SECȚIUNEA 1 Cerere nr. 21010/08 prezentată de Joe KAMACO împotriva Elveției Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea I), care se află la 7 ianuarie 2010 într-o cameră compusă din Christos Rozakis, președinte, Anatoly Kovler, Elisabeth Steiner, Dean Spielmann, Ssticlă Erik Jebens, Giorgio Malinverni, George Nicolaou, judecători, și Andrei Wampach, grefier adjunct al secțiunii Având în vedere cererea menționată anterior formulată la 24 aprilie 2008, având în vedere măsura provizorie indicată guvernului pârât în temeiul articolului 39 din Regulamentul de procedură al Curții, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie DEFINITIVĂ Reclamantul, dl Joe Kamaco, este, potrivit declarațiilor sale, un cetățean sierra-leonez, născut în 1986 și rezident în Liestal (cantonul Basel-Campagne). Acesta este reprezentat în fața Curții de către dl Ehrler, avocat la Basel. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. Potrivit declarațiilor reclamantului, el a părăsit Sierra Leone, aflat în război, împreună cu părinții săi în 1991, în Nigeria, unde ar fi locuit până în 2006, anul în care a plecat în Elveția. La 4 septembrie 2006, reclamantul a depus o cerere de azil din motive de sănătate (insuficiență renală și diabet zaharat severă), susținând că tratamentul necesar nu era disponibil nici în Sierra Leone, nici în Nigeria. După ce a auzit, Oficiul Federal pentru Migrație a declarat inadmisibilă cererea sa la 12 octombrie 2006, în special pe motiv că ar fi încercat să-și ascundă adevăratele origini prin faptul că nu a prezentat acte de identitate în termenul legal de 48 de ore. La 20 octombrie 2006, Comisia elvețiană de recurs în materie de azil a respins o acțiune a reclamantului și a considerat că, în lipsa cooperării din partea reclamantului, nu putea verifica dacă expulzarea sa era executabilă, ținând cont de incertitudinea cu privire la țara de origine și de trimitere a reclamantului. La 1 martie 2007, Oficiul Federal pentru Migrație a respins o primă cerere de revizuire. La 21 martie 2007, reclamantul a depus o nouă cerere de revizuire, pe baza rapoartelor medicale din 28 februarie și 8 martie 2007, precum și a unei cărți de identitate și a unui certificat de naștere întocmite în Sierra Leone. La 23 martie 2007, Oficiul Federal pentru Migrație l-a informat pe reclamant că nu intenționează să revină asupra deciziei sale din 1 martie 2007. La 17 aprilie 2007, Oficiul pentru Migrație al cantonului Basel-Campagne l-a convocat pe reclamant pentru un interviu în vederea identificării originii sale. Reclamantul a prezentat un raport medical al clinicii universitare de la spitalul cantonal Liestal (departament de nefrologie) din 22 august 2007. % din funcțiile normale. La 31 martie 2008, Tribunalul Administrativ Federal a respins acțiunea reclamantului. S-a considerat că identitatea reclamantului nu a fost dovedită în speță și că documentele furnizate fuseseră falsificate. Prin urmare, nu a fost posibil să se verifice dacă trimiterea sa era executorie și trebuia să se pornească de la o prezumție pe care o putea fi făcută. Potrivit unui raport medical al clinicii universitare din spitalul cantonal Liestal din 4 aprilie 2008, funcțiile renale ale reclamantului s-au redus și mai mult, ajungând acum la o rată de 19 ani. Dacă tratamentul de dializă nu poate fi efectuat, pacientul va muri în decurs de câteva zile. Printr-o scrisoare din 25 iunie 2008, avocatul reclamantului a informat Curtea că a inițiat din oficiu o procedură de revizuire a cauzei reclamantului. Prin decizia din 8 mai 2009, Biroul Federal a numit de neexigibil trimiterea reclamantului, dând astfel curs cererii de revizuire și de pronunțiere a admiterii provizorii a acestuia din urmă în Elveția. GRIFS Invocând art. 3, reclamantul susținea că: în caz de expulzare, acesta ar fi expus la condiții care ating pragul de gravitate interzis de această dispoziție, din cauza stării sale de sănătate nefavorabile (insuficiență renală și diabet zaharat). Autoritățile interne au declarat inadmisibile acțiunile intentate de reclamant împotriva expulzării sale, pe motiv în special că nu a prezentat documente care să demonstreze identitatea și originea sa. Potrivit reclamantului, posibilitatea de a dovedi că trimiterea sa ar fi contrară articolului 3, drept garantat în mod absolut, ar constitui, de asemenea, o încălcare a articolului 13. Guvernul elvețian consideră că reclamantul, după ce a fost acordat în beneficiul unei admiteri provizorii în Elveția, nu mai este supus unui risc de expulzare. Prin urmare, solicită Curții să elimine prezenta respondență a rolului. Reclamantul susține că este încă victima unei încălcări a articolului 13, în combinație cu art. 3 din Convenție. În plus, solicită acordarea unei satisfacții echitabile de 5 000 CHF, precum și a unei sume de 12 344,70 CHF pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată efectuate în fața instanțelor interne (4 142,50 CHF) și în fața Curții (8 202,20 CHF). Curtea arată că nu este necesar să se examineze mai întâi cererea formulată de reclamant din următoarele motive: aceasta reamintește că, în temeiul articolului 37 litera (b) din Convenție, aceasta poate, [în] orice moment al procedurii (...) să decidă să șteargă o cerere din rol în cazul în care circumstanțele permit să se ajungă la concluzia (...) că litigiul a fost soluționat (...) Pentru a putea încheia la data aplicabiliei în cazul în speță al dispoziției menționate anterior, Curtea trebuie să răspundă la două întrebări succesive : Aceasta trebuie să se întrebe, în primul rând, dacă faptele ale căror fapte se plâng în mod direct sau nu persistă și, în al doilea rând, dacă consecințele care ar putea rezulta dintr-o eventuală încălcare a Convenției din cauza acestor fapte au fost șterse (pisano c. Italia [GC] (radiație), nr 36732/97, § 42, 24 octombrie 2002). În speță, aceasta înseamnă mai întâi să se determine persistența sau nu a unui risc de deviere a reclamantului; apoi trebuie să se analizeze dacă măsurile luate de autorități constituie o despăgubire adecvată pentru obiecțiunile reclamantului (a se vedea mutatis mutandis Chevanova c. Letonia (radiație) [GC], nr. 58822/00, §45, 7 decembrie 2007). În ceea ce privește cazul din speță, Curtea amintește că oficiul federal al migrației a declarat că trimiterea reclamantului a fost inexigibilă, dând astfel curs cererii de revizuire și declarând admiterea provizorie a acestuia din urmă în Elveția. În aceste condiții, acesta nu se confruntă în prezent cu un risc direct de deviere a teritoriului elvețian și nu mai este amenințat cu încălcarea drepturilor garantate prin art. 3 (a se vedea mutatis mutandis, A.D. c. Urmează se (dec.), nr. 13531/03, 18 ianuarie 2005). Prin urmare, și având în vedere principiul că art. 13 nu intră în joc decât în cazul în care obiecțiunile invocate în combinație cu această dispoziție se referă la cel puțin o persoană care poate fi apărată în sensul articolului 13 (Boyle și Rice c. Regatul Unit, 27 aprilie 1988, ′ 52, seria A n 131, și Hilal c. Regatul Unit, nr. 45276/99, § 76, CEDH 2001) II), Curtea consideră că nu este necesar să se decidă, în abstra, dacă să se demonstreze că trimiterea sa ar fi contrară articolului 3, în special cu privire la motivul că nu a prezentat documente care să demonstreze identitatea și originea sa, ar constitui, de asemenea, o încălcare a articolului 13. Pe scurt, Curtea concluzionează, în primul rând, că faptele materiale denunțate de reclamant au încetat să existe și, în al doilea rând, că calea de rectificare propusă de autoritățile elvețiene reclamantului constituie o redresare adecvată și suficientă a obiecțiilor sale. Având în vedere toate cele menționate anterior, Curtea concluzionează că cele două condiții de aplicare a articolului 37 (b) Convenției sunt îndeplinite în speță. În cele din urmă, nu există motive speciale pentru respectarea drepturilor omului garantate de Convenția nr. În aceste condiții, Curtea consideră că nici o sumă nu este datorată cu titlu de satisfacție echitabilă [art. 37 din Convenție, coroborat cu art. 43 alineatul (4) din Regulamentul Curții].În plus, Curtea nu consideră necesar să aloce o sumă cu titlu de cheltuieli și cheltuieli de judecată. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, decide să șteargă cererea de rol. André Wampach Christos Rozakis Grefier adjunct Președinte
Requête n
o
21010/08
présentée par Joe KAMACO
contre la Suisse
La Cour européenne des droits de l’homme (première section), siégeant le 7 janvier 2010 en une chambre composée de
:
Christos Rozakis,
président,
Anatoly Kovler,
Elisabeth Steiner,
Dean Spielmann,
Sverre Erik Jebens,
Giorgio Malinverni,
George Nicolaou,
juges,
et de André Wampach,
greffier adjoint de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 24 avril 2008,
Vu la mesure provisoire indiquée au gouvernement défendeur en vertu de l’article 39 du règlement de la Cour
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Joe Kamaco, est, selon ses dires, un ressortissant sierra-léonais, né en 1986 et résidant à Liestal (canton de Bâle-Campagne). Il est représenté devant la Cour par M
e
G.
Ehrler, avocat à Bâle.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
Selon les déclarations du requérant, il aurait quitté la Sierra Leone, en proie à la guerre, avec ses parents en 1991, à destination du Nigeria, où il aurait vécu jusqu’en 2006, année de son départ pour la Suisse.
Le 4 septembre 2006, le requérant soumit une demande d’asile pour des raisons de santé (grave insuffisance rénale et diabète), alléguant que le traitement nécessaire n’était disponible ni en Sierra Leone ni au Nigeria.
Après l’avoir entendu, l’Office fédéral des migrations déclara irrecevable sa demande le 12 octobre 2006, notamment au motif qu’il aurait essayé de dissimuler ses vraies origines en ne présentant pas des papiers d’identité dans le délai légal de 48 heures.
Le 20 octobre 2006, la Commission suisse de recours en matière d’asile rejeta un recours du requérant. Elle estima qu’à défaut de coopération de la part du requérant, elle ne pouvait pas vérifier si son expulsion était exécutable, compte tenu de l’incertitude sur le pays d’origine et de renvoi du requérant.
Le 1
er
mars 2007, l’Office fédéral des migrations rejeta une première demande de révision.
Le 21 mars 2007, le requérant soumit une nouvelle demande de révision, sur la base de rapports médicaux des 28 février et 8 mars 2007, ainsi que d’une carte d’identité et d’un certificat de naissance établis en Sierra Leone.
Le 23 mars 2007, l’Office fédéral des migrations informa le requérant qu’il n’entendait pas revenir sur sa décision du 1
er
mars 2007.
Le 17 avril 2007, l’Office des migrations du canton de Bâle-Campagne convoqua le requérant pour une entrevue visant à identifier son origine.
Le requérant soumit un rapport médical de la clinique universitaire de l’hôpital cantonal de Liestal (département de néphrologie) en date du 22
août 2007. Il en ressort que les fonctions rénales du requérant atteignaient maintenant un taux de 20
% des fonctions normales.
Le 31 mars 2008, le Tribunal administratif fédéral rejeta le recours du requérant. Il estima que l’identité du requérant n’était en l’espèce pas prouvée et que les documents fournis avaient été falsifiés. Partant, il n’était pas possible de vérifier si son renvoi était exécutable et il fallait partir d’une présomption qu’il était envisageable.
Il ressort d’un rapport médical de la clinique universitaire de l’hôpital cantonal de Liestal en date du 4 avril 2008 que les fonctions rénales du requérant se sont réduites encore davantage, atteignant à présent un taux de 19
% des fonctions normales. Il faut s’attendre à devoir procéder à un traitement par dialyse, au plus tard dans un ou deux ans. Un tel traitement devra intervenir trois fois par semaine pendant quatre heures, et cela impérativement dans un hôpital. Si un traitement par dialyse ne pouvait pas être pratiqué, le patient mourrait en l’espace de quelques jours.
Par un courrier du 25 juin 2008, l’avocat du requérant informa la Cour que l’Office fédéral des migrations a ouvert d’office une procédure de révision de la cause du requérant.
Par décision du 8 mai 2009, l’Office fédéral qualifia d’inexigible le renvoi du requérant, donnant ainsi suite à la demande de révision et prononçant l’admission provisoire de ce dernier en Suisse.
Invoquant l’article 3, le requérant faisait valoir qu’en cas d’expulsion, il serait exposé à des conditions atteignant le seuil de gravité prohibé par cette disposition, en raison de son mauvais état de santé (grave insuffisance rénale et diabète).
Les autorités internes ont déclaré irrecevables les recours intentés par le requérant contre son éloignement, au motif notamment qu’il n’a pas présenté des documents prouvant son identité et ses origines. Selon le requérant, l’impossibilité de prouver que son renvoi serait contraire à l’article 3, droit garanti de manière absolue, constituerait également une violation de l’article 13.
Le Gouvernement suisse estime que le requérant, après avoir été mis au bénéfice d’une admission provisoire en Suisse, ne court plus de risque d’expulsion. Partant, il invite la Cour à rayer la présente requête du rôle.
Le requérant soutient qu’il est encore victime d’une violation de l’article
13, en combinaison avec l’article 3 de la Convention. Par ailleurs, il demande l’octroi d’une satisfaction équitable de 5
000 CHF, ainsi que d’une somme de 12
344,70 CHF au titre de frais et dépens encourus pour la procédure devant les instances internes (4
142,50 CHF) et devant la Cour (8
202,20
CHF).
La Cour relève qu’il n’y a pas lieu d’examiner plus avant la requête introduite par le requérant pour les motifs suivants.
Elle rappelle qu’aux termes de l’article 37
§
1
b) de la Convention, elle peut, «
[à] tout moment de la procédure, (...) décider de rayer une requête du rôle lorsque les circonstances permettent de conclure (...) que le litige a été résolu (...)
». Pour pouvoir conclure à l’applicabilité au cas d’espèce de la disposition précitée, la Cour doit répondre à deux questions successives
: elle doit se demander, en premier lieu, si les faits dont les intéressés se plaignent directement persistent ou non, et, en second lieu, si les conséquences qui pourraient résulter d’une éventuelle violation de la Convention à raison de ces faits ont été effacées (
Pisano
c. Italie
[GC] (radiation), n
o
36732/97, §
42, 24 octobre 2002).
En l’espèce, cela revient tout d’abord à déterminer la persistance ou non d’un risque d’éloignement du requérant
; ensuite, il faut se pencher sur la question de savoir si les mesures prises par les autorités constituent une réparation adéquate des griefs du requérant (cf.,
mutatis mutandis
,
Chevanova c. Lettonie
(radiation) [GC], n
o
58822/00, §45, 7 décembre 2007).
S’agissant du cas d’espèce, la Cour rappelle que l’office fédéral des migrations a qualifié d’inexigible le renvoi du requérant, donnant ainsi suite à la demande de révision et prononçant l’admission provisoire de ce dernier en Suisse.
Dans ces conditions, celui-ci ne court actuellement pas un risque direct d’éloignement du territoire suisse et n’est plus menacé d’une atteinte à ses droits garantis par l’article 3 (cf.
mutatis mutandis, A.D. c. Suis
se (déc.), n
o
13531/03, 18 janvier 2005).
Dès lors, et eu égard au principe que l’article 13 n’entre en jeu que si les griefs invoqués en combinaison avec cette disposition s’avèrent au moins «
défendables
» au fins de l’article 13 (
Boyle et Rice c.
Royaume-Uni
, 27
avril 1988, § 52, série A n
o
131, et
Hilal c. Royaume-Uni
, n
o
‑
II), la Cour estime qu’il n’y a pas lieu de décider, dans l’abstrait, si l’impossibilité de prouver que son renvoi serait contraire à l’article 3, notamment au motif qu’il n’a pas présenté des documents prouvant son identité et ses origines, constituerait également une violation de l’article 13.
En résumé, la Cour conclut, tout d’abord, que les faits matériels dénoncés par le requérant ont cessé d’exister et, ensuite, que la voie de régularisation proposée par les autorités suisses au requérant constitue un redressement adéquat et suffisant de ses griefs.
Eu égard à tout ce qui précède, la Cour conclut que les deux conditions d’application de l’article 37
§
1
b) de la Convention sont remplies en l’espèce. Le litige à l’origine du présent grief peut donc actuellement être considéré comme «
résolu
», au sens de l’article
37
§
1
b) (
Pisano
, précité, §
49). Enfin, aucune raison particulière touchant au respect des droits de l’homme garantis par la Convention n’exige la poursuite de l’examen de la requête en vertu de l’article 37 § 1
in fine
.
Dans ces conditions, la Cour estime qu’aucun montant n’est dû au titre de satisfaction équitable (article 37 de la Convention, en combinaison avec l’article 43 § 4 du règlement de la Cour). Par ailleurs, la Cour n’estime pas nécessaire d’allouer une somme au titre de frais et dépens.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Décide
de rayer la requête du rôle.
André Wampach
Christos Rozakis
Greffier adjoint
Président