HERR c. FRANCE

HERR c. FRANCE (CtEDO, 2010)

SECȚIUNEA A CINCEA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 623/04 prezentate de Dominique HERR împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a cincea), care are loc la 19 ianuarie 2010 într-o cameră compusă din Peer Lorenzen, președinte, Renate Jaeger, Jean-Paul Costa, Karel Jungwiert, Isabelle Berro-Lefevre, Mirjana Lazarova Trajkovska, Zdravka Kalaydjieva, judecători; și Claudia Westerdiek, graffière de secțiune, având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 6 decembrie 2003, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie DEFINITIVĂ Reclamantul, dl Dominique Herr, este un cetățean francez, născut în 1948 și rezident în Trouville-sur-Mer. Guvernul francez ( Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. Circumstanțele din speță și din contextele cauzei Richard Dubarry c. France 53929/00, 1 iunie 2004). 11 august 1986, la asociația Nousy Communication (denumită în continuare Mare, a fost declarat în prefectură. Obiectul său a fost de a asigura, în acord cu comuna Noisy Grand, informații și relații publice și de a promova comunicarea în toate formele sale. Reclamantul, administratorul teritorial care ocupă funcțiile de director al relațiilor publice ale orașului Saint Maur de Fosiți, au fost recrutați pentru a exercita, începând cu 15 septembrie 1986, funcțiile de director al serviciului informațional și apoi de director de cabinet al dlui Richard-Dubarry. El a încetat să mai exercite această funcție la 30 iunie 1993, ca urmare a unui decret municipal care l-a pus în poziție de disponibilitate pentru decență personală. El a fost recrutat în paralel ca director al asociației la 15 iunie 1993 Septembrie 1986 și a preluat această funcție până la concedierea sa, care a avut loc la 27 octombrie 1993 și a devenit efectivă la 28 ianuarie 1994. Procedura de gestionare de facto inițiată împotriva reclamantului a început la 22 noiembrie 1994 ( Richard Dubarry menționat anterior, § 78), data la care, printr-o hotărâre provizorie a Camerei Regionale de Conturi din Franța, notificată la 28 decembrie 1994, reclamantul, asociația, dl Richard Dubarry, precum și primarul ales în 1993 în locul acesteia din urmă, au fost declarați contabili de facto comuni și solidari pentru banii extrași și manipulați ilegal începând cu exercițiul 1986. Hotărârea le-a impus, de asemenea, să prezinte, în termen de două luni de la data notificării sale, un cont certificat cu privire la toate veniturile și cheltuielile efectuate pe fonduri comunitare în temeiul asocierii, toate documentele justificative ale veniturilor și cheltuielilor, precum și o hotărâre executorie a Consiliului municipal din Nouasy. La 22 decembrie 1994, Camera regională de Conturi și-a formulat observațiile provizorii și observațiile definitive la 31 martie 1995. Reclamantul și-a prezentat observațiile la 28 februarie 1995 și a solicitat să fie audiat de Camera de Conturi. P. și M. Richard-Dubarry și-au prezentat observațiile la 1 martie 1995 și, respectiv, la 20 septembrie 1995. Reclamantul a răspuns la aceste observații la 31 octombrie 1995 și a fost audiat de cameră la 15 noiembrie 1995. În ședința sa din 11 mai 1995, Consiliul municipal al orașului Nousy Mare a decis să recunoască interesul public și interesul comun al tuturor cheltuielilor de investiții, de funcționare și de personal suportate de asociație în cadrul exercițiilor financiare 1986-1994. Prin hotărârea din 31 octombrie 1996, notificată la 26 februarie 1997, camera regională de conturi, hotărând definitiv, a declarat reclamantul, Richard-Dubarry și asociația comună și solidar contabile a comunei Noisy Grand pentru toate operațiunile de gestionare de fapt efectuate între 11 august 1986 și 22 septembrie 1993. Prin aceeași hotărâre, Camera Regională, hotărând provizoriu, le-a solicitat să furnizeze anumite documente justificative. Prin scrisorile din 24 aprilie și 13 mai 1997, reclamantul a făcut apel la Curtea de Conturi la dispozițiile definitive ale acestei hotărâri și a solicitat să fie ascultat. Parchetul general din apropierea Curții de Conturi și-a comunicat rechiziționarea la 23 iulie 1997 și concluziile la 1 octombrie 1997. Prin hotărârea din 2 octombrie 1997, notificată la 26 decembrie, Curtea de Conturi a respins recursul și a confirmat hotărârea camerei regionale de conturi. În același timp, reclamantul a trimis Camerei Regionale de Conturi la 13 mai și 14 iunie 1997, răspunsurile sale la dispozițiile provizorii ale hotărârii din 31 octombrie 1996 și a solicitat să fie ascultate. Camera regională de Conturi a emis o a treia hotărâre provizorie de gestionare de facto la 7 și 28 aprilie 1998, care ridica ordinele pronunțate în hotărârea din 31 octombrie 1996 și pronunța noi hotărâri. Această hotărâre a fost notificată reclamantului la 10 iulie 1998. Reclamantul și-a prezentat răspunsurile la dispozițiile provizorii ale acestei hotărâri la 28 septembrie 1998 și și-a exprimat dorința de a fi ascultat de cameră. La audiere a avut loc la 25 mai 1999. În aceeași zi, Camera Regională de Conturi a dat o hotărâre definitivă de decădere împotriva reclamantului, a Richard-Dubarry și asociația și-a fixat restanța pentru a reveni la Fondul Comunal la 789 348 de franci francezi (FRF), adică 120 335 33 de euro (EUR). Statuând provizoriu, ea i-a condamnat și pe reclamant și pe dl Richard. Dubarry are o amendă de 5 000 FRF (762, 25 EUR) fiecare care urmează să fie plătită comunei și care a fost suspendată la descărcarea de gestiune a persoanelor interesate până la data de închidere a deșurubărilor, precum și a sumei de l . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . La 5 octombrie 1999, a făcut apel la partea definitivă a hotărârii în fața Curții de Conturi și a solicitat suspendarea executării acesteia. Parchetul general și-a comunicat rechizitoriul la 13 martie 2000 și concluziile la 24 aprilie 2002. La 2 mai 2002, Curtea de Conturi a primit în ședință publică observațiile orale complementare ale reclamantului. Prin Hotărârea din 30 mai 2002, Curtea de Conturi a anulat hotărârea camerei regionale de Conturi din 25 mai 1999 în dispozițiile sale definitive. După ce a adus în discuție cauza, aceasta a stat pe fond și l-a declarat pe reclamant, dl Richard, Dubarry și asociația comună și solidar debitoare ale comunei Noisy Grand pentru suma de 119 420, 63 EUR (783 348 FRF) însoțită de interesele legale. Această hotărâre a fost notificată reclamantului la 19 august 2002. La 4 noiembrie 2002, reclamantul a luat măsuri în vederea casării în fața Consiliului de Stat. La 28 noiembrie 2003, Consiliul de Stat a respins cererea depusă de reclamant la 3 septembrie 2003 în vederea suspendării executării hotărârii Curții de Conturi din 30 mai 2002. Prin Hotărârea din 30 decembrie 2003, Consiliul de Stat din 30 mai 2003, 2002, pe motiv că principiul de imparțialitate a împiedicat ca membrul unei camere regionale de conturi să participe la judecarea conturilor pe care a trebuit să le cunoască în cadrul unei verificări de gestiune în consecință, participarea la deliberarea de judecată a raportorului căreia i-a fost încredințată verificarea gestionării comunei a făcut neregulamentară componența acestei formațiuni. Consiliul a adus cazul în fața Curții de Conturi. Raportorul și-a prezentat raportul la 15 iulie 2005. la 14 iunie, apoi la 5 iulie 2006, la 28 iunie 2006, Consiliul reclamantului a depus un memoriu suplimentar. Reclamantul a fost audiat în ședință publică de Curtea de Conturi la 5 iulie 2006 și a transmis acesteia noi documente la 10 iulie. Prin intermediul unei prime hotărâri deliberate la 12 iulie 2006 și care a fost citită în ședința publică la 21 decembrie 2006, Curtea de Conturi, hotărând definitiv, a anulat dispozițiile provizorii ale hotărârii camerei regionale de conturi din 31 octombrie 1996 din cauza componenței sale legale. Curtea de Conturi a anulat, de asemenea, hotărârea provizorie a aceleiași camere din 7 octombrie 1996 și 28 aprilie 1998, precum și hotărârea definitivă din 25 mai 1999. Prin aceeași hotărâre, Curtea de Conturi a decis să demisioneze la tribunal, a ridicat rezerva pronunțată de hotărârea Camerei Regionale de Conturi din 22 noiembrie 1994 și a pronunțat pentru toți contabilii un refuz de fapt cu amendă. printr-o a doua hotărâre, deliberată la 12 iulie 2006 și notificată la 21 decembrie 2006, Curtea de Conturi, hotărând provizoriu, a stabilit linia de cont pentru gestionarea de facto și a solicitat reclamantului, domnului Richard-Dubarry și asociației să justifice, în termen de două luni de la notificarea hotărârii judecătorești, rambursarea în casa comunei Noisy Grand a sumei de 13 720, 41 EUR sau să prezinte orice alte justificări cu descărcare de gestiune. La 3 martie 2007, reclamantul a solicitat să fie audiat de Curtea de Conturi. La tribunal, stabilită inițial la 20 februarie 2008, a fost amânată la 19 martie 2008, printr-o hotărâre deliberată la 26 martie 2008 și citită în ședință publică la 28 mai 2008, Curtea de Conturi, hotărând definitiv, a stabilit linia de cont a gestiunii de fapt și a constituit asocierea, reclamantul și M Richard-Dubarry debitor în comun și solidar al comunei sumei de 13 720, 40 €, în plus față de dobânzi. Recursul în casarea reclamantului împotriva acestei hotărâri este în prezent în curs de desfășurare în fața Consiliului da . Dreptul și practica internă relevantă figurează în Hotărârile Martinie c. Franța ([GC], n 58675/00, § 13-20, CEDO 2006 VI); Richard Dubarry menționat anterior, (§ 70) și Tedesco c. Franța 11950/02, § 21-46, 10 mai 2007) și în Decizia Trummel și Le Gall c. Franța 15406/04, 25 noiembrie 2008). Acțiuni în răspundere îndreptate împotriva statului pe durata excesivă a procedurii în fața instanței administrative. GRIEFS 1. Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamantul se plânge de durata procedurii. 2. Citând aceeași dispoziție, el consideră că cauza sa nu a fost ascultată în mod echitabil. El susține că raportorul Camerei Regionale de Conturi din Insula Franței a dat dovadă de părtinire în cursul investigației sale. Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) și într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Cu privire la excepția neobosirii căilor de atac interne Argumentele părților Guvernul ridică în principal o excepție de la Excesul de căi de atac interne. Acesta susține că dreptul francez, și anume articolul R 311-1-7 din Codul de justiție administrativă, prevede o acțiune în fața Consiliului de Stat în ceea ce privește durata procedurii în fața instanțelor administrative. Desigur, această acțiune, formulată în temeiul art. 6 din Decretul din 28 iulie 2005, nu se aplică prezentei acțiuni, introdusă în decembrie 2003. Cu toate acestea, guvernul precizează că, la acea dată, Consiliul de Stat consacrase deja în Hotărârea Magiera din 28 iunie 2002 (a se vedea Broca și Texier-Micault c. Franța, n 27928/02 și 31694/02, § 12, 21 octombrie 2003); dreptul justițiabililor de a-și vedea acțiunea examinată de instanța administrativă într-un termen rezonabil. Astfel, Consiliul de Stat a făcut din dreptul la un termen rezonabil de judecată un principiu general de guvernare a funcționării justiției administrative, în temeiul căruia putea fi introdusă o acțiune în răspundere care, în primul rând, ținea de competența instanțelor administrative. Guvernul subliniază că, deși este o jurisdicție cu competențe financiare, Curtea de Conturi aparține ordinii instanțelor administrative și că este plasată sub autoritatea suverană a Consiliului de Stat care acționează la mai multe jurisdicții (CE 8 iulie 1904, Botta, nr 11574). Prin urmare, principiul general stabilit de jurisprudența Magiera se aplică în mod necesar duratei procedurilor în fața instanțelor financiare, chiar înainte de intrarea în vigoare a articolului R. 311-1-7 menționat anterior. Guvernul citează în această privință Hotărârea Broca și Texier Micault citată anterior (§ 19). Acesta deduce din aceasta că justițiabilii instanțelor administrative, în rândul cărora figurează Curtea de Conturi și camerele regionale de conturi, dispun de la 1 ianuarie 2003 de o cale de atac eficientă pentru a-și exercita dreptul la un termen rezonabil de judecată. În observațiile sale suplimentare din 9 ianuarie 2009, guvernul menționează hotărârea Curții din 25 noiembrie 2008 în cauza Trummel și Gall menționată anterior, în care Curtea a respins pentru nu epuizarea căilor de atac interne împotriva reclamanților cu privire la durata procedurii în fața instanțelor financiare, pe motiv că nu au recurs la recursul prevăzut la articolul R 311-1-7 menționat anterior, luând astfel în considerare implicit aplicarea în fața instanțelor naționale respective a acțiunii interne privind termenele de procedură în fața instanțelor administrative. Reclamantul susține că, începând cu 4 noiembrie 2002, a sesizat Consiliul cu privire la un recurs în casare împotriva hotărârii Curții de Conturi din 2 mai 2002. Comisarul guvernului a propus Consiliului de Stat să își modifice jurisprudența privind gestionarea de facto și să recunoască aplicabilitatea articolului 6 alineatul (1) din Convenție, pentru a ține seama de decizia de admisibilitate a Curții în cauza Richard-Dubarry. De îndată ce art. 6 alineatul (1) a devenit aplicabil, acesta a devenit mai aplicabil, potrivit reclamantului, În plus, reclamantul subliniază că articolul R. 311-1-7 din Codul de justiție administrativă, care a intrat în vigoare la 1 septembrie 2005, nu se aplică cererii sale în fața Curții. , care a dus la hotărârea din 1 iunie 2004 și consideră că nu este necesar să se opună acesteia cerințe privind admisibilitatea care nu au fost impuse domnului Richard-Dubarry la depunerea primei sale cereri. Reamintind că obligația de a epuiza căile de atac interne se limitează la aceea de a utiliza în mod normal căile de atac utile El susține că acțiunile în fața instanțelor financiare s-au dovedit inechitabile și au condus la numeroase anulări pentru erori juridice majore (neînțelegerea de către Camera Regională de Conturi), astfel încât să se poată înțelege cu ușurință motivele pentru care a preferat să sesizeze Curtea. b) Aprecierea Curții Perioada care trebuie luată în considerare, în scopul aplicării articolului 6 alineatul (1), a început la 22 noiembrie 1994 ( Richard Dubarry menționat anterior, punctul 78) și este încă în curs de desfășurare în ziua adoptării prezentei decizii, adică mai mult de 15 ani. Curtea reamintește că, în termenii articolului 35 alineatul (1) din Convenție, aceasta nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de atac interne și că aceasta a trebuit deja să se pronunțe cu privire la acțiunea în răspundere a statului pentru funcționarea defectuoasă a serviciului public al justiției. Curtea a statuat că această acțiune permite remedierea unei presupuse încălcări a dreptului său de a-și vedea cauza audiată într-un termen rezonabil ianuarie 2003 (ibidem , § 20) și că, prin urmare, în cazul în care o cauză care denunță durata unei proceduri în fața instanțelor administrative franceze a fost introdusă în fața Curții înainte de această dată, nu era important ca reclamantul să aibă, ulterior, dintr-un motiv sau altul, posibilitatea de a iniția acțiunea la nivel intern (ibidem , § 21). În consecință, Curtea a ajuns la concluzia că orice litigiu întemeiat pe durata unei proceduri în fața instanțelor administrative introduse în fața acesteia la data de 1 ianuarie 2003 sau după această dată, fără a fi fost supusă în prealabil instanțelor interne în cadrul unei căi de atac în materie de răspundere a statului pentru funcționarea defectuoasă a serviciului public al justiției, este inadmisibil, indiferent de stadiul procedurii interne (Broca și Texier-Micault menționate anterior, § 22). Curtea a statuat, în cauza Trummel și Le Gall Mai sus menționat, că această cale de atac ar trebui utilizată de către solicitanți, care se plângeau de durata procedurii în fața instanțelor financiare și nu vede nici un motiv pentru a se conforma acestei abordări în prezenta cauză. În acest caz, Curtea arată că prezenta cerere a fost introdusă la 6 septembrie 1999, și că nu putea fi învinuită de faptul că nu a epuizat o cale de atac internă care nu avea încă un grad suficient de certitudine (Broca și Texier-Micault, citată anterior, § 20). În decembrie 2003 Curtea constată, de asemenea, că, în cazul în care recurentul a formulat un recurs în casare în fața Consiliului de la ë t ă cu privire la hotărârea Curții de Conturi din 2 mai 2002, acesta nu a sesizat instana administrativă, așa cum a făcut-o hotărârea Magiera, cu privire la posibilitatea unei aciuni în răspundere a statului pentru funcionarea defectuoasă a serviciului public al justiiei. Prin urmare, în conformitate cu art. 35 alineatul (1) și art. 4 din Convenție, acest aspect trebuie respins pentru a nu fi epuizat pentru căile de atac interne. (2) Reclamantul consideră că cauza sa nu a fost ascultată în mod echitabil, în sensul articolului 6 alineatul (1) menționat anterior, din cauza lipsei de înjumătățire a raportorului camerei regionale de conturi. Curtea constată că Curtea de Conturi, după ce Consiliul a clasat hotărârile sale din 30 mai 2002 în procedurile în cauză, a anulat mai multe hotărâri ale Camerei Regionale de Conturi din cauza participării raportorului la formarea de judecată. În plus, nu se contestă faptul că, ca urmare a modificărilor procedurale introduse de legea nr. 2001-1248 din 21 decembrie 2001 și Decretul nr. 2002-1201 din 27 septembrie 2002 (a se vedea Tedesco menționat anterior, §§ 45-46 și Decizia Trummel și Le Gall menționată anterior), raportorul în fața Camerei Regionale și a Curții de Conturi nu mai este membru în formarea de judecată și nu mai participă la deliberări. Prin urmare, reclamantul nu poate pretinde că este victimă acestui aspect, în sensul articolului 34 din Convenție. În consecință, acest aspect este incompatibil rațional cu dispozițiile Convenției în sensul articolului 3 și trebuie respins în conformitate cu articolul Cu aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Claudia Westerdiek Peer Lorenzen Președinte

CINQUIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

623/04

présentée par Dominique HERR

contre la France

La Cour européenne des droits de l’homme (cinquième section), siégeant le 19 janvier 2010 en une chambre composée de

:

Peer Lorenzen,

président,

Renate Jaeger,

Jean-Paul Costa,

Karel Jungwiert,

Isabelle Berro-Lefèvre,

Mirjana Lazarova Trajkovska,

Zdravka Kalaydjieva,

juges,

et de Claudia Westerdiek,

greffière de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 6 décembre 2003,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le requérant, M. Dominique Herr, est un ressortissant français, né en 1948 et résidant à Trouville-sur-Mer. Le gouvernement français («

le Gouvernement

») a été représenté par son agent, M

me

E. Belliard, directrice des affaires juridiques au ministère des Affaires étrangères.

A.

Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

Les circonstances de l’espèce s’inscrivent dans le contexte de l’affaire

Richard

‑

Dubarry c. France

(n

o

53929/00, 1

er

juin 2004).

Le 11 août 1986, l’association Noisy

‑

Communication (ci-après «

l’association

»), constituée à l’initiative de M

me

Richard-Dubarry, maire de Noisy

‑

le

‑

Grand, fut déclarée en préfecture. Son objet était d’assurer, en accord avec la commune de Noisy

‑

le

‑

Grand, l’information et les relations publiques et de promouvoir la communication sous toutes ses formes.

Le requérant, administrateur territorial occupant les fonctions de directeur des relations publiques de la ville de Saint

‑

Maur

‑

des

‑

Fossés, fut recruté pour exercer, à partir du 15 septembre 1986, les fonctions de directeur du service information puis de directeur de cabinet de M

me

Richard-Dubarry. Il cessa d’exercer cette fonction le 30 juin 1993 à la suite d’un arrêté municipal qui le plaça en position de disponibilité pour convenances personnelles. Il fut

parallèlement recruté en tant que directeur de l’association le 15

septembre

1986 et exerça cette fonction jusqu’à son licenciement, intervenu le 27 octobre 1993 et devenu effectif le 28 janvier 1994.

La procédure de gestion de fait engagée à l’encontre du requérant débuta le 22 novembre 1994 (

Richard

‑

Dubarry

précité, §

78), date à laquelle, par un jugement provisoire de la chambre régionale des comptes d’Île

‑

de

‑

France notifié le 28 décembre 1994, le requérant, l’association, M

me

Richard

‑

Dubarry, ainsi que P., maire élu en 1993 en remplacement de cette dernière, furent déclarés comptables de fait conjoints et solidaires pour les deniers extraits et maniés irrégulièrement à compter de l’exercice 1986. Le jugement leur fit également obligation de produire, dans un délai de deux mois à compter de la date de sa notification, un compte certifié de l’ensemble des recettes et des dépenses effectuées sur fonds communaux sous couvert de l’association, toutes pièces justificatives des recettes et des dépenses, ainsi qu’une délibération exécutoire du conseil municipal de Noisy

‑

le

‑

Grand statuant sur l’intérêt public et l’utilité communale de chacune de ces dépenses.

La chambre régionale des comptes formula ses observations provisoires le 22 décembre 1994 et ses observations définitives le 31 mars 1995.

Le requérant produisit ses observations le 28 février 1995 et demanda à être entendu par la chambre. P. et M

me

Richard-Dubarry produisirent leurs observations respectivement le 1

er

mars 1995 et le 20 septembre 1995. Le requérant répondit à ces observations le 31 octobre 1995 et fut entendu par la chambre le 15 novembre suivant.

Lors de sa séance du 11 mai 1995, le conseil municipal de Noisy

‑

le

‑

Grand décida de reconnaître l’intérêt public et l’utilité communale de l’ensemble des dépenses d’investissement, de fonctionnement et de personnels exposées par l’association au titre des exercices 1986 à 1994.

Par jugement du 31 octobre 1996, notifié le 26 février 1997, la chambre régionale des comptes, statuant définitivement, déclara le requérant, M

me

Richard-Dubarry et l’association conjointement et solidairement comptables de fait de la commune de Noisy

‑

le

‑

Grand pour l’ensemble des opérations de la gestion de fait effectuées du 11 août 1986 au 22

septembre

Par lettres des 24 avril et 13 mai 1997, le requérant fit appel devant la Cour des comptes des dispositions définitives de ce jugement et demanda à être entendu.

Le parquet général près la Cour des comptes communiqua son réquisitoire le 23 juillet 1997 et ses conclusions le 1

er

octobre 1997.

Par arrêt du 2 octobre 1997, notifié le 26 décembre suivant, la Cour des comptes rejeta l’appel et confirma le jugement de la chambre régionale des comptes.

Parallèlement, le requérant fit parvenir à la chambre régionale des comptes, les 13 mai et 14 juin 1997, ses réponses aux dispositions provisoires du jugement du 31 octobre 1996 et demanda à être entendu. L’audition eut lieu le 26 mars 1998.

La chambre régionale des comptes rendit un troisième jugement provisoire de gestion de fait les 7 et 28 avril 1998, qui levait les injonctions prononcées dans le jugement du 31 octobre 1996 et en prononçait de nouvelles. Ce jugement fut notifié au requérant le 10 juillet 1998.

Le requérant présenta ses réponses aux dispositions provisoires de ce jugement le 28 septembre 1998 et fit connaître son souhait d’être entendu par la chambre. L’audition eut lieu le 25 mai 1999.

Le même jour, la chambre régionale des comptes rendit un jugement définitif de débet à l’encontre du requérant, de M

me

Richard-Dubarry et de l’association et fixa le reliquat à reverser dans la caisse communale à 789

348

francs français (FRF), soit

120

335

,

33 euros (EUR). Statuant provisoirement, elle condamna également le requérant et M

me

Richard

‑

Dubarry à une amende de 5 000 FRF (762, 25 EUR) chacun à verser à la commune et sursit à la décharge des intéressés jusqu’au complet apurement des débets ainsi que du montant de l’amende susceptible d’être infligée à titre définitif. Ce jugement fut notifié au requérant le 6 août 1999.

Le 5 octobre 1999, il fit appel de la partie définitive du jugement devant la Cour des comptes et en demanda le sursis à exécution.

Le parquet général communiqua son réquisitoire le 13 mars 2000 et ses conclusions le 24 avril 2002.

Le 2 mai 2002, la Cour des comptes entendit en séance publique les observations orales complémentaires du requérant. Par arrêt du 30 mai 2002, elle annula pour vice de procédure le jugement de la chambre régionale des comptes du 25 mai 1999 dans ses dispositions définitives. Après avoir évoqué l’affaire, elle statua au fond et déclara le requérant, M

me

Richard

‑

Dubarry et l’association conjointement et solidairement débiteurs de la commune de Noisy

‑

le

‑

Grand pour la somme de 119 420, 63 EUR (783

348

FRF) assortie des intérêts légaux. Cet arrêt fut notifié au requérant le 19 août 2002.

Le 4 novembre 2002, le requérant se pourvut en cassation devant le Conseil d’Etat. Il déposa un mémoire ampliatif le 6 mars 2003 et un mémoire en réplique le 29 octobre 2003.

Le 28 novembre 2003, le Conseil d’Etat rejeta la requête déposée par le requérant le 3 septembre 2003 en vue du sursis à exécution de l’arrêt de la Cour des comptes du 30 mai 2002.

Par arrêt du 30 décembre 2003, le Conseil d’Etat annula l’arrêt du 30

mai

2002, au motif que le principe d’impartialité faisait obstacle à ce que le membre d’une chambre régionale des comptes participe au jugement de comptes dont il avait eu à connaître à l’occasion d’une vérification de gestion

et qu’en conséquence, la participation au délibéré de la formation de jugement du rapporteur auquel avait été confiée la vérification de la gestion de la commune rendait irrégulière la composition de cette formation.

Le Conseil d’Etat renvoya l’affaire devant la Cour des comptes.

Le rapporteur déposa son rapport le 15 juillet 2005. L’audience, prévue le 24 mai 2006, fut reportée successivement

au 14 juin puis au 5 juillet suivants.

Le 28 juin 2006, le conseil du requérant déposa un mémoire complémentaire. Le requérant fut entendu en audience publique par la Cour des comptes le 5 juillet 2006 et transmit à celle-ci de nouveaux documents le 10

juillet suivant.

Par un premier arrêt délibéré le 12 juillet 2006 et lu en audience publique le 21 décembre 2006, la Cour des comptes, statuant définitivement, annula les dispositions provisoires du jugement de la chambre régionale des comptes du 31 octobre 1996 en raison de l’irrégularité de sa composition. Elle annula également le jugement provisoire de cette même chambre des 7

et 28 avril 1998 ainsi que le jugement définitif du 25 mai 1999.

Par le même arrêt, la Cour des comptes décida d’évoquer l’affaire, leva la réserve prononcée par le jugement de la chambre régionale des comptes du 22 novembre 1994 et prononça pour l’ensemble des comptables de fait un non-lieu à amende.

Par un second arrêt, délibéré le 12 juillet 2006 et notifié le 21

décembre

2006, la Cour des comptes, statuant provisoirement, fixa la ligne de compte de la gestion de fait et enjoignit au requérant, à M

me

Richard-Dubarry et à l’association de justifier, dans les deux mois à compter de la notification de l’arrêt, du reversement dans la caisse de la commune de Noisy

‑

le

‑

Grand de la somme de 13 720, 41 EUR ou de produire toutes autres justifications à décharge.

Le 3 mars 2007, le requérant demanda à être entendu par la Cour des comptes. L’audience, initialement fixée au 20 février 2008, fut reportée au 19 mars suivant.

Par un arrêt délibéré le 26 mars 2008 et lu en audience publique le 28

mai

2008, la Cour des comptes, statuant définitivement, fixa la ligne de compte de la gestion de fait et constitua l’association, le requérant et M

me

Richard-Dubarry débiteurs conjointement et solidairement de la commune de la somme de 13

720, 40 €, outre les intérêts.

Le pourvoi en cassation du requérant contre cet arrêt est actuellement pendant devant le Conseil d’Etat.

B.

Le droit et la pratique internes pertinents

Un exposé du droit interne pertinent figure dans les arrêts

Martinie c.

France

([GC], n

o

58675/00, §§ 13 à 20, CEDH 2006

‑

VI),

Richard

‑

Dubarry

précité, (§ 70) et

Tedesco c. France

(n

o

11950/02, §§ 21-46, 10 mai 2007), et dans la décision

Trummel et Le

Gall c. France

(n

o

15406/04, 25 novembre 2008).

L’article R311-1-7

o

du code de justice administrative, institué par le décret n

o

2005-911 du 28 juillet 2005, dispose

:

«

Le Conseil d’État est compétent pour connaître en premier et dernier ressort :

7

o

Des actions en responsabilité dirigées contre l’État pour durée excessive de la procédure devant la juridiction administrative.

»

GRIEFS

EN DROIT

6

§

1 de la Convention, dont les dispositions pertinentes se lisent ainsi

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) et dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

Sur l’exception de non-épuisement des voies de recours internes

a)

Arguments des parties

Le Gouvernement soulève à titre principal une exception de non

‑

épuisement des voies de recours internes. Il fait valoir que le droit français, à savoir l’article R 311-1-7

o

du code de justice administrative, prévoit un recours devant le Conseil d’Etat relativement à la durée de la procédure devant les juridictions administratives. Certes, ce recours, issu de l’article 6 du décret du 28 juillet 2005, n’est pas applicable à la présente requête, introduite en décembre 2003. Toutefois, le Gouvernement précise que le Conseil d’Etat avait déjà, à cette date, consacré dans son arrêt

Magiera

du 28 juin 2002 (cf.

Broca et Texier-Micault c. France

, n

os

27928/02 et 31694/02, § 12, 21 octobre 2003),

le droit des justiciables à voir leur recours examiné par la juridiction administrative dans un délai raisonnable. Le Conseil d’Etat a ainsi fait du droit à un délai raisonnable de jugement un principe général gouvernant le fonctionnement de la justice administrative, en vertu duquel pouvait être introduite une action en responsabilité relevant alors, en premier ressort, de la compétence des tribunaux administratifs.

Le Gouvernement souligne que, bien qu’elle soit une juridiction aux compétences financières, la Cour des comptes appartient à l’ordre des juridictions administratives et qu’elle est placée «

sous l’autorité souveraine du Conseil d’État statuant au contentieux

» (CE 8 juillet 1904,

Botta

, n

o

11574). Dès lors, le principe général dégagé par la jurisprudence

Magiera

s’applique nécessairement à la durée des procédures devant les juridictions financières, et ce même avant l’entrée en vigueur de l’article R.

311-1-7 précité. Le Gouvernement cite à cet égard l’arrêt

Broca et Texier

‑

Micault

précité (§ 19). Il en déduit que les justiciables des juridictions administratives, au rang desquelles figurent la Cour des comptes et les chambres régionales des comptes, disposent depuis le 1

er

janvier 2003 d’un recours effectif complet pour faire valoir leur droit à un délai raisonnable de jugement.

Dans ses observations complémentaires du 9 janvier 2009, le Gouvernement mentionne la décision rendue par la Cour le 25

novembre

2008 dans l’affaire

Trummel et le Gall

précitée, dans laquelle la Cour a rejeté pour non

‑

épuisement des voies de recours internes le grief des requérants relatif à la durée de la procédure devant les juridictions financières, au motif qu’ils n’avaient pas fait usage du recours prévu par l’article R 311-1-7

o

précité, prenant ainsi implicitement acte de l’application auxdites juridictions du recours interne concernant les délais de procédure devant les juridictions administratives.

Le requérant fait valoir que, dès le 4 novembre 2002, il avait saisi le Conseil d’Etat d’un pourvoi en cassation contre l’arrêt de la Cour des comptes du 2 mai 2002. Le commissaire du gouvernement a proposé au Conseil d’Etat de modifier sa jurisprudence relative à la gestion de fait et de reconnaître l’applicabilité de l’article 6 § 1 de la Convention, afin de tenir compte de la décision de recevabilité rendue par la Cour dans l’affaire

Richard-Dubarry

. Dès lors que de l’article 6 § 1 devenait applicable, il n’y avait plus lieu, selon le requérant, de «

multiplier

» un autre recours interne qui aurait eu pour unique but de prolonger un délai déjà déraisonnable.

Le requérant souligne par ailleurs que l’article R. 311-1-7 du code de justice administrative, entré en vigueur le 1

er

septembre 2005,

n’est pas applicable à sa requête devant la Cour. Il fait valoir que celle-ci se situe dans la ligne de l’affaire

Richard-Dubarry

, qui a abouti à l’arrêt du 1

er

juin

2004 et considère qu’il n’y a pas lieu de lui opposer des exigences quant à la recevabilité qui n’ont pas été imposées à M

me

Richard-Dubarry lors du dépôt de sa première requête.

Rappelant que l’obligation d’épuiser les voies de recours internes se limite à celle de «

faire un usage normal des recours utiles

», il soutient que les recours devant les juridictions financières se sont montrés ineffectifs et ont abouti à de multiples annulations pour erreurs juridiques majeures (le défaut d’impartialité de la chambre régionale des comptes), de sorte que l’on peut comprendre aisément les raisons pour lesquelles il a préféré saisir la Cour.

b) Appréciation de la Cour

La période à prendre en considération, aux fins de l’application de l’article 6 § 1, a débuté le

22 novembre 1994 (

Richard

‑

Dubarry

précité, §

78)

et est encore en cours au jour de l’adoption de la présente décision, soit une durée de plus de quinze ans.

La Cour rappelle qu’aux termes de l’article 35 § 1 de la Convention, elle ne peut être saisie qu’après l’épuisement des voies de recours internes, et qu’elle a déjà eu à se prononcer sur le recours en responsabilité de l’Etat pour fonctionnement défectueux du service public de la justice. La Cour a jugé que ce recours permet de remédier à une violation alléguée du droit de voir sa cause entendue dans un «

délai raisonnable

» au sens de l’article

6

§

1 de la Convention (

Broca et Texier-Micault

précité, § 19). Elle a précisé que ce recours avait acquis le degré de certitude juridique requis pour pouvoir et devoir être utilisé aux fins de l’article 35 § 1 de la Convention à la date du 1

er

janvier

2003 (

ibidem

, § 20), et que, dès lors qu’une requête dénonçant la durée d’une procédure devant les juridictions administratives françaises avait été introduite devant la Cour avant cette date, peu importait que le requérant ait, par la suite, pour une raison ou une autre, la possibilité d’engager au plan interne le recours dont il est question (

ibidem

, §

21).

La Cour est parvenue en conséquence à la conclusion que tout grief tiré de la durée d’une procédure devant les juridictions administratives introduit devant elle le 1

er

janvier 2003 ou après cette date sans avoir préalablement été soumis aux juridictions internes dans le cadre d’un recours en responsabilité de l’Etat pour fonctionnement défectueux du service public de la justice, est irrecevable, quel que soit l’état de la procédure au plan interne (

Broca et Texier-Micault

précité, §

22).

La Cour a jugé, dans l’affaire

Trummel et Le Gall

précitée, que cette voie de recours devait être utilisée par les requérants, qui se plaignaient de la durée de la procédure devant les juridictions financières, et ne voit pas de raison de s’écarter de cette approche dans la présente affaire. Elle précise que la précédente requête dont l’avait saisie M

me

Richard-Dubarry avait été introduite le 24

septembre 1999, et qu’il ne pouvait donc lui être reproché de ne pas avoir épuisé une voie de recours interne qui n’existait pas encore avec un degré suffisant de certitude (

Broca et Texier-Micault

précité, § 20).

En l’espèce, la Cour relève que la présente requête a été introduite le 6

décembre 2003. La Cour observe par ailleurs que, si le requérant a formé un pourvoi en cassation devant le Conseil d’Etat contre l’arrêt de la Cour des comptes du 2 mai 2002, il n’a pas saisi le tribunal administratif, comme l’arrêt

Magiera

lui en ouvrait la possibilité, d’un recours en responsabilité de l’Etat pour fonctionnement défectueux du service public de la justice.

Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté pour non

épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35

§§

1 et

4 de la Convention.

La Cour observe que la Cour des comptes, après cassation par le Conseil d’Etat de ses arrêts du 30 mai 2002 dans les procédures en cause, a annulé plusieurs arrêts de la chambre régionale des comptes en raison de la participation du rapporteur à la formation de jugement. Par ailleurs, il n’est pas contesté qu’à la suite des modifications procédurales introduites par la loi n

o

2001-1248 du 21 décembre 2001 et le décret n

o

2002-1201 du 27

septembre 2002 (voir

Tedesco

précité, §§ 45-46 et décision

Trummel et Le Gall

précitée), le rapporteur devant la chambre régionale et la Cour des comptes ne siège plus dans la formation de jugement et ne participe plus au délibéré.

Le requérant ne peut donc se prétendre victime sur ce point, au sens de l’article 34 de la Convention. Il s’ensuit que ce grief est incompatible

ratione materiae

avec les dispositions de la Convention au sens de l’article

35

§

3 et doit être rejeté en application de l’article

35

§

4.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Déclare

la requête irrecevable.

Claudia Westerdiek

Peer Lorenzen

Greffière

Président