Nisbet Özdemir împotriva Turciei

La originea cauzei se află o cerere (n° 23143/04) îndreptată împotriva Republicii Turcia și introdusă de o cetățeană a acestui Stat, Dna Nisbet Özdemir ("reclamanta"), la Curte pe 25 mai 2004 în temeiul articolului 34 din Convenția de apărare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale ("Convenția").

Reclamanta este reprezentată de Dnele Yașar Aydın și Ruhșen Doğan, avocate la Istanbul. Guvernul turc ("Statul pârât") este reprezentat de agentul său.

Pe 16 iunie 2008, președintele celei de-a doua secțiuni a decis să comunice Statului pârât plângerile bazate pe articolele 3 și 11 din Convenție. Cum permite art. 29 § 3 din Convenție, a fost, de asemenea, decis că camera se va pronunța în același timp asupra admisibilității și fondului cauzei. PE FOND

Pe 15 februarie 2003 a fost organizată o manifestație pe piața embarcaderului Kadıköy (Istanbul) pentru a protesta împotriva unei posibile intervenții a forțelor armate americane în Irak.

Potrivit procesului-verbal al incidentului, poliția, informată de presă cu privire la ținerea acestei manifestații, a avertizat persoanele juridice organizatoare ale manifestației cu privire la caracterul ilegal al acesteia. Între ora 12:30 și 13:30, aproximativ 6.000 de participanți s-au adunat la apelul diferiților lideri de partide politice, asociații sau sindicare. Spre ora 14:00, după citirea unor declarații, manifestanții au început să se disperseze. Un grup care scandau lozinci în favoarea PKK a continuat acțiunea și a mers în direcția unui boulevard apropiat. Poliția a somit manifestanții să se disperseze prin a-i informa de caracterul ilegal al manifestației. Aceștia au refuzat să se conformeze și au atacat bănci, magazine, autobuze și vehicule pe parcursul lor. Au incendiat anvelope și au aruncat un cocktail Molotov pe o autobază. Poliția i-a dispersat cu forța și a procedat la arestarea a douăzeci și patru dintre ei. Reclamanta nu se află printre aceste douăzeci și patru de persoane aretate.

Potrivit procesului-verbal de transfer și eliberare întocmit pe 15 februarie 2003, reclamanta, arestată la ora 12:00, a fost eliberată la ora 15:00.

Raportul medical întocmit în aceeași zi referitor la patru persoane, inclusiv reclamanta, menționează absența urmelor de lovituri și răni pe corpul persoanelor în cauză.

Pe 20 februarie 2003, reclamanta s-a dus într-un centru de radiologie. Radiografiile nu au relevat nici o anomalie.

Pe 25 februarie 2003, a efectuat o imagine prin rezonanță magnetică cervicală într-un centru de imagistică medicală.

Pe 28 februarie 2003, reclamanta a depus o plângere la parchetul din Kadıköy. Ea explica că în ziua manifestației, pe la amiază, ea și locuitorii din cartierul ei se ducesera la Kadıköy pentru a participa la adunare. Ar fi coborât din mașină înainte de a ajunge pe piața unde urma să aibă loc manifestația și ar fi mers în direcția acestei piețe. Înainte de a ajunge pe aceasta, ar fi fost atacați fără somație de polițiști. Cât privește pe ea, polițiștii ar fi bătut-o la cap și gât cu scuturile și măciucile lor, și la picioare cu picioarele. Preciza că urmele erau încă vizibile pe picioarele ei, în special pe piciorul drept. Ar fi căzut la pământ și ar fi leșinat din cauza loviturilor primite. Când ar fi redobândit cunoștința, polițiștii ar fi fost în curs de a o târî și maltrata pentru a o face să urcă în fourgoneta lor. Polițiștii nu ar fi maltratât-o ulterior și ar fi condus manifestanții la direcția de siguranță din Fatih. Spre ora 14:00 sau 14:30, polițiștii ar fi-i făcut să urce în autobuz și au dus-o până în grădina spitalului Haseki. Un medic ar fi urcat în autobuz și ar fi întrebat dacă cineva avea o plângere. Ea nu ar fi spus nimic din teamă de polițiștii prezenți. Majoritatea persoanelor din autobuz ar fi preferat să nu-și exprime plângerile pentru a evita petrecerea weekendului în arest preventiv. Eliberată pe la ora 15:00, s-ar fi dus acasă cu ajutorul vecinilor. Ar fi rămas în pat fără a putea ieși din casă trei zile din cauza picioarelor umflate și a unei dureri acute la piciorul stâng, înainte de a putea merge la un centru de imagistică medicală.

Potrivit Statului pârât, reclamanta a depus o plângere pe 4 martie 2003 și a fost, la ordinul procurorului, transferată la institutul medico-legal pentru examene efectuate în aceeași zi.

După ce a cunoscut radiografiile efectuate, medicul a constatat că pacientul suferea de o hematoare de culoare gălbuie, resorbită pe anumite locuri, care se extindea de pe fața internă a piciorului drept până la călcâi. El a concluzionat că nu există patologie osoasă și la o incapacitate de a lucra de zece zile.

Pe 17 martie 2003, procurorul a decis să unească plângerea reclamantei cu plângerea depusă de zece dintre ceilalți manifestanți arestați de poliție în urma confruntărilor (§6 de mai sus).

Pe 20 martie 2003, a emis un ordin de neexaminare. Din aceasta rezultă că reclamanta nu a fost audiat. Procurorul a constatat că grupul scandase lozinci în favoarea PKK, nu se conformase somației poliției, se opusese și arătase violență atacând bănci, magazine și autobuze. A adăugat că poliția fusese constrânsă să folosească forța pentru a efectua arestări, aceasta în cadrul puterilor care le fuseseră recunoscute de legi.

Pe 30 aprilie 2003, reclamanta a format opoziție împotriva ordinului de neexaminare. Ea a subliniat că fusese arestată pe la ora 12:00, chiar înainte de a se alătura manifestației, în timp ce depășirile evocate de procuror avuseră loc după ora 14:00. Ea a remarcat, prin urmare, că parchetul se referea la fapte care se desfășurasera în timp ce ea se afla în arest preventiv. Ea a concluzionat că investigația efectuată nu fusese suficientă.

Pe 5 iunie 2003, curtea de asise din Üsküdar a respins opoziția reclamantei; ea a estimat că ordinul de neexaminare atacat era conform legii. A ordonat notificarea acestei decizii reclamantei. Potrivit Statului pârât, nu a existat notificare. Reclamanta susține, pe de altă parte, că a primit notificarea pe 25 noiembrie 2003. PE DREPT I.

Curtea consideră oportun să examineze aceste plângeri doar sub aspectul articolului 3 din Convenție. Ea consideră, la lumina ansamblului argumentelor părților, că această plângere pune întrebări serioase de fapt și de drept care nu pot fi rezolvate în etapa examinării admisibilității cererii, dar care necesită examinare pe fond; prin urmare, această plângere nu poate fi declarată inadmisibilă pentru lipsă evidentă de temei, în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu a fost identificat nici un alt motiv de inadmisibilitate.

Reclamanta reitera că se afla în arest preventiv în timpul confruntărilor evocate de Stat, explicând că fusese agresată de poliție chiar înainte de a se alătura manifestației. Cu privire la investigație, ea remarcă faptul că parchetul a unit plângerea sa cu cea a manifestanților vandali și și-a considerat cauza cu a lor, și că curtea de asise nu a remediat deloc această neajustare.

Statul pârât combate această teză. El susține că nu este sigur că rănile observate pe corpul reclamantei au avut ca origine forța folosită în manifestație. Potrivit lui, reclamanta putea cu ușurință să se rănească înainte de manifestație sau ca urmare a actelor de violență comise de grupul de manifestanți sau în cursul luptei dintre ei și poliție. El adăugă că procurorul a deschis imediat o investigație și a adunat dovezile, și că reclamanta a avut posibilitatea de a contesta ordinul de neexaminare. 1. Asupra afirmațiilor de maltratări

Curtea reamintește că afirmațiile de maltratări trebuie susținute de elemente de dovadă corespunzătoare (a se vedea, mutatis mutandis, Klaas c. Germania, 22 septembrie 1993, § 30, seria A nr. 269), și că, pentru stabilirea faptelor, ea folosește criteriul dovezii "dincolo de orice îndoială rezonabilă", o asemenea dovadă putând rezulta totuși dintr-un fascicul de indici sau presupuneri neinfirmate, suficient de grave, precise și concordante (Irlanda c. Regatul Unit, 18 ianuarie 1978, § 161, seria A nr. 25).

În cauza de față, Curtea observă că reclamanta susține că a suferit maltratări în timp ce se ducea la manifestație.

Ea observă că, potrivit procesului-verbal de transfer și eliberare întocmit pe 15 februarie 2003, reclamanta a fost arestată la prânz și eliberată la ora 15:00. Raportul medical întocmit în aceeași zi, la finalizarea arestului preventiv, indică faptul că persoana în cauză nu prezintă nici o urmă de lovituri și răni.

Dacă este adevărat că reclamanta pune în îndoială fiabilitatea acestui raport medical, trebuie constatat că singurul raport medical care menționează urme de răni pe corpul persoanei în cauză este datat 4 martie 2003 (§13 de mai sus). Or, Curtea observă că acest raport a fost întocmit șaptesprezece zile după faptele denunțate de reclamantă și că nu permite a localiza cu certitudine în timp rănile menționată în el. La această privință, Curtea a luat act de explicațiile reclamantei conform căreia s-a găsit la pat timp de mai multe zile după incident și că a putut ieși din casă doar pe 20 februarie 2003 pentru a merge la un centru de imagistică medicală. Aceasta fiind, radiografiile efectuate cu această ocazie nu sunt de natură a pune în evidență urma de rană observată pe piciorul reclamantei. De altfel, din dosar nu rezultă că persoana în cauză a căutat să consulte un medic care ar fi putut constata această rană. De asemenea, pe 25 februarie 2003, s-a dus la alt centru de imagistică medicală și nu a văzut un medic care ar fi putut stabili prezența răneții sale.

Curtea remarcă, de asemenea, că reclamanta a denunțat faptele în cauză doar pe 28 februarie 2003, adică treisprezece zile mai târziu și nu aduce explicație privind această întârziere. Ea consideră că această întârziere este imputabilă reclamantei, element decisiv care o determină să respingă afirmațiile persoanei în cauză (a se vedea, a contrario, Kelekçier c. Turcia, n° 5387/02, § 31 final, 28 aprilie 2009), cu atât mai mult că aceasta a fost eliberată după doar câteva ore de arest preventiv.

Ca urmare, Curtea nu poate concluziona dincolo de orice îndoială rezonabilă că rănile menționate în raportul medical din 4 martie 2003 existau când reclamanta a fost eliberată la finalizarea arestului preventiv (a se vedea, în acest sens, Olszewski c. Polonia (dec.), n° 55264/00, 13 noiembrie 2003). Nu a existat deci încălcare a aspectului material al articolului 3 din Convenție. 2. Asupra caracterului efectiv al investigației

Curtea reamintește că atunci când o persoană susține în mod defensabil că a suferit, din partea poliției, sevicii grave și ilegale contrare articolului 3, această dispoziție cere existența unei investigații oficiale efective (Assenov și alții c. Bulgariei, 28 octombrie 1998, § 102, Recueil al hotărârilor și deciziilor 1998‑VIII). Aceasta trebuie să poată duce la identificarea și pedepsirea responsabililor. Dacă nu ar fi așa, interdicția legală generală a torturii și a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante ar fi, în ciuda importanței fundamentale, ineficace în practică, și ar fi posibil în anumite cazuri agențiilor Statului să calce sub picioare, bucurând-se de cvasi-impunitate, drepturile celor supuși controlului lor (Caloc c. Franța, n° 33951/96, § 89, CEDO 2000‑IX).

În cauza de față, Curtea observă că, în urma plângerii depuse de reclamantă, parchetul din Kadıköy a deschis o investigație care a fost unită cu cea deschisă în urma plângerilor depuse de zece alți manifestanți. Pe 20 martie 2003, procurorul a emis un ordin de neexaminare, estimând că folosirea forței fusese necesară din cauza comportamentului agresiv al manifestanților. El a examinat deci în mod conjunct cauza reclamantei cu cea a manifestanților vandali. Or, trebuie remarcat că ceilalți zece plângeri sunt de la manifestanți arestați de poliție în confruntări care au început după ora 14:00, în timp ce reclamanta a fost arestată la ora 12:00 și se afla în arest preventiv în momentul în care confruntările evocate în ordinul de neexaminare se desfășurau. Curtea observă că procurorul în fruntea investigației nu a făcut deci nici o distincție între situația reclamantei și cea a celorlalți plângeri; de altfel, curtea de asise nu a remediat această lacună chiar dacă reclamanta a atras atenția judecătorilor asupra acestui punct în recursul ei în opoziție.

Curtea observă, de asemenea, că procurorul nu a audiat reclamanta în cadrul investigației sale.

Ținând seama de absența unei investigații penale capabile să aducă o explicație plauzibilă privind originea rănilor observate pe corpul reclamantei, Curtea consideră că a existat încălcare a aspectului procedural al articolului 3 din Convenție. II.

Curtea va examina aceste plângeri din perspectiva articolului 11 din Convenție (Serkan Yılmaz și alții c. Turcia, n° 25499/04, § 28, 13 octombrie 2009). Ea constată că plângerea ridicată nu este în mod evident neîntemeiată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție și că nu se lovește, de altfel, de nici alt motiv de inadmisibilitate. Trebuie, prin urmare, să o declare admisibilă.

În observațiile sale, reclamanta subliniază că a fost arestată chiar înainte de a ajunge locul manifestației și susține că nu a participat la nici un act violent.

Statul pârât consideră că nu a existat ingerință în exercitarea de către reclamantă a dreptului la libertatea de adunare. Cu toate acestea, presupunând că ar fi fost cazul, el susține că ingerința în cauză era justificată din perspectiva §2 al articolului 11. El observă că manifestația în cauză, ținând seama că nu fusese anunțată autorităților cum prevedea dreptul intern, era ilegală și că putea fi, prin urmare, dispersată cu forța. El consideră că ingerința în cauză urmărea protecția ordinii publice și prevenirea dezordinei și crimei. El indică, apoi, că forțele de ordine nu au dispersat rassamblement-ul de la început și că organizatorii au fost autorizați să facă declarații de presă în ciuda caracterului ilegal al manifestației. Poliția nu ar fi intervenit decât după comportamente agresive ale unui grup de manifestanți.

Curtea observă că reclamanta susține că a fost arestată în timp ce se ducea la manifestație. Statul pârât, pe de altă parte, susține că reclamanta a fost arestată după ținerea declarației de presă, în scopul de a verifica dacă se afla printre persoanele căutate. Or, după cum rezultă din elementele din dosar, reclamanta a fost arestată mult înainte de ținerea declarației de presă (paragrafele 6-7 de mai sus). De asemenea, Curtea consideră că faptul de a o împiedica pe persoana în cauză să participe la manifestație constituie o ingerință în exercitarea dreptului ei la libertatea de adunare. Această ingerință avea o bază legală, și anume legea nr. 2911 referitoare la adunări și manifestații publice, și urmărea cel puțin două din scopurile recunoscute ca legitime de §2 al articolului 11, și anume apărarea ordinii și protecția drepturilor altora (Oya Ataman, precitată, § 32). Rămâne întrebarea dacă această ingerință era necesară într-o societate democratică.

Curtea se referă mai întâi la principiile fundamentale care rezultă din jurisprudența sa referitoare la art. 11 (Djavit An c. Turcia, n° 20652/92, §§ 56‑57, CEDO 2003‑III, Piermont c. Franța, 27 aprilie 1995, §§ 76‑77, seria A nr. 314, și Plattform "Ärzte für das Leben" c. Austria, 21 iunie 1988, § 32, seria A nr. 139).

Ea reafirmă că, în absența actelor de violență din partea manifestanților, este important ca autoritățile publice să demonstreze o anumită toleranță față de adunarile pașnice, pentru ca libertatea de adunare garantată de art. 11 din Convenție să nu fie lipsită de tot conținut (a se vedea, în acest sens, Karatepe și alții c. Turcia, n° 33112/04, 36110/04, 40190/04, 41469/04 și 41471/04, §§ 48-49, 7 aprilie 2009 și, mai recent, Serkan Yılmaz și alții c. Turcia, n° 25499/04, § 34, 13 octombrie 2009).

În cauza de față, Curtea observă că, în ciuda caracterului ilegal al manifestației potrivit dreptului intern, autoritățile au demonstrat o anumită toleranță față de adunare atât timp cât a rămas pașnică.

Aceasta spus, trebuie constatat că nu a fost cazul în ceea ce privește reclamanta; aceasta a fost arestată chiar înainte de a ajunge locul manifestației și înainte de debutul acesteia. După o examinare aprofundată, Curtea constată că nici un element din dosar nu permite a afirma că reclamanta prezenta un pericol pentru ordinea publică sau că a manifestat nici o agresivitate. Cu privire la confruntările la care se referă Statul pârât, ea observă că s-au dezvoltat după ora 14:00 și că, în momentul în care depășirile au avut loc, reclamanta se afla în arest preventiv.

Pentru Curte, în absența actelor de violență din partea reclamantei, arestarea persoanei în cauză, efectuată în mod preventiv pentru a o împiedica să participe la manifestație, nu era justificată în sensul celui de-al doilea paragraf al articolului 11 din Convenție.

A existat deci încălcare a acestei dispoziții. III.

Curtea consideră că prezentarea acestei plângeri este tardivă ținând seama că arest preventiv al reclamantei a luat sfârșit pe 15 februarie 2003, adică mai mult de șase luni înainte de introducerea, pe 25 mai 2004, a prezentei cereri (Erol c. Turcia (dec.), n° 15323/03, 26 februarie 2008). Plângerea trebuie deci respinsă în conformitate cu art. 35 §§ 1 și 4 din Convenție. IV.

Reclamanta cere 3.000 de lire turce (TRY) pentru prejudiciu material și 10.000 TRY pentru prejudiciu moral.

Statul pârât contestă aceste pretenții.

Curtea nu vede nici o legătură cauzală între încălcarea constatată și prejudiciul material invocat și respinge această cerere. Dimpotrivă, ea consideră că trebuie să acorde reclamantei 5.000 de euro (EUR) cu titlu de prejudiciu moral. B. Frais și dépens

Reclamanta cere, de asemenea, 3.500 TRY pentru frais și dépens. Pentru a-și susține cererea, se limitează la a se referi la barema de onorării a baroului din Istanbul.

Statul pârât contestă această pretenție.

Potrivit jurisprudența Curții, un reclamant poate obține rambursarea frais și dépens doar în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor. Ținând seama de documentele de care dispune și de criteriile mai sus menționate, Curtea respinge cererea referitoare la frais și dépens. C. Dobânzi de întârziere

Curtea consideră oportun a calca rata dobânzilor de întârziere pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte de procent. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă cu privire la plângerile bazate pe articolele 3 și 11, și inadmisibilă pentru rest; 2. Declară că nu a existat încălcare a aspectului material al articolului 3 din Convenție; 3. Declară că a existat încălcare a aspectului procedural al articolului 3 din Convenție; 4. Declară că a existat încălcare a articolului 11 din Convenție; 5. Declară: a) că Statul pârât trebuie să verseze reclamantei, în termen de trei luni de la data când hotărârea va deveni definitivă în virtutea articolului 44 § 2 din Convenție, 5.000 EUR (cinci mii euro), de convertit în lire turce la cursul aplicabil la data plății, pentru prejudiciu moral, plus orice sumă putând fi datorată cu titlu de impozit; b) că de la expirarea termenului menționat și până la plată, această sumă va fi majorată cu o dobândă simplă la o rată egală cu rata facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în perioada aceasta, majorată cu trei puncte de procent; 6. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 19 ianuarie 2010, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din regulament. Sally Dollé Françoise Tulkens Grefier Președintă [1]. "Partidul Muncitoresc din Kurdistan", organizație armată ilegală.

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 23143/04) dirigée contre la République de Turquie et dont une ressortissante de cet Etat, M me Nisbet Özdemir (« la requérante »), a saisi la Cour le 25 mai 2004 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l'homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

La requérante est représentée par M es Yașar Aydın et Ruhșen Doğan, avocats à Istanbul. Le gouvernement turc (« le Gouvernement ») est représenté par son agent.

Le 16 juin 2008, la présidente de la deuxième section a décidé de communiquer les griefs tirés des articles 3 et 11 de la Convention au Gouvernement. Comme le permet l'article 29 § 3 de la Convention, il a en outre été décidé que la chambre se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond de l'affaire. EN FAIT

Le 15 février 2003 fut organisée une manifestation sur la place de l'embarcadère de Kadıköy (Istanbul) pour protester contre une éventuelle intervention des forces armées américaines en Irak.

Selon le procès-verbal d'incident, la police, informée de la tenue de cette manifestation par la presse, avertit les personnes morales organisatrices de la manifestation du caractère illégal de celle-ci. Entre 12 h 30 et 13 h 30, près de 6 000 participants se réunirent à l'appel de différents responsables de partis politiques, d'associations ou de syndicats. Vers 14 heures, après la lecture de déclarations, les manifestants commencèrent à se disperser. Un groupe qui scandait des slogans en faveur du PKK [1] poursuivit son action et marcha en direction d'un boulevard proche. La police somma les manifestants de se disperser en les informant du caractère illégal de la manifestation. Les intéressés refusèrent d'obtempérer et s'attaquèrent aux banques, commerces, bus et véhicules se trouvant sur leur passage. Ils mirent le feu à des pneus et lancèrent un cocktail Molotov sur un bus. La police les dispersa par la force et procéda à l'arrestation de vingt-quatre d'entre eux. La requérante ne figure pas parmi ces vingt-quatre personnes arrêtées.

Selon le procès-verbal de transfèrement et de libération établi le 15 février 2003, la requérante, arrêtée à 12 heures, fut libérée à 15 heures.

Le rapport médical établi le même jour concernant quatre personnes, dont la requérante, mentionne l'absence de traces de coups et blessures sur le corps des intéressés.

Le 20 février 2003, la requérante se rendit dans un centre de radiologie. Les radiographies ne révélèrent aucune anomalie.

Le 25 février 2003, elle passa une imagerie à résonnance magnétique cervicale dans un centre d'imagerie médicale.

Le 28 février 2003, la requérante déposa une plainte auprès du parquet de Kadıköy. Elle y expliquait que le jour de la manifestation, vers midi, elle et des habitants de son quartier s'étaient rendus à Kadıköy pour participer au rassemblement. Ils seraient descendus de voiture avant d'arriver sur la place où devait se tenir la manifestation et auraient marché en direction de cette place. Avant d'atteindre celle-ci, ils auraient été chargés sans sommation par des policiers. Quant à elle, les policiers l'auraient frappée à la tête et à la nuque avec leurs boucliers et leur matraques, et aux jambes à coups de pied. Elle précisait que les traces étaient toujours visibles sur ses jambes, en particulier sur la jambe droite. Elle serait tombée au sol et se serait évanouie en raison des coups reçus. Quand elle aurait repris connaissance, des policiers auraient été en train de la traîner et de la malmener pour la faire monter à bord de leur fourgonnette. Les policiers ne lui auraient pas infligé de mauvais traitements par la suite et auraient conduit les manifestants à la direction de la sûreté de Fatih. Vers 14 heures ou 14 h 30, les policiers les auraient fait monter dans un bus et conduits jusque dans le jardin de l'hôpital de Haseki. Un médecin serait monté à bord du bus et aurait demandé si quelqu'un avait une doléance. Elle n'aurait rien dit par peur des policiers présents. La plupart des personnes présentes dans le bus auraient préféré ne pas faire état de leurs doléances pour éviter de passer le week-end en garde à vue. Libérée vers 15 heures, elle se serait rendue chez elle avec l'aide de ses voisins. Elle serait restée alitée sans pouvoir sortir de chez elle pendant trois jours à cause de ses jambes tuméfiées et d'une douleur aigüe à la jambe gauche, avant de pouvoir se rendre dans un centre d'imagerie médicale.

Selon le Gouvernement, la requérante déposa une plainte le 4 mars 2003 et fut, sur ordre du procureur de la République, transférée à l'institut médicolégal pour des examens réalisés le même jour.

Après avoir pris connaissance des radiographies effectuées, le médecin releva que la patiente souffrait d'un hématome de couleur jaunâtre, résorbé par endroit, qui s'étendait de la face interne de la jambe droite jusqu'au talon. Il conclut à l'absence de pathologie osseuse et à une incapacité de travail de dix jours.

Le 17 mars 2003, le procureur de la République décida de joindre la plainte de la requérante avec la plainte déposée par dix des autres manifestants arrêtés par la police lors des affrontements (paragraphe 6 in fine ci-dessus).

Le 20 mars 2003, il rendit une ordonnance de non-lieu. Il en ressort que la requérante ne fut pas entendue. Le procureur de la République releva que le groupe avait scandé des slogans en faveur du PKK, n'avait pas obtempéré à la sommation de la police, avait résisté et s'était montré violent en s'attaquant à des banques, commerces et bus. Il ajouta que la police avait été contrainte de faire usage de la force pour procéder aux arrestations, et ce dans le cadre des pouvoirs qui leur étaient reconnus par les lois.

Le 30 avril 2003, la requérante forma opposition contre l'ordonnance de non-lieu. Elle souligna qu'elle avait été arrêtée vers 12 heures, avant même d'avoir rejoint la manifestation, alors que les débordements évoqués par le procureur avaient eu lieu à partir de 14 heures. Elle fit remarquer ainsi que le parquet s'était référé à des faits qui s'étaient déroulés alors qu'elle se trouvait en garde à vue. Elle en conclut que l'enquête conduite n'avait pas été suffisante.

Le 5 juin 2003, la cour d'assises d'Üsküdar rejeta l'opposition de la requérante ; elle estima que l'ordonnance de non-lieu attaquée était conforme à la loi. Elle ordonna la notification de cette décision à la requérante. Selon le Gouvernement, il n'y a pas eu de notification. La requérante affirme quant à elle avoir reçu la notification le 25 novembre 2003. EN DROIT I.

La Cour estime opportun d'examiner ces griefs uniquement sous l'angle de l'article 3 de la Convention. Elle considère, à la lumière de l'ensemble des arguments des parties, que ce grief pose de sérieuses questions de fait et de droit qui ne peuvent être résolues au stade de l'examen de la recevabilité de la requête, mais qui nécessitent un examen au fond ; il s'ensuit que ce grief ne saurait être déclaré irrecevable pour défaut manifeste de fondement, au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Aucun autre motif d'irrecevabilité n'a été relevé.

La requérante réitère qu'elle se trouvait en garde à vue pendant les affrontements évoqués par le Gouvernement, expliquant qu'elle s'était fait agresser par la police avant même d'avoir rejoint la manifestation. S'agissant de l'enquête, elle fait remarquer que le parquet a joint sa plainte à celle des manifestants casseurs et considéré sa cause avec la leur, et que la cour d'assises n'a aucunement remédié à ce manquement.

Le Gouvernement combat cette thèse. Il soutient qu'il n'est pas certain que la blessure observée sur le corps de la requérante ait eu pour origine la force employée lors de la manifestation. D'après lui, la requérante a tout à fait pu se blesser avant la manifestation ou bien à la suite des actes de violence commis par le groupe de manifestants ou au cours de la lutte entre eux et la police. Il ajoute que le procureur de la République a immédiatement ouvert une enquête et recueilli les preuves, et que la requérante a eu la possibilité de contester l'ordonnance de non-lieu. 1. Sur les allégations de mauvais traitements

La Cour rappelle que des allégations de mauvais traitements doivent être étayées par des éléments de preuve appropriés (voir, mutatis mutandis , Klaas c. Allemagne , 22 septembre 1993, § 30, série A n o 269), et que, pour l'établissement des faits, elle se sert du critère de la preuve « au-delà de tout doute raisonnable », une telle preuve pouvant néanmoins résulter d'un faisceau d'indices ou de présomptions non réfutées, suffisamment graves, précis et concordants ( Irlande c. Royaume-Uni , 18 janvier 1978, § 161, série A n o 25).

En l'espèce, la Cour note que la requérante affirme avoir subi des mauvais traitements alors qu'elle se rendait à la manifestation.

Elle observe que, selon le procès-verbal de transfèrement et de libération établi le 15 février 2003, la requérante a été arrêtée à midi et libérée à 15 heures. Le rapport médical établi le même jour, au terme de sa garde à vue, indique que l'intéressée ne présente aucune trace de coups et blessures.

S'il est vrai que la requérante met en doute la fiabilité de ce rapport médical, force est de constater que le seul rapport médical faisant état de traces de blessures sur le corps de l'intéressée est daté du 4 mars 2003 (paragraphe 13 ci-dessus). Or la Cour observe que ce rapport a été établi dix-sept jours après les faits dénoncés par la requérante et qu'il ne permet pas de situer avec certitude dans le temps la blessure qui y est mentionnée. A ce sujet, la Cour a pris note des explications de la requérante selon lesquelles elle est restée alitée pendant plusieurs jours après l'incident et qu'elle n'a pu sortir de chez elle que le 20 février 2003 pour se rendre dans un centre d'imagerie médicale. Cela étant, les radiographies réalisées à cette occasion ne sont pas de nature à mettre en évidence la trace de blessure relevée sur la jambe de la requérante. Par ailleurs, il ne ressort pas du dossier que l'intéressée ait cherché à consulter un médecin qui aurait pu constater cette blessure. De même, le 25 février 2003, elle s'est rendue dans un autre centre d'imagerie médicale et n'a pas vu un médecin qui aurait pu établir la présence de sa blessure.

La Cour relève en outre que la requérante a dénoncé les faits en question seulement le 28 février 2003, soit treize jours plus tard et qu'elle n'apporte pas d'explication quant à ce retard. Elle estime que ce retard est imputable à la requérante, élément décisif qui la conduit à écarter les allégations de l'intéressée (voir, a contrario , Kelekçier c. Turquie , n o 5387/02, § 31 in fine , 28 avril 2009), d'autant plus que celle-ci a été libérée après quelques heures de garde à vue seulement.

Partant, la Cour ne peut conclure au-delà de tout doute raisonnable que la blessure mentionnée dans le rapport médical du 4 mars 2003 existait lorsque la requérante a été remise en liberté à l'issue de sa garde à vue (voir, en ce sens, Olszewski c. Pologne (déc.), n o 55264/00, 13 novembre 2003). Il n'y a donc pas eu violation du volet matériel de l'article 3 de la Convention. 2. Sur le caractère effectif de l'enquête

La Cour rappelle que, lorsqu'un individu affirme de manière défendable avoir subi, aux mains de la police, de graves sévices illicites et contraires à l'article 3, cette disposition requiert qu'il y ait une enquête officielle effective ( Assenov et autres c. Bulgarie , 28 octobre 1998, § 102, Recueil des arrêts et décisions 1998 ‑ VIII). Celle-ci doit pouvoir mener à l'identification et à la punition des responsables. S'il n'en allait pas ainsi, l'interdiction légale générale de la torture et des peines ou traitements inhumains ou dégradants serait, nonobstant son importance fondamentale, inefficace en pratique, et il serait possible dans certains cas à des agents de l'Etat de fouler aux pieds, en jouissant d'une quasi-impunité, les droits de ceux soumis à leur contrôle ( Caloc c. France , n o 33951/96, § 89, CEDH 2000 ‑ IX).

En l'espèce, la Cour note que, à la suite de la plainte déposée par la requérante, le parquet de Kadıköy a ouvert une enquête qui a été jointe à celle ouverte à la suite des plaintes déposées par dix autres manifestants. Le 20 mars 2003, le procureur de la République a rendu une ordonnance de non-lieu, estimant que le recours à la force avait été rendu nécessaire par le comportement agressif des manifestants. Il a ainsi examiné conjointement la cause de la requérante avec celle des manifestants casseurs. Or il y a lieu de relever que les dix autres plaignants sont des manifestants arrêtés par la police lors d'affrontements qui ont débuté après 14 heures, tandis que la requérante a été arrêtée à 12 heures et se trouvait en garde à vue au moment où les affrontements évoqués dans l'ordonnance de non-lieu se déroulaient. La Cour observe que le procureur en charge de l'enquête n'a ainsi aucunement distingué la situation de la requérante de celle des autres plaignants ; de plus, la cour d'assises n'a pas remédié à cette lacune alors même que la requérante a attiré l'attention des juges sur ce point lors de son recours en opposition.

La Cour note aussi que le procureur de la République n'a pas entendu la requérante dans le cadre de son enquête.

Eu égard à l'absence d'une enquête pénale susceptible d'apporter une explication plausible concernant l'origine de la blessure observée sur le corps de la requérante, la Cour estime qu'il y a eu violation du volet procédural de l'article 3 de la Convention. II.

La Cour examinera ces griefs sous l'angle de l'article 11 de la Convention ( Serkan Yılmaz et autres c. Turquie , n o 25499/04, § 28, 13 octobre 2009). Elle constate que le grief soulevé n'est pas manifestement mal fondé au sens de l'article 35 § 3 de la Convention et qu'il ne se heurte par ailleurs à aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable.

Dans ses observations, la requérante souligne qu'elle a été arrêtée avant même d'avoir atteint le lieu de la manifestation et affirme n'avoir participé à aucun acte violent.

Le Gouvernement considère qu'il n'y a pas eu ingérence dans l'exercice par la requérante de son droit à la liberté de réunion. Cependant, à supposer que ce fût le cas, il prétend que l'ingérence en cause était justifiée au regard du paragraphe 2 de l'article 11. Il fait observer que la manifestation en cause, dès lors qu'elle n'avait pas été annoncée aux autorités comme le prévoyait le droit interne, était illégale et qu'elle pouvait donc être dispersée par la force. Il considère que l'ingérence en cause visait la protection de l'ordre public ainsi que la prévention du désordre et du crime. Il indique ensuite que les forces de l'ordre n'ont pas dispersé le rassemblement dès le début et que les organisateurs ont été autorisés à faire des déclarations de presse malgré le caractère illégal de la manifestation. La police ne serait intervenue qu'à la suite de comportements agressifs d'un groupe de manifestants.

La Cour relève que la requérante affirme avoir été arrêtée alors qu'elle se rendait à la manifestation. Le Gouvernement, quant à lui, soutient que la requérante a été arrêtée après la tenue de la déclaration de presse, dans le but de vérifier si elle figurait parmi les personnes recherchées. Or ainsi qu'il ressort des éléments du dossier, la requérante a été arrêtée bien avant la tenue de la déclaration de presse (paragraphes 6-7 ci-dessus). Aussi, la Cour estime que le fait d'empêcher l'intéressée de participer à la manifestation constitue une ingérence dans l'exercice de son droit à la liberté de réunion. Cette ingérence avait une base légale, à savoir la loi n o 2911 relative aux réunions et manifestations publiques, et visait au moins deux des buts reconnus comme légitimes par le paragraphe 2 de l'article 11, à savoir la défense de l'ordre et la protection des droits d'autrui ( Oya Ataman , précité, § 32). Reste la question de savoir si cette ingérence était nécessaire dans une société démocratique.

La Cour se réfère d'abord aux principes fondamentaux qui se dégagent de sa jurisprudence relative à l'article 11 ( Djavit An c. Turquie , n o 20652/92, §§ 56 ‑ 57, CEDH 2003 ‑ III, Piermont c. France , 27 avril 1995, §§ 76 ‑ 77, série A n o 314, et Plattform « Ärzte für das Leben » c. Autriche , 21 juin 1988, § 32, série A n o 139).

Elle réaffirme que, en l'absence d'actes de violence de la part des manifestants, il est important que les pouvoirs publics fassent preuve d'une certaine tolérance envers les rassemblements pacifiques, afin que la liberté de réunion garantie par l'article 11 de la Convention ne soit pas privée de tout contenu (voir, en ce sens, Karatepe et autres c. Turquie , n os 33112/04, 36110/04, 40190/04, 41469/04 et 41471/04, §§ 48-49, 7 avril 2009 et, plus récemment, Serkan Yılmaz et autres c. Turquie , n o 25499/04, § 34, 13 octobre 2009).

En l'espèce, la Cour relève que, malgré le caractère illégal de la manifestation au regard du droit interne, les autorités ont fait preuve d'une certaine tolérance envers le rassemblement aussi longtemps qu'il est demeuré pacifique.

Cela dit, force est de constater qu'il n'en a pas été ainsi en ce qui concerne la requérante ; celle-ci a été arrêtée avant même d'avoir atteint le lieu de la manifestation et avant le début de celle-ci. Après un examen approfondi, la Cour constate qu'aucun élément du dossier ne permet d'affirmer que la requérante présentait un danger pour l'ordre public ou qu'elle ait manifesté une quelconque agressivité. Quant aux affrontements auxquels se réfère le Gouvernement, elle note qu'ils se sont développés après 14 heures et que, à l'heure où les débordements ont eu lieu, la requérante se trouvait en garde à vue.

Pour la Cour, en l'absence d'actes de violence de la part de la requérante, l'arrestation de l'intéressée, effectuée de façon préventive pour l'empêcher de participer à la manifestation, n'était pas justifiée au sens du deuxième paragraphe de l'article 11 de la Convention.

Il y a eu donc violation de cette disposition. III.

La Cour estime que la présentation de ce grief est tardive étant donné que la garde à vue de la requérante a pris fin le 15 février 2003, soit plus de six mois avant l'introduction, le 25 mai 2004, de la présente requête ( Erol c. Turquie (déc.), n o 15323/03, 26 février 2008). Le grief doit donc être rejeté conformément à l'article 35 §§ 1 et 4 de la Convention. IV.

La requérante réclame 3 000 livres turques (TRY) pour préjudice matériel et 10 000 TRY pour préjudice moral.

Le Gouvernement conteste ces prétentions.

La Cour n'aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande. En revanche, elle considère qu'il y a lieu d'octroyer à la requérante 5 000 euros (EUR) au titre du préjudice moral. B. Frais et dépens

La requérante demande également 3 500 TRY pour les frais et dépens. Pour étayer sa demande, elle se borne à se référer au barème d'honoraires du barreau d'Istanbul.

Le Gouvernement conteste cette prétention.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. Compte tenu des documents en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour rejette la demande relative aux frais et dépens. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable quant aux griefs tirés des articles 3 et 11, et irrecevable pour le surplus ; 2. Dit qu'il n'y a pas eu violation du volet matériel de l'article 3 de la Convention ; 3. Dit qu'il y a eu violation du volet procédural de l'article 3 de la Convention ; 4. Dit qu'il y a eu violation de l'article 11 de la Convention ; 5. Dit a) que l'Etat défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif en vertu de l'article 44 § 2 de la Convention, 5 000 EUR (cinq mille euros), à convertir en livres turques au taux applicable à la date du règlement, pour dommage moral, plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt ; b) qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ce montant sera à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 6. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 19 janvier 2010, en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Sally Dollé Françoise Tulkens Greffière Présidente [1] . « Parti des travailleurs du Kurdistan », organisation armée illégale.