SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 26423/03 prezentate de Pietro BACCINI și alții împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 1 iunie 2010 într-o cameră compusă din Françoise Tulkens, președinte, Danutė Jočienė, Dragoljub Popović, András Sajó, Nona Tsotsoria, Kristina Pardalos, Guido Raimondi, judecători și Sally Dolle; graffière de secțiune, având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 4 ianuarie 2000, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de reclamanți, După ce au deliberat, pronunță următoarea decizie: Barbara și Patrizia Baccini (născuți în 1958,1965 și 1958 și rezidenți în Torre Boldone, Seriate și Bagnolo) și M Carla Artuzzi (născută în 1932 și rezidentă în Bergamo), sunt cetățeni italieni, moștenitori ai domnului L.B., decedat în 1993. Ei au fost reprezentați în fața Curții de către dl R. Vico, avocat la Bergamo. A fost reprezentat de fostul său agent, dl I.M. Braguglia și colegul său, dl Lettieri. Circumstanțele speciei 1. Procedura principală la 12 februarie 1990, L.B. l-a numit pe dl. R. în fața judecătorului de instanță din Bergamo într-o procedură în contradicție cu o punere în întârziere pe care dl R. i-a notificat-o la 13 septembrie 1989. Din cele trei audieri stabilite între 18 aprilie 1990 și 17 mai 1990, una a fost trimisă înapoi pentru că Consiliul L.B. renunțase la mandatul său. printr-o ordonanță din 13 octombrie 1990, judecătorul a declarat incompetența sa rațională valore și a predat părțile în fața Tribunalului din Bergamo. La o dată nespecificată, dl. R. a reluat procedura în fața Tribunalului din Bergamo (RG) 964/91). După reunirea cu o altă cauză între aceleași părți și de obiect identic (RG 1003/91), la 15 iulie 1993, Tribunalul a declarat întreruperea procedurii din cauza decesului L.B. La o dată nespecificată, reclamanții, în calitate de moștenitori ai L.B., au reluat procedura. În ședința din 3 martie 2000, părțile au ajuns la o soluționare amiabilă. (2) Procedura Pinto, la 4 octombrie 2001, după ce au sesizat Curtea Europeană a Drepturilor Omului, reclamanții au sesizat Curtea de Apel din Veneția în sensul Legii privind Curtea de Apel Pinto prin decizia din 24 ianuarie 2002, depusă la 18 februarie 2002, Curtea de Apel a luat în considerare procedura până la data deciziei și a constatat depășirea unei perioade rezonabile. 550 EUR în echitate pentru daune morale, mai proaspete și cheltuieli de judecată. Această decizie a dobândit autoritatea de lucru judecat până la 4 aprilie 2003 cel târziu printr-o scrisoare din 5 mai 2003, reclamanții au informat Curtea cu privire la rezultatul procedurii naționale și au rugat-o să reia examinarea cererii lor. Sumele acordate în executarea deciziei Pinto au fost plătite la 8 august 2003. Dreptul și practica internă relevante Dreptul și practica internă relevantă figurează în Hotărârea Cocchiarella c. Italia ([GC], n 64886/01, §§ 23-31, CEDO 2006 V). ÎN DREPTUL A. Cu privire la presupusa încălcare a articolului 6 alineatul (1) din convenție Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamanții se plâng de durata procedurii principale și de insuficiența redresării obținute în cadrul remeditării. Astfel, art. 6 alineatul (1) din Convenție este formulat. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Guvernul susține că cererea este tardivă, reclamanții care au solicitat Curții să reia examinarea acesteia mai mult de o jumătate de oră după ce decizia Cu titlu subsidiar, guvernul solicită Curții să respingă cererea ca fiind nefondată, reclamanții care au obținut o redresare suficientă în cadrul procedurii mai întâi Pinto Reclamanții susțin că au respectat orice termen acordat de Curte sau prevăzut de regulamentul său în cursul examinării cererilor. victime ale încălcării, în măsura în care sumele alocate cu titlu de despăgubire nu pot compensa prejudiciul moral suferit. Curtea nu consideră necesar să examineze "excepția de inadmisibilitate invocată de guvern în măsura în care, chiar presupunând că cererea nu este tardivă, aceaceasta este, în orice caz, inadmisibilă pentru lipsa vădită de temei în sensul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. Curtea amintește jurisprudența sa în cauza Cocchiarella c. Italia citată anterior (§ 84) conform căruia, în astfel de cazuri, este de competența Curții să verifice, pe de o parte, dacă a fost recunoscută de către autorități, cel puțin în esență, o încălcare a unui drept protejat prin convenție și, pe de altă parte, dacă redresarea poate fi considerată adecvată și suficientă. Prima condiție, și anume constatarea încălcării de către autoritățile naționale, nu este controversată, deoarece Curtea de Apel de la Veneția a constatat în mod expres acest lucru. În ceea ce privește a doua condiție, Curtea reamintește caracteristicile pe care trebuie să le aibă o acțiune internă pentru a aduce o redresare adecvată și suficientă ; este vorba în special de faptul că, pentru a evalua cuantumul despăgubirii acordate de Curtea de Apel, Curtea examinează, pe baza elementelor de care dispune, ceea ce ar fi acordat în aceeași situație pentru perioada luată în considerare de instanța internă (ibidem, §§ 86-107). Curtea amintește, de asemenea, că, în conformitate cu jurisprudența sa, atunci când un grup de solicitanți își obține calitatea de victimă dintr-o legătură juridică cu o singură parte inițială la procedura internă în litigiu, de exemplu în cazul înlocuirii părții inițiale la instanță cu titularii săi de drept, nu este necesar atunci ca Curtea să ia în considerare, atunci când decide cu privire la suma care urmează să fie alocată, multiplicitatea reclamanților care rezultă din aceasta, cu atât mai mult cu cât creșterea numărului acestora nu poate fi imputată pârâtului ( În cazul de față, reclamanții au fost părți, în calitate de moștenitori ai domnului L.B., parte, la o procedură care a durat zece ani pentru un grad de jurisdicție. În cadrul procedurilor Pinto, aceștia au obținut constatarea încălcării și 1 550 EUR fiecare pentru daune morale, mai proaspete și de cheltuieli de judecată. Curtea consideră că ar fi putut acorda reclamanților în comun, în lipsa unor căi de atac interne și având în vedere întârzierile care le pot fi atribuite, suma de 9 800 EUR. Suma totală obținută de solicitanți se ridică astfel la 63% din suma pe care Curtea ar fi putut să o acorde acestora. Prin urmare, compensațiile primite de solicitanți pot fi considerate adecvate și, prin urmare, adecvate pentru a remedia încălcarea suferită (Garino c. Italia (dec.), nr. 16605/03, 16641/03 și 16644/03), chiar având în vedere prejudiciul suplimentar care ar putea rezulta din lungimea procedurii Pe de altă parte, reclamanții menționează că, în cadrul cererii lor de satisfacție echitabilă, ca factor de frustrare suplimentară. Prin urmare, reclamanții nu mai pot să își asume răspunderea pentru o încălcare a drepturilor recunoscute de convenție, în sensul articolului 34 din convenție. Prin urmare, acest motiv este vădit nefondat și trebuie respins în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. B. Cu privire la alte presupuse încălcări care invocă art. 13 din convenție, reclamanții se plâng, de asemenea, de caracterul nefuncțional al procedurii Curtea amintește că, în conformitate cu jurisprudența Delle Cave și Corrado Italia 14626/03, §§ 43-46, 5 iunie 2007, CEDO 2007 ) și Simaldone (citată anterior, § 71-72) insuficiența despăgubirii Printr-o scrisoare din 30 noiembrie 2004, reclamanții susțin pentru prima dată încălcarea articolelor 17 și 34 din Convenție, deoarece, în cadrul procedurii Pinto, s-ar solicita să se dovedească prejudiciile morale. Curtea arată că această cauză este întârziată, hotărârea Curții de Apel din Veneția devenind definitivă cu mai mult de șase luni înainte de 30 noiembrie Din aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Sally Dolle Françoise Tulkens Grefier Președinte
de la requête n
o
26423/03
présentée
par Pietro BACCINI et autres
contre l'Italie
La Cour européenne des droits de l'homme (deuxième section), siégeant le 1
er
juin 2010 en une chambre composée de
:
Françoise Tulkens,
présidente,
Danutė Jočienė,
Dragoljub Popović,
András Sajó,
Nona Tsotsoria,
Kristina Pardalos,
Guido Raimondi,
juges,
et de Sally Dollé,
greffière de section,
Vu la requête susmentionnée introduite le 4
janvier
2000,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par les requérants,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Les requérants, M. Pietro et M
mes
Barbara et Patrizia Baccini (nés respectivement en 1958,1965 et 1958 et résidant à Torre Boldone, Seriate et Bagnolo) et M
me
Carla Artuzzi (née en 1932 et résidant à Bergame), sont des ressortissants italiens, héritiers de M. L.B., décédé en 1993. Ils étaient représentés devant la Cour par M
e
Le gouvernement italien («
le Gouvernement
») était représenté par son ancien agent, M. I.M. Braguglia et son coagent, M.
N.
Lettieri.
A.
Les circonstances de l'espèce
1.La procédure principale
Le 12 février 1990, L.B. assigna M.
Des trois audiences fixées entre le 18 avril 1990 et le 17 mai 1990, une fut renvoyée car le conseil de L.B. avait renoncé à son mandat. Par une ordonnance du 13 octobre 1990, le juge déclara son incompétence
ratione valore
et remit les parties devant le tribunal de Bergame.
A une date non précisée, M.R. reprit la procédure devant le tribunal de Bergame (RG
n
o
964/91). Après la jonction avec une autre affaire entre les mêmes parties et d'objet identique (RG
n
o
1003/91), le 15 juillet 1993, le tribunal déclara l'interruption de la procédure en raison du décès de L.B.
A une date non précisée, les requérants, en tant qu'héritiers de L.B., reprirent la procédure.
A l'audience du 3 mars 2000, les parties parvinrent à un règlement amiable.
Pinto
»
Le 4 octobre 2001, après avoir saisi la Cour européenne des droits de l'homme, les requérants saisirent la cour d'appel de Venise au sens de la loi «
Pinto
».
Par une décision du 24
janvier
2002, déposée le 18
février
2002, la cour d'appel considéra la procédure jusqu'à la date de la décision et constata le dépassement d'une durée raisonnable. Elle accorda à chaque requérant 1
550 EUR en équité pour dommage moral, plus frais et dépens. Cette décision acquit l'autorité de la chose jugée au plus tard le 4 avril 2003.
Par une lettre du 5
mai
2003, les requérants informèrent la Cour du résultat de la procédure nationale et la prièrent de reprendre l'examen de leur requête.
Les sommes accordées en exécution de la décision Pinto furent payées le 8 août 2003.
B.
Le droit et la pratique internes pertinents
Le droit et la pratique internes pertinents figurent dans l'arrêt
Cocchiarella c.
Italie
([GC], n
o
‑
V).
Invoquant l'article 6 § 1 de la Convention, les requérants se plaignent de la durée de la procédure principale et de l'insuffisance du redressement obtenu dans le cadre du remède «
Pinto
».
Le Gouvernement s'oppose à cette thèse.
L'article 6 § 1 de la Convention est ainsi libellé
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
».
Le Gouvernement soutient que la requête est tardive, les requérants ayant demandé à la Cour d'en reprendre l'examen plus d'un et demi après que la décision «
Pinto
» avait acquis l'autorité de la chose jugée. À titre subsidiaire, le Gouvernement demande à la Cour de rejeter la requête en tant que mal fondée, les requérants ayant obtenu un redressement suffisant dans le cadre de la procédure «
Pinto
».
Les requérants affirment avoir respecté tout délai imparti par la Cour ou prévu par son règlement au cours de l'examen des requêtes. Ils estiment être toujours «
victimes
» de la violation dans la mesure où les sommes allouées à titre d'indemnisation ne sauraient indemniser le préjudice moral subi.
La Cour n'estime pas nécessaire d'examiner l
'exception d'irrecevabilité soulevée par le Gouvernement dans la mesure où, même à supposer que la requête ne soit pas tardive, elle est, en tout état de cause, irrecevable pour défaut manifeste de fondement au sens de l'article
35 §§ 3 et 4 de la Convention.
La Cour rappelle sa jurisprudence dans l'affaire
Cocchiarella c.
Italie
précité (§ 84) selon laquelle, dans ce genre d'affaires, il appartient à la Cour de vérifier, d'une part, s'il y a eu reconnaissance par les autorités, au moins en substance, d'une violation d'un droit protégé par la Convention et, d'autre part, si le redressement peut être considéré comme approprié et suffisant.
La première condition, à savoir le constat de violation par les autorités nationales, ne prête pas à controverse puisque la cour d'appel de Venise l'a expressément constaté.
Quant à la seconde condition, la Cour rappelle les caractéristiques que doit avoir un recours interne pour apporter un redressement approprié et suffisant
; il s'agit tout particulièrement du fait que pour évaluer le montant de l'indemnisation allouée par la cour d'appel, la Cour examine, sur la base des éléments dont elle dispose, ce qu'elle aurait accordé dans la même situation pour la période prise en considération par la juridiction interne (
ibidem
, §§ 86-107).
La Cour rappelle aussi que, selon sa jurisprudence, lorsqu'un groupe de requérants tire sa qualité de victime d'un lien juridique avec une seule partie initiale à la procédure interne litigieuse, par exemple en cas de remplacement de la partie initiale à l'instance par ses ayants droit si elle décède, point n'est alors besoin pour la Cour de tenir compte, lorsqu'elle statue sur la somme à allouer, de la multiplicité des requérants qui en résulte, d'autant plus que l'augmentation de leur nombre ne saurait être imputée à la partie défenderesse (
Selahattin
Çetinkaya
et autres c. Turquie
, n
o
31504/02, § 38, 20 octobre 2009).
Dans le cas d'espèce, les requérants ont été parties, en tant qu'héritiers de M. L.B., partie, à une procédure ayant duré dix ans pour un degré de juridiction. Dans le cadre des procédures «
Pinto
», ils ont obtenu le constat de la violation et 1
550 EUR chacun pour dommage moral, plus frais et dépens.
La Cour estime qu'elle aurait pu accorder aux requérants conjointement, en l'absence de voies de recours internes et compte tenu des retards qui leur sont imputables, la somme de
9 800
EUR. La somme globalement obtenue par les requérants s'élève ainsi à 63 % de celle que la Cour aurait pu leur accorder.
Les indemnisations reçues par les requérants peuvent donc passer pour adéquates et, de ce fait, aptes à réparer la violation subie (
Garino c. Italie
(déc.), n
os
16605/03, 16641/03 et 16644/03), même en considérant le préjudice supplémentaire pouvant découler des longueurs de la procédure «
Pinto
» que les requérants mentionnent, par ailleurs, comme facteur de frustration additionnel dans le cadre de leur demande de satisfaction équitable. Par conséquent, les requérants ne peuvent plus se prétendre «
victimes
» d'une violation des droits reconnus par la Convention, au sens de l'article
34 de la Convention.
Ce grief est donc manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l'article
35 §§
3 et
4 de la Convention.
Invoquant l'article 13 de la Convention, les requérants se plaignent également de l'ineffectivité de la procédure «
Pinto
» au motif de l'insuffisance des montants accordés dans ce cadre pour dommage moral.
La Cour rappelle que, selon la jurisprudence
Delle Cave et Corrado
c.
Italie
(n
o
14626/03, §§
43-46, 5 juin 2007, CEDH 2007
‑
VI
) et
Simaldone
(précité, §§ 71-72) l'insuffisance de l'indemnisation «
Pinto
» ne remet pas en cause l'effectivité de cette voie de recours.
Partant, il y a lieu de déclarer ce grief irrecevable pour défaut manifeste de fondement au sens de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
Par une lettre du 30 novembre 2004, les requérants allèguent pour la première fois la violation des articles 17 et 34 de la Convention, du fait que, dans le cadre de la procédure «
Pinto
» il serait demandé de prouver les dommages moraux.
La Cour relève que ce grief est tardif, la décision de la cour d'appel de Venise étant devenue définitive plus de
six
mois avant le 30
novembre
2004, et doit donc être rejeté en application de l'article
35 §§
1 et
4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Sally Dollé
Françoise Tulkens
Greffière
Présidente