FILIMONOVA v. MOLDOVA - [Romanian Translation] by the Ministry of Justice of the Republic of Moldova

Traducerea și permisiunea de republicare au fost oferite sub autoritatea Direcției Generale Agent Guvernamental, Ministerul Justiției al Republicii Moldova (

justice.gov.md

). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.

The present text and the authorisation to republish were granted under the authority of the Governmental Agent’s General Department from the Ministry of Justice of the Republic of Moldova (

justice.gov.md

). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.

La traduction et l’autorisation de republier ont été accordées sous l’autorité de la Direction générale de l’Agent gouvernemental du Ministère de la Justice de la République de Moldova (

justice.gov.md

). L’autorisation de republier cette traduction a été accordée dans le seul but de son inclusion dans la base de données HUDOC de la Cour.

SECȚIA A PATRA

DECIZIE

Cererea nr. 21136/03

depusă de Natalia FILIMONOVA

împotriva Republicii Moldova

Curtea

Europeană a Drepturilor Omului (Secția a Patra), statuînd la 19 ianuarie 2010 în Camera compusă din:

Nicolas Bratza,

Președinte,

Lech Garlicki

Giovanni Bonello,

Ljiljana Mijović,

Ján Šikuta,

Päivi Hirvelä,

Mihai Poalelungi,

Nebojša Vučinić,

judecători,

și Lawrence Early,

Grefier al Secției

,

Examinînd cererea sus-menționată, depusă la 9 aprilie 2003,

Examinînd declarația prezentată Curții de către Guvern prin care se solicită radierea cauzei de pe rol, precum și răspunsul reclamantului la această declarație,

Deliberînd, decide următoarele:

ÎN FAPT

Reclamanta

, dna Natalia Filimonova, cetățeană a Republicii Moldova, s-a născut în 1959 și locuiește în Orhei. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de către ex-Agentul său, dl V. Pârlog.

Circumstanțele cauzei

Faptele cauzei, după cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate în felul următor.

1.

Primul set procedural

La 11 octombrie 1999, reclamanta a fost concediată din funcție în cadrul Primăriei Orhei.

La 21 iunie 2000, Tribunalul Chișinău a decis în favoarea reclamantei și a obligat Primăria Orhei să o restabilească în funcție. La 14 septembrie 2000, Curtea de Apel a anulat această decizie.

La 21 martie 2001, Curtea Supremă de Justiție a anulat decizia Curții de Apel din 14 septembrie 2000 și a menținut decizia Tribunalului Chișinău din 21 iunie 2000.

Reclamanta a fost restabilită la locul de munca în conformitate cu decizia Curții Supreme de Justiție din 21 martie 2001. Cu toate acestea, ea a fost, ulterior, concediată din nou.

La 31 mai 2002, Tribunalul Chișinău a obligat Primăria Orhei să o restabilească în funcție pe reclamantă și să-i achite salariul mediu pentru perioada de absență forțată de la lucru (între 25 decembrie 2001 și 31 mai 2002) în suma totală de 3.550 MDL (237 EUR, la acea dată), precum și cheltuielile de judecată în suma de 1.692 MDL (113 EUR).

La 19 noiembrie 2002, Curtea de Apel a menținut decizia Tribunalului Chișinău din 31 mai 2002.

Din considerentele că reclamanta nu a fost restabilită în serviciul ei conform deciziei Tribunalului Chișinău din 31 mai 2002, ea a acționat din nou în judecată, cerînd să i se achite salariul său pentru perioada respectivă de absență forțată de la lucru (și anume, între 31 mai 2002 și 14 martie 2003) și executarea hotărîrii sus-menționate în partea în care sunt prevăzute cheltuielile de judecată.

La 3 iunie 2003, Judecătoria Orhei a obligat Primăria Orhei să achite în favoarea reclamantei suma de 10.000 MDL (667 EUR) pentru absență ei forțată de la serviciu în perioada dintre 31 mai 2002 și 14 martie 2003. De asemenea, Primăria Orhei a fost obligată să-i plătească reclamantei suma de 1.692 MDL pentru cheltuielile de judecată, conform deciziei Tribunalului Chișinău din 31 mai 2002.

La 10 iulie 2003, Judecătoria Orhei a suspendat executarea deciziei din 3 iunie 2003.

La 8 septembrie 2003, reclamanta a fost din nou concediată.

La 5 decembrie 2003, Judecătoria Orhei a admis parțial cererea reclamantei privind achitarea salariului pentru perioada de absența forțată de la locul de muncă între 31 mai 2002 și 14 martie 2003 și a hotărît să fie achitată în favoarea ei suma de 3.177 MDL (208 EUR). De asemenea, a dispus executarea deciziei Tribunalului Chișinău din 31 mai 2002 referitoare la achitarea costurilor și a cheltuielilor în sumă de 1692 lei, precum și a anulat decizia sa din 10 iulie 2003 cu privire la suspendarea executării.

La 23 martie 2005, reclamantei i-a fost achitată suma de 1692 MDL.

Reclamanta a mai depus o cerere în Judecătoria Orhei, cerînd anularea dispoziției de concediere a Primăriei Orhei, restabilirea în funcție, încasarea sumei de 10.498 MDL (700 EUR) pentru neexecutarea hotărârii în favoare sa în perioada dintre 31 mai 2002 și 14 martie 2003, precum și suma de 1.692 lei pentru cheltuieli de judecată.

La 12 aprilie 2005, Judecătoria Orhei a decis în favoarea reclamantei să i se achite suma de 3.177 MDL pentru

perioadă de absență forțată de la muncă

dintre 31 mai 2002 și 14 martie 2003, precum și cheltuielile de judecată în sumă de 1.692 MDL.

La 2 iunie 2005, Curtea de Apel Chișinău a casat hotărârea din 12 aprilie 2005 și a trimis cauza spre rejudecare în aceeași instanță. Judecătoria Orhei a expediat cauza la Curtea Supremă de Justiție, pentru a fi examinată cererea de revizuire (în esență, un recurs împotriva hotărârii din 5 decembrie 2003) depusă de reclamant. Cazul mai rămîne a fi pendint.

La 8 septembrie 2005, reclamanta a primit 10.498 MDL.

actual al procedurii

Guvernul afirmă că toate sumele acordate reclamantei în temeiul hotărîrii definitive au fost achitate. Guvernul confirmă acest fapt prin documentele eliberate de Primăria Orhei și Departamentul Executare din cadrul Ministerului Justiției.

PLÎNGERILE

Reclamanta s-a plîns că drepturile ei garantate de Articolul 6 § 1 al Convenției au fost încălcate prin neexecutarea hotărârii din 31 mai 2002 privind achitarea cheltuielilor de judecată și prin suspendarea hotărîrii din 3 iunie 2003.

Ea s-a plîns, în continuare, în temeiul Articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție de faptul că neexecutarea hotîrîrii în cauză i-a încălcat dreptul de a se bucura de proprietatea ei.

În cele din urmă, reclamanta s-a plîns de faptul că a i-a fost încălcat dreptul la un recurs efectiv pentru ea, în conformitate cu Articolul 13 al Convenției.

ÎN DREPT

A. Referitor la declarația Guvernului privind plîngerile în temeiul Articolului 6 § 1 din Convenție și al Articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție

La 14 septembrie 2007 (ulterior depunerii observațiilor cu privire la admisibilitatea și fondul cererii, care au fost recepționate în decembrie 2005), Guvernul a informat Curtea că a propus să facă o declarație unilaterală în vederea soluționării chestiunilor generate de

cererea dată. Guvernul a mai

solicitat Curții ca cererea dată să fie radiată de pe rol, în conformitate cu Articolul 37 din Convenție. Guvernul a accentuat că încercările de a ajunge la un acord de reglementare amiabilă cu reclamantul nu au fost cu succes.

Declarația prevedea următoarele:

„[Guvernul]:

Recunoaște faptul că neexecutarea într-un termen rezonabil a hotărârii definitive în favoarea reclamantei din 31 mai 2002 a constituit o încălcare a dreptului său la un proces echitabil, în conformitate cu Articolului 6 § 1 din Convenție, precum și o violare a drepturilor sale, în temeiul Articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. În special, Guvernul recunoaște că achitarea sumei de 3.550 MDL în calitate de

despăgubire pentru perioada de absență forțată de la muncă a

reclamantei și a sumei de 1.690 MDL pentru costuri și cheltuieli pe parcursul unei perioade de 9 luni și, respectiv, 34 luni, nu poate compensa întîrzierea nejustificată.

....

Sumele propuse cu titlu de satisfacție echitabilă sunt: prejudiciu material (100 EUR); prejudiciu moral (500 EUR), precum și costuri și cheltuieli (20 EUR), sume care vor fi plătite în termen de trei luni de la data la care Curtea Europeană a Drepturilor Omului va lua decizia de a radia cererea de pe rol.”

Reclamanta, a afirmat într-o scrisoare scrisă de mână, recepționată de Curte la 26 mai 2008, că hotărârea în favoarea ei nu a fost executată pe deplin. Ea a accentuat starea financiară precară în care se află și faptul că nu a fost în măsură să găsească un loc de muncă alternativ.

Curtea observă de la bun început că părțile nu au fost în stare să ajungă la un acord comun asupra condițiilor unei reglementări amiabile a cauzei. Curtea notează că, în conformitate cu Articolul 38 § 2 al Convenției, negocierile de reglementare amiabilă sunt confidențiale și că Articolul 62 § 2 din Regulamentul Curții mai prevede că n

icio comunicare scrisă sau orală, precum și nicio ofertă de reglementare intervenită în cadrul acestor negocieri nu va putea fi menționată sau invocată în procedura contencioasă.

Cu toate acestea, declarația a fost făcută de către Guvern în afara cadrului negocierilor de reglementare amiabilă.

Curtea constată că Articolul 37 din Convenție prevede că î

n orice stadiu al procedurii, Curtea poate hotări scoaterea de pe rol a unei cereri atunci cînd circumstanțele permit să se tragă una dintre concluziile

specificate la litera (a), (b ) sau (c) din alineatul 1 al articolului respectiv. Articolul 37 § 1 (c) permite Curții să radieze o cerere de pe rol, în special, în cazul în care:

„pentru orice alt motiv, constatat de Curte, continuarea examinării cererii nu se

mai justifică”

Articolul 37 § 1

in fine

include următoarea condiție:

„Totuși, Curtea continuă examinarea cererii dacă respectarea drepturilor omului

garantate prin Convenție și prin Protocoalele sale o cere.”

De asemenea, Curtea notează că, în anumite circumstanțe, ea poate radia o cerere de pe rol sau o parte a acesteia în conformitate cu Articolul 37 § 1 (c) din Convenție în baza unei declarații unilaterale a Guvernului respondent, chiar dacă reclamantul dorește să continue examinarea cauzei. În acest scop, Curtea va examina cu atenție declarația în lumina principiilor emergente din jurisprudența sa, în special, hotărârea Tahsin Acar (a se vedea

Tahsin Acar c. Turciei

, [GC], nr. 26307/95, § § 75-77, CEDO 2003-VI, și

Melnic c. Moldovei

, nr. 6923/03, § § 22-25, 14 noiembrie 2006).

Referitor la circumstanțele speței, Curtea notează că a specificat deja în cîteva cazuri natura și amploarea obligațiilor care apar pentru statul reclamat în temeiul Articolelor 6 § 1 și 13 din Convenție și Articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție privind obligația de a executa hotărîrile definitive (a se vedea, printre multe altele,

Prodan c. Moldovei

, nr. 49806/99, CEDO 2004-III (extrase);

Luntre și alții c. Moldovei

, 2916 / 02, 21960/02, 21951/02, 21941/02, 21933/02, 20491/02, 2676/02, 23594/02, 21956/02, 21953/02, 21943/02, 21947/02 și 21945/02, 15 iunie 2004 și

Ungureanu c. Moldovei

, nr. 27568/02, 6 septembrie 2007). Atunci cînd Curtea a constatat o încălcare a acestor articole, ea a dispus să fie acordată în calitate de satisfacție echitabilă suma de bani evaluată în funcție de caracteristicile particulare ale cauzei.

Examinînd natura recunoașterii cuprinse în declarația unilaterală a Guvernului, precum și suma propusă drept compensare, Curtea consideră rezonabilă propunerea Guvernului în raport cu despăgubirile acordate de Curte în cazuri similare (a se vedea

Ungureanu c. Moldovei

, citată

mai sus, § 39).

Deși suma pentru costurile și cheltuielile invocate pare a fi relativ mică, Curtea constată că reclamanta nu a fost reprezentată în cadrul procedurii date și că ea nu a depus o cerere în sensul Articolului 41 din Convenție. În consecință, Curtea consideră că nu se mai justifică continuarea examinării acestei părți a cererii (articolul 37 § 1 (c)) (a se vedea, pentru principiile relevante,

Tahsin Acar

, citată supra, și

Meriakri c. Moldovei

((radiere de pe rol

), nr. 53487/99, 1 martie 2005).

În lumina tuturor considerațiilor de mai sus,

Curtea este satisfăcută că respectarea drepturilor omului garantate de Convenție și de Protocoalele sale nu atestă vreun motiv care ar justifica examinarea în continuare a cererii, avînd drept capete

Articolul 6 § 1 și Articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție

(Articolul 37 § 1

in fine

).

În ceea ce privește plîngerea potrivit căreia reclamanta nu a dispus de o cale de atac internă disponibilă efectivă împotriva neexecutării hotărîrii în cauză, Curtea consideră că această revendicare particulară a fost abordată în mod corespunzător de către Guvern prin recunoașterea într-o manieră clară a încălcării drepturilor esențiale ale reclamantei, garantate de Articolul 6 §

1 din Convenție și Articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Concesiile, compensarea și afirmațiile Guvernului pot fi considerate suficiente reparații pentru plîngerea reclamantei în temeiul Articolului 13 din Convenție (a se vedea

Martin Wilson c. Regatul Unit

(dec.) (30505/03), 10 martie 2009).

B. Plîngerile în temeiul Articolelor 3, 5, 8, 14 și 17 din Convenție

În ceea ce privește plîngerile reclamantei în temeiul articolelor 3, 5, 8, 14 și 17 din Convenție, din perspectiva tuturor materialelor aflate în posesia sa și în măsura în care ține de competența sa să examineze temeiul plîngerilor, Curtea constată că acestea nu dezvăluie vreo aparență de încălcare a drepturilor și libertăților prevăzute în Convenție.

Rezultă că această parte a cererii este vădit nefondată, în sensul Articolului 35 § 3 din Convenție și trebuie să fie respinsă în temeiul articolului 35 § 4.

DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA ÎN UNANIMITATE

Ia act

de condițiile declarației Guvernului referitoare la plîngerile în temeiul articolului 6 § 1 și Articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție și de măsurile întreprinse pentru asigurarea realizării celor asumate în declarație;

Decide

să radieze de pe rol acea parte a cererii privitoare la plîngerile în temeiul Articolului 6 § 1, Articolul 13 și Articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție;

Declară

restul cererii inadmisibilă.

Lawrence Early

Nicolas Bratza

Grefier

Președinte