SECȚIUNEA A TREIA DECIZIA PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 44307/05 prezentate de Mihail Laurențiu MANOFESCU împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are loc la 12 ianuarie 2010 într-o cameră compusă din Josep Casadevall, președintele Elisabet Fura, Corneliu Biersan, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Luis López Guerra Ann Power, judecători și Stanley Naismith; grefier adjunct al secțiunii Având în vedere cererea menționată anterior formulată la 27 octombrie 2005, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât, După ce a intenționat acest lucru, pronunță următoarea decizie ÎN FAVOAREA reclamantului, dl Mihail Laurențiu Manofescu, este un cetățean român, născut în 1935 și rezident în Pitești. Guvernul român ( A fost reprezentat de agentul său, Razvan-Horațiu Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 23 decembrie 2003, reclamantul sesizează instanțele naționale cu privire la o acțiune împotriva statului în restituire a monedelor de aur pe care le-a deținut în timpul regimului comunist sau, în caz contrar, cu privire la plata unei despăgubiri corespunzătoare valorii de cinci kilograme de aur. Prin hotărârea din 18 mai 2004, Tribunalul de Primă Instanță din Pitesti a respins acțiunea ca fiind nefondată. Reclamantul a formulat o acțiune, susținând că instanța de primă instanță nu aplicase corect legea specială în materie de restituire a metalelor prețioase. Printr-o hotărâre definitivă din 14 aprilie 2005 a tribunalului județ al cărui sistem a fost rectificat printr-o decizie a aceleiași instanțe din 16 iunie 2005 ( valoarea în aur fin, la data plății, a celor 20 de franci (dinari) în aur identificați în procesul-verbal din 10 iulie 1959 de către fosta Bancă de Stat a Republicii Populare România. Tribunalul departamental și-a întemeiat decizia asupra dispozițiilor Legii nr. 362/2003 și ordonanța de urgență a Guvernului nr. 90/2000 privind regimul metalelor prețioase, al aliajelor și al pietrelor prețioase ( 1344/2003, pentru a obține plata sumei reprezentând valoarea monedelor în cauză, îi revine sarcina de a depune la BNR o cerere scrisă, o copie a hotărârii definitive privind formula executorie și o copie a unei documente de identitate. Reclamantul nu a dat curs acestei scrisori. Dreptul intern relevant în conformitate cu art. 26 din OUG nr. 190/2000, persoanele care fuseseră în mod ilegal deposedate de obiecte din metale prețioase puteau solicita restituirea lor printr-o acțiune în justiție. În cazul în care obiectele în cauză nu mai există, fiind topite sau prelucrate, la . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1344/2003 prevedea că restituirea obiectelor în litigiu putea fi efectuată numai la cererea persoanei în cauză și că plata despăgubirilor se făcea pe baza hotărârii judecătorești și irevocabile care cuprinde formula executorie. În conformitate cu art. 40 din același decret al guvernului, plata despăgubirii putea fi efectuată de banca debitoare după prezentarea documentelor justificative. 11. În temeiul dispozițiilor Codului de procedură civilă ( În materie civilă, prezența formulării executorii asupra unei hotărâri constituie o condiție privind caracterul executoriu al hotărârii. Numai hotărârile definitive sau irevocabile pot fi investite cu formula executorie (art. 376 din CPC). Pentru a obține o formulă executorie asupra instanței judecătorești, la data depunerii cererii la grefa instanței care a pronunțat cauza în primă instanță (art. 374 din CPC) și pentru a plăti taxa de timbru judiciar. Cererea este examinată fără ca părțile să fie convocate. În temeiul articolului 3 din Legea nr. 146/1997 privind dreptul de timbru, cuantumul taxei de timbru datorate pentru aplicarea formulei executorii pe o hotărâre era la data la care faptele de 37 000 de lei românești antici. GRIFS 12. Reclamantul se plângea că hotărârea definitivă din 14 aprilie 2005 a tribunalului departamental din București nu a fost executată, invocând în esență art. 6 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr 13. Citând art. 6 alineatul (1) din Convenție, acesta afirmă, de asemenea, că procedura nu a fost echitabilă, în special din cauza modului în care instanțele naționale au interpretat legislația națională aplicabilă și dovezile depuse la dosar. aprilie 2005 al tribunalului departamental d mail'Argeș, astfel cum a fost rectificat prin decizia aceleiași instanțe din 16 iunie 2005. Acesta invocă, în esență, articolele 6 din convenție și 1 din Protocolul nr 1 la convenție, astfel cum au fost formulate la art. 6 Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Art. 1 din Protocolul nr. Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. 15. Guvernul exclude neobosirea căilor de atac interne de către reclamant care nu a făcut demersurile necesare pentru a obține plata despăgubirii și care nu a sesizat un executor al justiției pentru a participa la executarea hotărârii menționate anterior. 16. Reclamantul nu a prezentat nici o declarație. 17. Curtea amintește că dreptul de acces la o instanță garantată prin art. 6 alineatul (1) din convenție ar fi iluzoriu dacă ordinul juridic intern al unui stat contractant ar permite ca o hotărâre definitivă și obligatorie să rămână indelebilă în detrimentul unei părți. Comisia a recunoscut deja că protecția efectivă a justițiabilului și restabilirea legalității implică obligația ca administrația să se supună unei hotărâri sau hotărâri pronunțate de instanțele statului (a se vedea, în special, Hornsby c. Grecia, 19 martie 1997, § 40 și următoarele., Recuperarea hotărârilor și a hotărârilor 1997 II 18. Curtea a luat deja notă de faptul că nu este oportun să se solicite unei persoane care a obținut o creanță împotriva statului la data de: o procedură judiciară de a fi obligată ulterior să inițieze o procedură de executare forțată pentru a obține satisfacție ( Metaxas c. Grecia, n 8415/02, § 19, 27 mai 2004 și Mihai-Iulian Popescu c. România, 2911/02, § 45, 29 septembrie 2005). De asemenea, Comisia a considerat că, atunci când a fost utilizată o cale de atac, utilizarea unei căi de atac alternative, al cărei scop este practic același, nu este impus ( Moreira Barbosa c. Portugalia (dec.), nr. 65681/01, CEDH 2004 V (extracturi) și Roman și Hogea c. România (dec.), nr. 62959/00, 31 octombrie 2004). Curtea constată că, în temeiul dispozițiilor legale în vigoare, pentru a putea executa hotărârea definitivă prin care BNR este obligată să plătească despăgubiri în condițiile ÖUG n 90/2000, aceasta din urmă trebuia să primească o cerere din partea reclamantului și să aibă o copie a hotărârii definitive asupra căreia a fost aplicată formula executorie. Or, reclamantul nu a făcut aceste demersuri. 20. În primul rând, Curtea constată că hotărârea în cauză nu era executorie de drept. În conformitate cu dispozițiile relevante ale Codului de procedură civilă, cererea de executare a unei formulări cu privire la o hotărâre definitivă nu putea fi formulată decât de creditor sau de reprezentantul acestuia. O simplă cerere la grefa instanței și plata dreptului de timbru judiciar a cărui valoare nu era prea mare pentru a face acest lucru (punctul 11 de mai sus). Curtea consideră că, în lumina formulării din art. 39 din lacunună a guvernului 1344/2003 (punctul 10 de mai sus), la mai mult de o formulă executorie avea ca obiect, în land, să permită autorităților publice să execute judecata (a se vedea a contrario Kozachek c. Ucraina, n 29508/04, §§ 19ś, 7 decembrie 2006), evitând orice abuz în exercitarea dreptului de către creditor. 21. Curtea consideră că: spre deosebire de cauzele menționate mai sus (punctul 19 de mai sus), cererea de a lua o decizie executorie cu privire la hotărârea definitivă în speță nu constituie un act de punere în aplicare, ci un act de procedură prealabilă în vederea executării. Încheierea unui astfel de act nu constituie o sarcină excesiv de grea și de inechitabilă și nu este considerată nerațională. Aceasta nu ar fi considerată o nouă procedură care să condamne din nou autoritatea administrativă competentă să execute hotărârea definitivă (eroul Mihai-Iulian Popescu menționată anterior, § 31 și Jasienėc. Lituania, 41590/98, (dec.), 24 În octombrie 2000, Curtea constată că reclamantul avea, de asemenea, obligația de a depune o cerere scrisă la debitor pentru a solicita executarea și de a furniza o copie a unui act de identitate. Or, aceste obligații constituie formalități rezonabile și nu acte de punere în aplicare forțate. 23. În plus, Curtea ia notă de faptul că BNR l-a informat pe reclamant cu privire la formalitățile pe care trebuia să le îndeplinească pentru ca aceasta să poată executa hotărârea definitivă din 14 aprilie 2005. Or, reclamantul nu a dat niciun răspuns acestei cereri. În plus, el nu a furnizat nicio explicație cu privire la atitudinea sa, din moment ce nu a prezentat niciun motiv cu privire la admisibilitatea și la temeinicia acestor obiecțiuni. Curtea acordă importanță și faptului că reclamantul nu se plânge de faptul că dispozițiile legale ar împiedica executarea hotărârii, cum ar fi, de exemplu, în cazul în care plata este condiționată de existența fondurilor speciale (a inverso Kozachek, menționat anterior, § 23 și Sacaleanu c. România, nr. 731970/01, § 61-63, 6 septembrie 2005). Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că formalitățile pe care reclamantul trebuia să le îndeplinească pentru a obține executarea hotărârii definitive din 14 aprilie 2005 nu sunt excesive și că aceaceasta este din cauza propriilor sale neglijențe pe care reclamantul nu le-a obținut la plata despăgubirii prevăzute de hotărârea din 14 aprilie 2005. 25. În consecință, aceste obiecții sunt în mod evident greșit întemeiate și trebuie respinse în conformitate cu art. 35 alin. (3) și (4) din Convenție. 26. Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamantul se plânge de dreptul de a obține o despăgubire mai mare. 27. Curtea reamintește că nu are ca sarcină să înlocuiască instanțele interne și că nu este de competența Curții să cunoască erorile de fapt sau de drept care se presupune că au fost comise de aceste instanțe, cu excepția cazului în care și în măsura în care acestea ar fi putut aduce atingere drepturilor și libertăților protejate de Convenție. În primul rând, este vorba de autoritățile naționale, în special de instanțe și instanțe, că este de competența de a interpreta legislația internă, iar Curtea nu va înlocui propria sa apreciere a dreptului la dreptul lor în la ^ absența arbitrară, rolul său limitându-se la verificarea compatibilității cu Convenția privind efectele acestei interpretări (Garcia Ruiz c. Spania [GC], n 30544/96, § 28, CEDH 1999-I). 28. Curtea constată că reclamantul a beneficiat de o procedură contradictorie și că a putut, în diferite etape ale acesteia, să prezinte argumentele pe care le considera relevante pentru apărarea cauzei sale. Pe de altă parte, instanțele interne sunt mai bine plasate pentru a evalua relevanța probelor și pentru a interpreta dreptul intern aplicabil, interpretarea lor în speță neputând fi calificată ca fiind arbitrară sau de natură să submineze echitatea procedurii. 29. Prin urmare, este necesar ca acest aspect să fie, de asemenea, respins ca vădit nefondat, în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, Declară cererea inadmisibilă. Stanley Naismith Josep Casadevall grefier adjunct
de la requête n
o
44307/05
présentée par Mihail Laurențiu MANOFESCU
contre la Roumanie
La Cour européenne des droits de l’homme (troisième section), siégeant le 12 janvier 2010 en une chambre composée de
:
Josep Casadevall,
président
,
Elisabet Fura,
Corneliu Bîrsan,
Alvina Gyulumyan,
Egbert Myjer,
Luis López Guerra
Ann Power,
juges,
et de Stanley Naismith,
greffier adjoint de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 27 octobre 2005,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
1.
Le requérant, M. Mihail Laurențiu Manofescu, est un ressortissant roumain, né en 1935 et résidant à Pitești. Le gouvernement roumain («
le Gouvernement
») a été représenté par son agent, Răzvan-Horațiu Radu, du ministère des Affaires étrangères.
A.
Les circonstances de l’espèce
2.
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
3.
Le 23 décembre 2003, le requérant saisit les juridictions nationales d’une action contre l’État en restitution des pièces d’or dont il avait été dépossédé pendant le régime communiste ou, à défaut, en paiement d’une indemnisation correspondante à la valeur de cinq kilogrammes d’or.
4.
Par un jugement du 18 mai 2004, le tribunal de première instance de Pitești rejeta l’action comme mal fondée. Le requérant forma un recours, en faisant valoir que le tribunal de première instance n’avait pas correctement appliqué la loi spéciale en matière de restitution des métaux précieux.
5.
Par un arrêt définitif du 14 avril 2005 du tribunal départemental d’Argeș, dont le dispositif a été rectifié par une décision du même tribunal du 16 juin 2005 («
l’arrêt définitif du 14 avril 2005
»), la Banque Nationale de la Roumanie («
BNR
») fut condamnée à remettre au requérant «
la valeur en or fin, à la date du versement, des 20 francs (dinars) en or identifiés dans le procès-verbal du 10 juillet 1959 dressé par l’ancienne Banque d’État de la République Populaire de Roumanie
». Le tribunal départemental fonda sa décision sur les dispositions de la loi n
o
362/2003 et l’ordonnance d’urgence du Gouvernement n
o
190/2000 sur le régime des métaux précieux, de leurs alliages et des pierres précieuses («
l’OUG n
o
190/2000
»).
6.
Les pièces du dossier ne permettent pas d’établir si le requérant a fait revêtir l’arrêt du 14 avril 2005 de la formule exécutoire.
7.
Par une lettre du 3 septembre 2007, la BNR informa le requérant qu’en vertu de l’article 39 §§ 1 et 2 de l’arrêté du Gouvernement n
o
1344/2003, afin d’obtenir le versement de la somme représentant la valeur des pièces en cause, il lui appartenait de déposer à la BNR une demande écrite, une copie de l’arrêt définitif revêtu de la formule exécutoire et une copie d’une pièce d’identité.
8.
Le requérant ne donna pas suite à cette lettre.
B.
Le droit interne pertinent
9.
Selon l’article 26 de l’OUG n
o
190/2000, les personnes qui avaient été illégalement dépossédées des objets en métaux précieux pouvaient demander leur restitution par une action en justice. Lorsque les objets en cause n’existaient plus, ayant été fondus ou transformés, l’intéressé pouvait obtenir une indemnisation dans les conditions et les limites établies par le règlement d’application de la présente ordonnance (paragraphe 10 ci-dessous).
10.
L’arrêté du Gouvernement n
o
1344/2003 a approuvé le règlement d’application de l’OUG n
o
190/2000. L’article 39 de l’arrêté du Gouvernement n
o
1344/2003 prévoyait que la restitution des objets litigieux pouvait être faite uniquement à la demande de l’intéressé et que le paiement des indemnités se faisait sur la base de la décision judiciaire et irrévocable revêtue de la formule exécutoire. Selon l’article 40 du même arrêté du Gouvernement, le paiement de l’indemnisation pouvait être fait par la banque débitrice après présentation des documents justificatifs.
11.
En vertu des dispositions du code de procédure civile («
CPC
»), la formule exécutoire permet aux autorités publiques d’exécuter le jugement (articles 269 et 372 du CPC). En matière civile, la présence de la formule exécutoire sur un jugement constitue une condition du caractère exécutoire du jugement. Seules les décisions définitives ou irrévocables peuvent être investies de la formule exécutoire (article 376 du CPC). Afin d’obtenir l’apposition de la formule exécutoire sur le jugement, l’intéressé doit déposer une demande au greffe du tribunal ayant jugé l’affaire en première instance (article 374 du CPC), et payer le droit de timbre judiciaire. La demande est examinée sans que les parties soient convoquées. En vertu de l’article 3 de la loi n
o
146/1997 sur le droit de timbre, le montant du droit de timbre dû pour apposer la formule exécutoire sur un jugement était à l’époque des faits de 37
000 lei roumains anciens.
12.
Le requérant se plaint de ce que l’arrêt définitif du 14
avril 2005 du tribunal départemental de Bucarest n’a pas été exécuté, invoquant en substance l’article 6 de la Convention et l’article 1 du Protocole n
o
1.
13.
Citant l’article 6 § 1 de la Convention, il allègue également que la procédure n’a pas été équitable, plus particulièrement en raison de la manière dont les juridictions nationales ont interprété le droit interne applicable et les preuves versées au dossier.
14.
Le requérant se plaint de la non-exécution de l’arrêt définitif du 14
avril 2005 du tribunal départemental d’Argeș, tel que rectifié par la décision du même tribunal du 16 juin 2005. Il invoque en substance les articles 6 de la Convention et 1 du Protocole n
o
1 à la Convention, ainsi libellés
:
Article 6
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
Article 1 du Protocole n
o
1
«
Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.
Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les États de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.
»
15.
Le Gouvernement excipe du non-épuisement des voies de recours internes par le requérant qui n’a pas fait les démarches nécessaires pour obtenir le paiement de l’indemnisation et qui n’a pas saisi un huissier de justice pour l’assister dans l’exécution de l’arrêt précité.
16.
Le requérant n’a pas présenté d’observations.
17.
La Cour rappelle que le droit d’accès à un tribunal garanti par l’article 6 § 1 de la Convention serait illusoire si l’ordre juridique interne d’un État contractant permettait qu’une décision judiciaire définitive et obligatoire reste inopérante au détriment d’une partie. Elle a déjà reconnu que la protection effective du justiciable et le rétablissement de la légalité impliquent l’obligation pour l’administration de se plier à un jugement ou arrêt prononcé par les juridictions de l’État (voir, notamment,
Hornsby c.
Grèce
, 19 mars 1997, § 40 et suiv.,
Recueil des arrêts et décisions
1997
‑
II).
18.
La Cour note qu’elle a déjà jugé qu’il n’est pas opportun de demander à un individu qui a obtenu une créance contre l’État à l’issue d’une procédure judiciaire de devoir par la suite engager une procédure d’exécution forcée afin d’obtenir satisfaction (
Metaxas c. Grèce
, n
o
8415/02, § 19, 27 mai 2004 et
Mihai-Iulian Popescu c. Roumanie
, n
o
2911/02, § 45, 29 septembre 2005). Elle a également considéré que lorsqu’une voie de recours a été utilisée, l’usage d’une autre voie dont le but est pratiquement le même n’est pas exigé (
Moreira Barbosa c. Portugal
(déc.), n
o
‑
V (extraits) et
Roman et Hogea c.
Roumanie
(déc.), n
o
62959/00, 31 octobre 2004).
19.
La Cour constate qu’en vertu des dispositions légales en vigueur, afin de pouvoir exécuter l’arrêt définitif condamnant la BNR à lui verser une indemnisation dans les conditions de l’OUG n
o
190/2000, cette dernière devait se voir saisie d’une demande de la part du requérant et avoir une copie de l’arrêt définitif sur lequel la formule exécutoire soit apposée. Or, le requérant n’a pas fait ces démarches.
20.
La Cour note tout d’abord que l’arrêt en cause n’était pas exécutoire de plein droit. En vertu des dispositions pertinentes du code de procédure civile, la demande d’apposition de la formule exécutoire sur un arrêt définitif ne pouvait être formulée que par le créancier ou son représentant. Une simple demande au greffe du tribunal et le paiement du droit de timbre judiciaire dont le montant n’était pas excessif étaient suffisants pour ce faire (paragraphe 11 ci-dessus). La Cour considère qu’à la lumière du libellé de l’article 39 de l’arrêté du Gouvernement 1344/2003 (paragraphe 10 ci-dessus), l’apposition de la formule exécutoire visait uniquement, en l’occurrence, à permettre aux autorités publiques d’exécuter le jugement (voir
a contrario
Kozachek c. Ukraine
, n
o
29508/04, §§ 19-25, 7
décembre
2006), en évitant tout abus dans l’exercice du droit de la part du créancier.
21.
La Cour estime qu’à la différence des affaires précitées (paragraphe
19 ci-dessus), la demande d’apposer la formule exécutoire sur l’arrêt définitif en l’espèce ne constitue pas un acte d’exécution mais un acte de procédure préalable en vue de l’exécution. L’accomplissement d’un tel acte ne constitue pas une charge excessivement lourde ni onéreuse et n’apparaît pas comme étant déraisonnable. Elle ne serait assimilée à une nouvelle procédure tendant à condamner encore une fois l’autorité administrative compétente à exécuter la décision judiciaire définitive (
a
contrario
Mihai-Iulian Popescu
précité, § 31 et
Jasiūnienė c. Lituanie,
n
o
41510/98, (déc.), 24
octobre
2000).
22.
La Cour constate que le requérant était également tenu de faire une demande écrite auprès du débiteur pour demander l’exécution et de fournir une copie d’une pièce d’identité. Or, ces obligations constituent des formalités raisonnables et non pas des actes d’exécution forcée.
23.
Au demeurant, la Cour note que la BNR a informé le requérant des formalités qu’il devait accomplir pour qu’elle puisse exécuter l’arrêt définitif du 14 avril 2005. Or, le requérant n’a donné aucune suite à cette demande. En outre, il n’a fourni aucune explication sur son attitude, puisqu’il n’a pas présenté d’observations sur la recevabilité et le bien-fondé de ces griefs. La Cour attache de l’importance également au fait que le requérant ne se plaint pas de ce que des dispositions légales feraient obstacle à l’exécution de l’arrêt, comme par exemple dans le cas où le paiement est conditionné par l’existence des fonds spéciaux (
a contrario
Kozachek
, précité, § 23 et
Sacaleanu c. Roumanie
, n
o
73970/01, § 61-63, 6
septembre
2005).
24.
A la lumière de ce qui précède, la Cour considère que les formalités que le requérant devait remplir afin d’obtenir l’exécution de l’arrêt définitif du 14 avril 2005 ne sont pas excessives et que c’est du fait de sa propre négligence que le requérant n’a pas obtenu l’indemnisation prévue par l’arrêt du 14 avril 2005.
25.
Il s’ensuit que ces griefs sont manifestement mal fondés et doivent être rejetés en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
26.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint de l’iniquité de la procédure, plus particulièrement de la manière dont les juridictions nationales ont interprété les preuves et appliqué le droit interne. Il estime être en droit d’obtenir une réparation plus importante.
27.
La Cour rappelle qu’elle n’a pas pour tâche de se substituer aux juridictions internes et qu’il ne lui appartient pas de connaître des erreurs de fait ou de droit prétendument commises par ces juridictions, sauf si et dans la mesure où elles pourraient avoir porté atteinte aux droits et libertés sauvegardés par la Convention. C’est au premier chef aux autorités nationales, et notamment aux cours et tribunaux, qu’il incombe d’interpréter la législation interne et la Cour ne substituera pas sa propre appréciation du droit à la leur en l’absence d’arbitraire, son rôle se limitant à vérifier la compatibilité avec la Convention des effets de pareille interprétation (
Garcia Ruiz c. Espagne
[GC], n
o
28.
La Cour observe que le requérant a bénéficié d’une procédure contradictoire et qu’il a pu, aux différents stades de celle-ci, présenter les arguments qu’il jugeait pertinents pour la défense de sa cause. Par ailleurs, les juridictions internes sont mieux placées pour apprécier la pertinence des preuves et pour interpréter le droit interne applicable, leur interprétation en l’espèce ne pouvant pas être qualifiée d’arbitraire ou de nature à entacher l’équité de la procédure.
29.
Il s’ensuit dès lors que ce grief doit être également rejeté comme manifestement mal fondé, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Stanley Naismith
Josep Casadevall
Greffier adjoint
Président