitrov Zvezdev («
reclamantul
»), care a sesizat Curtea la 12 octombrie 2007 în virtutea articolului 34 din Convenția de protecție a drepturilor omului și a libertăților fundamentale («
Convenția
»).
2.
Reclamantul, care a fost admis la beneficiul asistenței judiciare, este reprezentat de avocat N.S. Runevski, din Sofia. Guvernul bulgar («
Guvernul
») este reprezentat de agenții săi, d-na M. Dimova și d-l V. Obretenov, din ministerul justiției.
3.
Sub aspectul articolului 5 § 3 din Convenție, reclamantul se plânge că nu a fost adus «
imediat
» după arestarea sa în fața unui tribunal. El invocă, de asemenea, art. 5 § 4 pentru a se plânge de absența unui recurs în dreptul intern care i-ar fi permis să conteste legalitatea detenției sale. Invocând, în final, art. 5 § 5, el susține că dreptul intern nu-i oferă posibilitatea de a obține reparații pentru încălcările invocate ale drepturilor sale garantate de art. 5 §§ 3 și 4.
4.
La 21 ianuarie 2008, președintele camerei încarcate cu examinarea cauzei a acceptat cererea reclamantului pentru tratamentul cauzei sale în prioritate (art. 41 din regulament). La 27 mai 2008, Curtea a declarat petiția parțial inadmisibilă și a hotărât să comunice plângerile bazate pe art. 5 §§ 3, 4 și 5 Guvernului. Cum o permite art. 29 § 3 din Convenție, s-a hotărât, de asemenea, ca camera să se pronunțe în același timp asupra admisibilității și fondului cauzei.
5.
D-na Zdravka Kalaydjieva, judecător ales în legătură cu Bulgaria, s-a retras din cauza (art. 28 din regulamentul Curții), iar Guvernul a numit la 23 februarie 2009 un judecător ad hoc, d-na P. Panova, pentru a-i lua locul (art. 27 § 2 din Convenție și art. 29 § 1 (a) din regulament).
PE FAPT
I.
CIRCUMSTANȚELE CAUZEI
6.
Reclamantul s-a născut în 1971 și locuiește la Sofia.
7.
La 30 aprilie 2007, a fost arestat de doi agenți de poliție și condus la secția de poliție nr. 9, din Sofia. În aceeași zi, la 12 h 15, a fost pus în arest preventiv pentru douăzeci și patru de ore. Era bănuit că a amenințat cu o armă de foc o anumită persoană N.I. Polițiștii au efectuat o percheziție corporală, dar nu au găsit vreo armă pe persoană.
8.
La 1 mai 2007, reclamantul a fost inculpat că a amenințat N.I. cu o armă de foc, infracțiune pedepsită prin art. 144, alineatul 3, din codul penal. Printr-o ordonanță din aceeași zi, procurorul de district al Sofiei, considerând că condițiile pentru plasarea reclamantului în detenție preventivă erau îndeplinite, a ordonat detenția sa pentru șaptezeci și două de ore de la 12 h 15, cu scopul de a-l aduce în fața tribunalului de district al Sofiei. Persoana a fost examinată de un expert psihiatru. Între 18 h 35 și 19 h 30, anchetatorul a efectuat o percheziție la domiciliul reclamantului, fără a găsi vreo armă de foc.
9.
La 4 mai 2007, procurorul de district a hotărât să elibereze reclamantul, impunîndu-i o simplă măsură de supraveghere judiciară, care consta în interzicerea de a-și părăsi orașul fără autorizație prealabilă (
подписка
). Procurorul și-a motivat decizia prin concluziile expertului psihiatru, conform cărora reclamantul suferea de o tulburare psihică care slăbea capacitatea sa de discernământ. Persoana a fost eliberată în aceeași zi, la expirarea termenului maxim de detenție ordonat de procuratură.
10.
Printr-o ordonanță din 20 iunie 2007, procurorul de district a pus capăt urmăririi penale deschise împotriva reclamantului. El a constatat că acesta a fost lovit de o incapacitate de discernământ după săvârșirea infracțiunii în cauză, ceea ce, în virtutea articolului 24 (1), punctul 5, din codul de procedură penală (CPP), impunea abandonarea urmăririi penale deschise împotriva sa.
11.
La cererea reclamantului, tribunalul de district al Sofiei, printr-o decizie din 7 august 2007, a modificat ordonanța procurorului. Pe baza dovezilor medicale conținute în dosarul anchetei, a constatat că reclamantul a fost lovit de o incapacitate de discernământ în timp ce săvârșea faptele în cauză. Prin urmare, a considerat că reclamantul nu a fost în stare să măsoare consecințele acțiunilor sale și că infracțiunile care i se impuau nu constituiau o infracțiune penală, ceea ce impunea abandonarea urmăririi penale în virtutea articolului 24 (1), punctul 1, din CPP.
II.
DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNE RELEVANTE
12.
art. 63 din legea privind ministerul interior autorizează agenții de poliție să plaseze în arest preventiv orice persoană bănuită că a comis o infracțiune penală. Conform articolului 64 al aceleiași legi, arrestul preventiv nu poate depăși douăzeci și patru de ore.
13.
art. 63 (1) din CPP prevede posibilitatea de a plasa un inculpat în detenție preventivă atunci când există motive plauzibile de a-l bănui de săvârșirea unei infracțiuni penale și dacă există o periclitație reală de evadare sau de comitere de alte infracțiuni penale din partea sa. Detenția preventivă este ordonată de tribunalul de primă instanță după o ședință publică ținută în prezența procurorului, a inculpatului și a avocatului acestuia (art. 64 (1) și (3) din CPP).
14.
art. 64 (2) din CPP obligă procurorul să asigure prezentarea imediată a inculpatului în fața tribunalului competent pentru plasarea acestuia în detenție preventivă. Aceeași dispoziție legislativă permite procurorului, dacă este necesar, să ordone detenția inculpatului pentru un interval maxim de șaptezeci și doi de ore, pentru a asigura prezentarea sa în fața tribunalului.
15.
Legislația internă nu prevede un recurs care să permită contestarea în fața unui tribunal a legalității acestei ordonnace a procurorului. art. 200 din CPP prevede posibilitatea de a contesta legalitatea ordonanțelor unui procuror în fața procurorului superior, care se pronunță atunci prin decizie definitivă. Este vorba de un recurs ierarhic și nici o dispoziție a legislației interne nu prevede prezentarea persoanei în fața procurorului superior.
16.
art. 2 din legea privind răspunderea statului și comunelor pentru daune permite persoanelor care au fost plasate în detenție preventivă să obțină în anumite cazuri o compensație pentru detenția ilegală. Dispoziția legislativă în cauză și jurisprudența tribunalelor interne în aplicarea ei au fost rezumate în hotărârile
Botchev c. Bulgaria
(n
o
73481/01, §§ 37-39, 13 noiembrie 2008) și
Kandjov c. Bulgaria
(n
o
68294/01, §§ 36-39, 6 noiembrie 2008).
ÎN DREPT
I.
PRIVITOR LA ADMISIBILITATEA PETITIEI
17.
Guvernul excepționează neepuizarea căilor de atac interne. El expune că urmărirea penală împotriva reclamantului a fost abandonată deoarece faptele care i se impuau nu constituiau o infracțiune penală. Potrivit lui, acest fapt deschidea reclamantului posibilitatea de a obține o compensație în virtutea articolului 2 (2) din legea privind răspunderea statului, care acoperea atât prejudiciul suferit din cauza acuzării neîntemeiate aduse împotriva lui, cât și prejudiciul cauzat de detenția ilegală. Cu toate acestea, adaugă Guvernul, interesatul nu s-a folosit de această oportunitate.
18.
Reclamantul contestă teza Guvernului. El susține că acțiunea pentru daune-interese împotriva statului nu era o cale de atac internă eficace în cazul său. Potrivit lui, acest recurs nu putea conduce la constatarea că detenția ordonată de procuror era ilegală sau că nu a fost adus imediat în fața unui tribunal.
19.
Curtea reamintește că, în virtutea articolului 35 § 1 din Convenție, orice persoană dorind să urmărească responsabilitatea unui stat prin intermediul unei cereri în fața ei trebuie mai întâi să fi epuizat căile de atac puse la dispoziție de sistemul juridic al țării în cauză. Cu toate acestea, interesatul este obligat să epuizeze numai recururile care sunt în mod normal disponibile și suficiente în dreptul intern, adică recururile suficient de bine stabilite atât în teorie, cât și în practică și care oferă o perspectivă rezonabilă de succes (a se vedea, printre altele,
Tám
c. Slovacia
, n
o
50213/99, § 47, 22 iunie 2004, și
Kolev c. Bulgaria
,
n
o
50326/99, §§ 70 și 72, 28 aprilie 2005). Responsabilitatea de a dovedi existența unui asemenea recurs o poartă statul pârât care-și invocă neepuizarea (
Kolev
, precitat, § 72).
20.
Curtea observă că reclamantul se plânge, în primul rând, că nu a fost adus imediat în fața unui tribunal. Ea reamintește că s-a deja pronunțat cu privire la întrebarea dacă acțiunea pentru compensație prevăzută de art. 2 (2) din legea privind răspunderea statului putea fi considerată o cale de atac internă de epuizat într-un caz similar. În hotărârea sa
Kandjov c. Bulgaria
(n
o
68294/01, § 47, 6 noiembrie 2008), ea a remarcat că tribunalele interne sesizate cu o asemenea acțiune pentru daune-interese nu căutau să stabilească dacă interesatul a fost sau nu adus prompt în fața unui tribunal, ci se rezumau la a constata dacă urmărirea penală dusă împotriva sa a fost abandonată pentru unul din motivele enumerate de această dispoziție legislativă și dacă abandonarea urmăririi a fost precedată de o detenție preventivă a interesatului. În hotărârea
Kandjov
, Curtea a concluzionat că, din acest motiv, recursul în cauză nu avea efectivitatea cerută de art. 35 § 1 din Convenție. Ea observă că situația reclamantului în cauza de față este similară cu cea a reclamantului din cauza
Kandjov
precitată, și nu vede motiv să ajungă în cauza de față la o decizie diferită în ceea ce privește epuizarea căilor de atac interne pentru plângerea bazată pe art. 5 § 3 din Convenție.
21.
Curtea observă că reclamantul se plânge apoi, sub aspectul articolului 5 § 4, de imposibilitatea de a contesta legalitatea detenției ordonată de procuratură. Ea observă că Guvernul s-a rezumat doar să invocieze posibilitatea pentru reclamant de a obține o compensație bănească în virtutea articolului 2 (2) din legea privind răspunderea statului și nu a susținut că existau alte recurs necompensatorii susceptibili să remedializeze încălcarea invocată.
22.
Ținând seama de circumstanțele cauzei, Curtea nu se consideră apelată să se pronunțe în cauza de față asupra întrebării dacă exercitarea unei acțiuni civile pentru compensație împotriva statului după finalizarea detenției constituie o condiție pentru admisibilitatea plângerii bazate pe art. 5 § 4, dând fiind că, oricum, reclamantul nu ar fi putut obține o compensație în virtutea articolului 2 (2) din legea privind răspunderea statului din motivele expuse mai jos.
23.
Curtea observă, într-adevăr, că, în hotărârea sa interpretativă obligatorie pronunțată în 2004 și relativă la aplicabilitatea articolului 2 (2) din legea privind răspunderea statului, Curtea supremă de casație a precizat că compensația acordată în virtutea acestei dispoziții era datorată în caz de abandon al urmăririi penale și dacă interesatul a fost plasat în «
detenție preventivă
», adică dacă detenția sa a fost ordonată de un tribunal (
Kandjov
, precitat, §§ 38 și 46). Or, în cauza de față, detenția reclamantului între 30 aprilie și 4 mai 2007 a fost ordonată de poliție și procuratură, iar interesatul nu a fost adus în fața unui tribunal. Prin urmare, dispoziția legislativă în cauză, în forma în care este interpretată de juridiciile interne, nu se aplică în cazul reclamantului. De altfel, Curtea observă că Guvernul nu a prezentat nici un argument sau element de dovadă susceptibil să o conducă la o concluzie diferită în cauza de față.
24.
În ceea ce privește plângerea bazată pe art. 5 § 5 din Convenție, Curtea observă că este legată de plângerile ridicate sub aspectul paragrafelor 3 și 4 ale aceluiași articol. Prin urmare, excepția Guvernului trebuie, de asemenea, respinsă în ceea ce privește această ultimă plângere a reclamantului.
25.
Curtea observă că cele trei plângeri menționate mai sus nu sunt în mod evident neîntemeiate în sensul articolului 35 § 3 din Convenție și nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie să le declare admisibile.
II.
PRIVITOR LA ÎNCĂLCAREA INVOCATĂ A ARTICOLULUI 5 § 3 DIN CONVENȚIE
26.
Reclamantul susține că nu a fost adus imediat în fața unui magistrat, cum cere art. 5 § 3 din Convenție, redactat după cum urmează în partea sa relevantă în cauza de față
:
«
Orice persoană arestată sau deținută în condițiile prevăzute în §1 (c) al articolului de față trebuie adusă imediat în fața unui judecător sau al unui alt magistrat autorizat prin lege să exercite funcții judiciare (...)
»
A.
Pozițiile părților
27.
Reclamantul subliniază că a fost reținut pentru nouăzeci și șase de ore fără a fi adus în fața unui judecător. El susține că această detenție nu era necesară în cazul său. El susține că tratamentul care i s-a acordat reflectă o practică foarte răspândită în Bulgaria, care ar consta în a-i lipsi de libertate pe inculpați fără a-i aduce în fața unui judecător pe toată perioada autorizată de dreptul intern, și anume douăzeci și patru de ore de arest de poliție, urmate de șaptezeci și doi de ore de arest ordonat de procuratură, și aceasta fără nicio considerare a circumstanțelor specifice fiecărei cazuri.
28.
Guvernul reamintește că reclamantul a fost arestat deoarece era bănuit că a amenințat o altă persoană cu o armă de foc. Potrivit lui, detenția sa a durat relativ puțin timp – mai puțin de cinci zile. Guvernul reamintește, de altfel, că reclamantul a luat contact cu avocatul său la 1 mai 2007. Or nici interesatul, nici apărătorul acestuia nu ar fi informat autoritățile că inculpatul suferea de tulburări psihice. Guvernul este de părere că, dacă autoritățile ar fi dispus de această informație de la începutul anchetei și dacă primele două zile de detenție nu ar fi coincis cu zile libere, și anume 30 aprilie și 1 mai, interesatul ar fi fost eliberat mult mai repede.
B.
Aprecierea Curții
29.
Curtea reamintește că art. 5 § 3 garantează oricărei persoane deținute pe bază de suspiciuni plauzibile de a fi comis o infracțiune penală dreptul de a fi adusă rapid în fața unui tribunal, sau al unui alt organ competent prezentând garanții similare, pentru ca acesta din urmă să poată efectua un control al legalității detenției în cauză. Dacă celeritatea unei asemenea proceduri trebuie apreciată în fiecare caz în funcție de circumstanțele fiecărei cauze, rămâne totuși că, în interpretarea și aplicarea noțiunii de promptitudine, Curtea nu poate arăta flexibilitate decât la un grad foarte scăzut (
Aquilina c. Malta
[GC], n
o
25642/94, § 48, CEDO 1999
‑
III).
30.
Curtea observă că detenția reclamantului de către poliție și procuratură avea scopul de a-l aduce în fața tribunalului competent pentru a-l plasa în detenție preventivă (paragrafele 7 și 8 mai sus), dar că interesatul a fost eliberat înainte de a fi prezentat în fața juridiciilor interne. Ea reamintește că a deja afirmat că faptul că un deținut nu este inculpat sau adus în fața unui tribunal nu încalcă în sine prima parte a articolului 5 § 3. Nu ar putea exista o asemenea încălcare dacă interesatul recâștigă libertatea «
imediat
» înainte ca un control judiciară a detenției să fi putut fi realizat (
De Jong, Baljet și Van den Brink c. Țări Mici
, 22 mai 1984, § 52, seria A, nr. 77).
Cu toate acestea, dacă eliberarea nu are loc «
imediat
», persoana arestată are dreptul de a fi adusă rapid în fața unui judecător sau al unui «
alt magistrat
» judiciar (
Brogan și alții c. Regatul Unit
, 29 noiembrie 1988, § 58, seria A, nr. 145-B).
31.
În cauza de față, Curtea constată că motivul principal pentru care a fost ordonată eliberarea interesatului înainte de prezentarea sa în fața tribunalului rezida în concluziile expertului psihiatru care a examinat reclamantul, conform cărora acesta era lovit de o incapacitate de discernământ, ceea ce făcea imposibilă continuarea urmăririi penale deschise împotriva sa (§9 mai sus). Această eliberare a fost ordonată doar la finalizarea duratei maxime de detenție autorizată de dreptul intern înainte de prezentarea în fața tribunalului, și anume nouăzeci și șase de ore (paragrafele 9, 12 și 14 mai sus). Curtea observă că examinarea reclamantului de către expertul psihiatru a avut loc la 1 mai 2007. Chiar dacă admite că expertul ar fi putut avea nevoie de un anumit timp pentru a redacta raportul și pentru a-l prezenta autoritățile, observă că Guvernul nu a prezentat niciun argument în acest sens și nu a invocat nicio circumstanță susceptibilă de a justifica faptul că interesatul a fost eliberat doar trei zile după examinarea psihiatrică (§28 mai sus).
32.
Curtea observă, de altfel, că, deși anchetatorul și poliția au efectuat un anumit număr de măsuri de anchetă în perioada detenției în cauză, aceste măsuri sunt datate doar din primele două zile de detenție, și anume 30 aprilie și 1 mai 2007 (paragrafele 7 și 8 mai sus). Astfel, reclamantul a rămas închis pentru trei zile suplimentare, și aceasta în timp ce se afla într-o stare psihică fragilizată și nici o măsură de anchetă nu a fost efectuată cu participarea sa.
33.
De altfel, Curtea observă că detenția reclamantului pentru nouăzeci și șase de ore a rezultat din cumul a două tipuri de detenție – arrestul de poliție de douăzeci și patru de ore și cel ordonat de procuratură pentru șaptezeci și doi de ore, și că dreptul intern nu interzice în mod expres acest cumul. Ea a deja avut ocazia să constate că această deficiență a dreptului intern este susceptibilă să duce la întârzieri incompatibile cu dreptul de a fi adus imediat în fața unui tribunal, garantat de art. 5 § 3 (a se vedea hotărârea
Kandjov
, precitată, §§ 65-67). Curtea consideră că același constat este valid și în cauza de față.
34.
Aceste elemente sunt suficiente pentru Curtea să concluzioneze că, ținând seama de circumstanțele cauzei, reclamantul nu a fost eliberat «
imediat
», cum cere art. 5 § 3 din Convenție.
35.
Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 5 § 3 din Convenție.
III.
PRIVITOR LA ÎNCĂLCAREA INVOCATĂ A ARTICOLULUI 5 § 4 DIN CONVENȚIE
36.
Reclamantul se plânge că nu a putut contesta legalitatea detenției ordonate de procuratură din cauza absenței în dreptul intern a unui asemenea recurs. El invocă art. 5 § 4 din Convenție, redactat după cum urmează
:
«
Orice persoană lipsită de libertate prin arest sau detenție are dreptul de a introduce un recurs în fața unui tribunal, pentru a se pronunța în scurt timp asupra legalității detenției și să ordone eliberarea dacă detenția este ilegală.
»
37.
Fără a expune argumente particulare, Guvernul se rezumă să afirme că art. 5 § 4 nu a fost încălcat în cauza de față.
38.
Curtea reamintește că această dispoziție asigură oricărui deținut beneficiul unui control judiciar al legalității detenției sale și că, în cazul unei detenții care se încadrează în art. 5 § 1 (c), impune ținerea unei ședințe (
Assenov și alții c. Bulgaria
, 28 octombrie 1998, §
162,
Recueil des arrêts et décisions
1998
‑
VIII).
39.
Curtea observă în cauza de față că ordonanța procurorului din 1 mai 2007 nu a fost supusă nici unui control de către o juridică internă – reclamantul nefiind adus în fața tribunalului competent pentru a-l plasa în detenție preventivă, și dreptul intern neprevedând nici un alt recurs judiciar susceptibil de a duce la eliberarea interesatului înainte de expirarea detenției ordonate de procuratură. Prin urmare, Curtea consideră că posibilitatea de a contesta ordonanța litigioasă a procurorului de district în fața procurorului superior nu satisface cerințele articolului 5 § 4, în măsura în care este vorba de un control nu judiciar ci ierarhic (§15 mai sus), și care nu garantează prezentarea în persoană a interesatului în fața organului decizia (a se vedea
Assenov și alții
, precitat, § 165). De altfel, ea observă că Guvernul nu a dovedit existența nici unui alt recurs în dreptul intern care ar fi permis interesatului să conteste legalitatea ordonanței litigioase a procuraturii (§37 mai sus).
40.
Prin urmare, Curtea concluzionează că a existat o încălcare a articolului 5 § 4 din Convenție.
IV.
PRIVITOR LA ÎNCĂLCAREA INVOCATĂ A ARTICOLULUI 5 § 5 DIN CONVENȚIE
41.
Reclamantul se plânge, în final, de inexistența unui recurs în dreptul intern care i-ar fi permis să obțină o reparație pentru plângerile sale bazate pe art. 5 §§ 3 și 4. El invocă art. 5 § 5 din Convenție, redactat după cum urmează
:
«
Orice persoană victimă a unui arest sau a unei detenții în condiții contrare dispozițiilor articolului de față are dreptul la reparație.
»
42.
În observațiile sale cu privire la admisibilitatea petitiei, Guvernul susține că reclamantul ar fi putut obține o compensație în virtutea articolului 2 (2) din legea privind răspunderea statului (§17 mai sus).
43.
Curtea reamintește, mai întâi, că a concluzionat în cauza de față la încălcarea articolului 5 §§ 3 și 4 din Convenție din motivul că interesatul nu a fost adus imediat în fața unui tribunal și din imposibilitatea de a contesta legalitatea detenției ordonate de procuratură (paragrafele 34 și 39 mai sus). Rezultă din aceasta că art. 5 § 5 și-ar găsi aplicarea.
44.
Curtea reamintește apoi că a respins excepția neepuizării căilor de atac interne ridicată de Guvern cu privire la plângerea bazată pe art. 5 § 3, din motivul că tribunalele interne apelate să examineze o acțiune pentru daune-interese în virtutea articolului 2 (2) din legea privind răspunderea statului nu au căutat să stabilească dacă reclamantul a fost efectiv adus imediat în fața unui tribunal (§20 mai sus). Prin urmare, chiar dacă o asemenea acțiune ar fi putut duce la acordarea unei anumite sume de bani în cazul reclamantului, această reparație nu ar fi fost legată de încălcarea dreptului acestuia de a fi adus «
imediat
» în fața unui tribunal.
45.
Pentru ceea ce privește posibilitatea de a obține o compensație pentru plângerea bazată pe art. 5 § 4, Curtea a putut constata că art. 2 (2) din legea în cauză nu oferea interesatului perspective rezonabile de succes, deoarece detenția ordonată de procuratură nu se încadra în dispozițiile acestei din urmă (§23 mai sus).
46.
De altfel, nu există nici o altă dispoziție legislativă internă susceptibilă de a oferi reclamantului posibilitatea de a obține o compensație pentru prejudiciul suferit din cauza unei detenții care nu a fost în prealabil declarată ilegală de tribunalele interne.
47.
Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 5 § 5 din Convenție.
V.
PRIVITOR LA APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIE
48.
Potrivit articolului 41 din Convenție,
«
Dacă Curtea declară că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocolurilor sale, și dacă dreptul intern al Părții Contractante nu permite să șteargă decât incomplet consecințele acestei încălcări, Curtea acordă partea lezată, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă.
»
A.
Prejudiciu
49.
Reclamantul solicită 5.000 euro (EUR) pentru prejudiciu moral.
50.
Guvernul consideră această pretenție exagerată.
51.
Curtea admite că reclamantul a suferit un anumit prejudiciu moral datorită încălcării drepturilor sale garantate de art. 5 §§ 3, 4 și 5. Judecând în echitate, cum o impune art. 41, consideră că ar trebui să-i aloce reclamantului 4.500 EUR pentru prejudiciu moral.
B.
Cheltuieli și costuri
52.
Reclamantul solicită apoi 2.640 EUR pentru cheltuielile de reprezentare în fața Curții, care să se verseze direct pe contul avocatului său. El solicită, de asemenea, 60 de levi bulgari pentru cheltuielile de poștă și 70 EUR pentru cheltuielile de traducere. El prezintă ca sprijin pentru pretenția sa notă de onorării a avocatului.
53.
Guvernul consideră că suma solicitată este mult prea mare.
54.
Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant poate obține rambursarea cheltuielilor și costurilor doar în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor. În cauza de față, Curtea observă că reclamantul nu a prezentat justificative pentru cheltuielile de poștă și traducere și că ar trebui să respingă această parte a cererii. Cu toate acestea, pretențiile sale cu privire la rambursarea cheltuielilor de avocat, și anume 2.640 EUR, sunt bine stabilite și susținute de nota de onorării semnată de el însuși și de reprezentantul său. Curtea consideră că această sumă nu este nici exorbitantă, nici nejustificată. După deducerea sumei acordate reclamantului de Consiliul Europei pentru asistență judiciară, și anume 850 EUR, Curtea îi acordă reclamantului suma de 1.790 EUR pentru cheltuieli și costuri, care să se verseze pe contul bancar al reprezentantului său.
C.
Dobânzi de întârziere
55.
Curtea consideră oportun să alinieze rata dobânzilor de întârziere la rata dobânzii din facilitatea de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorat cu trei puncte procentuale.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA
1.
Declară
petiția admisibilă cu privire la plângerile referitoare la dreptul de a fi adus imediat în fața unui tribunal, la imposibilitatea invocată pentru reclamant de a contesta legalitatea detenției sale și la dreptul acestuia de a obține o reparație pentru arest și detenție
;
2.
Zice
că a existat o încălcare a articolului 5 § 3 din Convenție
;
3.
Zice
că a existat o încălcare a articolului 5 § 4 din Convenție
;
4.
Zice
că a existat o încălcare a articolului 5 § 5 din Convenție
;
5.
Zice
a)
că Statul pârât trebuie să verseze reclamantului, în termen de trei luni de la data când hotărârea va deveni definitivă potrivit articolului 44 § 2 din Convenție, următoarele sume, care să fie convertite în levi bulgari conform cursului aplicabil la data versării
:
i.
4.500 EUR (patru mii cinci sute de euro), plus orice sumă care ar putea fi datorată sub formă de impozit, pentru prejudiciu moral,
ii.
1.790 EUR (o mie șapte sute nouăzeci de euro), plus orice sumă care ar putea fi datorată sub formă de impozit de reclamant, pentru cheltuielile și costurile suportate în fața Curții, care să se verseze pe contul bancar al reprezentantului interesatului
;
b)
că de la expirarea termenului menționat mai sus și până la vers, aceste sume vor fi majorate cu dobândă simplă la o rată egală cu rata facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în acest perioada, mărita cu trei puncte procentuale
;
6.
Respinge
cererea de satisfacție echitabilă pentru rest.
Redactat în limba franceză, apoi comunicat în scris la 7 ianuarie 2010, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament.
Claudia Westerdiek
Peer Lorenzen
Grefieră
Președinte