a cererii nr. 1772/06
prezentată de Domenico ZENO și alții
împotriva Italiei
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), sesizată la 27 aprilie 2010 într-o cameră compusă din:
Françoise Tulkens,
președintă,
Ireneu Cabral Barreto,
Vladimiro Zagrebelsky,
Danutė Jočienė,
Dragoljub Popović,
Nona Tsotsoria,
Kristina Pardalos,
judecători,
și de Sally Dollé,
greffieră de secțiune,
Având în vedere cererea sus-menționată introdusă la 9 ianuarie 2006,
După deliberare, pronunță decizia următoare:
Reclamanții, d-l Domenico Zeno și d-nele Fulvia Criscuolo, Gabriella Zeno și Giulia Eleonora Zeno, sunt cetățeni italieni născuți respectiv în 1954, 1955, 1981 și 1987 și locuind la Neapole. Primul și al doilea reclamant sunt o pereche căsătorită; al treilea și al patrulea reclamant sunt cele două fiice ale acestora.
A.
Circumstanțele cazului
Faptele din cauză, așa cum au fost expuse de reclamanți, pot fi rezumate în felul următor.
1.
Lucrările efectuate de reclamant și sechestrarea cauzionară a apartamentului
La 29 octombrie 1998, primul reclamant a informat primăria Neapolei de intenția sa de a întreprinde lucrări de ameliorare extraordinară într-un apartament situat la Neapole. Apartamentul în cauză aparținea celui de-al doilea și celui de-al treilea reclamant și primul reclamant dorea să-și instaleze reședința familială și cabinetul său profesional de avocat.
Au fost deschise urmăriri împotriva primului reclamant pentru infracțiunile prevăzute în articolele 20 din legea nr. 47 din 28 februarie 1985 și 59 din legea nr. 1089 din 1 iunie 1939. Aceste două dispoziții interzic respectiv efectuarea de lucrări de construcție fără permis de construire și efectuarea de lucrări în imobile având interes istoric și/sau artistic fără consimțământul autorității competente.
Printr-o ordonanță din 14 decembrie 1999, judecătorul investigațiilor preliminare ("judecătorul investigării preliminare") din Neapole a ordonat sechestrarea cauzionară a apartamentului litigios. El a observat că într-un apartament de 150 metri pătrați primul reclamant construise un "etaj intermediar" de 130 metri pătrați, dotat cu toalete și acoperind aproape toată suprafața lotului. În plus, la 30 octombrie 1998, autoritatea responsabilă cu protecția imobilelor având interes istoric și artistic refuzase primului reclamant autorizația de a efectua asemenea lucrări. După opinia judecătorului investigării preliminare, existase risc de recidivă. Conform jurisprudenței Curții de Casație privind abuzurile în construcții, circumstanța că lucrările puteau fi considerate finalizate nu împiedica aplicarea articolului 321 al codului de procedură penală. Această dispoziție permite judecătorului sau parchetului să ordone sechestrarea cauzionară a oricărui obiect având legătură cu infracțiunea și a cărui "libera disponibilitate ar putea agrava sau prelungi consecințele infracțiunii sau favoriza comiterea altor infracțiuni".
La 21 decembrie 1999, poliția municipală a plasat sigilii pe ușa de intrare a apartamentului.
La 23 decembrie 1999, primul reclamant a ataca ordinanța judecătorului investigării preliminare în fața camerei tribunalului din Neapole responsabilă de reexaminarea măsurilor de precauție ("camera specializată").
Printr-o ordonanță din 12 ianuarie 2000, camera specializată a anulat decizia litigiasă. El a observat că mezanina construită de primul reclamant nu afectase volumul apartamentului și nu se analiza ca o nouă unitate destinată locuirii, fiind oarecum îndepărtată de ferestre și locuri de trecere și nu aveau intrare independentă, și că prin urmare construcția acesteia nu necesitase nicio autorizație. A adăugat că interesul istoric și artistic al imobilului sau al apartamentului litigios se referea doar la portalul de intrare al clădirii, o structură care nu era afectată de lucrările efectuate de primul reclamant.
La 19 ianuarie 2000, sigiliile au fost ridicate și reclamanții au reluat posesia apartamentului. Finalizară lucrările de restructurare și s-au mutat în august 2000.
Între timp, parchetul indicase că reclamantul utilizase beton armat pentru construcția unei părți a lucrărilor și că o nouă ușă făcea acum mezanina accesibilă din exterior. Aceasta a determinat camera specializată să-și modifice poziția și să confirme ordinanța judecătorului investigării preliminare din 14 decembrie 1999.
La 16 octombrie 2000, poliția municipală a dat curs sechestrării apartamentului litigios. Obiectele care se găseau în acesta au fost plasate în exterior, exceptând numeroși dosari și un calculator. Accesul la ușa de intrare a apartamentului a fost blocat.
2.
Procedura penală dusă împotriva primului reclamant
În cadrul procedurii penale desfășurate împotriva sa, primul reclamant a fost trimis în judecată în fața tribunalului din Neapole.
Printr-o hotărâre din 19 iunie 2002, al cărei text a fost depus la dosar la 3 august 2002, tribunalul a condamnat primul reclamant la un an de închisoare și 600 euro amendă. A acordat suspendarea executării pedepsei și a ordonat restituzione apartamentului proprietarului. A ordonat în plus demolarea lucrărilor construite ilegal și restabilirea locurilor în starea anterioară efectuării lucrărilor.
Tribunalul a observat că rezulta din fotografiile depuse la dosar și din declarațiile făcute la ședință de unii martori că primul reclamant întreprinsese și continuase lucrări de construcție fără autorizațiile necesare și în ciuda intervențiilor autorităților care, timp îndelungat, îi ordonaseră să le oprească. A menționat în plus că un funcționar al primăriei specificase că întreg imobilul în cauză – și nu doar portalul de intrare al acestuia – era clasificat ca având interes artistic și istoric, lucru care rezulta din lectura unui decret comunal din 1952. A estimat că această circumstanță nu putea fi ignorată de primul reclamant, care exercita profesia de avocat. A adăugat în final că apartamentul fusese deja secheстru în 1999, și că primul reclamant, care în acel moment era custodul judecătoresc al acestuia, pătrundea de mai multe ori ilegal în el pentru a-și instala cabinetul profesional și pentru a continua lucrările de construcție.
Primul reclamant a declarat apel.
Printr-o hotărâre din 24 martie 2005, al cărei text a fost depus la dosar la 29 aprilie 2005, curtea de apel din Neapole a achitat pe primul reclamant văzând absența faptelor infracționale. A revocat ordinul de demolire a lucrărilor construite de primul reclamant, a anulat sechestrarea cauzionară a apartamentului și a ordonat restituzione acestuia proprietarilor.
Curtea de apel a observat că, după cum fusese între timp stabilit de tribunalul administrativ regional, interesul istoric și artistic al imobilului litigios era limitat la portalul de intrare. În plus, a menționat că, conform unui raport de expertiză, mezanina construită de primul reclamant se analiza ca o simplă ameliorare fără a implica nicio modificare a volumului lotului. Observând că nu era prin urmare necesar să obțină permis de construire, o simplă declarație a intenției sale de a efectua lucrările fiind suficientă, a notat că primul reclamant efectuase bine această formalitate din urmă. A observat în final că nu fusese dovedit că constructorul utilizase beton armat, și că cabinetul profesional al interesatului se afla în apartamentul în cauză din vara 1998, și deci din data anterioară primei sechestrări cauzionare a imobilului.
Hotărârea curții de apel a dobândit autoritatea lucrului judecat la 8 iulie 2005.
3.
Procedura în fața tribunalului administrativ regional
Între timp, la 3 august 2000, primăria din Neapole ordonase primului reclamant demolarea lucrărilor construite ilegal. Reclamantul atacase această ordine în fața tribunalului administrativ regional din Campania, care, la 27 iunie 2001, ordonase suspendarea executării deciziei litigioase.
La 5 februarie 2003, în timp ce procedura penală împotriva primului reclamant era pendintă în apel, tribunalul administrativ regional din Campania anulase ordinul de demolire a lucrărilor construite de primul reclamant. Observase că autoritățile însuși au recunoscut că interesul istoric și artistic al clădirii se referea doar la portalul de intrare al acesteia și că mezanina litigiasă nu necesitase nicio autorizație, fiind o operă "internă" fără incidență asupra volumului construcției.
1.
Invocând articolele 8 din Convenție și 1 din Protocolul nr. 1, reclamanții se plânge de sechestrarea cauzionară a apartamentului în care locuiau.
2.
Invocând articolele 6 §§ 1 și 2 din Convenție, primul reclamant susține că procedura penală dusă împotriva sa nu a fost echitabilă și că a încălcat principiul prezumției de nevinovăție.
3.
Invocând art. 13 din Convenție, reclamanții se plânge că nu dispun, în dreptul italian, de niciun recurs eficace pentru a-și valida plângerile referitoare la sechestrarea cauzionară litigiasă.
1.
Reclamanții se plânge de sechestrarea cauzionară a apartamentului în care locuiau.
Invocă articolele 8 din Convenție și 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, redactate după cum urmează:
art. 8
"1. Toată persoana are dreptul la respectul vieții private și familiale, domiciliului și corespondenței.
2.Nu poate exista ingerință a unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care această ingerință este prevăzută de lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenția infracțiunilor penale, protecția sănătății sau moralei, sau protecția drepturilor și libertăților altora.
"
art. 1 din Protocolul nr. 1
"Toată persoană fizică sau juridică are dreptul la respectul bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Prevederile anterioare nu ating dreptul pe care statele îl posedă de a pune în vigoare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi.
"
Conform reclamanților, măsura litigiasă nu se justifica, ținând cont că acuzațiile aduse împotriva primului reclamant părea de la început lipsită de bază juridică și de fapt. Se plânge în plus că după achitarea primului reclamant, care după opinia lor a confirmat caracterul derezonat al sechestrării cauzionare, nicio despăgubire nu le-a fost oferită pentru a compensa ingerința în drepturile lor la respect al domiciliului și bunurilor.
Reclamanții susțin, în plus, că autoritățile fuseseri informate din 1999 cu privire la folosirea de către primul reclamant a apartamentului în cauză ca birou profesional și că rezulta clar din acte că interesul istoric și artistic al clădirii era limitat la portalul de intrare al acesteia. În plus, conform interesaților, modalitățile executării sechestrării au prejudiciat demnitatea lor: mai multe persoane au avut acces la locuri, obiectele aflate în acolo au fost plasate în mod dezordonat pe scări și dosarele profesionale ale primului reclamant au fost percheziție.
Curtea va examina plângerile reclamanților mai întâi sub aspectul articolului 1 din Protocolul nr. 1.
Observă că, spre deosebire de primul reclamant, al doilea, al treilea și al patrulea reclamant nu au sesizat instanțele administrative cu un recurs vizând revendicarea drepturilor lor. Cu toate acestea, Curtea nu consideră necesară examinarea dacă toți reclamanții au epuizat căile de atac care le-au fost disponibile în dreptul italian, această plângere fiind în orice caz inadmisibilă din următoarele motive.
În speța de față, al doilea și al treilea reclamant nu au fost privați de dreptul lor de proprietate asupra apartamentului litigios. Acesta a fost supus măsurii conservatorii de seche și a fost restituit proprietarilor când aceasta a fost ridicată. Prin urmare, ingerința denunțată se analizează ca o reglementare a utilizării bunurilor în temeiul celui de-al doilea paragraf al articolului 1 din Protocolul nr. 1.
Curtea reamintește că o privare de proprietate relevantă în temeiul acestei norme nu se poate justifica decât dacă se demonstrează în special că a intervenido din motive de utilitate publică. Reafirmă de asemenea că orice ingerință în exercitarea dreptului de proprietate trebuie să răspundă criteriului proporționalității. În plus, și Curtea nu cade obosit să o reamintească, un echilibru drept trebuie menținut între exigențele interesului general al comunității și imperativele salvgardării drepturilor fundamentale ale individului. Preocuparea de a asigura un asemenea echilibru este inerentă ansamblului Convenției. Curtea reamintește de asemenea că echilibrul care trebuie preservat va fi distrus dacă individul în cauză suportă o sarcină specială și exorbitantă. În plus, necesitatea de a examina chestiunea echilibrului drept "nu se poate simți decât atunci când s-a dovedit că ingerința litigiasă a respectat principiul legalității și nu era arbitrară".
În speța de față, Curtea observă că sechestrarea litigiasă a avut loc în cadrul unei investigații vizând reprimarea abuzurilor în construcții. Într-adevăr, din verificările efectuate rezulta că lucrările efectuate de primul reclamant puteau necesita permis de construire și că imobilul în care se afla apartamentul avea interes istoric și artistic. În plus, anumite elemente determinau să se creadă că o parte a lucrărilor fusese efectuată în timp ce sigiliile au fost aplicate, lucru care ar fi demonstrat tendința acuzatului de a-și continua proiectele în ciuda interdicțiilor autorităților. Sprijinindu-se pe elemente de portată contrară, reclamanții susțin că nu existase în evidență o construcție a unui "etaj intermediar" independent, ci a unei simple mezanine, și că interesul artistic al imobilului se referea doar la portalul de intrare al acestuia. Cu toate acestea, Curtea reamintește că o măsură conservatorie cum ar fi sechestrarea, luată la începutul unei investigații penale, nu înseamnă că s-a stabilit existența unei infracțiuni. Precis scopul investigației este de a stabili în mod definitiv realitatea și natura infracțiunilor. Într-adevăr, art. 321 CPP, care constituie în speța de față baza legală a ingerului, se limitează la a permite sechestrarea lucrurilor a căror "libera disponibilitate ar putea agrava sau prelungi consecințele infracțiunii sau favoriza comiterea altor infracțiuni". Rezultă că în dreptul italian sechestrarea cauzionară are un scop preventiv și nu represcriptiv.
Curtea deci nu ar putea concluziona că măsura litigiasă era ilegală sau arbitrară.
Cert, la conclusion al procedurilor administrative și penale, tribunalul administrativ regional și curtea de apel din Neapole au estimat că lucrările incriminate nu necesitau nicio autorizație, că primul reclamant nu utilizase beton armat și că nu frângase sigiliile aplicate de autorități. Cu toate acestea, trebuie observat că nimic în Convenție nu interzice unei instanțe de apel să-și facă uz de dreptul de a stabili faptele și de a interpreta dreptul intern luând o poziție diferită de concluziile judecătorului de prima instanță. În speța de față, abordarea diferită a tribunalului, pe de o parte, și a tribunalului administrativ regional și curții de apel, pe de altă parte, se explică de asemenea prin aprecierea diferită a întinderii și naturii lucrărilor incriminate. În aceste circumstanțe, Curtea nu ar putea concluziona că deciziile tribunalului administrativ regional și ale curții de apel au retrocesiv privat măsura incriminată de baza legală.
Cât privește interesul public urmărit, trebuie observat că sechestrarea vizase evitarea efectuării de lucrări fără permis de construire și într-o clădire protejată. Aveau deci scopul de a proteja imobilele având valoare istorică sau artistică, controlul dezvoltării teritoriale și prevenirea infracțiunilor penale, atât scopuri legitime în temeiul Convenției.
Cât privește chestiunea dacă mijloacele utilizate pentru a atinge aceste scopuri erau proporționale, este adevărat că reclamanții nu au primit nicio compensație financiară pentru limitările impuse drepturilor lor în perioada incriminată. Curtea estimează că, atunci când o măsură de reglementare a utilizării bunurilor este în cauză, absența indemnizației este într-adevăr unu din factori care trebuie luați în considerare pentru a stabili dacă un echilibru drept a fost respectat, dar că aceasta nu ar putea, de sine stătător, fi constitutivă a unei încălcări a articolului 1 din Protocolul nr. 1.
În plus, în măsura în care proporționalitatea unei ingerări în dreptul la respectul bunurilor poate depinde de asemenea de existența unor garanții de procedură care au scopul de a prezerva de orice caracter arbitrar și imprevizibil implementarea sistemului și incidența acesteia pentru proprietar, Curtea remarcă că primul reclamant a putut contesta sechestrarea litigiasă în fața camerei specializate a tribunalului din Neapole, să facă apel de condamnarea sa și să introducă în fața tribunalului administrativ regional un recurs de anulare a ordinului de demolire a lucrărilor construite. Aceste recururi au fost examinate de instanțele interne, competente să cunoască de cauză în faptă și în drept, și primul reclamant a obținut câștig de cauză. Nimic nu dovedește că procedurile judiciare întreprinse de reclamant au fost inechitabile. Interesații au obținut în plus restituzione apartamentului când curtea de apel, în sentința sa definitivă, a înlăturat orice îndoială cu privire la legalitatea lucrărilor incriminate.
Curtea remarcă în plus că sechestrarea apartamentului a fost executată la 16 octombrie 2000 și că ridicarea acesteia a fost ordonată de curtea de apel la 24 martie 2005. Sechestrarea în cauză a durat deci puțin mai mult de patru ani și cinci luni. În acest sens, trebuie observat că concluziile la care ajunsese judecătorul investigării preliminare la 14 decembrie 1999 au fost confirmate de tribunalul din Neapole în sentința sa din 19 iunie 2002, ceea ce justifica, în acel moment, menținerea măsurii litigioase. În plus, constatarea vinovăției primului reclamant determinase tribunalul să ordone restituzione apartamentului, sub condiția demolării lucrărilor construite ilegal. Aceste măsuri nu au fost imediat executate din cauza exercitării de către primul reclamant a drepturilor sale de a ataca ordinul de demolire în fața tribunalului administrativ regional și de a face apel de condamnarea sa.
În orice caz, în măsura în care s-ar putea estima că durata sechestrării cauzionare este imputabilă lenterii procedurii penale duse împotriva primului reclamant, Curtea reamintește că atunci când o încălcare susținută a dreptului de proprietate este strâns legată de durata unei proceduri prin faptul că constituie o consecință indirectă a acesteia, "legea Pinto" permite solicitarea unei decizii care se poate înscrie în logica jurisprudenței Curții cu privire la art. 1 din Protocolul nr. 1. Nici un recurs prevăzut de "legea Pinto" nu a fost introdus în speța de față.
În aceste circumstanțe, Curtea nu ar putea concluziona că ingerința litigiasă a încălcat echilibrul drept care trebuie să domnească, în materie de reglementare a utilizării bunurilor, între interesul public și interesul privat, sau că reclamanții au trebuit să suporte o sarcină specială și exorbitantă.
Curtea estimează că considerațiile care au determinat-o să respingă plângerile reclamanților sub aspectul articolului 1 din Protocolul nr. 1 o determină la aceeași concluzie cu privire la art. 8 din Convenție. Din orice motiv, estimează că faptul că sechestrarea a fost executată de mai multe persoane și că un anumit număr de obiecte au fost deplasate nu ar putea, de sine stătător, fi constitutivă a unei încălcări a dreptului la respectul domiciliului. În final, afirmația primului reclamant conform căreia dosarele sale profesionale au fost percheziție nu se sprijină pe niciun element obiectiv.
Rezultă că această plângere este în mod evident infundată și trebuie respinsă, în temeiul articolelor 35 §§ 3 și 4 din Convenție.
2.
Primul reclamant consideră că procedura penală dusă împotriva sa nu a fost echitabilă și că condamnarea sa de către judecătorul instanței din Neapole se analizează ca o încălcare a principiului prezumției de nevinovăție. Acest principiu ar fi de asemenea încălcat, din partea tuturor reclamanților, de sechestrarea cauzionară a apartamentului.
Reclamanții invocă articolele 6 §§ 1 și 2 din Convenție care se citesc după cum urmează:
"1. Toată persoana are dreptul ca cauza ei să fie audiată în mod echitabil (...) de o instanță (...) care va decide (...) asupra bunului-fondat a oricărei acuzații în materie penală adresate împotriva ei. (...)
2.Toată persoană acuzată de o infracțiune este prezumată nevinovată până când vinovăția sa este legal stabilită.
"
Curtea observă mai întâi că, la conclusion al procedurii penale litigioase, primul reclamant a fost achitat de toate capetele de acuzare aduse împotriva sa. Prin urmare, nu ar putea pretinde că este "victimă" a unui lipsei de echitate a procedurii în cauză.
Curtea a examinat, de asemenea, condamnarea pronunțată împotriva primului reclamant în prima instanță și decizia ordonând sechestrarea cauzionară a apartamentului, fără a găsi nicio aparență de încălcare a principiului prezumției de nevinovăție. Într-adevăr, nimic în aceste documente nu permite să se creadă că judecătorii interni sunt plecați cu ideea preconcepută a vinovăției primului reclamant sau că sarcina dovezii s-a mutat de la acuzare la apărare.
Rezultă că această plângere trebuie respinsă, în temeiul articolelor 35 §§ 3 și 4 din Convenție, în parte pentru incompatibilitate în ceea ce privește persoana cu dispoziții ale acesteia și în parte pentru lipsa de manifest de fundament.
3.
Reclamanții susțin că nu dispun, în dreptul italian, de niciun recurs eficace pentru a-și valida plângerile derivate din articolele 8 din Convenție și 1 din Protocolul nr. 1.
Invocă art. 13 din Convenție, redactat după cum urmează:
"Toată persoana ai cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) Convenție au fost încălcate, are dreptul la acordarea unui recurs eficace în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost comisă de persoane acționând în exercitarea funcțiilor lor oficiale.
"
Curtea reamintește că art. 13 nu ar putea fi interpretat ca exigând un recurs intern pentru orice plângere, oricât de nejustificată ar fi, pe care o persoană poate prezenta pe terenul Convenției: trebuie să fie vorba de o plângere apărabilă în temeiul acesteia. În prezenta cauză, Curtea tocmai a concluzionat că plângerile reclamanților derivate din clauzele "normative" ale articolelor 8 din Convenție și 1 din Protocolul nr. 1 sunt inadmisibile pentru lipsa de evident de fundament.
Considerațiile cu privire la elementele de fapt care au determinat Curtea să respingă acuzațiile reclamanților sub aspectul clauzelor normative invocate o determină să concluzioneze, sub aspectul articolului 13, că nu era vorba de plângeri apărabile. art. 13 nu își găsește deci aplicabilitate în speța de față.
Rezultă că această plângere este incompatibilă din punct de vedere material cu dispoziții ale Convenției în sensul articolului 35 § 3 și trebuie respinsă, în temeiul articolului 35 § 4.
Din aceste considerente, Curtea, la unanimitate,
Declară
cererea inadmisibilă.
Sally Dollé
Françoise Tulkens
Greffieră
Președintă
de la requête n
o
1772/06
présentée par Domenico ZENO et autres
contre l'Italie
La Cour européenne des droits de l'homme (deuxième section), siégeant le 27 avril 2010 en une chambre composée de
:
Françoise Tulkens,
présidente,
Ireneu Cabral Barreto,
Vladimiro Zagrebelsky,
Danutė Jočienė,
Dragoljub Popović,
Nona Tsotsoria,
Kristina Pardalos,
juges,
et de Sally Dollé,
greffière de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 9 janvier 2006,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Les requérants, M. Domenico Zeno et M
mes
Fulvia Criscuolo, Gabriella Zeno et Giulia Eleonora Zeno, sont des ressortissants italiens nés respectivement en 1954, 1955, 1981 et 1987 et résidant à Naples. Les premier (1
er
) et deuxième (2
ème
) requérants sont un couple marié
; les troisième (3
ème
) et quatrième (4
ème
) requérantes sont leurs deux filles.
A.
Les circonstances de l'espèce
Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par les requérants, peuvent se résumer comme suit.
1.
Les travaux effectués par le requérant et la saisie conservatoire de l'appartement
Le 29 octobre 1998, le premier requérant informa la mairie de Naples de son intention d'entamer des travaux d'aménagement (
manutenzione straordinaria
) dans un appartement sis à Naples. L'appartement en question appartenait aux 2
ème
et 3
ème
requérantes et le 1
er
requérant souhaitait y installer sa demeure familiale et son cabinet professionnel d'avocat.
Des poursuites furent ouvertes contre le 1
er
requérant pour les infractions prévues aux articles 20 de la loi n
o
47 du 28 février 1985 et 59 de la loi n
o
1089 du 1
er
juin 1939. Ces deux dispositions interdisent respectivement d'effectuer des travaux de construction sans permis de construire, et d'effectuer des travaux dans des immeubles ayant un intérêt historique et/ou artistique sans le consentement de l'autorité compétente.
Par une ordonnance du 14 décembre 1999, le juge des investigations préliminaires («
le GIP
») de Naples ordonna la saisie conservatoire (
sequestro preventivo
)
de l'appartement litigieux. Il observa qu'au sein d'un appartement de 150 mètres carrés (m²) le 1
er
requérant avait fait construire un «
étage intermédiaire
» (
piano intermedio
) de 130 m², doté de toilettes et couvrant la presque totalité de la surface du lot. De plus, le 30 octobre 1998, l'autorité en charge de la protection des immeubles ayant un intérêt historique et artistique avait refusé au 1
er
requérant l'autorisation d'entreprendre de tels travaux. De l'avis du GIP, il y avait un risque de récidive. Selon la jurisprudence de la Cour de cassation en matière d'abus dans la construction, la circonstance que les travaux pouvaient être considérés comme terminés n'empêchait pas d'appliquer l'article 321 du code de procédure pénale (CPP). Cette disposition permet au juge ou au parquet d'ordonner la saisie conservatoire de toute chose ayant un lien avec l'infraction (
pertinente al reato
) et dont la «
libre disposition pourrait aggraver ou faire durer les conséquences de l'infraction ou favoriser la commission d'autres infractions
».
Le 21 décembre 1999, la police municipale apposa des scellés sur la porte d'entrée de l'appartement.
Le 23 décembre 1999, le 1
er
requérant attaqua l'ordonnance du GIP devant la chambre du tribunal de Naples chargée de réexaminer les mesures de précaution («
la chambre spécialisée
»).
Par une ordonnance du 12
janvier 2000, la chambre spécialisée annula la décision litigieuse. Elle observa que la mezzanine (
soppalco
) bâtie par le 1
er
requérant n'avait pas d'incidence sur le volume de l'appartement et ne s'analysait pas en une nouvelle unité destinée à l'habitation, étant donné qu'elle était distante des fenêtres et des points de passage et qu'elle n'avait pas d'entrée indépendante, et que dès lors sa construction ne nécessitait aucune autorisation. Elle ajouta que l'intérêt historique et artistique de l'immeuble ou l'appartement litigieux ne se rapportait qu'au portail d'entrée du bâtiment, une structure qui n'était pas concernée par les travaux effectués par le 1
er
requérant.
Le 19 janvier 2000, les scellés furent levés et les requérants reprirent possession de l'appartement. Ils terminèrent les travaux de restructuration et y emménagèrent en août 2000.
Entre-temps, le parquet avait indiqué que le requérant avait utilisé du béton armé pour bâtir une partie des ouvrages et qu'une nouvelle porte rendait désormais la mezzanine accessible depuis l'extérieur. Cela amena la chambre spécialisée à modifier sa position et à confirmer l'ordonnance du GIP du 14
décembre 1999.
Le 16 octobre 2000, la police municipale donna exécution à la saisie de l'appartement litigieux. Les objets qui y étaient contenus furent placés à l'extérieur, exception faite des nombreux dossiers et d'un ordinateur. L'accès à la porte d'entrée de l'appartement fut bloqué.
2.
La procédure pénale menée contre le 1
er
requérant
Dans le cadre de la procédure pénale diligentée à son encontre, le 1
er
requérant fut renvoyé en jugement devant le tribunal de Naples.
Par un jugement du 19 juin 2002, dont le texte fut déposé au greffe le 3
août 2002, le tribunal condamna le 1
er
requérant à un an d'emprisonnement et à 600 euros d'amende. Il octroya le sursis à l'exécution de la peine et ordonna la restitution de l'appartement à son propriétaire. Il ordonna en outre la démolition des ouvrages illégalement bâtis et la remise des lieux dans leur état antérieur à l'accomplissement des travaux.
Le tribunal observa qu'il ressortait des photographies versées au dossier et des déclarations faites à l'audience par certains témoins que le 1
er
requérant avait entamé et continué les travaux de construction sans les autorisations nécessaires et en dépit des interventions des autorités qui, pendant longtemps, lui avaient enjoint de les arrêter. Il mentionna en outre qu'un fonctionnaire de la mairie avait spécifié que tout l'immeuble en question – et pas seulement son portail d'entrée – était classé comme ayant un intérêt artistique et historique, ce qui ressortait de la lecture d'un décret communal de 1952. Il estima que cette circonstance ne pouvait pas être ignorée par le 1
er
requérant, qui exerçait la profession d'avocat. Il ajouta enfin que l'appartement avait été saisi déjà en 1999, et que le 1
er
requérant, qui à ce moment-là en était le gardien judiciaire, y avait à plusieurs reprises illégalement pénétré afin d'y installer son cabinet professionnel et de poursuivre les travaux de construction.
Le 1
er
requérant interjeta appel.
Par un arrêt du 24 mars 2005, dont le texte fut déposé au greffe le 29
avril 2005, la cour d'appel de Naples relaxa le 1
er
requérant au vu de l'absence de faits délictueux (
perché il fatto non sussiste
). Elle révoqua l'ordre de démolition des ouvrages bâtis par le 1
er
requérant, annula la saisie conservatoire de l'appartement et ordonna la restitution de celui-ci aux propriétaires.
La cour d'appel observa que, comme cela avait entre-temps été établi par le tribunal administratif régional («
le TAR
», voir ci-après), l'intérêt historique et artistique de l'immeuble litigieux était limité au portail d'entrée. De plus, elle mentionna que, selon un rapport d'expertise, la mezzanine bâtie par le 1
er
requérant s'analysait en une simple amélioration (
attività di mero restauro
) n'impliquant aucune modification du volume du lot. Relevant qu'il n'était dès lors pas nécessaire d'obtenir un permis de construire, une simple déclaration de son intention de procéder aux travaux étant suffisante, elle nota que le 1
er
requérant avait bien accompli cette dernière formalité. Elle observa enfin qu'il n'avait pas été prouvé que le constructeur eût utilisé du béton armé, et que le cabinet professionnel de l'intéressé se trouvait dans l'appartement en question depuis l'été 1998, et donc depuis une date antérieure à la première saisie conservatoire de l'immeuble.
L'arrêt de la cour d'appel acquit l'autorité de la chose jugée le 8 juillet 2005.
3.
La procédure devant le tribunal administratif régional
Entre-temps, le 3 août 2000, la mairie de Naples avait ordonné au 1
er
requérant de démolir les ouvrages illégalement bâtis. Le requérant avait attaqué cette ordonnance devant le TAR
de la Campanie, qui, le 27 juin 2001, avait ordonné la suspension de l'exécution de la décision litigieuse.
Le 5 février 2003, alors que la procédure pénale contre le 1
er
requérant était pendante en appel, le TAR de la Campanie avait annulé l'ordre de démolition des ouvrages bâtis par le 1
er
requérant. Il avait observé que les autorités elles-mêmes avaient reconnu que l'intérêt historique et artistique du bâtiment ne concernait que son portail d'entrée et que la mezzanine litigieuse ne nécessitait aucune autorisation, étant une œuvre «
interne
» sans incidence sur le volume de la construction.
1.
Invoquant les articles 8 de la Convention et 1 du Protocole n
o
1, les requérants se plaignent de la saisie conservatoire de l'appartement où ils résidaient.
2.
Invoquant l'article 6 §§ 1 et 2 de la Convention, le 1
er
requérant allègue que la procédure pénale menée à son encontre n'a pas été équitable et qu'elle a méconnu le principe de la présomption d'innocence.
3.
Invoquant l'article 13 de la Convention, les requérants se plaignent de ne disposer, en droit italien, d'aucun recours efficace pour faire valoir leurs griefs relatifs à la saisie conservatoire litigieuse.
1.
Les requérants se plaignent de la saisie conservatoire de l'appartement où ils résidaient.
Ils invoquent les articles 8 de la Convention et 1 du Protocole n
o
1 à la Convention, ainsi libellés
:
Article 8
«
1.
Toute personne a droit au respect de sa vie privée et familiale, de son domicile et de sa correspondance.
2.
Il ne peut y avoir ingérence d'une autorité publique dans l'exercice de ce droit que pour autant que cette ingérence est prévue par la loi et qu'elle constitue une mesure qui, dans une société démocratique, est nécessaire à la sécurité nationale, à la sûreté publique, au bien-être économique du pays, à la défense de l'ordre et à la prévention des infractions pénales, à la protection de la santé ou de la morale, ou à la protection des droits et libertés d'autrui.
»
Article 1 du Protocole n
o
1
«
Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d'utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.
Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu'ils jugent nécessaires pour réglementer l'usage des biens conformément à l'intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d'autres contributions ou des amendes.
»
Selon les requérants, la mesure litigieuse ne se justifiait pas, étant donné que les accusations portées contre le 1
er
requérant semblaient de prime abord dépourvues de base juridique et factuelle. Ils se plaignent de plus qu'après la relaxe du 1
er
requérant, qui a, à leurs yeux, confirmé le caractère déraisonnable de la saisie conservatoire, aucun dédommagement ne leur ait été offert pour compenser l'ingérence dans leurs droits au respect de leur domicile et de leurs biens.
Les requérants affirment, en outre, que les autorités avaient été informées depuis 1999 de l'utilisation par le 1
er
requérant de l'appartement en question comme cabinet professionnel et qu'il résultait clairement des actes que l'intérêt historique et artistique du bâtiment était limité à son portail d'entrée. De plus, selon les intéressés, les modalités d'exécution de la saisie ont porté préjudice à leur dignité
: de nombreuses personnes ont eu accès aux locaux, les objets s'y trouvant ont été placés de manière désordonnée le long des escaliers et les dossiers professionnels du 1
er
requérant ont été fouillés.
La Cour examinera les doléances des requérants d'abord sous l'angle de l'article 1 du Protocole n
o
1.
Elle note qu'à la différence du 1
er
requérant, les 2
ème
, 3
ème
et 4
ème
requérantes n'ont pas saisi les juridictions administratives d'un recours visant à revendiquer leurs droits. Cependant, la Cour n'estime pas nécessaire de se pencher sur la question de savoir si tous les requérants ont épuisé les voies de recours qui leur étaient ouvertes en droit italien, ce grief étant de toute manière irrecevable pour les raisons suivantes.
En l'espèce les 2
ème
et 3
ème
requérantes n'ont pas été privées de leur droit de propriété sur l'appartement litigieux. Ce dernier a été soumis à la mesure conservatoire de la saisie et a été restitué à ses propriétaires lorsque celle-ci a été levée. Dès lors, l'ingérence dénoncée s'analyse en une réglementation de l'usage des biens aux termes du deuxième paragraphe de l'article 1 du Protocole n
o
1 (
Massa c. Italie
(déc.), n
o
29247/04, 30 août 2007).
La Cour rappelle qu'une privation de propriété relevant de cette norme ne peut se justifier que si l'on démontre notamment qu'elle est intervenue pour cause d'utilité publique. Elle réaffirme également que toute ingérence dans la jouissance de la propriété doit répondre au critère de proportionnalité. En outre, et la Cour ne cesse de le rappeler, un juste équilibre doit être maintenu entre les exigences de l'intérêt général de la communauté et les impératifs de la sauvegarde des droits fondamentaux de l'individu. Le souci d'assurer un tel équilibre est inhérent à l'ensemble de la Convention. La Cour rappelle aussi que l'équilibre à préserver sera détruit si l'individu concerné supporte une charge spéciale et exorbitante (
Brumărescu c. Roumanie
[GC], n
o
28342/95, § 78, CEDH 1999-VII). En outre, la nécessité d'examiner la question du juste équilibre «
ne peut se faire sentir que lorsqu'il s'est avéré que l'ingérence litigieuse a respecté le principe de la légalité et n'était pas arbitraire
» (
Iatridis c. Grèce
[GC], n
o
1999-II, et
Beyeler c.
Italie
[GC], n
o
33202/96, §
En l'espèce, la Cour observe que la saisie litigieuse a eu lieu dans le cadre d'une enquête visant à réprimer les abus dans la construction. En effet, il ressortait des vérifications accomplies que les travaux effectués par le 1
er
requérant pouvaient nécessiter un permis de construire et que l'immeuble où l'appartement se trouvait avait un intérêt historique et artistique. De plus, certains éléments amenaient à penser qu'une partie des travaux avait été réalisée alors que des scellés étaient apposés, ce qui aurait démontré la tendance de l'accusé à poursuivre ses projets en dépit des interdictions des autorités. S'appuyant sur des éléments de portée contraire, les requérants soutiennent qu'il n'y avait à l'évidence pas eu construction d'un «
étage intermédiaire
» indépendant, mais d'une simple mezzanine, et que l'intérêt artistique de l'immeuble ne concernait que son portail d'entrée. Cependant, la Cour rappelle qu'une mesure conservatoire telle que la saisie, prise au début d'une enquête pénale, ne signifie pas que soit établie l'existence d'une infraction. C'est précisément le but de l'instruction que d'établir définitivement la réalité et la nature des infractions (
Massa
, décision précitée). En effet, l'article 321 CPP, qui constitue en l'espèce la base légale de l'ingérence, se borne à permettre la saisie des choses dont «
la libre disposition pourrait aggraver ou faire durer les conséquences de l'infraction ou favoriser la commission d'autres infractions
». Il s'ensuit qu'en droit italien la saisie conservatoire a un but préventif et non répressif.
La Cour ne saurait donc conclure que la mesure litigieuse était illégale ou arbitraire.
Certes, à l'issue des procédures administrative et pénale, le TAR et la cour d'appel de Naples ont estimé que les travaux incriminés ne nécessitaient aucune autorisation, que le 1
er
requérant n'avait pas utilisé de béton armé et qu'il n'avait pas brisé les scellés apposés par les autorités. Il y a cependant lieu d'observer que rien dans la Convention n'interdit à une juridiction d'appel de faire usage de son droit d'établir les faits et d'interpréter le droit interne en s'écartant des conclusions du juge de première instance. En l'espèce, l'approche différente du tribunal, d'un côté, et du TAR et de la cour d'appel, de l'autre, s'explique aussi par l'appréciation différente de l'étendue et de la nature des travaux incriminés. Dans ces circonstances, la Cour ne saurait conclure que les décisions du TAR et de la cour d'appel ont rétroactivement privé la mesure incriminée de sa base légale (voir,
mutatis mutandis
,
Massa
, décision précitée).
Pour ce qui est de l'intérêt public poursuivi, il convient d'observer que la saisie visait à éviter que des travaux soient effectués sans permis de construire et dans un bâtiment protégé. Elle avait donc pour but la protection des immeubles ayant une valeur historique ou artistique, le contrôle de l'aménagement du territoire et la prévention des infractions pénales, autant de buts légitimes au regard de la Convention.
Quant à la question de savoir si les moyens employés pour atteindre ces buts étaient proportionnés, il est vrai que les requérants n'ont reçu aucune compensation financière pour les limitations imposées à leurs droits pendant la période incriminée. La Cour estime que, lorsqu'une mesure de réglementation de l'usage des biens est en cause, l'absence d'indemnisation est certes l'un des facteurs à prendre en compte pour établir si un juste équilibre a été respecté, mais qu'elle ne saurait, à elle seule, être constitutive d'une violation de l'article 1 du Protocole n
o
1 (voir
Massa
, décision précitée, et,
mutatis mutandis
,
Galtieri
c. Italie
(déc.), n
o
72864/01, 24
janvier 2006).
Par ailleurs, dans la mesure où la proportionnalité d'une ingérence dans le droit au respect des biens peut dépendre également de l'existence de garanties de procédure qui ont pour but de préserver de tout caractère arbitraire et imprévisible la mise en œuvre du système et son incidence pour le propriétaire (voir,
mutatis mutandis
,
Immobiliare Saffi c.
Italie
, n
o
22774/93,
§
54, CEDH 1999-V), la Cour relève que le 1
er
requérant a pu contester la saisie litigieuse devant la chambre spécialisée du tribunal de Naples, interjeter appel de sa condamnation et introduire devant le TAR un recours en annulation de l'ordre de démolition des ouvrages bâtis. Ces recours ont été examinés par les juridictions internes, compétentes pour connaître de l'affaire en fait comme en droit, et le 1
er
requérant a obtenu gain de cause. Rien ne prouve que les procédures judicaires entamées par le requérant aient été inéquitables. Les intéressés ont par ailleurs obtenu la restitution de l'appartement lorsque la cour d'appel a, dans son arrêt définitif, écarté tout doute quant à la légalité des travaux incriminés (voir,
mutatis mutandis
,
Massa
, décision précitée).
La Cour relève en outre que la saisie de l'appartement a été exécutée le 16 octobre 2000 et que sa levée a été ordonnée par la cour d'appel le 24
mars 2005. La saisie en cause a donc duré un peu plus de quatre ans et cinq mois. A cet égard, il convient d'observer que les conclusions auxquelles le GIP était parvenu le 14 décembre 1999 ont été confirmées par le tribunal de Naples dans son jugement du 19 juin 2002, ce qui justifiait, à cette époque, le maintien de la mesure litigeuse. Par ailleurs, le constat de culpabilité du 1
er
requérant avait amené le tribunal à ordonner la restitution de l'appartement, sous condition de la démolition des ouvrages illégalement bâtis. Ces mesures n'ont pas été immédiatement exécutées à cause de l'exercice, par le 1
er
requérant, de ses droits d'attaquer l'ordre de démolition devant le TAR et de faire appel de sa condamnation.
En tout état de cause, dans la mesure où l'on pourrait estimer que la durée de la saisie conservatoire est imputable à la lenteur de la procédure pénale menée contre le 1
er
requérant, la Cour rappelle que lorsqu'une violation alléguée du droit de propriété est étroitement liée à la durée d'une procédure de par le fait qu'elle constitue une conséquence indirecte de celle-ci, la «
loi Pinto
» permet de solliciter une décision qui peut s'inscrire dans la logique de la jurisprudence de la Cour quant à l'article 1 du Protocole
nº
1 (
Capestrani c.
Italie
(déc.), n
o
46617/99, 27 janvier 2005
;
Recupero c. Italie
(déc.), n
o
77713/01, 17 mars 2005
;
Provvedi c.
Italie
(déc.), n
o
66644/01, 2
décembre 2004
;
De Filippo c. Italie
(déc.), n
o
72112/01, 27 mars 2007).
Or aucun recours prévu par la loi «
Pinto
» n'a été introduit en l'espèce.
Dans ces circonstances, la Cour ne saurait conclure que l'ingérence litigieuse a enfreint le juste équilibre devant régner, en matière de réglementation de l'usage des biens, entre l'intérêt public et l'intérêt privé, ou que les requérants ont dû supporter une charge spéciale et exorbitante.
La Cour estime que les considérations qui l'ont amenée à rejeter les doléances des requérants sous l'angle de l'article 1 du Protocole n
o
1 la conduisent à la même conclusion pour ce qui est de l'article 8 de la Convention. Au demeurant, elle estime que le fait que la saisie a été effectuée par plusieurs personnes et qu'un certain nombre d'objets ont été déplacés ne saurait, en soi, être constitutif d'une violation du droit au respect du domicile. Enfin, l'affirmation du 1
er
requérant selon laquelle ses dossiers professionnels ont été fouillés ne s'appuie sur aucun élément objectif.
Il s'ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et qu'il doit être rejeté, en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
2.
Le 1
er
requérant considère que la procédure pénale menée à son encontre n'a pas été équitable et que sa condamnation par le juge d'instance de Naples s'analyse en une méconnaissance du principe de la présomption d'innocence. Ce principe aurait également été violé, dans le chef de tous les requérants, par la saisie conservatoire de l'appartement.
Les requérants invoquent l'article 6 §§ 1 et 2 de la Convention qui se lit ainsi
:
«
1.
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle. (...)
2.
Toute personne accusée d'une infraction est présumée innocente jusqu'à ce que sa culpabilité ait été légalement établie.
»
La Cour observe tout d'abord que, à l'issue de la procédure pénale litigieuse, le 1
er
requérant a été acquitté de tous les chefs d'accusation portés à son encontre. Dès lors, il ne saurait se prétendre «
victime
» d'un manque d'équité de la procédure en cause (
Mangano c. Italie
(déc.), n
o
22410/07, 23
février 2010).
La Cour a également examiné la condamnation prononcée contre le 1
er
requérant en première instance et la décision ordonnant la saisie conservatoire de l'appartement, sans y trouver aucune apparence de violation du principe de la présomption d'innocence. En effet, rien dans ces documents ne permet de penser que les juges internes soient partis de l'idée préconçue de la culpabilité du 1
er
requérant ou que la charge de la preuve ait été déplacée de l'accusation sur la défense.
Il s'ensuit que ce grief doit être rejeté, en application de l'article 35
§
3 et
4 de la Convention, en partie pour incompatibilité
ratione personae
avec les dispositions de celle-ci et en partie pour défaut manifeste de fondement.
3.
Les requérants allèguent ne disposer, en droit italien, d'aucun recours efficace pour faire valoir leurs griefs tirés des articles 8 de la Convention et
1 du Protocole n
o
1.
Ils invoquent l'article 13 de la Convention, ainsi libellé
:
«
Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l'octroi d'un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l'exercice de leurs fonctions officielles.
»
La Cour rappelle que l'article 13 ne saurait s'interpréter comme exigeant un recours interne pour toute doléance, si injustifiée soit-elle, qu'un individu peut présenter sur le terrain de la Convention
: il doit s'agir d'un grief défendable au regard de celle-ci (
Boyle et Rice c. Royaume-Uni
, série
A n
o
131, § 52, 24
avril 1988). Dans la présente affaire, la Cour vient de conclure que les griefs des requérants tirés des clauses «
normatives
» des articles 8 de la Convention et 1 du Protocole n
o
1 sont irrecevables pour défaut manifeste de fondement.
Les considérations sur les éléments de fait qui ont amené la Cour à écarter les allégations des requérants sous l'angle des clauses normatives invoquées l'amènent à conclure, sous l'angle de l'article 13, que l'on n'était pas en présence de griefs défendables (voir, parmi beaucoup d'autres,
Al
‑
Shari et autres c. Italie
(déc.), n
o
57/03, 5
juillet 2005,
Walter c.
Italie
(déc.), n
o
18059/06, 11
juillet 2006, et
Schiavone c. Italie
(déc.), n
o
65039/01, 13 novembre 2007). L'article 13 ne trouve donc pas à s'appliquer en l'espèce.
Il s'ensuit que ce grief est incompatible
ratione materiae
avec les dispositions de la Convention au sens de l'article 35
§
3 et qu'il doit être rejeté, en application de l'article
35
§
4.
Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Sally Dollé
Françoise Tulkens
Greffière
Présidente