Zvezdev împotriva Bulgariei

La originea cauzei se găsește o cerere (n o 47719/07) îndreptată împotriva Republicii Bulgaria și depusă de un cetățean al acestui stat, d-l Alexander Dimitrov Zvezdev (« reclamantul »), care a sesizat Curtea la 12 octombrie 2007 în virtutea articolului 34 din Convenția de protecție a drepturilor omului și a libertăților fundamentale (« Convenția »).

Reclamantul, care a fost admis la beneficiul asistenței judiciare, este reprezentat de avocat N.S. Runevski, din Sofia. Guvernul bulgar (« Guvernul ») este reprezentat de agenții săi, d-na M. Dimova și d-l V. Obretenov, din ministerul justiției.

Sub aspectul articolului 5 § 3 din Convenție, reclamantul se plânge că nu a fost adus « imediat » după arestarea sa în fața unui tribunal. El invocă, de asemenea, art. 5 § 4 pentru a se plânge de absența unui recurs în dreptul intern care i-ar fi permis să conteste legalitatea detenției sale. Invocând, în final, art. 5 § 5, el susține că dreptul intern nu-i oferă posibilitatea de a obține reparații pentru încălcările invocate ale drepturilor sale garantate de art. 5 §§ 3 și 4.

La 21 ianuarie 2008, președintele camerei încarcate cu examinarea cauzei a acceptat cererea reclamantului pentru tratamentul cauzei sale în prioritate (art. 41 din regulament). La 27 mai 2008, Curtea a declarat petiția parțial inadmisibilă și a hotărât să comunice plângerile bazate pe art. 5 §§ 3, 4 și 5 Guvernului. Cum o permite art. 29 § 3 din Convenție, s-a hotărât, de asemenea, ca camera să se pronunțe în același timp asupra admisibilității și fondului cauzei.

D-na Zdravka Kalaydjieva, judecător ales în legătură cu Bulgaria, s-a retras din cauza (art. 28 din regulamentul Curții), iar Guvernul a numit la 23 februarie 2009 un judecător ad hoc, d-na P. Panova, pentru a-i lua locul (art. 27 § 2 din Convenție și art. 29 § 1 (a) din regulament). PE FAPT I.

La 30 aprilie 2007, a fost arestat de doi agenți de poliție și condus la secția de poliție nr. 9, din Sofia. În aceeași zi, la 12 h 15, a fost pus în arest preventiv pentru douăzeci și patru de ore. Era bănuit că a amenințat cu o armă de foc o anumită persoană N.I. Polițiștii au efectuat o percheziție corporală, dar nu au găsit vreo armă pe persoană.

La 1 mai 2007, reclamantul a fost inculpat că a amenințat N.I. cu o armă de foc, infracțiune pedepsită prin art. 144, alineatul 3, din codul penal. Printr-o ordonanță din aceeași zi, procurorul de district al Sofiei, considerând că condițiile pentru plasarea reclamantului în detenție preventivă erau îndeplinite, a ordonat detenția sa pentru șaptezeci și două de ore de la 12 h 15, cu scopul de a-l aduce în fața tribunalului de district al Sofiei. Persoana a fost examinată de un expert psihiatru. Între 18 h 35 și 19 h 30, anchetatorul a efectuat o percheziție la domiciliul reclamantului, fără a găsi vreo armă de foc.

La 4 mai 2007, procurorul de district a hotărât să elibereze reclamantul, impunîndu-i o simplă măsură de supraveghere judiciară, care consta în interzicerea de a-și părăsi orașul fără autorizație prealabilă ( подписка ). Procurorul și-a motivat decizia prin concluziile expertului psihiatru, conform cărora reclamantul suferea de o tulburare psihică care slăbea capacitatea sa de discernământ. Persoana a fost eliberată în aceeași zi, la expirarea termenului maxim de detenție ordonat de procuratură.

Printr-o ordonanță din 20 iunie 2007, procurorul de district a pus capăt urmăririi penale deschise împotriva reclamantului. El a constatat că acesta a fost lovit de o incapacitate de discernământ după săvârșirea infracțiunii în cauză, ceea ce, în virtutea articolului 24 (1), punctul 5, din codul de procedură penală (CPP), impunea abandonarea urmăririi penale deschise împotriva sa.

La cererea reclamantului, tribunalul de district al Sofiei, printr-o decizie din 7 august 2007, a modificat ordonanța procurorului. Pe baza dovezilor medicale conținute în dosarul anchetei, a constatat că reclamantul a fost lovit de o incapacitate de discernământ în timp ce săvârșea faptele în cauză. Prin urmare, a considerat că reclamantul nu a fost în stare să măsoare consecințele acțiunilor sale și că infracțiunile care i se impuau nu constituiau o infracțiune penală, ceea ce impunea abandonarea urmăririi penale în virtutea articolului 24 (1), punctul 1, din CPP. II.

Legislația internă nu prevede un recurs care să permită contestarea în fața unui tribunal a legalității acestei ordonnace a procurorului. art. 200 din CPP prevede posibilitatea de a contesta legalitatea ordonanțelor unui procuror în fața procurorului superior, care se pronunță atunci prin decizie definitivă. Este vorba de un recurs ierarhic și nici o dispoziție a legislației interne nu prevede prezentarea persoanei în fața procurorului superior. 16. art. 2 din legea privind răspunderea statului și comunelor pentru daune permite persoanelor care au fost plasate în detenție preventivă să obțină în anumite cazuri o compensație pentru detenția ilegală. Dispoziția legislativă în cauză și jurisprudența tribunalelor interne în aplicarea ei au fost rezumate în hotărârile Botchev c. Bulgaria (n o 73481/01, §§ 37-39, 13 noiembrie 2008) și Kandjov c. Bulgaria (n o 68294/01, §§ 36-39, 6 noiembrie 2008). ÎN DREPT I.

Reclamantul contestă teza Guvernului. El susține că acțiunea pentru daune-interese împotriva statului nu era o cale de atac internă eficace în cazul său. Potrivit lui, acest recurs nu putea conduce la constatarea că detenția ordonată de procuror era ilegală sau că nu a fost adus imediat în fața unui tribunal.

Curtea reamintește că, în virtutea articolului 35 § 1 din Convenție, orice persoană dorind să urmărească responsabilitatea unui stat prin intermediul unei cereri în fața ei trebuie mai întâi să fi epuizat căile de atac puse la dispoziție de sistemul juridic al țării în cauză. Cu toate acestea, interesatul este obligat să epuizeze numai recururile care sunt în mod normal disponibile și suficiente în dreptul intern, adică recururile suficient de bine stabilite atât în teorie, cât și în practică și care oferă o perspectivă rezonabilă de succes (a se vedea, printre altele, Tám c. Slovacia , n o 50213/99, § 47, 22 iunie 2004, și Kolev c. Bulgaria , n o 50326/99, §§ 70 și 72, 28 aprilie 2005). Responsabilitatea de a dovedi existența unui asemenea recurs o poartă statul pârât care-și invocă neepuizarea ( Kolev , precitat, § 72).

Curtea observă că reclamantul se plânge, în primul rând, că nu a fost adus imediat în fața unui tribunal. Ea reamintește că s-a deja pronunțat cu privire la întrebarea dacă acțiunea pentru compensație prevăzută de art. 2 (2) din legea privind răspunderea statului putea fi considerată o cale de atac internă de epuizat într-un caz similar. În hotărârea sa Kandjov c. Bulgaria (n o 68294/01, § 47, 6 noiembrie 2008), ea a remarcat că tribunalele interne sesizate cu o asemenea acțiune pentru daune-interese nu căutau să stabilească dacă interesatul a fost sau nu adus prompt în fața unui tribunal, ci se rezumau la a constata dacă urmărirea penală dusă împotriva sa a fost abandonată pentru unul din motivele enumerate de această dispoziție legislativă și dacă abandonarea urmăririi a fost precedată de o detenție preventivă a interesatului. În hotărârea Kandjov , Curtea a concluzionat că, din acest motiv, recursul în cauză nu avea efectivitatea cerută de art. 35 § 1 din Convenție. Ea observă că situația reclamantului în cauza de față este similară cu cea a reclamantului din cauza Kandjov precitată, și nu vede motiv să ajungă în cauza de față la o decizie diferită în ceea ce privește epuizarea căilor de atac interne pentru plângerea bazată pe art. 5 § 3 din Convenție.

Curtea observă că reclamantul se plânge apoi, sub aspectul articolului 5 § 4, de imposibilitatea de a contesta legalitatea detenției ordonată de procuratură. Ea observă că Guvernul s-a rezumat doar să invocieze posibilitatea pentru reclamant de a obține o compensație bănească în virtutea articolului 2 (2) din legea privind răspunderea statului și nu a susținut că existau alte recurs necompensatorii susceptibili să remedializeze încălcarea invocată.

Ținând seama de circumstanțele cauzei, Curtea nu se consideră apelată să se pronunțe în cauza de față asupra întrebării dacă exercitarea unei acțiuni civile pentru compensație împotriva statului după finalizarea detenției constituie o condiție pentru admisibilitatea plângerii bazate pe art. 5 § 4, dând fiind că, oricum, reclamantul nu ar fi putut obține o compensație în virtutea articolului 2 (2) din legea privind răspunderea statului din motivele expuse mai jos.

Curtea observă, într-adevăr, că, în hotărârea sa interpretativă obligatorie pronunțată în 2004 și relativă la aplicabilitatea articolului 2 (2) din legea privind răspunderea statului, Curtea supremă de casație a precizat că compensația acordată în virtutea acestei dispoziții era datorată în caz de abandon al urmăririi penale și dacă interesatul a fost plasat în « detenție preventivă », adică dacă detenția sa a fost ordonată de un tribunal ( Kandjov , precitat, §§ 38 și 46). Or, în cauza de față, detenția reclamantului între 30 aprilie și 4 mai 2007 a fost ordonată de poliție și procuratură, iar interesatul nu a fost adus în fața unui tribunal. Prin urmare, dispoziția legislativă în cauză, în forma în care este interpretată de juridiciile interne, nu se aplică în cazul reclamantului. De altfel, Curtea observă că Guvernul nu a prezentat nici un argument sau element de dovadă susceptibil să o conducă la o concluzie diferită în cauza de față.

În ceea ce privește plângerea bazată pe art. 5 § 5 din Convenție, Curtea observă că este legată de plângerile ridicate sub aspectul paragrafelor 3 și 4 ale aceluiași articol. Prin urmare, excepția Guvernului trebuie, de asemenea, respinsă în ceea ce privește această ultimă plângere a reclamantului.

Curtea observă că cele trei plângeri menționate mai sus nu sunt în mod evident neîntemeiate în sensul articolului 35 § 3 din Convenție și nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie să le declare admisibile. II.

Reclamantul subliniază că a fost reținut pentru nouăzeci și șase de ore fără a fi adus în fața unui judecător. El susține că această detenție nu era necesară în cazul său. El susține că tratamentul care i s-a acordat reflectă o practică foarte răspândită în Bulgaria, care ar consta în a-i lipsi de libertate pe inculpați fără a-i aduce în fața unui judecător pe toată perioada autorizată de dreptul intern, și anume douăzeci și patru de ore de arest de poliție, urmate de șaptezeci și doi de ore de arest ordonat de procuratură, și aceasta fără nicio considerare a circumstanțelor specifice fiecărei cazuri.

Guvernul reamintește că reclamantul a fost arestat deoarece era bănuit că a amenințat o altă persoană cu o armă de foc. Potrivit lui, detenția sa a durat relativ puțin timp – mai puțin de cinci zile. Guvernul reamintește, de altfel, că reclamantul a luat contact cu avocatul său la 1 mai 2007. Or nici interesatul, nici apărătorul acestuia nu ar fi informat autoritățile că inculpatul suferea de tulburări psihice. Guvernul este de părere că, dacă autoritățile ar fi dispus de această informație de la începutul anchetei și dacă primele două zile de detenție nu ar fi coincis cu zile libere, și anume 30 aprilie și 1 mai, interesatul ar fi fost eliberat mult mai repede. B. Aprecierea Curții

Curtea reamintește că art. 5 § 3 garantează oricărei persoane deținute pe bază de suspiciuni plauzibile de a fi comis o infracțiune penală dreptul de a fi adusă rapid în fața unui tribunal, sau al unui alt organ competent prezentând garanții similare, pentru ca acesta din urmă să poată efectua un control al legalității detenției în cauză. Dacă celeritatea unei asemenea proceduri trebuie apreciată în fiecare caz în funcție de circumstanțele fiecărei cauze, rămâne totuși că, în interpretarea și aplicarea noțiunii de promptitudine, Curtea nu poate arăta flexibilitate decât la un grad foarte scăzut ( Aquilina c. Malta [GC], n o 25642/94, § 48, CEDO 1999 ‑ III).

Curtea observă că detenția reclamantului de către poliție și procuratură avea scopul de a-l aduce în fața tribunalului competent pentru a-l plasa în detenție preventivă (paragrafele 7 și 8 mai sus), dar că interesatul a fost eliberat înainte de a fi prezentat în fața juridiciilor interne. Ea reamintește că a deja afirmat că faptul că un deținut nu este inculpat sau adus în fața unui tribunal nu încalcă în sine prima parte a articolului 5 § 3. Nu ar putea exista o asemenea încălcare dacă interesatul recâștigă libertatea « imediat » înainte ca un control judiciară a detenției să fi putut fi realizat ( De Jong, Baljet și Van den Brink c. Țări Mici , 22 mai 1984, § 52, seria A, nr. 77). Cu toate acestea, dacă eliberarea nu are loc « imediat », persoana arestată are dreptul de a fi adusă rapid în fața unui judecător sau al unui « alt magistrat » judiciar ( Brogan și alții c. Regatul Unit , 29 noiembrie 1988, § 58, seria A, nr. 145-B).

În cauza de față, Curtea constată că motivul principal pentru care a fost ordonată eliberarea interesatului înainte de prezentarea sa în fața tribunalului rezida în concluziile expertului psihiatru care a examinat reclamantul, conform cărora acesta era lovit de o incapacitate de discernământ, ceea ce făcea imposibilă continuarea urmăririi penale deschise împotriva sa (§9 mai sus). Această eliberare a fost ordonată doar la finalizarea duratei maxime de detenție autorizată de dreptul intern înainte de prezentarea în fața tribunalului, și anume nouăzeci și șase de ore (paragrafele 9, 12 și 14 mai sus). Curtea observă că examinarea reclamantului de către expertul psihiatru a avut loc la 1 mai 2007. Chiar dacă admite că expertul ar fi putut avea nevoie de un anumit timp pentru a redacta raportul și pentru a-l prezenta autoritățile, observă că Guvernul nu a prezentat niciun argument în acest sens și nu a invocat nicio circumstanță susceptibilă de a justifica faptul că interesatul a fost eliberat doar trei zile după examinarea psihiatrică (§28 mai sus).

Curtea observă, de altfel, că, deși anchetatorul și poliția au efectuat un anumit număr de măsuri de anchetă în perioada detenției în cauză, aceste măsuri sunt datate doar din primele două zile de detenție, și anume 30 aprilie și 1 mai 2007 (paragrafele 7 și 8 mai sus). Astfel, reclamantul a rămas închis pentru trei zile suplimentare, și aceasta în timp ce se afla într-o stare psihică fragilizată și nici o măsură de anchetă nu a fost efectuată cu participarea sa.

De altfel, Curtea observă că detenția reclamantului pentru nouăzeci și șase de ore a rezultat din cumul a două tipuri de detenție – arrestul de poliție de douăzeci și patru de ore și cel ordonat de procuratură pentru șaptezeci și doi de ore, și că dreptul intern nu interzice în mod expres acest cumul. Ea a deja avut ocazia să constate că această deficiență a dreptului intern este susceptibilă să duce la întârzieri incompatibile cu dreptul de a fi adus imediat în fața unui tribunal, garantat de art. 5 § 3 (a se vedea hotărârea Kandjov , precitată, §§ 65-67). Curtea consideră că același constat este valid și în cauza de față.

Aceste elemente sunt suficiente pentru Curtea să concluzioneze că, ținând seama de circumstanțele cauzei, reclamantul nu a fost eliberat « imediat », cum cere art. 5 § 3 din Convenție.

Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 5 § 3 din Convenție. III.

Fără a expune argumente particulare, Guvernul se rezumă să afirme că art. 5 § 4 nu a fost încălcat în cauza de față.

Curtea reamintește că această dispoziție asigură oricărui deținut beneficiul unui control judiciar al legalității detenției sale și că, în cazul unei detenții care se încadrează în art. 5 § 1 (c), impune ținerea unei ședințe ( Assenov și alții c. Bulgaria , 28 octombrie 1998, § 162, Recueil des arrêts et décisions 1998 ‑ VIII).

Curtea observă în cauza de față că ordonanța procurorului din 1 mai 2007 nu a fost supusă nici unui control de către o juridică internă – reclamantul nefiind adus în fața tribunalului competent pentru a-l plasa în detenție preventivă, și dreptul intern neprevedând nici un alt recurs judiciar susceptibil de a duce la eliberarea interesatului înainte de expirarea detenției ordonate de procuratură. Prin urmare, Curtea consideră că posibilitatea de a contesta ordonanța litigioasă a procurorului de district în fața procurorului superior nu satisface cerințele articolului 5 § 4, în măsura în care este vorba de un control nu judiciar ci ierarhic (§15 mai sus), și care nu garantează prezentarea în persoană a interesatului în fața organului decizia (a se vedea Assenov și alții , precitat, § 165). De altfel, ea observă că Guvernul nu a dovedit existența nici unui alt recurs în dreptul intern care ar fi permis interesatului să conteste legalitatea ordonanței litigioase a procuraturii (§37 mai sus).

Prin urmare, Curtea concluzionează că a existat o încălcare a articolului 5 § 4 din Convenție. IV.

În observațiile sale cu privire la admisibilitatea petitiei, Guvernul susține că reclamantul ar fi putut obține o compensație în virtutea articolului 2 (2) din legea privind răspunderea statului (§17 mai sus).

Curtea reamintește, mai întâi, că a concluzionat în cauza de față la încălcarea articolului 5 §§ 3 și 4 din Convenție din motivul că interesatul nu a fost adus imediat în fața unui tribunal și din imposibilitatea de a contesta legalitatea detenției ordonate de procuratură (paragrafele 34 și 39 mai sus). Rezultă din aceasta că art. 5 § 5 și-ar găsi aplicarea.

Curtea reamintește apoi că a respins excepția neepuizării căilor de atac interne ridicată de Guvern cu privire la plângerea bazată pe art. 5 § 3, din motivul că tribunalele interne apelate să examineze o acțiune pentru daune-interese în virtutea articolului 2 (2) din legea privind răspunderea statului nu au căutat să stabilească dacă reclamantul a fost efectiv adus imediat în fața unui tribunal (§20 mai sus). Prin urmare, chiar dacă o asemenea acțiune ar fi putut duce la acordarea unei anumite sume de bani în cazul reclamantului, această reparație nu ar fi fost legată de încălcarea dreptului acestuia de a fi adus « imediat » în fața unui tribunal.

Pentru ceea ce privește posibilitatea de a obține o compensație pentru plângerea bazată pe art. 5 § 4, Curtea a putut constata că art. 2 (2) din legea în cauză nu oferea interesatului perspective rezonabile de succes, deoarece detenția ordonată de procuratură nu se încadra în dispozițiile acestei din urmă (§23 mai sus).

De altfel, nu există nici o altă dispoziție legislativă internă susceptibilă de a oferi reclamantului posibilitatea de a obține o compensație pentru prejudiciul suferit din cauza unei detenții care nu a fost în prealabil declarată ilegală de tribunalele interne.

Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 5 § 5 din Convenție. V.

Reclamantul solicită 5.000 euro (EUR) pentru prejudiciu moral.

Guvernul consideră această pretenție exagerată.

Curtea admite că reclamantul a suferit un anumit prejudiciu moral datorită încălcării drepturilor sale garantate de art. 5 §§ 3, 4 și 5. Judecând în echitate, cum o impune art. 41, consideră că ar trebui să-i aloce reclamantului 4.500 EUR pentru prejudiciu moral. B. Cheltuieli și costuri

Reclamantul solicită apoi 2.640 EUR pentru cheltuielile de reprezentare în fața Curții, care să se verseze direct pe contul avocatului său. El solicită, de asemenea, 60 de levi bulgari pentru cheltuielile de poștă și 70 EUR pentru cheltuielile de traducere. El prezintă ca sprijin pentru pretenția sa notă de onorării a avocatului.

Guvernul consideră că suma solicitată este mult prea mare.

Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant poate obține rambursarea cheltuielilor și costurilor doar în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor. În cauza de față, Curtea observă că reclamantul nu a prezentat justificative pentru cheltuielile de poștă și traducere și că ar trebui să respingă această parte a cererii. Cu toate acestea, pretențiile sale cu privire la rambursarea cheltuielilor de avocat, și anume 2.640 EUR, sunt bine stabilite și susținute de nota de onorării semnată de el însuși și de reprezentantul său. Curtea consideră că această sumă nu este nici exorbitantă, nici nejustificată. După deducerea sumei acordate reclamantului de Consiliul Europei pentru asistență judiciară, și anume 850 EUR, Curtea îi acordă reclamantului suma de 1.790 EUR pentru cheltuieli și costuri, care să se verseze pe contul bancar al reprezentantului său. C. Dobânzi de întârziere

Curtea consideră oportun să alinieze rata dobânzilor de întârziere la rata dobânzii din facilitatea de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorat cu trei puncte procentuale.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 47719/07) dirigée contre la République de Bulgarie et dont un ressortissant de cet Etat, M. Alexander Dimitrov Zvezdev (« le requérant »), a saisi la Cour le 12 octobre 2007 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant, qui a été admis au bénéfice de l’assistance judiciaire, est représenté par M e N.S. Runevski, avocat à Sofia. Le gouvernement bulgare (« le Gouvernement ») est représenté par ses agents, M me M. Dimova et M. V. Obretenov, du ministère de la Justice.

Sous l’angle de l’article 5 § 3 de la Convention, le requérant se plaint de ne pas avoir été traduit « aussitôt » après son arrestation devant un tribunal. Il invoque également l’article 5 § 4 pour se plaindre de l’absence d’un recours en droit interne qui lui aurait permis de contester la légalité de sa détention. Invoquant enfin l’article 5 § 5, il allègue que le droit interne ne lui offre pas la possibilité d’obtenir réparation pour les violations alléguées de ses droits garantis par l’article 5 §§ 3 et 4.

Le 21 janvier 2008, le président de la chambre chargée de l’examen de l’affaire a accepté la demande du requérant visant au traitement de son affaire en priorité (article 41 du règlement). Le 27 mai 2008, la Cour a déclaré la requête partiellement irrecevable et a décidé de communiquer les griefs tirés de l’article 5 §§ 3, 4 et 5 au Gouvernement. Comme le permet l’article 29 § 3 de la Convention, il a en outre été décidé que la chambre se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond de l’affaire.

M me Zdravka Kalaydjieva, juge élue au titre de la Bulgarie, s’étant déportée (article 28 du règlement de la Cour), le Gouvernement a désigné le 23 février 2009 un juge ad hoc , M me P. Panova, pour siéger à sa place (articles 27 § 2 de la Convention et 29 § 1 a) du règlement). EN FAIT I.

Le 30 avril 2007, il fut arrêté par deux agents de police et conduit au commissariat de police n o 9, à Sofia. Le même jour, à 12 h 15, il fut placé en garde à vue pour vingt-quatre heures. On le soupçonnait d’avoir menacé avec une arme à feu une dénommée N.I. Les policiers effectuèrent une fouille à corps mais ne trouvèrent aucune arme sur l’intéressé.

Le 1 er mai 2007, le requérant fut inculpé d’avoir menacé N.I. avec une arme à feu, infraction punie par l’article 144, alinéa 3, du code pénal. Par une ordonnance du même jour, le procureur de district de Sofia, estimant que les conditions pour le placement du requérant en détention provisoire étaient réunies, ordonna sa détention pour soixante-douze heures à compter de 12 h 15 en vue de le traduire devant le tribunal de district de Sofia. L’intéressé fut examiné par un expert psychiatre. Entre 18 h 35 et 19 h 30, l’enquêteur effectua une perquisition au domicile du requérant, sans y trouver aucune arme à feu.

Le 4 mai 2007, le procureur de district décida de libérer le requérant en lui imposant une simple mesure de contrôle judiciaire, qui consistait en l’interdiction de quitter sa ville sans autorisation préalable ( подписка ). Le procureur motiva sa décision par les conclusions de l’expert psychiatre, selon lesquelles le requérant souffrait d’un trouble psychique qui altérait sa capacité de discernement. L’intéressé fut libéré le même jour, à l’expiration du délai maximum de la détention ordonnée par le parquet.

Par une ordonnance du 20 juin 2007, le procureur de district mit fin aux poursuites pénales ouvertes contre le requérant. Il constata que celui-ci avait été frappé d’une incapacité de discernement après la commission de l’infraction en cause, ce qui en vertu de l’article 24 (1), point 5, du code de procédure pénale (CPP) imposait l’abandon des poursuites pénales engagées à son encontre.

A la demande du requérant, le tribunal de district de Sofia, par une décision du 7 août 2007, modifia l’ordonnance du procureur. En s’appuyant sur les preuves médicales contenues dans le dossier de l’instruction, il constata que le requérant avait été frappé d’une incapacité de discernement pendant la commission des faits en cause. Par conséquent, il estima que l’intéressé n’avait pas été capable de mesurer les conséquences de ses actes et que les méfaits qui lui étaient reprochés n’étaient pas constitutifs d’une infraction pénale, ce qui imposait l’abandon des poursuites pénales en vertu de l’article 24 (1), point 1, du CPP. II.

L’article 63 (1) du CPP prévoit la possibilité de placer un prévenu en détention provisoire lorsqu’il existe des raisons plausibles de le soupçonner de la commission d’une infraction pénale et s’il existe un danger réel de soustraction à la justice ou de commission d’autres infractions pénales de sa part. La détention provisoire est ordonnée par le tribunal de première instance à l’issue d’une audience publique tenue en présence du procureur, du prévenu et de son défenseur (article 64 (1) et (3) du CPP).

L’article 64 (2) du CPP oblige le procureur à assurer la comparution immédiate du prévenu devant le tribunal compétent pour son placement en détention provisoire. La même disposition législative permet au procureur, si besoin est, d’ordonner la détention du prévenu pour un délai maximal de soixante-douze heures afin d’assurer sa comparution devant le tribunal.

La législation interne ne prévoit pas de recours permettant de contester devant un tribunal la légalité de cette ordonnance du procureur. L’article 200 du CPP prévoit la possibilité de contester la légalité des ordonnances d’un procureur devant le procureur supérieur, qui se prononce alors par une décision définitive. Il s’agit d’un recours hiérarchique et aucune disposition de la législation interne ne prévoit la comparution de l’intéressé devant le procureur supérieur.

L’article 2 de la loi sur la responsabilité de l’Etat et des communes pour dommage permet aux personnes qui ont été placées en détention provisoire d’obtenir dans certains cas de figure un dédommagement pour leur détention illégale. La disposition législative en cause ainsi que la jurisprudence des tribunaux internes en son application ont été résumées dans les arrêts Botchev c. Bulgarie (n o 73481/01, §§ 37 à 39, 13 novembre 2008) et Kandjov c. Bulgarie (n o 68294/01, §§ 36 à 39, 6 novembre 2008). EN DROIT I.

Le requérant combat la thèse du Gouvernement. Il soutient que l’action en dommages et intérêts contre l’Etat n’était pas une voie de recours interne effective dans son cas. D’après lui, ce recours ne pouvait pas amener au constat que sa détention ordonnée par le procureur était illégale ou qu’il n’avait pas été traduit aussitôt devant un tribunal.

La Cour rappelle que, en vertu de l’article 35 § 1 de la Convention, toute personne désireuse de rechercher la responsabilité d’un Etat par le biais d’une requête devant elle doit préalablement avoir épuisé les voies de recours que lui offre le système juridique du pays concerné. Néanmoins, l’intéressé est obligé d’épuiser uniquement les recours qui sont normalement disponibles et suffisants en droit interne, c’est-à-dire les recours suffisamment établis tant en théorie qu’en pratique et qui offrent une perspective raisonnable de succès (voir, parmi beaucoup d’autres, Tám c. Slovaquie , n o 50213/99, § 47, 22 juin 2004, et Kolev c. Bulgarie , n o 50326/99, §§ 70 et 72, 28 avril 2005). C’est au gouvernement défendeur qui excipe du non-épuisement qu’il incombe de prouver l’existence d’un tel recours ( Kolev , précité, § 72).

La Cour note que le requérant se plaint en premier lieu de n’avoir pas été traduit aussitôt devant un tribunal. Elle rappelle s’être déjà prononcée sur le point de savoir si l’action en dédommagement prévue par l’article 2 (2) de la loi sur la responsabilité de l’Etat pouvait être considérée comme une voie de recours interne à épuiser dans un cas de figure similaire. Dans son arrêt Kandjov c. Bulgarie (n o 68294/01, § 47, 6 novembre 2008), elle a relevé que les tribunaux internes saisis d’une telle action en dommages et intérêts ne cherchaient pas à établir si l’intéressé avait été ou non traduit promptement devant un tribunal, mais qu’ils se bornaient à constater si les poursuites pénales menées à son encontre avaient été abandonnées pour un des motifs énumérés par cette disposition législative et si l’abandon de ces poursuites avait été précédé d’une détention provisoire de l’intéressé. Dans son arrêt Kandjov , la Cour a conclu que, de ce fait, le recours en cause n’avait pas l’effectivité requise par l’article 35 § 1 de la Convention. Elle observe que la situation du requérant dans la présente affaire est similaire à celle du requérant dans l’affaire Kandjov précitée, et elle ne voit pas de raison d’arriver en l’espèce à une décision différente en ce qui concerne l’épuisement des voies de recours internes pour le grief tiré de l’article 5 § 3 de la Convention.

La Cour note que le requérant se plaint ensuite, sous l’angle de l’article 5 § 4, d’une impossibilité de contester la légalité de sa détention ordonnée par le parquet. Elle relève que le Gouvernement s’est borné à invoquer uniquement la possibilité pour le requérant d’obtenir une compensation pécuniaire en vertu de l’article 2 (2) de la loi sur la responsabilité de l’Etat et qu’il n’a pas prétendu qu’il existait des recours non compensatoires susceptibles de remédier à la violation alléguée.

Prenant en compte les circonstances de l’espèce, la Cour ne s’estime pas appelée à se prononcer dans la présente affaire sur la question de savoir si l’exercice d’une action civile en dédommagement contre l’Etat après la fin de la détention constitue une condition pour la recevabilité du grief tiré de l’article 5 § 4, dès lors que, en tout état de cause, le requérant n’aurait pas pu obtenir un dédommagement en vertu de l’article 2 (2) de la loi sur la responsabilité de l’Etat pour les raisons exposées ci-après.

La Cour observe en effet que, dans son arrêt interprétatif obligatoire rendu en 2004 et relatif à l’applicabilité de l’article 2 (2) de la loi sur la responsabilité de l’Etat, la Cour suprême de cassation a précisé que le dédommagement accordé en vertu de cette disposition était dû en cas d’abandon des poursuites pénales et si l’intéressé avait été placé en « détention provisoire », c’est-à-dire si sa détention avait été ordonnée par un tribunal ( Kandjov , précité, §§ 38 et 46). Or, dans la présente affaire, la détention du requérant entre le 30 avril et le 4 mai 2007 a été ordonnée par la police et par le parquet et l’intéressé n’a pas été traduit devant un tribunal. Par conséquent, la disposition législative en cause, telle qu’elle est interprétée par les juridictions internes, ne trouve pas à s’appliquer dans le cas du requérant. Par ailleurs, la Cour note que le Gouvernement n’a présenté aucun argument ou élément de preuve susceptible de la conduire à une conclusion différente dans la présente espèce.

Pour ce qui est du grief tiré de l’article 5 § 5 de la Convention, la Cour observe qu’il est lié aux griefs soulevés sous l’angle des paragraphes 3 et 4 du même article. Il convient donc de rejeter également l’exception du Gouvernement en ce qui concerne ce dernier grief du requérant.

La Cour note que les trois griefs susmentionnés ne sont pas manifestement mal fondés au sens de l’article 35 § 3 de la Convention et qu’ils ne se heurtent à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de les déclarer recevables. II.

Le requérant souligne qu’il a été détenu pendant quatre-vingt-seize heures sans avoir été traduit devant un juge. Il soutient que cette détention n’était point nécessaire dans son cas. Il allègue que le traitement qui lui a été réservé reflète une pratique très répandue en Bulgarie, qui consisterait à priver les prévenus de liberté sans les traduire devant un juge pendant la totalité de la période autorisée par le droit interne, à savoir vingt-quatre heures de détention policière suivie de soixante-douze heures de détention ordonnée par le parquet, et ce sans aucune considération des circonstances spécifiques à chaque cas.

Le Gouvernement rappelle que le requérant a été détenu parce qu’il était soupçonné d’avoir menacé une autre personne avec une arme à feu. Selon lui, sa détention a duré relativement peu de temps – moins de cinq jours. Le Gouvernement rappelle par ailleurs que le requérant a pris contact avec son avocat le 1 er mai 2007. Or ni l’intéressé ni son défenseur n’auraient informé les autorités que le prévenu souffrait de troubles psychiques. Le Gouvernement est de l’avis que, si les autorités avaient disposé de cette information dès le début de l’enquête et si les deux premiers jours de la détention n’avaient pas coïncidé avec des jours fériés, à savoir le 30 avril et le 1 er mai, l’intéressé aurait été libéré beaucoup plus vite. B. L’appréciation de la Cour

La Cour rappelle que l’article 5 § 3 garantit à chaque personne détenue à partir de raisons plausibles de la soupçonner d’avoir commis une infraction pénale le droit d’être traduite rapidement devant un tribunal, ou un autre organe compétent présentant des garanties similaires, afin que celui-ci puisse effectuer un contrôle sur la légalité de la détention en question. Si la célérité de pareille procédure doit s’apprécier dans chaque cas suivant les circonstances de chaque cause, il n’en reste pas moins qu’en interprétant et en appliquant la notion de promptitude, la Cour ne peut témoigner de souplesse qu’à un degré très faible ( Aquilina c. Malte [GC], n o 25642/94, § 48, CEDH 1999 ‑ III).

La Cour observe que la détention du requérant par la police et le parquet visait à le traduire devant le tribunal compétent pour le placer en détention provisoire (paragraphes 7 et 8 ci-dessus), mais que l’intéressé a été libéré avant sa comparution devant les juridictions internes. Elle rappelle avoir déjà affirmé que le fait qu’un détenu n’est pas accusé ou traduit devant un tribunal ne méconnaît pas en soi la première partie de l’article 5 § 3. Il ne saurait y avoir une telle violation si l’intéressé recouvre sa liberté « aussitôt » avant qu’un contrôle judiciaire de la détention ait pu se réaliser ( De Jong, Baljet et Van den Brink c. Pays-Bas , 22 mai 1984, § 52, série A n o 77). Toutefois, si l’élargissement n’a pas lieu « aussitôt », la personne arrêtée a le droit de comparaître rapidement devant un juge ou un « autre magistrat » judiciaire ( Brogan et autres c. Royaume-Uni , 29 novembre 1988, § 58, série A n o 145 ‑ B).

En l’espèce, la Cour constate que la raison principale pour laquelle a été ordonnée la libération de l’intéressé avant sa comparution devant le tribunal résidait dans les conclusions de l’expert psychiatre qui avait examiné le requérant, selon lesquelles celui-ci était frappé d’une incapacité de discernement, ce qui rendait impossible la continuation des poursuites pénales ouvertes à son encontre (paragraphe 9 ci-dessus). Cette libération n’a été ordonnée qu’à la fin de la durée maximale de détention autorisée par le droit interne avant comparution devant un tribunal, à savoir quatre-vingt-seize heures (paragraphes 9, 12 et 14 ci-dessus). La Cour observe que l’examen du requérant par l’expert psychiatre a eu lieu le 1 er mai 2007. Même si elle admet que l’expert a pu prendre un certain temps pour rédiger son rapport et pour le présenter aux autorités, elle relève que le Gouvernement n’a présenté aucun argument dans ce sens et qu’il n’a invoqué aucune circonstance susceptible de justifier le fait que l’intéressé n’a été libéré que trois jours après son examen psychiatrique (paragraphe 28 ci-dessus).

La Cour observe en outre que, si l’enquêteur et la police ont effectué un certain nombre de mesures d’instruction pendant la détention en cause, ces mesures sont datées seulement des deux premiers jours de la détention, à savoir le 30 avril et le 1 er mai 2007 (paragraphes 7 et 8 ci-dessus). Ainsi, le requérant est resté enfermé pendant trois jours supplémentaires, et ce alors qu’il se trouvait dans un état psychique fragilisé et qu’aucune mesure d’instruction n’a été effectuée avec sa participation.

Par ailleurs, la Cour observe que la détention du requérant pour quatre-vingt-seize heures a résulté du cumul de deux types de détention – la détention policière de vingt-quatre heures et celle ordonnée par le parquet pour soixante-douze heures et que le droit interne ne prohibe pas expressément ce cumul. Elle a déjà eu l’occasion de constater que cette déficience du droit interne est susceptible d’entraîner des retards incompatibles avec le droit d’être traduit aussitôt devant un tribunal qui est garanti par l’article 5 § 3 (voir l’arrêt Kandjov , précité, §§ 65 à 67). La Cour estime que le même constat est valable également dans la présente affaire.

Ces éléments suffisent à la Cour pour conclure que, compte tenu des circonstances de l’espèce, le requérant n’a pas été libéré « aussitôt », comme le veut l’article 5 § 3 de la Convention.

Partant, il y a eu violation de l’article 5 § 3 de la Convention. III.

Sans exposer d’arguments particuliers, le Gouvernement se borne à affirmer que l’article 5 § 4 n’a pas été méconnu en l’espèce.

La Cour rappelle que cette disposition assure à tout détenu le bénéfice d’un contrôle judiciaire de la légalité de sa détention et que, dans le cas d’une détention tombant sous le coup de l’article 5 § 1 c), elle impose la tenue d’une audience ( Assenov et autres c. Bulgarie , 28 octobre 1998, § 162, Recueil des arrêts et décisions 1998 ‑ VIII).

La Cour observe en l’espèce que l’ordonnance du procureur du 1 er mai 2007 n’a été soumise à aucun contrôle par une juridiction interne – le requérant n’ayant pas été traduit devant le tribunal compétent pour le placer en détention provisoire et le droit interne ne prévoyant aucun autre recours judiciaire susceptible d’amener à la libération de l’intéressé avant l’expiration de la détention ordonnée par le parquet. Dès lors, la Cour estime que la possibilité de contester l’ordonnance litigieuse du procureur de district devant le procureur supérieur ne satisfait pas aux exigences de l’article 5 § 4, dans la mesure où il s’agit d’un contrôle non pas judiciaire mais hiérarchique (paragraphe 15 ci-dessus) et qui ne garantit pas la comparution en personne de l’intéressé devant l’organe décisionnel (voir Assenov et autres , précité, § 165). Par ailleurs, elle relève que le Gouvernement n’a démontré l’existence d’aucun autre recours en droit interne qui aurait permis à l’intéressé de contester la légalité de l’ordonnance litigieuse du parquet (paragraphe 37 ci-dessus).

Partant, la Cour conclut qu’il y a eu violation de l’article 5 § 4 de la Convention. IV.

Dans ses observations concernant la recevabilité de la requête, le Gouvernement soutient que le requérant aurait pu obtenir un dédommagement en vertu de l’article 2 (2) de la loi sur la responsabilité de l’Etat (paragraphe 17 ci-dessus).

La Cour rappelle d’abord avoir conclu en l’espèce à la violation de l’article 5 §§ 3 et 4 de la Convention à raison du fait que l’intéressé n’a pas été aussitôt traduit devant un tribunal et de l’impossibilité de contester la légalité de la détention ordonnée par le parquet (paragraphes 34 et 39 ci ‑ dessus). Il s’ensuit que l’article 5 § 5 trouve à s’appliquer.

La Cour rappelle ensuite avoir rejeté l’exception de non-épuisement soulevée par le Gouvernement pour le grief tiré de l’article 5 § 3, au motif que les tribunaux internes appelés à examiner une action en dommages et intérêts en vertu de l’article 2 (2) de la loi sur la responsabilité de l’Etat n’ont pas cherché à établir si le demandeur avait effectivement été traduit aussitôt devant un tribunal (paragraphe 20 ci-dessus). Par conséquent, même si une telle action pouvait amener à l’octroi d’une certaine somme d’argent dans le cas du requérant, cette réparation n’aurait pas été liée à la méconnaissance de son droit à être traduit « aussitôt » devant un tribunal.

Pour ce qui est de la possibilité d’obtenir un dédommagement pour le grief tiré de l’article 5 § 4, la Cour a pu constater que l’article 2 (2) de la loi en question n’offrait pas à l’intéressé des perspectives raisonnables de succès parce que la détention ordonnée par le parquet ne tombait pas sous le coup de cette disposition (paragraphe 23 ci-dessus).

Par ailleurs, il n’existe aucune autre disposition législative interne susceptible d’offrir au requérant la possibilité d’obtenir un dédommagement pour le préjudice subi d’une détention qui n’a pas été préalablement déclarée illégale par les tribunaux internes.

Partant, il y a eu violation de l’article 5 § 5 de la Convention. V.

Le requérant réclame 5 000 euros (EUR) pour préjudice moral.

Le Gouvernement estime cette prétention exagérée.

La Cour admet que le requérant a subi un certain dommage moral à raison de la violation de ses droits garantis par l’article 5 §§ 3, 4 et 5. Statuant en équité, comme le lui impose l’article 41, elle considère qu’il y a lieu d’octroyer au requérant 4 500 EUR au titre du dommage moral. B. Frais et dépens

Le requérant demande ensuite 2 640 EUR pour les frais de représentation devant la Cour, à verser directement sur le compte de son avocat. Il demande également 60 levs bulgares pour les frais de courrier et 70 EUR pour les frais de traduction. Il présente à l’appui de sa prétention la note d’honoraires de son avocat.

Le Gouvernement estime que la somme demandée est beaucoup trop élevée.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l’espèce, la Cour observe que le requérant n’a pas présenté de justificatifs pour les frais de poste et de traduction et qu’il convient de rejeter cette partie de la demande. En revanche, ses prétentions quant au remboursement des frais d’avocat, à savoir 2 640 EUR, sont bien établies et étayées par la note d’honoraires signée par lui-même et son représentant. La Cour estime que cette somme n’est ni exorbitante ni injustifiée. Après déduction du montant accordé au requérant par le Conseil de l’Europe au titre de l’assistance judiciaire, à savoir 850 EUR, la Cour lui accorde la somme de 1 790 EUR au titre des frais et dépens, à verser sur le compte bancaire de son représentant. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.