VAGNOLA S.P.A. & MADAT S.R.L. c. ITALIE

VAGNOLA S.P.A. & MADAT S.R.L. c. ITALIE (CtEDO, 2010)

SECȚIUNEA A DOUA

DECIZIE

PRIVIND ADMISIBILITATEA

cererei nr. 7653/04

prezentată de Vagnola S.P.A. & Madat S.R.L.

împotriva Italiei

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), ședând la 12 ianuarie 2010 în cameră compusă din:

Françoise Tulkens,

președintă,

Ireneu Cabral Barreto,

Vladimiro Zagrebelsky,

Danutė Jočienė,

Dragoljub Popović,

András Sajó,

Nona Tsotsoria,

judecători,

și Françoise Elens-Passos,

grefieră adjunctă de secțiune,

Având în vedere petiția menționată mai sus introdusă la 20 februarie 2004,

După ce a deliberat, pronunță decizia următoare:

PE FAPT

Prima reclamantă, Vagnola S.p.a., este o societate italiană cu sediul la Milano. A doua reclamantă, Madat S.r.l., este o societate italiană cu sediul la Roma. Prima reclamantă este asociata unică a celei de-a doua, din 30 mai 2000. Sunt reprezentate în fața Curții de Meșii G. Lavitola, L. Ghia și M.E. Cavalli, avocați la Roma.

A. Circumstanțele cauzei

Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de reclamante, pot fi rezumate după cum urmează.

Lucrările de construcție neconforme cu permisul și cererea de regularizare

La 30 august 1963, Madat S.r.l., proprietară a unui teren situat la Roma, a prezentat municipalității acestei orașe un proiect de construire a unei vile elaborat în conformitate cu planul urbanistic în vigoare și a solicitat permisul de construire.

Regulile de urbanisme în vigoare, în special planul teritorial și al peisajului al fostei căi Apiene (decretul Ministerului educației naționale din 11 februarie 1960), clasificau terenul în cauză ca „constructibil", deși situat într-o zonă supusă unor anumite restricții legate de conservarea peisajului și legate îndeaproape de intereul arheologic al site-ului (legea nr. 1497 din 29 iunie 1939, aplicabilă în sensul unui decret ministerial din 14 decembrie 1953).

La 22 septembrie 1964, municipalitatea Roma a acordat Madat S.r.l. permisul de construire (Prot. nr. 377 D), în conformitate cu avizul pozitiv al autorității naționale competente (sovraintendenza dei beni culturali).

Modificări au fost aduse proiectului original în timpul lucrărilor. În special, poziția clădirii pe teren a fost schimbată, subsolul a fost transformat în parter și o piscină cu vestiare au fost adăugate.

La 16 decembrie 1965, prin decret al Președintelui Republicii, planul general de urbanisme al orașului Roma a fost adoptat și terenul în cauză a fost inclus într-o zonă destinată creării de spații verzi (zona N).

În urma instituirii regiunilor prin decretul Președintelui Republicii nr. 616 din 24 iulie 1977, regiunea Latium a devenit autoritatea competentă în materie de conservare a peisajului.

La 10 martie 1986, Madat S.r.l. a solicitat municipalității Roma acordarea unui permis de regularizare (concessione in sanatoria) în sensul articolelor 31 și 32 ale legii nr. 47 din 28 februarie 1985. Aceste dispoziții prevedeau că orice construcție terminată înainte de 1 octombrie 1983 și neconformă cu permisul acordat putea fi regularizată, sub rezerva unui aviz pozitiv al administrației competente pentru imobilele situate în zone supuse restricțiilor (aree sottoposte a vincolo).

Prin ordinul ministrului patrimoniului cultural (Ministro dei beni culturali e ambientali) nr. 110034 din 23 februarie 1988, zona în cauză a fost declarată de interes arheologic deosebit de important (di interesse archeologico particolarmente importante). Astfel, ea a fost supusă dispozițiilor legii nr. 1089 din 1 iunie 1939 privitoare la conservarea patrimoniului artistic și istoric și în special puterii ministeriale de a impune restricții în vederea protejării patrimoniului arheologic.

Prin legea regională Latium nr. 66 din 10 noiembrie 1988, ea a fost inclusă în parcul regional al fostei căi Apiene.

La 21 octombrie 1988, Madat S.r.l. a solicitat avizul regiunii Latium cu privire la cererea ei de permis de regularizare. La 4 mai 1989, regiunea Latium a formulat un aviz pozitiv. Acest act nu a fost anulat de ministerul patrimoniului cultural în termenele prevăzute de lege.

Totuși, în urma supunerii terenului litigios dispozițiilor legii nr. 1089 din 1 iunie 1939 în materie de protecție a patrimoniului arqueologic, ministerul patrimoniului cultural a devenit autoritatea competentă să vegheze asupra tuturor măsurilor de protecție. Din aceste motive, municipalitatea Roma a invitat Madat S.r.l. să-i adreseze o nouă cerere de autorizare. Prin două avize, respectiv din 25 mai 1993 (Prot. nr. 9526) și din 17 august 1994 (Prot. nr. 7837/IU42), autoritățile naționale și locale ale ministerului patrimoniului cultural (respectiv Soprintendenza archeologica di Roma și Ufficio Centrale per i Beni Ambientali, Architettonici, Artistici e Storici di Roma), au refuzat autorizarea. Ele au estimat că lucrările realizate reprezentau o alterare gravă a peisajului și prejudiciau patrimoniul arqueologic, deși nu era posibil să se cuantifice prejudiciile cauzate.

Recursurile intentate de reclamante

La 11 noiembrie 1994, Madat S.r.l. a sesizat tribunalul administrativ regional (TAR) din Latium (R.G. nr. 16087/94), pentru a obține anularea celor două avize menționate.

Trei argumente au fost avansate. În primul rând, potrivit reclamantei, autorizația prevăzută de art. 32 al legii nr. 47/1985 nu era necesară pentru restricțiile impuse asupra bunului litigios după depunerea cererii de permis de regularizare. În cazul în cauză, acest principiu ar fi trebuit să se aplice la avizul ministerului patrimoniului cultural cu privire la restricțiile arqueologice.

În al doilea rând, reclamanta considera că motivul primului aviz era insuficient, întrucât refuzul se baza pe existența unui prejudiciu pur potențial patrimoniului arqueologic.

În sfârșit, ea denunța incompetența ministerului patrimoniului cultural de a hotărî asupra aspectelor de conservare a peisajului, chestiune care, după parerea ei, cădea exclusiv sub competența regiunii, care deja oferise deja avizul favorabil.

Prin decizie din 4 ianuarie 2000, TAR-ul din Latium a respins recursul reclamantei.

Cu privire la primul argument, TAR-ul hotărî că existența restricțiilor ce se opuneau acordării unui permis de regularizare trebuia considerată la momentul examinării cererii de autorizare, în aplicarea principiilor ordinare care guvernează activitatea administrativă, în special a principiului tempus regit actum, și ținând cont că o interpretare restrictivă a legilor de regularizare se impunea, având în vedere caracterul lor excepțional.

Cu privire la al doilea argument, TAR-ul judecă că decizia autorităților administrative era suficient motivată, din cauza naturii lucrărilor realizate și importanței arqueologice a zonei.

În sfârșitul, tribunalul notă că reclamanta renunțase la al treilea argument în decursul procedurii.

La 9 februarie 2001, Madat S.r.l. și Vagnola S.p.a., care cumpărase totalitatea acțiunilor sociale, au declarat apel în fața Consiliului de Stat, reluând în esență argumentele avansate în fața TAR-ului și în special pe cel rezultând din încălcarea articolului 32 al legii nr. 47/1985.

Prin hotărâre din 27 mai 2003, depusă la 22 august 2003, Consiliul de Stat a respins apelul.

Cu privire la primul argument, el consideră diferitele decizii adoptate în materie de către instanțele administrative și s-a conformat interpretării date de camera sa plenară în decizia nr. 20 din 22 iulie 1999. El subliniază, de asemenea, că în aceasta, camera plenară considerase argumentul potrivit căruia o asemenea soluție ar fi putut duce la un risc de inegalități în tratamentul cererilor în funcție de durata procedurilor administrative, încălcând principiile securității juridice și non-discriminării. El reaminti din acest motiv că sistemul juridic intern dispunea de instrumente prevăzând adoptarea de măsuri administrative în caz de nerespectare a obligațiilor de către autoritățile competente. Él confirma deci că în sensul articolului 32 al legii nr. 47/1985, autorizația autorității competente, în cazul în cauză ministerul patrimoniului cultural, era necesară ținând seama de noile limitări survenite după cererea de regularizare.

Cât privește al doilea argument, Consiliul de Stat observă că expresia folosită în primul aviz nu putea fi citită, așa cum pretendeau reclamantele, în sensul unei prejudicii potențiale patrimoniului arqueologic. Dimpotrivă, ea indica că din cauza interesului arqueologic al zonei în cauză, o daună putea fi presumată.

Cu privire la al treilea argument, Consiliul de Stat estimă că concurența competențelor regiunilor și ale Statului în materie de conservare a peisajului se aplica legilor de regularizare a construcțiilor. El observă că din aceasta rezulta că revine competenței statale să se substituie autorităților regionale în caz de nerespectare a obligațiilor și de a exercita un control asupra legalității acțiunilor lor. El subliniază, de asemenea, că faptul de a nu fi anulat autorizația acordată de regiunea Latium nu împiedica ministerul patrimoniului cultural, la cererea autorității locale competente, să se pronunțe asupra tuturor aspectelor situației factice care cădeau sub competența sa, inclusiv pe acelea legate de protecția peisajului.

Decizia finală de a refuza permisul de regularizare

Prin decizia nr. 189 din 30 mai 2005 a departamentului pentru amenajare teritorială (Dipartimento politiche della programmazione e pianificazione territoriale), municipalitatea Roma, ținând seama de desfășurarea recururilor administrative și de caracterul obligatoriu al avizului ministerului patrimoniului cultural, a respins cererea de permis de regularizare Madat S.r.l.

Construcția litigioas rămânea, în consecință, supusă aplicării sancțiunilor prevăzute de legea nr. 47/1985, și anume obligației de reface starea inițială, în conformitate cu proiectul original.

La moment, o asemenea măsură nu a fost ordonată.

B. Dreptul intern relevant

Protecția locurilor care pot fi considerate „site-uri naturale remarcabile" (bellezze naturali) este reglementată de legea nr. 1497 din 29 iunie 1939, care prevede dreptul pentru Stat de a impune „restricții de peisaj" (vincoli paesaggistici) activităților de urbanisme.

Printr-un decret ministerial din 14 decembrie 1953, zona fostei căi Apiene a fost integral supusă unei asemenea restricții. Din acest fapt, orice persoană dorind să construiască pe acest teritoriu trebuie să obțină nu doar permisul de construire în conformitate cu dispozițiile planului urbanistic, ci și autorizația prealabilă a autorității responsabile de protecția peisajului. Încălcarea acestor dispoziții poate fi sancționată fie prin demolarea construcțiilor ridicate abuziv, fie prin condamnarea de a plăti o „indemnizație" (indennità) echivalentă cu „prejudiciul cauzat" sau beneficiul obținut de călcător (art. 15 al legii nr. 1497 din 29 iunie 1939).

Prin decretul Președintelui Republicii nr. 616 din 24 iulie 1977, Statul a transferat regiunilor funcțiile administrative în materie de protecție a site-urilor naturale remarcabile.

Legea nr. 1089 din 1 iunie 1939 asigură protecția bunurilor cu valoare artistică sau istorică. art. 21 al acesteia, în părțile sale relevante, se citește:

„1. Ministrul [competent] are dreptul de a adopta (...) dispoziții având scopul de a preveni punerea în pericol a integrității, perspectivei și luminii, precum și a condițiilor de mediu și decor ale bunurilor imobile supuse dispozițiilor prezentei legi.

(...) ".

Legea nr. 47 din 28 februarie 1985, în reformarea unor aspecte ale materiei, prevedea posibilitatea regularizării, după plata unei sume, a anumitor construcții realizate anterior 1 octombrie 1983 în încălcare a normelor în materie de urbanisme. În particular, art. 32 al legii respective prevede că:

„(...) acordarea permisului sau autorizației de regularizare a lucrărilor realizate pe imobile supuse legilor nr. 1089 din 1 iunie 1939 [și] nr. 1497 din 29 iunie 1939 (...) este subordonată avizului favorabil al autorității competente să vegheze asupra compatibilității lucrării cu binele public protejat. În absența unui răspuns în termen de o sută optzeci de zile de la data primirii cererii de aviz, cerând poate contesta tăcerea-refuz (...).

"

art. 32 al legii nr. 1150 din 17 august 1942 (legea de urbanisme), în textul în vigoare la momentul realizării construcției litigioase, dispunea, în părțile sale relevante:

„primarul exercită un control asupra construcțiilor situate pe teritoriul municipal pentru a asigura conformitatea (...) cu modalitățile de execuție fixate în permisul de construire (...).

În caz de constatare a încălcării acestor (...) modalități de execuție, primarul ordonă suspendarea imediată a lucrărilor, sub rezerva dispozițiilor necesare pentru modificare sau refacere a stării inițiale (...). "

Sancțiunea administrativă a demolării construcțiilor abuzive a fost menținută de legile ulterioare care reglementează materia. În particular, art. 7 al legii nr. 47 din 28 februarie 1985, în părțile sale relevante, dispune:

„În cazul în care construcțiile sunt realizate în absența unui permis de construire sau în încălcare al acestuia (...), primarul trebuie să ordoneze demolarea acestora.

În cazul în care persoana responsabilă de încălcarea regulilor de urbanisme nu procedează la demolarea (...), proprietatea construcției și a terenului (...) este transferată fără cheltuieli municipalității (...)

Construcția astfel dobândită în patrimoniul municipalității trebuie demolată pe cheltuiala persoanei care a încălcat regulile de urbanisme (...)

În cazul în care demolarea nu a fost deja efectuată, judecătorul care emite o sentință de condamnare (...) o ordonează. "

PLÂNGERILE

ÎN DREPT

I. PRIVIND PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 1 AL PROTOCOLULUI NR. 1

Reclamantele se plâng de faptul că autoritățile publice au refuzat să autorizeze acordarea unui permis de construire de regularizare și în special de faptul că refuzul a fost bazat pe limitări – tindând spre protecția patrimoniului arqueologic – impuse atunci când cererea de regularizare fusese deja depusă la autoritățile municipale. Reclamantele stigmatizează efectul, după parerea lor retroactiv, al dispozițiilor administrative aplicate în caz, și lentoarea administrativă. Ele invocă încălcarea articolului 1 al Protocolului nr. 1, care este redactat după cum urmează:

„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Niciun nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și principiile generale ale dreptului internațional.

Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului pe care Statele îl au de a introduce în vigoare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau a amenzilor.

"

Curtea constată de îndată că, prima reclamantă (Vagnola S.p.a.) fiind asociata unică a celei de-a doua (Madat S.r.l.), nu există risc de interese concurente sau de divergență de opinii între ele, care sunt, de surcroiu, administrate de același administrator. În situații similare, ea deja a concluzionat asupra posibilității pentru un reclamant, acționar unic, să se pretindă victimă a actelor dăunătoare societății sale (SC Marolux S.r.l. și Jacobs c. România, nr. 29419/02, § 41, 21 februarie 2008, Ankarcona c. Suedia (decizie), nr. 35178/97, CEDO 2000-IV, a contrario, F. Santos Lda. și Maria José Fachadas c. Portugalia (decizie), nr. 49020/99, CEDO 2000-X).

Cât privește aplicabilitatea articolului invocat, chestiunea trebuie analizată mai întâi sub aspectul existenței unui „bun" protejat de prima parte a articolului 1 al Protocolului nr. 1.

Această noțiune are o sferă de aplicare autonomă care nu se limitează la proprietatea bunurilor corporale și care este independentă de calificări formale ale dreptului intern: anumite alte drepturi și interese constituind active pot fi considerate și „drepturi patrimoniale" și deci „bunuri" în sensul acestei dispoziții. În fiecare cauză, este important să se examineze dacă circumstanțele, considerate în ansamblul lor, au făcut reclamantul titular al unui interes substanțial protejat de art. 1 al Protocolului nr. 1 (Iatridis c. Grecia [MC], nr. 31107/96, § 54, CEDO 1999-II; Beyeler c. Italia [MC], nr. 33202/96, § 100, CEDO 2000-I, Öneryıldız c. Turcia [MC], nr. 48939/99, § 124, CEDO 2004-XII).

De altfel, noțiunea de „bunuri" nu se limitează la „bunurile actuale" și poate, de asemenea, acoperi valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în virtutea cărora reclamantul poate pretinde să aibă cel puțin o speranță legitimă și rezonabilă de a obține bucuria efectivă a unui drept de proprietate (Pressos Compania Naviera S.A. și altii c. Belgia, hotărâre din 20 noiembrie 1995, seria A nr. 332, p. 21, § 31; Prințul Hans-Adam II de Liechtenstein c. Germania [MC], nr. 42527/98, § 83, CEDO 2001-VIII). Speranța legitimă de a putea continua să se bucure de bun trebuie să se bazeze pe o „bază suficientă în dreptul intern" (Kopecky c. Slovacia, nr. 44912/98, § 52, CEDO 2004-IX).

Curtea estimează, în primul rând, că posesia unei construcții realizate în mod neconform cu regulile și prescripțiile de urbanisme și destinată, conform dreptului intern, demolării în măsura necesară pentru a o aduce în conformitate cu acestea, nu constituie în sine un bun actual susceptibil să se bucure de protecție oferită de articolul în cauză.

Totuși, Curtea trebuie să analizeze în fiecare cauză dacă circumstanțe factice particulare, și în special atitudinea autorităților publice față de existența situației ilegale, pot totuși determina recunoașterea unui interes patrimonial destul de important pentru a constitui un „bun" în sensul articolului 1 al Protocolului nr. 1 (Hamer c. Belgia, nr. 21861/03, CEDO 2007-...(extrase), § 76 și Öneryıldız, precitată, § 126).

Curtea trebuie mai întâi să se gândească dacă reclamantele aveau o „speranță legitimă" de a obține regularizarea construcției în sensul articolului 32 al legii nr. 47/1985 (condono edilizio). Curtea notează că acordarea permisului de regularizare era deja de la început condiționată de un aviz favorabil al autorității competente să vegheze asupra compatibilității lucrării cu binele public protejat. Era, la acea vreme, regiunea Latium, cu privire la protecția peisajului. La 23 februarie 1988, zona în cauză a fost supusă unor restricții suplimentare tindând spre protecția patrimoniului arqueologic și ministerul patrimoniului cultural a devenit autoritatea competentă să vegheze asupra aplicării tuturor măsurilor de protecție.

Curtea notează, de surcroiu, că atât avizul favorabil al regiunii Latium din 4 mai 1989, cât și cererea Madat S.r.l. din 21 octombrie 1988 tindând spre desfacere, au survenit după supunerea construcției litigioase noilor restricții. Din aceasta rezulta că acordarea permisului era supusă unor condiții. Contrar celor ce reclamantele susțin, acest fapt nu saurait fi imputat unor întârzieri legate de activitatea administrației.

Prin urmare, reclamantele nu puteau conta pe existența unei speranțe legitime, chiar și sprijinindu-se pe dispozițiile legii de regularizare.

Curtea notează, totuși, că o anumită inerție a caracterizat demersurile autorităților interne cu privire la situația litigioas. Autoritățile publice au luat cunoștință de faptul infracțional în 1986, în urma cererii de regularizare. Totuși, situația de incertitudine cu privire la perspective ale acesteia nu s-a încheiat decât ca urmare a deciziei definitive a Consilului de Stat din 2003, care a respins recursul reclamantelor împotriva refuzului de aviz favorabil dat în 1994. Nichidmai mai puțin, municipalitatea Roma a așteptat încă doi ani înainte de a refuza permisul cerut de reclamante. După aceea, autoritățile, în plină cunoaștere a existenței infracțiunii, au încă lăsat să curgă o perioadă de patru ani fără a lua măsurile care s-impuneau conform dispozițiilor legislației relevante.

Curtea deja a abordat în jurisprudența sa chestiunea protecției oferite de art. 1 al Protocolului nr. 1 construcțiilor ridicate în încălcare a legilor și dispozițiilor de urbanisme, dar din care reclamantele se bucurau de mult timp. Curtea subliniază, totuși, diferența dintre prezenta cauză și cauza Hamer c. Belgia (precitată). În cea din urmă, unde reclamanta se plângea de demolarea casei sale, pentru a determina dacă exista un bun susceptibil de protecție, Curtea atașă o importanță decisivă faptului că autoritățile statale toleraseră situația ilegală, având, de exemplu, perceput impozite pe casa litigioas, fără totuși a acționa timp de paisprezece ani (Hamer c. Belgia, precitată, § 76).

În prezenta cauză, Curtea constată mai întâi că măsura ai cărei efect retroactiv reclamantele îl denunță este clasificarea terenului lor ca zonă de interes arqueologic prin ordinul ministrului patrimoniului cultural (Ministro dei beni culturali e ambientali) nr. 110034 din 23 februarie 1988, în sensul articolului 21 al legii nr. 1089 din 1 iunie 1939, celelalte acte în cauză fiind doar consecințe ale acestuia.

Curtea nu are nicio îndoială cu privire la legitimitatea scopului urmărit de măsura litigioas: protecția unei zone cu valoare arqueologic importantă intră bine în interesul general în sensul paragrafului 2 al articolului 1 al Protocolului nr. 1. Sub acest aspect, Curtea reitera că necesitatea protejării patrimoniului arqueologic reprezintă o exigență fundamentală, și aceasta în special într-o țară care găzduiește o parte considerabilă a patrimoniului archeologic mondial (Longobardi și alții c. Italia (decizie), nr. 7670/03, 26 iunie 2007).

Cât privește necesitatea acesteia, Curtea nu este convinsă, la lumina celor de mai sus, că comportamentul autorităților publice ar fi putut genera la reclamante impresia de a fi scutiți de aplicarea sancțiunilor prevăzute de lege, și în special de o ordonanță de refacere a stării inițiale (Hamer c. Belgia, precitată, § 85). De altfel, departe de a suferi o pagubă, reclamantele au profitat de inerția autorităților publice, în particular prin bucurarea, pentru o perioadă prelungită, a unui imobil altfel destinat parțialei demolări.

În aceste circumstanțe Curtea este de părere că, chiar și presupunând că a existat o toleranță din partea autorităților publice față de faptul infracțional susceptibil de a genera protecția oferită de art. 1 al Protocolului nr. 1, un echilibru corect a fost menținut între cerințele interesului general și imperativele salvgardării drepturilor fundamentale ale individului, ținând seama de marjă largă de apreciere de care se bucură Statele în materie de protecție a patrimoniului arqueologic.

Din aceasta, această parte a cererei trebuie declarată inadmisibilă pentru lipsă flagrantă de temei, în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 al Convenției.

II. PRIVIND PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 6 § 1 AL CONVENȚIEI

Reclamantele se plâng, de asemenea, de încălcarea dreptului la un proces echitabil, estimând că Consilul de Stat în hotărârea sa din 27 mai 2003 nu ar fi examinat în substanță al doilea motiv de apel. Ele invocă art. 6 § 1 al Convenției, redactat după cum urmează în părțile sale relevante:

„Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie judecată în mod echitabil (...) într-un termen rezonabil, de către un tribunal (...), care va decide (...) asupra unor contestații privind drepturile și obligațiile sale de caracter civil (...)

"

Curtea nu consideră necesar să examineze chestiunea de a ști dacă acest grief a fost formulat în termen de șase luni de la data deciziei interne definitive pentru că, în orice caz, trebuie declarată inadmisibilă din motivul următor.

Ea reamintește că potrivit articolului 19 al Convenției, Curtea este doar competentă să asigure respectarea Convenției. Sub această calitate, ea nu este deci competentă nici să examineze o cerere privind erorile de fapt sau drept presupus comise de o instanță internă (García Ruiz c. Spania [MC], nr. 30544/96, § 29, CEDO 1999-I), nici să hotărască dacă faptele au sau nu au fost corect stabilite de tribunalele naționale. Revine în primul rând autorităților naționale și în special curților și tribunalelor, special calificate în materie, să interpreteze și să aplice dreptul intern (Schenk c. Elveția, hotărâre din 12 iulie 1988, seria A nr. 140, p. 29, § 45). Sarcina Curții se limitează la verificarea dacă deciziile litigioase au fost luate în respactarea garanțiilor enunțate în art. 6 al Convenției și nu sunt înzestrate de arbitrar. Nu poate aprecia ea însăși elementele de fapt care au condus o instanță națională să adoptă o hotărâre mai degrabă decât o alta, altfel, ea s-ar ridica la judecător de a treia sau a patra instanță și ar încălca limitele misiei sale (Kemmache c. Franța (nr. 3), hotărâre din 24 noiembrie 1994, seria A nr. 296-C, p. 88, § 44).

În prezenta cauză, textul deciziei adoptate de Consilul de Stat nu permite de a constata niciun manquement la art. 6 § 1 al Convenției pe terenul dreptului la un "proces echitabil", reclamantele având posibilitatea de a-și susține argumentele. De surcroiu, nu rezultă din decizia contestată că Consilul de Stat ar fi greșit din arbitrar în a respinge cererea reclamantelor și în special al doilea motiv de apel. De fapt, reclamantele contestă desfășurarea recursului lor în fața Consilului de Stat și Curtea nu poate sta ca judecător de a treia sau a patra instanță.

Rezultă că grievul este evident neîntemeiat și trebuie declarate inadmisibil pentru lipsă flagrantă de temei, în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 al Convenției.

Din aceste motive, Curtea, cu unanimitate,

Declară

petiția inadmisibilă.

Françoise Elens-Passos

Françoise Tulkens

Grefieră adjunctă

Președintă

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

7653/04

présentée par Vagnola S.P.A. & Madat S.R.L.

contre l’Italie

La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant le 12 janvier 2010 en une chambre composée de

:

Françoise Tulkens,

présidente,

Ireneu Cabral Barreto,

Vladimiro Zagrebelsky,

Danutė Jočienė,

Dragoljub Popović,

András Sajó,

Nona Tsotsoria,

juges,

et de Françoise Elens-Passos,

greffière adjointe de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 20 février 2004,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

La première requérante, Vagnola S.p.a., est une société italienne ayant son siège à Milan. La deuxième requérante, Madat S.r.l., est une société italienne ayant son siège à Rome. La première requérante est l’unique associée de la deuxième, depuis le 30 mai 2000. Elles sont représentées devant la Cour par M

es

G. Lavitola, L. Ghia et M.E. Cavalli, avocats à Rome.

A. Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les requérantes, peuvent se résumer comme suit.

Les travaux de construction non conformes au permis et la demande de régularisation

Le 30 août 1963, Madat S.r.l., propriétaire d’un terrain sis à Rome, présenta à la municipalité de cette ville un projet de construction d’une villa élaboré conformément au plan d’urbanisme en vigueur et demanda le permis de construire.

Les règles d’urbanisme en vigueur, notamment le plan du territoire et du paysage de l’ancienne voie Appienne (décret du Ministre de l’éducation nationale du 11 février 1960), classifiaient le terrain concerné comme «

constructible

», bien que situé dans un zone soumise à certaines contraintes relatives à la sauvegarde du paysage et liées étroitement à l’intérêt archéologique du site (loi n

o

1497 du 29

juin

1939, applicable au sens d’un décret ministériel du 14 décembre

1953).

Le 22 septembre 1964, la municipalité de Rome octroya à Madat S.r.l. le permis de construire (Prot. n

o

377 D), conformément à l’avis positif de l’autorité nationale compétente (

sovraintendenza dei beni culturali

).

Des modifications furent apportées au projet originaire pendant les travaux. Notamment, la position du bâtiment fut changée sur le terrain, le sous-sol fut transformé en rez-de-jardin et une piscine avec vestiaires y furent ajoutés.

Le 16 décembre 1965, par un décret du Président de la République, le plan général d’urbanisme de la ville de Rome fut adopté et le terrain en question fut inclus dans une zone destinée à la création d’espaces verts (zone N).

Suite à l’institution des régions par le décret du Président de la République n

o

616 du 24

juillet

1977, la région Latium devint l’autorité compétente en matière de sauvegarde du paysage.

Le 10 mars 1986, Madat S.r.l. demanda à la municipalité de Rome l’octroi d’un permis de régularisation (

concessione in sanatoria

) au sens des articles 31 et 32 de la loi n

o

47 du 28

février

er

octobre

1983 et non conforme au permis délivré pouvait être régularisée, sous réserve d’avis positif par

l’administration compétente pour les immeubles situés dans des zones soumises à contraintes (

aree sottoposte a vincolo

).

Par l’arrêté du ministre du Patrimoine culturel (

Ministro dei beni culturali e ambientali

) n

o

110034 du 23 février 1988, la zone en question fut déclarée d’intérêt archéologique particulièrement important (

di interesse archeologico particolarmente importante

). Ainsi, elle fut soumise aux dispositions de la loi n

o

1089 du 1

er

juin 1939 relative à la sauvegarde du patrimoine artistique et historique et notamment au pouvoir ministériel d’imposer des contraintes en vue de la protection du patrimoine archéologique.

Par la loi régionale du Latium n

o

66 du 10

novembre

1988, elle fut incluse dans le parc régional de l’ancienne voie Appienne.

Le 21

octobre

1988, Madat S.r.l. demanda l’avis de la région Latium quant à sa demande de permis de régularisation. Le 4

mai

1989, la région Latium formula un avis positif. Cet acte ne fut pas annulé par le ministère du Patrimoine culturel dans les délais prévus par la loi.

Toutefois, suite à l’assujettissement du terrain litigieux aux dispositions de la loi n

o

1089 du 1

er

juin 1939 en matière de protection du patrimoine archéologique, le ministère du Patrimoine culturel était devenu l’autorité compétente à veiller sur l’ensemble des mesures de protection. Par conséquent, la municipalité de Rome invita Madat S.r.l. à lui adresser une nouvelle demande d’autorisation. Par deux avis, respectivement du 25

mai

1993 (Prot. n

o

9526) et du 17 août 1994 (Prot. n

o

7837/IU42), les autorités nationale et locale du ministère du Patrimoine culturel (respectivement

Soprintendenza archeologica di Roma

et

Ufficio Centrale per i Beni Ambientali, Architettonici, Artistici e Storici di Roma

), refusèrent l’autorisation. Ils estimèrent que les travaux réalisés représentaient une grave altération du paysage et portaient atteinte au patrimoine archéologique, bien qu’il ne fût pas possible de quantifier les préjudices causés.

Le 11 novembre 1994, Madat S.r.l. saisit le tribunal administratif régional (TAR) du Latium (R.G. n

o

16087/94), afin d’obtenir l’annulation des deux avis mentionnées.

Trois arguments furent avancés. D’abord, selon la requérante, l’autorisation prévue par l’article 32 de la loi n

o

47/1985 n’était pas nécessaire pour les contraintes imposées sur le bien litigieux après le dépôt de la demande d’un permis de régularisation. Dans le cas d’espèce, ce principe aurait dû s’appliquer à l’avis du ministère du Patrimoine culturel par rapport aux contraintes archéologiques.

Deuxièmement, la requérante estimait que le motif du premier avis était insuffisant, puisque le refus se fondait sur l’existence d’un dommage purement potentiel au patrimoine archéologique.

Enfin, elle dénonçait l’incompétence du ministère du Patrimoine culturel à statuer sur les aspects de sauvegarde du paysage, question qui, selon elle, relevait exclusivement de la compétence de la région, qui d’ailleurs avait déjà donné son avis favorable

Par une décision du 4 janvier 2000, le TAR du Latium rejeta le recours de la requérante.

Sur le premier argument, le TAR décida que l’existence de contraintes s’opposant à l’octroi d’un permis de régularisation devait être considérée au moment de l’examen de la requête d’autorisation, en application des principes ordinaires régissant l’activité administrative, notamment du principe

tempus regit actum

, et en tenant compte qu’une interprétation restrictive des lois de régularisation s’imposait, vu leur caractère exceptionnel.

Sur le deuxième argument, le TAR jugea que la décision des autorités administratives était suffisamment motivée, en raison de la nature des travaux réalisés et de l’importance archéologique de la zone.

Enfin, le tribunal releva que la requérante avait renoncé au troisième argument au cours de la procédure.

Le 9 février 2001, Madat S.r.l. et Vagnola S.p.a., qui en avait acheté la totalité des parts sociales, interjetèrent appel devant le Conseil d’État, en reprenant pour l’essentiel les arguments avancés devant le TAR et notamment celui déduit de la violation de l’article 32 de la loi n

o

47/1985.

Par un jugement du 27

mai

2003, déposé le 22 août 2003, le Conseil d’État rejeta l’appel.

Sur le premier argument, il considéra les différentes décisions adoptées en la matière par les juridictions administratives et se conforma à l’interprétation donnée par sa chambre plénière dans la décision n

o

20 du 22

juillet 1999. Il souligna aussi que, dans celle-ci, la chambre plénière avait considéré l’argument selon lequel une telle solution aurait pu entraîner un risque de disparités de traitement des requêtes en fonction de la durée des procédures administratives, méconnaissant les principes de sécurité juridique et de non discrimination. Il rappela à ce propos, que le système juridique interne disposait d’instruments prévoyant l’adoption de mesures administratives en cas de manquement des autorités compétentes. Il confirma ainsi qu’au sens de l’article 32 de la loi n

o

47/1985, l’autorisation de l’autorité compétente, en l’espèce le ministère du Patrimoine culturel, était nécessaire eu égard aux nouvelles limitations survenues après la demande de régularisation.

Quant au deuxième argument, le Conseil d’État observa que l’expression utilisée dans le premier avis ne pouvait pas se lire, comme les requérantes le prétendaient, dans le sens de l’existence d’un préjudice éventuel au patrimoine archéologique. Au contraire, elle indiquait qu’en raison de l’intérêt archéologique

de la zone en question, un dommage pouvait se présumer.

Sur le troisième argument, le Conseil d’État estima que le concours des compétences des régions et de l’État en matière de sauvegarde du paysage s’appliquait aux lois de régularisation des constructions. Il observa qu’il relevait, par conséquent, de la compétence étatique de se substituer aux autorités régionales en cas de manquement et d’exercer un contrôle sur la légitimité de leurs actions. Il souligna aussi que le fait de ne pas avoir annulé l’autorisation octroyée par la région Latium n’empêchait pas le ministère du Patrimoine culturel, de se prononcer, à la demande de l’autorité locale compétente, sur tous les aspects de la situation factuelle qui relevaient de sa compétence, y inclus ceux relatifs à la protection du paysage.

Par la décision n

o

189 du 30

mai

2005 du département de l’aménagement du territoire (

Dipartimento politiche della programmazione e pianificazione territoriale

), la municipalité de Rome, eu égard à l’issue des recours administratifs et au caractère contraignant de l’avis du ministère du Patrimoine culturel, rejeta la demande de permis de régularisation de Madat S.r.l.

La construction litigieuse demeurait, par conséquent, soumise à l’application des sanctions prévues aux termes de la loi n

o

47/1985, à savoir à l’obligation de remise en état des lieux, conformément au projet originaire.

À présent, une telle mesure n’a pas été ordonnée.

B. Le droit interne pertinent

La protection des lieux pouvant être considérés comme «

sites naturels remarquables » (

bellezze naturali

) est réglementée par la loi n

o

1497 du 29

juin 1939, qui prévoit le droit pour l’État d’imposer des «

contraintes de paysage

» (

vincoli paesaggistici

) aux activités d’urbanisme.

Par un décret ministériel du 14 décembre

1953, la zone de l’ancienne voie Appienne a été entièrement soumise à pareille contrainte. De ce fait, toute personne désirant construire sur ce territoire doit obtenir non seulement le permis de construire conformément aux dispositions du plan d’urbanisme, mais aussi l’autorisation préalable de l’autorité chargée de la protection du paysage. La violation de ces dispositions peut être sanctionnée soit par la démolition des ouvrages édifiés abusivement soit par la condamnation à verser une «

indemnité

» (

indennità

) équivalente au «

préjudice causé

» ou au bénéfice obtenu par le contrevenant (article 15 de la loi n

o

1497 du 29 juin 1939).

Par le décret du Président de la République n

o

616 du 24 juillet 1977, l’État a transféré aux régions les fonctions administratives en matière de protection des sites naturels remarquables.

La loi n

o

1089 du 1

er

juin 1939 assure la protection des biens ayant une valeur artistique ou historique. Son article 21, en ses parties pertinentes, se lit

:

«

(...) ».

o

47 du 28 février 1985 relative à la régularisation des abus en matière d’urbanisme

La loi n

o

47 du 28 février 1985, en réformant certains aspects de la matière, prévoyait la possibilité de régulariser, suite au paiement d’une somme, certaines constructions réalisées antérieurement au 1

er

octobre 1983 en violation des normes en matière d’urbanisme. Notamment, l’article 32 de ladite loi prévoit que

«

(...) l’octroi du permis ou de l’autorisation de régularisation des œuvres réalisées sur des immeubles assujettis aux lois n

o

1089 du 1

er

juin 1939 [et] n

o

1497 du 29 juin 1939 (...) est subordonné à l’avis favorable de l’autorité compétente à veiller sur la compatibilité de l’œuvre avec le bien publique protégé. À défaut de réponse dans un délai de cent quatre-vingts jours à compter de la date de réception de la requête d’avis, le requérant peut contester le silence-refus (...).

»

L’article 32 de la loi n

o

1150 du 17 août 1942 (loi d’urbanisme), dans le texte en vigueur au moment de la réalisation de la construction litigieuse, disposait, dans ses parties pertinentes

:

«

le maire exerce un contrôle sur les constructions situées dans le territoire municipal pour en assurer la conformité (...) aux modalités d’exécution fixées dans le permis de construire (...).

En cas de constat de violation desdites (...) modalités d’exécution, le maire ordonne la suspension immédiate des travaux, sous réserve des dispositions nécessaires pour la modification ou la remise en état des lieux

(...). »

La sanction administrative de la démolition des constructions abusives a été maintenue par les lois successives régissantes la matière. Notamment, l’article 7 de la loi n

o

47 du 28 février 1985, dans ses parties pertinentes, dispose

:

«

Dans le cas où des constructions sont réalisées en l’absence d’un permis de construire ou en violation de celui-ci (...), le maire doit en ordonner la démolition.

Dans le cas où la personne responsable de la violation des règles d’urbanisme ne procède pas à la démolition (...), la propriété de la construction et du terrain (...) est transférée sans frais à la municipalité (...)

La construction ainsi acquise au patrimoine de la municipalité doit être démolie aux frais de la personne ayant violé les règles d’urbanisme (...)

Dans le cas où la démolition n’a pas été déjà effectuée, le juge qui émet un jugement de condamnation (...) l’ordonne. »

GRIEFS

o

1, les requérantes se plaignent du fait que le classement de leur terrain en zone d’intérêt archéologique ait empêché l’octroi d’un permis de construire de régularisation, qui avait été demandé auparavant. Elles stigmatisent l’effet rétroactif des dispositions administratives appliquées en l’espèce et les lenteurs administratives. À titre subsidiaire, elles estiment que l’application de la sanction de la démolition constituerait une sanction disproportionnée, eu égard aussi au manque de toute indemnisation.

§

1 de la Convention, les requérantes se plaignent aussi de la violation du droit à un procès équitable, estimant que le Conseil d’État dans son jugement du 4 janvier 2000, n’aurait pas examiné au fond le deuxième motif d’appel.

EN DROIT

I. SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 1 DU PROTOCOLE N

o

1

Les requérantes se plaignent du fait que les autorités publiques aient refusé d’autoriser l’octroi d’un permis de construire de régularisation et, notamment, du fait que ce refus était fondé sur des limitations – tendant à la protection du patrimoine archéologique – imposées alors que la demande de régularisation avait déjà été déposée auprès des autorités municipales. Les requérantes stigmatisent l’effet selon eux rétroactif des dispositions administratives appliquées en l’espèce, ainsi que les lenteurs administratives. Elles allèguent la violation de l’article 1 du Protocole n

o

1, qui est ainsi libellé

:

«

Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.

Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.

»

La Cour constate d’emblée que, la première requérante (Vagnola S.p.a.) étant l’unique associée de la deuxième (Madat S.r.l.), il n’y a pas de risque d’intérêts concurrents ou de divergence d’opinion entre les deux, qui sont de surcroît administrées par le même administrateur. Dans des situations similaires, elle a déjà conclu à la possibilité pour un requérant, actionnaire

unique, de se prétendre victime des actes dommageables à sa société (

SC Marolux S.r.l. et Jacobs c. Roumanie

, n

o

29419/02, § 41, 21 février 2008,

Ankarcona c. Suède

(déc.), n

o

35178/97, CEDH 2000-IV,

a

contrario

,

F.

Santos Lda. et Maria José Fachadas c. Portugal

((déc.), n

o

49020/99, CEDH 2000-X).

Quant à l’applicabilité de l’article invoqué, la question doit s’analyser d’abord sous l’angle de l’existence d’un «

bien

» protégé par la première partie de l’article 1 du Protocole n

o

1.

Cette notion a une portée autonome qui ne se limite pas à la propriété de biens corporels et qui est indépendante des qualifications formelles du droit interne

: certains autres droits et intérêts constituant des actifs peuvent aussi passer pour des «

droits patrimoniaux

» et donc des «

biens

» aux fins de cette disposition. Dans chaque affaire, il importe d’examiner si les circonstances, considérées dans leur ensemble, ont rendu le requérant titulaire d’un intérêt substantiel protégé par l’article 1 du Protocole n

o

1 (

Iatridis c. Grèce

[GC], n

o

31107/96, § 54, CEDH 1999

‑

II

;

Beyeler c. Italie

[GC], n

o

33202/96, § 100, CEDH 2000-I,

Öneryıldız c

.

Turquie

[GC], n

o

48939/99, § 124, CEDH 2004-XII).

Par ailleurs, la notion de «

biens

» ne se limite pas aux «

biens actuels

» et peut également recouvrir des valeurs patrimoniales, y compris des créances, en vertu desquelles le requérant peut prétendre avoir au moins une espérance légitime et raisonnable d’obtenir la jouissance effective d’un droit de propriété (

Pressos Compania Naviera S.A. et autres c. Belgique

, arrêt du 20 novembre 1995, série A n

o

332, p. 21, §

31

;

Prince Hans-Adam II de Liechtenstein c. Allemagne

[GC], n

o

42527/98, §

83, CEDH 2001-VIII). L’espérance légitime de pouvoir continuer à jouir du bien doit reposer sur une «

base suffisante en droit interne

» (

Kopecky c. Slovaquie

, n

o

44912/98, § 52, CEDH 2004-IX).

La Cour estime, en premier lieu, que la possession d’une construction réalisée de manière non conforme aux règles et aux prescriptions d’urbanisme et destinée, selon le droit interne, à la démolition dans la mesure nécessaire à la rendre conforme à celles-ci, ne constitue pas en soi un bien actuel susceptible de jouir de la protection offerte par l’article en question.

Cependant, la Cour doit analyser dans chaque affaire si des circonstances de fait particulières, et notamment l’attitude des autorités publiques envers l’existence de la situation illégale, peuvent néanmoins avoir déterminé la reconnaissance d’un intérêt patrimonial suffisamment important pour constituer un «

bien

» au sens de l’article

1 du Protocole n

o

1 (

Hamer c.

Belgique

, n

o

21861/03, CEDH 2007

‑

... (extraits), §

76 et

Öneryıldız

,

précité, § 126).

La Cour doit d’abord se pencher sur la question de savoir si les requérantes avaient une «

espérance légitime

» d’obtenir la régularisation de la construction au sens de l’article 32 de la loi n

o

47/1985 (

condono edilizio

). La Cour relève que l’octroi du permis de régularisation était dès le début conditionné à un avis favorable de l’autorité compétente à veiller sur la compatibilité de l’œuvre avec le bien public protégé. Il s’agissait, à l’époque, de la région Latium, par rapport à la protection du paysage. Le 23 février 1988, la zone en question fut soumise à des contraintes supplémentaires visant à la protection du patrimoine archéologique et le ministère du Patrimoine culturel devint l’autorité compétente à veiller sur l’application de l’ensemble des mesures de protection.

La Cour note de surcroît que tant l’avis favorable de la région Latium du 4 mai

1989, que la demande de Madat S.r.l. du 21

octobre

1988 visant à sa délivrance, intervinrent après l’assujettissement de la construction litigieuse aux nouvelles contraintes. Dés lors, l’octroi du permis était soumis à des conditions. Contrairement à ce que les requérants affirment, ce fait ne saurait s’imputer à des retards liés à l’activité de l’administration.

Par conséquent, les requérantes ne pouvaient pas compter sur l’existence d’une espérance légitime, même en s’appuyant sur les dispositions de la loi de régularisation.

La Cour relève, néanmoins, qu’une certaine inertie a caractérisé les démarches des autorités internes vis-à-vis de la situation litigieuse. Les autorités publiques ont pris connaissance du fait infractionnel en 1986, suite à la demande de régularisation. Pourtant, la situation d’incertitude quant aux perspectives de celle-ci n’a pris fin qu’à la suite de la décision définitive du Conseil d’État de 2003, qui a rejeté le recours des requérantes contre le refus d’avis favorable donné en 1994. Néanmoins, la municipalité de Rome a attendu encore deux ans avant de refuser le permis demandé par les requérants. Par la suite, les autorités, en pleine connaissance de l’existence de l’infraction, ont encore laissé s’écouler une période de quatre ans sans prendre les mesures qui s’imposaient selon les dispositions de la législation pertinente.

La Cour a déjà abordé dans sa jurisprudence la question de la protection offerte par l’article

1 du Protocole n

o

1 à des constructions bâties en violation des lois et des dispositions d’urbanisme, mais dont les requérants jouissaient depuis longtemps. La Cour souligne, néanmoins la différence entre la présente affaire et l’affaire

Hamer c. Belgique

(précité). Dans cette-dernière, où la requérante se plaignait de la démolition de sa maison, afin de déterminer s’il y avait un bien susceptible de protection, la Cour a attaché une importance décisive au fait que les autorités étatiques avaient toléré la situation illégale, ayant à titre d’exemple perçu des impôts sur la maison litigieuse, sans pourtant agir pendant la période de temps considérable de vingt-sept ans (

Hamer c. Belgique

, précité, § 76).

En l’espèce, la Cour constate d’abord que la mesure dont les requérantes dénoncent l’effet rétroactif est le classement de leur terrain en zone d’intérêt archéologique par l’arrêté du ministre du Patrimoine culturel (

Ministro dei beni culturali e ambientali

) n

o

110034 du 23 février 1988, au sens de l’article 21 de la loi n

o

1089 du 1

er

juin 1939, les autres actes concernés n’étant que des conséquences de celui-ci.

La Cour n’a aucun doute quant à la légitimité du but poursuivi par la mesure litigieuse

: la protection d’une zone ayant une valeur archéologique importante

rentre

bien dans l’intérêt général au sens du paragraphe 2 de l’article 1 du Protocole n

o

Longobardi et autres c. Italie

(déc.), n

o

7670/03, 26

juin

2007).

Quant à sa nécessité, la Cour n’est pas convaincue, à la lumière de ce qui précède, que le comportement des autorités publiques aurait pu engendrer chez les requérantes l’impression d’être à l’abri de l’application des sanctions prévues par la loi, et notamment d’un ordre de remise en état des lieux (

Hamer c. Belgique

, précité, § 85). De plus, loin d’avoir souffert un préjudice, les requérantes ont tiré profit de l’inertie des autorités publiques, notamment en jouissant pour une période prolongée d’un immeuble autrement destiné à la destruction partielle.

Dans ces circonstances la Cour est d’avis que, même a supposer qu’il y ait eu une tolérance de la part des autorités publiques envers le fait infractionnel de nature à entraîner la protection offerte par l’article

1 du Protocole n

o

1, un juste équilibre a été maintenu entre les exigences de l’intérêt général et les impératifs de sauvegarde des droits fondamentaux de l’individu, compte tenu de la grande marge d’appréciation dont les États jouissent en matière de protection du patrimoine archéologique.

Dès lors, cette partie de la requête doit être déclarée irrecevable pour défaut manifeste de fondement, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

II. SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6

§

1 DE LA CONVENTION

Les requérantes se plaignent aussi de la violation du droit à un procès équitable, estimant que le Conseil d’État dans son jugement du 27

mai

2003 n’aurait pas examiné en substance le deuxième motif d’appel. Elles invoquent l’article 6

§

l de la Convention, ainsi libellé dans ses parties pertinentes

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

La Cour n’estime pas nécessaire d’examiner la question de savoir si ce grief a été formulé dans le délai de six mois à partir de la date de la décision interne définitive car, en tout état de cause, il doit être déclaré irrecevable pour le motif suivant.

Elle rappelle qu’aux termes de l’article

19 de la Convention, la Cour est seulement compétente pour assurer le respect de la Convention. À ce titre, elle n’est donc compétente ni pour examiner une requête relative à des erreurs de fait ou de droit prétendument commises par une juridiction interne (

García Ruiz c.

Espagne

[GC], n

o

30544/96, §

29, CEDH 1999-I), ni pour décider si les faits ont ou non été correctement établis par les tribunaux nationaux. Il incombe avant tout aux autorités nationales et notamment aux cours et tribunaux, spécialement qualifiés en la matière, d’interpréter et d’appliquer le droit interne (

Schenk c.

Suisse

, arrêt du 12

juillet 1988, série

A n

o

140, p.

29, §

45). La tâche de la Cour se limite à vérifier si les décisions litigieuses ont été acquises dans le respect des garanties énoncées à l’article 6 de la Convention et ne sont pas entachées d’arbitraire. Elle ne peut apprécier elle-même les éléments de fait ayant conduit une juridiction nationale à adopter telle décision plutôt que telle autre, sinon, elle s’érigerait en juge de troisième ou

quatrième

instance et elle méconnaîtrait les limites de sa mission (

Kemmache c.

France (n

o

3)

, arrêt du 24

novembre 1994, série

A n

o

296-C, p. 88, §

44).

En l’espèce, le texte de la décision adoptée par le Conseil d’État ne permet de relever aucun manquement à l’article

6

§

1 de la Convention sur le terrain du droit à un « procès équitable », les requérantes ayant eu la possibilité de faire valoir leurs arguments. De surcroît, il ne ressort pas de la décision contestée que le Conseil d’État ait pêché d’arbitraire en rejetant la demande des requérantes et notamment leur deuxième motif d’appel. En réalité, les requérantes contestent l’issue de leur recours devant le Conseil d’état et la Cour ne peut s’ériger en juge de troisième ou quatrième instance.

Il s’ensuit que le grief est manifestement mal fondé et doit être déclaré irrecevable pour défaut manifeste de fondement, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Déclare

la requête irrecevable.

Françoise Elens-Passos

Françoise Tulkens

Greffière adjointe

Président