A DOUA SECȚIUNE PRIVIND DprecumANIELLO c. ITALIA (solicitarea nr. 28220/05) HOTĂRÂREA STRASBURG 19 ianuarie 2010 DEFINIF 19/04/2010 Această hotărâre a devenit definitivă în temeiul articolului 44 alineatul (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În acest caz, în cauza Daniello c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află într-o cameră compusă din Françoise Tulkens, președinta, Ireneu Cabral Barreto, Vladimiro Zagrebelsky, Danutė Jočienė, Dragoljub Popović, András Sajó, Nona Tsotsoria, judecători, și de Sally Dolle, graffière de secțiune După ce a deliberat în camera consiliului la 15 decembrie 2009, Rend la hotărârea pe care o reprezintă, adoptat la această dată procedural La originea ui cauza se află o hotărâre (n 28220/05) îndreptat împotriva Republicii Italiene și al cărui resortisant al acestui stat, dl Nicola D A fost reprezentat de agentul său, dl Spatafora, și de co-agentul său, dl N. Lettieri. La 27 martie 2006, președintele secțiunii a treia a decis să comunice cererea guvernului. După cum permite art. 29 alin. (3) din Convenție, s-a decis, de asemenea, ca camera să se pronunțe în același timp asupra admisibilității și a fondului. Reclamantul s-a născut în 1948 și locuiește în Adrano. Reclamantul deținea un teren de construcție de 4 982 metri pătrați situat în Adrano și înregistrat în cadastru, fișa 75, parcela 522. Prin decretul din 15 iulie 1978, municipalitatea Da'Adrano a autorizat biroul de locuințe cu chirie moderată (I.A.C.P.) să ocupe de urgență terenul reclamantului în vederea construirii de locuințe cu chirie moderată. La 19 mai 1983, reclamantul și I.A.C.P. au încheiat un acord de cesiune a terenului (cesiunea voluntară). ), prin care exproprierea terenului a fost formalizată. În conformitate cu acest acord, la .I.A.C.P. a vărsat reclamantului suma de 3 650 ITL pe metru pătrat cu titlu de cont pe 223 din 15 iulie 1983, publicat la 19 iulie 1983, Curtea Constituțională a declarat neconstituțională Legea nr. 385 din 1980, pe motiv că aceasta prezenta dreptul la despăgubiri în caz de expropriere a unui teren de construcție la mai mult de o lege viitoare. Prin urmare, legea nr. 2359 din 1865, care prevede că dreptul de proprietate asupra unui teren corespunde valorii de piață a acestuia, a fost din nou în vigoare. Printr-o scrisoare din 13 ianuarie 1986, reclamantul a declarat la I.A.C.P. să stabilească dreptul definitiv de proprietate. 10. Printr-un act notificat la 10 iunie 1997, reclamantul a invitat din nou la I.I.A.C.P. să stabilească o valoare finală a dreptului de proprietate. Printr-un act de punere în aplicare notificat la 22 octombrie 1999, reclamantul a introdus în fața Tribunalului din Catania o acțiune care viza să obțină plata despăgubirii definitive pentru expropriere. printr-o ordonanță din 17 ianuarie 2000, Tribunalul din Catania s-a declarat incompetent și a indicat că acțiunea trebuia introdusă în fața instanței din Catania. 12. Printr-un act din 8 martie 2000, reclamantul a introdus în fața Tribunalului de apel din Catania o acțiune împotriva municipalității Daltano și a municipalității I.A.C.P., în scopul de a obține travaliu din partea instanței definitive de expropriere. 13. Prin hotărârea prezentată grefei la 12 martie 2002, instanța reclamantă a declarat că prevede dreptul reclamantului la o sentință definitivă de expropriere, dat fiind că Curtea Constituțională declarase neconstituționalitatea legii nr. 385 din 1980, cu mai mult de 10 ani înainte de introducerea acțiunii în instanță în fața instanței din Catania, a afirmat, de asemenea, că scrisoarea trimisă la I.A.C.P. la 13 ianuarie 1986 nu a întrerupt termenul de prescripție. 14. La 26 septembrie 2002, reclamantul s-a ocupat de casare, printr-o hotărâre depusă la grefă la 4 februarie 2005, Curtea de Casație l-a exonerat pe reclamant de recursul său. Reclamantul susține că, în conformitate cu actul de transfer al terenului semnat în 1983, l.I.A.C.P. a fost angajat să plătească o despăgubire pe baza noii legi. Cu toate acestea, această lege, care a luat în considerare data la care a fost adoptată în 1992, ar fi trebuit să înceapă să dea curs la acel moment. 16.Legua nu se referă la această teză. În primul rând, prevede că art. 1 din Protocolul nr 1 nu se aplică în speță, deoarece acordul de transfer de teren ar fi de drept privat și nu ar fi o expropriere. În plus, consideră că prescripția pe zece ani a dreptului de a fi despăgubit își găsește cauza în cauza sa în cadrul . 17. În ceea ce privește excepția pe care guvernul o deține, Curtea reamintește că a pronunțat hotărâri cu privire la încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 în cazurile în care, ca în cazul de față, transferul terenului lovit de un permis de expropriere a fost formalizat printr-un acord de expropriere în sensul Legii nr. 385 din 1980 (Sordino c. Italia (n [GC], nr. 36813/97, CEDH 2006-... Bortesi și alții c. Italia, nr. 73399/01, 10 iunie 2008 Mason și alții c. Italia, n nr. 43663/98, § 13, 17 mai 2005 Stornaiuolo c. Italia, 52980/99, 8 august 2006 Gigli Costruzioni S.r.l. c. Italia , n 10557/03, 1 aprilie 2008). Ea nu vede nici un motiv de sine în afara acestei jurisprudențe și respinge excepția guvernului. 18. În ceea ce privește fondul, Curtea este supusă unei examinări aprofundate a dreptului aplicabil în perioada în cauză în cauza Spordino n [GC], citată anterior (§ 47-61). Cu această ocazie, Comisia a luat act de faptul că, prin intermediul declarației de neconstituționalitate din 1983, Legea nr. 2359 din 1865 și-a exercitat din nou efectele. Prin urmare, era posibil ca exproprierii să solicite dreptul de proprietate în fața instanțelor civile, în limita valorii de piață a terenului, ceea ce au făcut reclamanții de cauze menționate mai sus (punctul 17 de mai sus). 19. Curtea constată că reclamantul nu a fost compensat în momentul exproprierii. Cu toate acestea, nu a luat în considerare oportunitatea creată de hotărârea Curții Constituționale din 1983, în acest sens nu a introdus în termen o cerere formală de obținere a unei despăgubiri în sensul Legii 2359 din 1865, ceea ce, în principiu, i-a oferit posibilitatea de a obține întreaga valoare de piață a bunului. 20. În aceste circumstanțe, Curtea consideră că acesta este comportamentul imputabil reclamantului care a condus la situația denunțată (a se vedea Maria Pia Marchie c. Italia, nr. 58492/00, § 28-32, 30 septembrie 2008). În plus, niciun element din dosar nu sugerează că aplicarea termenului de prescripție de zece ani a fost arbitrară (a contrario Carbonara și Ventura c. Italia, 24638/94, CEDH 2000-VI). 21. Prin urmare, nu a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. II. PRIVIND ALTE VIOLAȚII ALEGATE 22. Reclamantul se plânge în cele din urmă de o încălcare a articolelor 1 și 17 din Convenție. Curtea nu constată nicio aparență de încălcare a drepturilor și libertăților garantate de dispozițiile invocate. Prin urmare, rezultă că această parte a cererii trebuie respinsă ca fiind în mod vădit nefondată în sensul articolului 35 alineatul (3) și 4 din convenție. PE CES DE LA CURĂ, LA LUNANIMITATE, se declară cererea admisibilă în ceea ce privește spătarul întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 și inadmisibilă pentru surplusul Ați spus că nu a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. Sally Dolle Françoise Tulkens Modulul Președinte
D’ANIELLO c. ITALIE
(Requête n
o
28220/05)
ARRÊT
19 janvier 2010
19/04/2010
Cet arrêt est devenu définitif en vertu de l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.
En l’affaire D’Aniello c. Italie,
La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de
:
Françoise Tulkens,
présidente,
Ireneu Cabral Barreto,
Vladimiro Zagrebelsky,
Danutė Jočienė,
Dragoljub Popović,
András Sajó,
Nona Tsotsoria,
juges,
et de Sally Dollé,
greffière de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 15 décembre 2009,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n
o
28220/05) dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant de cet Etat, M. Nicola D’Aniello («
le requérant
»), a saisi la Cour le 19 juillet 2005 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
Le requérant est représenté par M
e
G Currao, avocat à Adrano. Le gouvernement italien («
le Gouvernement
») a été représenté par son agent, M
me
3.
Le 27 mars 2006, le président de la troisième section a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Comme le permet l’article 29 § 3 de la Convention, il a en outre été décidé que la chambre se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond.
I.
4.
Le requérant est né en 1948 et réside à Adrano.
5.
Le requérant était propriétaire d’un terrain constructible de 4
982 mètres carrés sis à Adrano et enregistré au cadastre, feuille 75, parcelle 522.
6.
Par un arrêté du 15 juillet 1978, la municipalité d’Adrano autorisa le bureau des habitations à loyer modéré (« I.A.C.P. ») à occuper d’urgence le terrain du requérant en vue d’y construire des habitations à loyer modéré.
7
Le 19 mai 1983, le requérant et l’I.A.C.P. conclurent un accord de cession du terrain (
cessione volontaria
), par lequel l’expropriation du terrain fut formalisée. Conformément à cet accord, l’I.A.C.P. versa au requérant la somme de 3
650 ITL le mètre carré à titre d’acompte sur l’indemnité d’expropriation déterminée au sens de la loi n
o
865 de 1971, sous réserve de fixer le montant de l’indemnité définitive en application de la loi n
o
385 de 1980.
8.
Par l’arrêt n
o
223 du 15 juillet 1983, publié le 19 juillet 1983, la Cour constitutionnelle déclara inconstitutionnelle la loi n
o
385 de 1980, au motif que celle-ci soumettait l’indemnisation en cas d’expropriation d’un terrain constructible à l’adoption d’une loi future. Par effet de cet arrêt, la loi n
o
2359 de 1865, prévoyant que l’indemnité d’expropriation d’un terrain correspondait à la valeur marchande de celui-ci, fut à nouveau en vigueur.
9.
Par une lettre du 13 janvier 1986, le requérant demanda à l’I.A.C.P. de fixer l’indemnité définitive d’expropriation.
10.
Par un acte notifié le 10 juin 1997, le requérant invita à nouveau l’I.A.C.P. à fixer l’indemnité définitive d’expropriation. L’I.A.C.P. ne donna pas suite à cette demande.
11.
Par un acte d’assignation notifié le 22 octobre 1999, le requérant introduisit devant le tribunal de Catane une action visant à obtenir le versement de l’indemnité définitive d’expropriation. Par une ordonnance du 17 janvier 2000, le tribunal de Catane se déclara incompétent et indiqua que le recours devait être introduit devant la cour d’appel de Catane.
12.
Par un acte d’assignation du 8 mars 2000, le requérant introduisit devant la cour d’appel de Catane une action à l’encontre de la municipalité d’Adrano et de l’I.A.C.P., en vue d’obtenir le versement de l’indemnité définitive d’expropriation.
13.
Par un arrêt déposé au greffe le 12 mars 2002, la cour d’appel déclara prescrit le droit du requérant à l’indemnité définitive d’expropriation, étant donné que la Cour constitutionnelle avait déclaré l’inconstitutionnalité de la loi n
o
385 de 1980, soit plus de dix ans avant l’introduction de l’action en justice devant le tribunal de Catane. Elle affirma également que la lettre envoyée à l’I.A.C.P. le 13 janvier 1986 n’avait pas interrompu le délai de prescription.
14.
Le 26 septembre 2002, le requérant se pourvut en cassation. Par un arrêt déposé au greffe le 4 février 2005, la Cour de cassation débouta le requérant de son pourvoi.
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 1 DU PROTOCOLE N
o
1
15.
Le requérant allègue la violation de son droit au respect des biens au motif qu’il n’a pas été indemnisé pour l’expropriation de son terrain. Il fait observer que, conformément à l’acte de transfert du terrain signé en 1983, l’I.A.C.P. s’était engagé à lui verser une indemnité sur la base de la «
nouvelle loi
» qui serait ultérieurement adoptée. Or, cette loi n’ayant vu le jour qu’en 1992, la prescription n’aurait dû commencer à courir qu’à ce moment-là.
16.
Le Gouvernement s’oppose à cette thèse. Il excipe en premier lieu que l’article 1 du Protocole n
o
1 ne s’applique pas en l’espèce car l’accord de transfert du terrain relèverait du droit privé et ne serait pas une expropriation.
En outre,
il considère que la prescription décennale du droit à être indemnisé trouve sa cause dans l’inertie de
l’intéressé.
17.
Quant à l’exception soulevée par le Gouvernement, la Cour rappelle avoir rendu des arrêts concluant à la violation de l’article 1 du Protocole n
o
1 dans des affaires où, comme en l’espèce, le transfert du terrain frappé par un permis d’exproprier avait été formalisé par un accord valant expropriation au sens de la loi n
o
385 de 1980 (
Scordino c. Italie (n
o
1)
[GC], n
o
;
Bortesi et autres c. Italie
, n
o
71399/01, 10 juin 2008
;
Mason et autres c. Italie
, n
o
43663/98, §
13, 17
mai 2005
;
Stornaiuolo c. Italie
, n
o
52980/99, 8 août 2006
;
Gigli Costruzioni S.r.l. c. Italie
, n
o
10557/03, 1
er
avril 2008).
Elle ne voit aucune raison de s’écarter de cette jurisprudence et rejette l’exception du Gouvernement.
18.
Quant au fond, la Cour s’est livrée à un examen approfondi du droit applicable dans la période en question dans l’affaire
Scordino n
o
1
[GC], précitée (§§ 47-61). A cette occasion, elle a pris note de ce que par l’effet de la déclaration d’inconstitutionnalité de 1983, la loi n
o
2359 de 1865 avait à nouveau déployé ses effets. Il était dès lors loisible aux expropriés de demander l’indemnité d’expropriation devant les tribunaux civils, à concurrence de la valeur marchande du terrain, ce que les requérants des affaires citées plus haut firent (paragraphe 17 ci-dessus).
19.
La Cour constate que le requérant n’a pas été indemnisé au moment de l’expropriation. Toutefois, il n’a pas saisi l’opportunité créée par l’arrêt de la Cour constitutionnelle de 1983, en ce qu’il n’a pas introduit dans le délai une demande formelle visant à obtenir une indemnisation au sens de la loi 2359 de 1865, ce qui, en principe, lui offrait la possibilité d’obtenir la pleine valeur marchande du bien.
20.
Dans ces circonstances, la Cour estime que c’est le comportement imputable au requérant qui a entraîné la situation dénoncée (voir
Maria Pia
Marchi c. Italie
, n
o
58492/00, §§ 28-32, 30 septembre 2008).
Par ailleurs, aucun élément du dossier ne laisse penser que l’application du délai de prescription décennale ait été arbitraire (
a contrario
,
Carbonara et Ventura c. Italie
, n
o
21.
Partant, il n’y a pas eu violation de l’article 1 du Protocole n
o
1.
II.
22.
Le requérant se plaint enfin d’une violation des articles 1 et 17 de la Convention.
La Cour ne relève aucune apparence de violation des droits et libertés garantis par les dispositions invoquées. Il s’ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée comme étant manifestement mal fondée au sens de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
1.
Déclare
la requête recevable quant au grief tiré de l’article 1 du Protocole n
o
1 et irrecevable pour le surplus
;
2.
Dit
qu’il n’y a pas eu violation de l’article 1 du Protocole n
o
1.
Sally Dollé
Françoise Tulkens
Greffière
Présidente