MACCORA ET RAVASIO c. ITALIE

A DOUA DECIZIE PRIVIND REEVABILITATEA cererii nr. 26348/03 prezentate de Antonino MACCORA și Giovanna RAVASIO împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 31 august 2010 într-o cameră compusă din Françoise Tulkens, președintă, Ireneu Cabral Barreto, Danutė Jočienė, Dragoljub Popović, András Sajó, Ișil Karakaș, Guido Raimondi, judecători și Francoise Elens-Passos, graffière adjutant de secțiune, având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 21 iulie 2000, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de reclamanți, După ce au intenționat, se pronunță următoarea decizie în fața cauzei (n 26348/03) împotriva Republicii Italiene, dintre care doi resortisanți ai acestui stat, dl Antonino Maccora (primul reclamant) și soția sa, dl Giovanna Ravasio (a doua reclamantă, născută în 1913 și respectiv 1921 și rezidentă în Bergamo, au sesizat Curtea la 21 iulie 2000 în temeiul articolului 34 din Convenția de salvgardare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale (precum Convenția de la 2 iunie 2003). A doua reclamantă a decedat la 2 iunie 2003. Printr-o scrisoare din 4 septembrie 2003, copiii și moștenitorii săi, dl Gianlucio Maccora și dl. Maria Lucia Maccora, resortisanți italieni născuți în 1945 și 1954 și care își au reședința în Scopello (Vercelli) și Bergamo,

au informat grefa că doresc să continue procedura în fața Curții. Reclamanții sunt reprezentați în fața Curții de către domnul Vico, avocat la Bergamo. Primul reclamant este reprezentat și de domnul Uggetti, avocat la Berggame. Guvernul italian ( a fost reprezentat de fostul său agent, dl I.M. Braguglia, și actualul co-agent, dl Lettieri. Circumstanțele speciei 1. Procedura principală din 3 februarie 1994, reclamanții au atribuit C.E. și D.G. în fața tribunalului din Bergamo pentru a obține eliberarea unui garaj și a unei crame care ar fi fost deținute fără titlu (RG n 489/94). În urma a cincisprezece audieri organizate între 17 martie 1994 și 14 februarie 2003, dintre care cinci retrimise din oficiu, printr-o hotărâre depusă la 7 aprilie 2003, instanța a demisionat pe reclamanți.

(2) Procedura Pinto la 4 octombrie 2001, reclamanții sesizaseră Curtea de Apel din Veneția în sensul legii. Prin decizia din 31 ianuarie 2002, depusă la 15 februarie 2002, instanța de apel a luat în considerare procedura până la data depunerii cererii și a constatat depășirea unei perioade rezonabile și a acordat reclamanților 4 132 EUR pentru daune morale (2 066 EUR fiecare) și 1 450 EUR fiecare) Această decizie a devenit definitivă până la 1 aprilie 2003 cel târziu printr-o scrisoare din 30 ianuarie 2003, reclamanții au informat Curtea cu privire la rezultatul procedurii naționale și au rugat-o să reia examinarea cererii lor.

Sumele acordate în vederea executării deciziei Pinto au fost plătite primului reclamant la 28 iulie 2003 și moștenitorilor celei de a doua recurente la 4 mai 2005. Dreptul și practica internă relevantă Dreptul și practica internă relevantă referitoare la Legea nr. 89 din 24 martie 2001 (************************************************************************************************************************************************************************************************************************************************************************************************************************************************************************************************************************************************************************** În conformitate cu art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamanții se plâng de durata procedurii principale și de insuficiența despăgubirilor, care, în plus, au fost plătite cu întârziere.

Invocând art. 13 din Convenție, aceștia se plâng de caracterul nefast al remeditării Pinto din cauza insuficienței reparației acordate. Prin scrisoarea din 11 octombrie 2004, reclamanții se plâng, de asemenea, de încălcarea articolelor 17 și 34 din convenție, în măsura în care legea Pinto Reclamanții denunță durata procedurii principale în temeiul articolului 6 alineatul (1) din convenție și insuficiența redresării obținute în cadrul căii de atac, Pinto Guvernul se opune acestei teze.

Astfel, art. 6 alineatul (1) din convenție este formulat Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Curtea nu consideră necesar să examineze es Excepții de inadmisibilitate ridicate de guvern și întemeiate pe întârzierea cererii, pe caracterul adecvat și suficient al redresării obținute de solicitanți în cadrul acțiunii de contestare În măsura în care, în orice caz, cererea este inadmisibilă din cauza unui defect vădit de temei din următoarele motive.

Curtea amintește jurisprudența sa în cauza Cocchiarella c. Italia ([GC], n 64886/01, punctul 84) potrivit căruia, în astfel de cazuri, este de competența Curții să verifice, pe de o parte, dacă a fost recunoscută de către autorități, cel puțin în esență, o încălcare a unui drept protejat prin convenție și, pe de altă parte, dacă redresarea poate fi considerată adecvată și suficientă. Prima condiție, și anume constatarea încălcării de către autoritățile naționale, nu este controversată, deoarece Curtea de Apel de la Veneția a constatat în mod expres acest lucru.

În ceea ce privește a doua condiție, Curtea reamintește caracteristicile pe care trebuie să le aibă o acțiune internă pentru a aduce o redresare adecvată și suficientă ; este vorba în special de faptul că, pentru a evalua cuantumul despăgubirii acordate de Curtea de Apel, Curtea examinează, pe baza elementelor de care dispune, ceea ce ar fi acordat în aceeași situație pentru perioada luată în considerare de instanța internă (Cocchiarella c. Italia, citată anterior, §§ 86-107). Curtea consideră că, pentru o perioadă de timp precum cea luată în considerare de instanța judecătorească, aceasta ar fi putut acorda reclamanților, în absența unor căi de atac interne, ținând seama de provocarea litigiului și de faptul că persoanele interesate erau căsătorite și locuiau împreună, 5 600 EUR în comun.

Suma totală obținută de solicitanți, și anume 4 132 EUR, se ridică astfel la 73,78% din suma pe care Curtea ar fi putut să o acorde acestora; prin urmare, compensațiile primite de solicitanți pot fi considerate adecvate și, prin urmare, adecvate pentru repararea încălcării suferite (Garino c. Italia (dec.), 16605/03, 16641/03 și 16644/03), chiar și luând în considerare prejudiciul suplimentar care rezultă din prelungirea procedurii principale după constatarea încălcării de către instanța judecătorească a dreptului de vot În sensul articolului 34 din Convenție, acest aspect este vădit nefondat și trebuie respins în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din Convenție.

din cauza insuficienței reparațiilor acordate de către cursurile de apel, Pinto, având în vedere concluziile expuse în conformitate cu art. 1, și reamintind că o eventuală insuficiență a despăgubirii mai mică decât cea a căii de atac (Delle Cave și Corrado Italia, nr 14626/03, §§ 43-46, 5 iunie 2007 CEDH 2007 Simaldone c. Italia, n 22644/03, §§ 71-72, CEDO 2009 ... (extracturi)), Curtea declară acest motiv inadmisibil pentru lipsa vădită de temei în sensul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. Prin scrisoarea din 11 octombrie 2004, reclamanții se plâng în sfârșit de încălcarea articolelor 17 și 34 din convenție, în măsura în care legea Pinto Curtea arată că, indiferent de orice alt aspect, acest aspect este întârziat, decizia Curții de Apel din Veneția devenind definitivă cu mai mult de șase luni înainte de 11 octombrie 2004 și, prin urmare, trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (1) și al articolului 4 din convenție.

Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Françoise Elens-Passos Françoise Tulkens Grefier Adjunct Președinte

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n o 26348/03 présentée par Antonino MACCORA et Giovanna RAVASIO contre l'Italie La Cour européenne des droits de l'homme (deuxième section), siégeant le 31 août 2010 en une chambre composée de : Françoise Tulkens, présidente, Ireneu Cabral Barreto, Danutė Jočienė, Dragoljub Popović, András Sajó, Ișıl Karakaș, Guido Raimondi, juges, et de Françoise Elens-Passos, greffière adjointe de section . Vu la requête susmentionnée introduite le 21 juillet 2000, Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par les requérants, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 26348/03) contre la République italienne et dont deux ressortissants de cet Etat, M. Antonino Maccora (le « premier requérant ») et son épouse, M me Giovanna Ravasio (la « deuxième requérante »), nés respectivement en 1913 et 1921 et résidant à Bergame, ont saisi la Cour le 21 juillet 2000 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). La deuxième requérante est décédée le 2 juin 2003. Par une lettre du 4 septembre 2003, ses enfants et héritiers, M. Gianlucio Maccora et M me Maria Lucia Maccora, ressortissants italiens nés en 1945 et 1954 et résidant respectivement à Scopello (Vercelli) et Bergame,

ont informé le greffe qu'ils souhaitaient poursuivre la procédure devant la Cour. Les requérants sont représentés devant la Cour par M e R. Vico, avocat à Bergame. Le premier requérant est aussi représenté par M e F. Uggetti, avocat à Bergame. Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») a été représenté par son ancien agent, M. I.M. Braguglia, et l'actuel coagent, M. N. Lettieri. A. Les circonstances de l'espèce 1. La procédure principale Le 3 février 1994, les requérants assignèrent C.E. et D.G. devant le tribunal de Bergame afin d'obtenir la libération d'un garage et d'une cave qui auraient été détenus sans aucun titre (RG n o 489/94). A la suite de quinze audiences tenues entre le 17 mars 1994 et le 14 février 2003, dont cinq renvoyées d'office, par un jugement déposé le 7 avril 2003, le tribunal débouta les requérants.

2. La procédure « Pinto » Le 4 octobre 2001, les requérants avaient saisi la cour d'appel de Venise au sens de la loi « Pinto », demandant réparation des préjudices subis du fait de la durée de la procédure principale. Par une décision du 31 janvier 2002, déposée le 15 février 2002, la cour d'appel considéra la procédure jusqu'à la date d'introduction de la demande et constata le dépassement d'une durée raisonnable. Elle accorda aux requérants 4 132 EUR pour dommage moral (2 066 EUR chacun) et 1 450 EUR pour frais et dépens. Cette décision devint définitive au plus tard le 1 er avril 2003. Par une lettre du 30 janvier 2003, les requérants informèrent la Cour du résultat de la procédure nationale et la prièrent de reprendre l'examen de leur requête.

Les sommes accordées en exécution de la décision Pinto furent payées au premier requérant le 28 juillet 2003 et aux héritiers de la deuxième requérante le 4 mai 2005. B. Le droit et la pratique internes pertinents Le droit et la pratique internes pertinents relatifs à la loi n o 89 du 24 mars 2001, dite « loi Pinto » figurent dans l'arrêt Cocchiarella c. Italie ([GC], n o 64886/01, §§ 23-31, CEDH 2006-V). GRIEFS Invoquant l'article 6 § 1 de la Convention, les requérants se plaignent de la durée de la procédure principale et de l'insuffisance des indemnisations « Pinto », qui ont par ailleurs été versées en retard. Invoquant l'article 13 de la Convention, ils se plaignent de l'ineffectivité du remède « Pinto » en raison de l'insuffisance de la réparation octroyée.

Par une lettre du 11 octobre 2004, les requérants se plaignent également de la violation des articles 17 et 34 de la Convention, en ce que la « loi Pinto » demande de prouver les dommages moraux subis comme conséquence de la durée d'une procédure. EN DROIT A. Sur la violation alléguée de l'article 6 § 1 de la Convention Les requérants dénoncent la durée de la procédure principale au regard de l'article 6 § 1 de la Convention et l'insuffisance du redressement obtenu dans le cadre du recours « Pinto ». Le Gouvernement s'oppose à cette thèse.

L'article 6 § 1 de la Convention est ainsi libellé : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) ». La Cour n'estime pas nécessaire d'examiner l es exceptions d'irrecevabilité soulevées par le Gouvernement et tirées de la tardiveté de la requête, du caractère approprié et suffisant du redressement obtenu par les requérants dans le cadre du recours « Pinto » et de la faible importance du retard dans le paiement des indemnisations « Pinto », dans la mesure où, la requête est en tout état de cause irrecevable pour défaut manifeste de fondement pour les raisons suivantes.

La Cour rappelle sa jurisprudence dans l'affaire Cocchiarella c. Italie ([GC], n o 64886/01, § 84) selon laquelle, dans ce genre d'affaires, il appartient à la Cour de vérifier, d'une part, s'il y a eu reconnaissance par les autorités, au moins en substance, d'une violation d'un droit protégé par la Convention et, d'autre part, si le redressement peut être considéré comme approprié et suffisant. La première condition, à savoir le constat de violation par les autorités nationales, ne prête pas à controverse puisque la cour d'appel de Venise l'a expressément constaté.

Quant à la seconde condition, la Cour rappelle les caractéristiques que doit avoir un recours interne pour apporter un redressement approprié et suffisant ; il s'agit tout particulièrement du fait que pour évaluer le montant de l'indemnisation allouée par la cour d'appel, la Cour examine, sur la base des éléments dont elle dispose, ce qu'elle aurait accordé dans la même situation pour la période prise en considération par la juridiction interne ( Cocchiarella c. Italie , précité, §§ 86-107). La Cour estime que pour une durée telle que celle prise en considération par la juridiction « Pinto », elle aurait pu accorder aux requérants, en l'absence de voies de recours internes, compte tenu de l'enjeu du litige et du fait que les intéressés étaient mariés et vivaient ensemble, 5 600 EUR conjointement.

La somme globalement obtenue par les requérants, à savoir 4 132 EUR, s'élève ainsi à 73,78 % de celle que la Cour aurait pu leur accorder. Les indemnisations reçues par les requérants peuvent donc passer pour adéquates et, de ce fait, aptes à réparer la violation subie ( Garino c. Italie (déc.), n os 16605/03, 16641/03 et 16644/03), même en considérant le préjudice supplémentaire découlant du prolongement de la procédure principale après le constat de violation par la juridiction « Pinto » et du retard dans le paiement des indemnisations « Pinto ». Par conséquent, les requérants ne peuvent plus se prétendre « victimes » d'une violation des droits reconnus par la Convention, au sens de l'article 34 de la Convention.

Ce grief est donc manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. B. Sur les autres violations alléguées Invoquant l'article 13 de la Convention, les requérants se plaignent de l'ineffectivité du remède « Pinto » en raison de l'insuffisance de la réparation octroyée par les cours d'appel « Pinto ». Au vu des conclusions exposées sous l'angle de l'article 6 § 1, et en rappelant qu'une éventuelle insuffisance de l'indemnisation « Pinto » n'affecte pas l'effectivité de cette voie de recours ( Delle Cave et Corrado c. Italie , n o 14626/03, §§ 43-46, 5 juin 2007 CEDH 2007 ‑ VI ; Simaldone c. Italie , n o 22644/03, §§ 71-72, CEDH 2009 ‑ ... (extraits)), la Cour déclare ce grief irrecevable pour défaut manifeste de fondement au sens de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

Par une lettre du 11 octobre 2004, les requérants se plaignent enfin de la violation des articles 17 et 34 de la Convention, en ce que la « loi Pinto » demande de prouver les dommages moraux subis comme conséquence de la durée d'une procédure. La Cour relève qu'indépendamment de toute autre considération, ce grief est tardif, la décision de la cour d'appel de Venise étant devenue définitive plus de six mois avant le 11 octobre 2004, et doit donc être rejeté en application de l'article 35 §§ 1 et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité, Déclare la requête irrecevable. Françoise Elens-Passos Françoise Tulkens Greffière adjointe Présidente