Montani împotriva Italiei

La originea cauzei se află o cerere (nr. 24950/06) îndreptată împotriva Republicii Italiene și de care un cetățean al acestui stat, D. Andrea Montani („reclamantul"), a sesizat Curtea pe 9 iunie 2006 în virtutea art. 34 din Convenția de salvgardare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția").

Reclamantul este reprezentat de D-na R. Giunchedi, avocat la Bologna. Guvernul italian („Guvernul") a fost reprezentat de agentul acestuia, D-na E. Spatafora, și de co-agentul adjunct al acestuia, D. N. Lettieri.

Reclamantul susține în particular că condițiile detenției sale se analizează ca tratamente inumane și degradante și încălcări ale drepturilor sale la respectarea vieții familiale și a corespondenței.

Pe 12 iulie 2007, președinta secțiunii a doua a decis comunicarea cererii Guvernului. Așa cum permite art. 29 § 3 din Convenție, s-a decis de altfel că camera se va pronunța în același timp asupra admisibilității și fondul. ÎN FAPT

La o dată neprecizată și în urma unei proceduri penale declanșate împotriva sa, reclamantul a fost condamnat pentru asociere în scop infracțional, crimă, șantaj, trafic de stupefiante și alte delicte.

Printr-o decizie de cumulare din 25 octombrie 1996, parchetul din Bari fixează la 30 de ani pedeapsa de închisoare de executat. 2. Aplicarea regimului special de detenție prevăzut de art. 41bis din legea privind administrația penitenciară

Pe 17 decembrie 2004, ținând seama de pericolozitatea reclamantului, ministrul Justiției emite o ordonanță impunând acestuia, pentru o perioadă de unsprezece luni, regimul special de detenție prevăzut de art. 41bis, alineat 2, din legea privind administrația penitenciară nr. 354 din 26 iulie 1975 („legea nr. 354/1975"). Modificat de legea nr. 356 din 7 august 1992, această dispoziție permitea suspendarea totală sau parțială a aplicării regimului normal de detenție atunci când motive de ordine și siguranță publică o impuneau. Respectiva ordonanță impunea următoarele restricții: - limitarea vizitelor membrilor familiei (maximum una pe lună timp de o oră); - interzicerea întâlnirilor cu terți; - interzicerea utilizării telefonului (maximum un apel pe lună cu membrii familiei – supuse înregistrării – și aceasta doar dacă nu avea loc nicio întâlnire cu membrii familiei); - interzicerea primirii sau trimiterii către exterior a unor sume de bani peste o valoare determinată; - interzicerea primirii de pachete, cu excepția celor conținând lenjerie; - interzicerea alegerii reprezentanților deținuților și a fi ales ca reprezentant; - limitarea timpului de ieșire în curte la patru ore pe zi;

De altfel, toată corespondența reclamantului trebuia supusă controlului cu autorizare prealabilă a autorității judiciare.

Aplicarea regimului special a fost ulterior prelungită pe 14 noiembrie 2005 și pe 10 noiembrie 2006.

Printr-un recurs din 21 decembrie 2004, reclamantul atacă ordonanța din 17 decembrie 2004 devant tribunalul de aplicare a pedepselor din Bologna. Contesta aplicarea regimului special asupra sa. Se plânge de altfel de limitarea vizitelor membrilor familiei sale.

Printr-o decizie din 15 martie 2005, depusă la cancelarie pe 22 martie 2005, tribunalul declară recursul inadmisibil eliminând totodată limitarea duratei vizitei la o oră pentru membrii familiei reclamantului.

Pe 28 aprilie 2005, reclamantul se pourvede în casație.

Printr-o hotărâre din 10 noiembrie 2005, Curtea de Casație respinge recursul reclamantului estimând-l evident nefondnat.

Pe 16 noiembrie 2005, reclamantul atacă ordonanța din 14 noiembrie 2005. Printr-o decizie din 28 februarie 2006, tribunalul declară recursul inadmisibil. Reclamantul se pourvede în casație. Printr-o hotărâre din 5 octombrie 2006, Curtea de Casație respinge recursul reclamantului.

Pe 12 noiembrie 2006, reclamantul atacă ordonanța din 10 noiembrie 2006 devant tribunalul din Florența. Printr-o decizie din 13 ianuarie 2007, tribunalul din Florența se declară incompetent și trimite dosarul tribunalului din Bologna. Printr-o decizie din 19 martie 2007, tribunalul respinge recursul reclamantului. 3. Starea de sănătate a reclamantului

Conform unui raport medical întocmit la cererea familiei reclamantului și datan din 29 august 2006, interesatul suferă de mai patologiiolii printre care SIDA, hepatita B și C și un sindrom depresiv.

La o dată nespecificată, reclamantul solicita tribunalului de aplicare a pedepselor din Bologna amânarea executării pedepsei din motive de sănătate, în aplicarea art. 146 și 147 din codul penal. Printr-o decizie din 13 decembrie 2007, tribunalul, bazând-se pe raportul întocmit de echipa medicală a penitencierei, respinge cererea reclamantului sub motiv că acesta suferea de o patologie psihiatrică și beneficia în penitenciar de îngrijiri adaptate stării sale de sănătate. 4. Controlul corespondenței

Corespondența reclamantului este supusă controlului din decembrie 2004.

Din dosar rezultă că formularul de cerere, procura precum și toate documentele trimise Curții de reclamant pe 9 iunie 2006 – în particular, ordonanța ministrului Justiției din 17 decembrie 2004, recursul devant tribunalul de aplicare a pedepselor din Bologna datan din 21 decembrie 2004, ordonanța tribunalului de aplicare a pedepselor din Bologna datan din 15 martie 2005, recursul în casație și hotărârea Curții de Casație datan din 10 noiembrie 2005 – au fost controlate de autoritățile penitenciare pe 8 iunie 2006 (data ștampilei de control).

Guvernul se opune acestei teze. Susține că restricțiile impuse reclamantului datorită regimului special de detenție nu au atins nivelul minim de gravitate cerut pentru a cădea sub cupola art. 3 din Convenție. Subliniază mai întâi că aceste restricții erau necesare pentru a împiedica pe interesatul, socialment periculos, să păstreze contacte cu organizația criminală din care face parte.

Cât privește starea de sănătate a reclamantului, Guvernul observa, pe de o parte, că din dosarul medical al interesatului rezultă că starea nu era incompatibilă cu detenția și, pe de altă parte, că reclamantul a fost plasat la serviciul medical al penitencierei unde a putut beneficia de îngrijiri adaptate condiției sale. Când s-a dovedit necesar, a fost de altfel spitalizat în afara penitencierei. De altfel, Guvernul subliniază că reclamantul refuză să se hrănească în mod regulat. Potrivit Guvernului, autoritățile implementaseră toate măsurile posibile și necesare pentru a garanta reclamantului condiții de viață compatibile cu art. 3 din Convenție și pentru a-i oferi îngrijiri de care avea nevoie. Reclamantul a beneficiat deci de supraveghere medicală regulată, terapie farmacologică și asistență psihiatrică.

Reclamantul nu prezintă observații pe acest punct.

Curtea reamintește că, potrivit jurisprudenței sale, pentru a cădea sub cupola art. 3 din Convenție, un tratament rău trebuie să atingă un minim de gravitate. Aprecierea acestui minim este relativă prin esență; depinde de ansamblul datelor cauzei, în particular de durata tratamentului și efectele fizice sau mentale precum și, uneori, de sexul, vârsta și starea de sănătate a victimei (Irlanda c. Regatul Unit, 18 ianuarie 1978, § 162, seria A nr. 25). În această perspectivă, Curtea trebuie să cerce dacă aplicarea prelungită a regimului special de detenție prevăzut de art. 41bis – care, de altfel, după reforma din 2002, a devenit o dispoziție permanentă a legii privind administrația penitenciară – timp de mai mult de cinci ani în cazul reclamantului constituie o violare a art. 3 din Convenție (Labita c. Italia [Marea Cameră], nr. 26772/95, § 119, CEDO 2000-IV).

Curtea admite că în general, aplicarea prelungită a anumitor restricții poate plasa un deținut într-o situație care ar putea constitui un tratament inuman sau degradant, în sensul art. 3 din Convenție. Cu toate acestea, nu putea reține o durată precisă pentru a determina momentul din care este atins pragul minim de gravitate pentru a cădea în domeniu de aplicare al art. 3 din Convenție. În schimb, trebuie să controleze dacă, într-un caz dat, reînnoirea și prelungirea restricțiilor se justificau (Argenti c. Italia, nr. 56317/00, § 21, 10 noiembrie 2005). Curtea observă că restricțiile impuse reclamantului datorită regimului special de detenție erau necesare pentru a împiedica pe interesatul, socialment periculos, să păstreze contacte cu organizația criminală din care face parte. Or, reclamantul nu furnizase Curții elemente care să-i permită să concluzioneze că prelungirea acestor restricții nu se justificase evident (a se vedea, mutatis mutandis, hotărârea Argenti precitată, §§ 20-23). De altfel, tribunalul de aplicare a pedepselor anulase anumite restricții (§12 de mai sus).

Cât privește repercusiunile unui asemenea regim asupra stării de sănătate a reclamantului, Curtea se referă la hotărârile Scoppola c. Italia (nr. 50550/06, §§ 40-44, 10 iunie 2008) și Enea c. Italia (precitată) pentru principiile aplicabile în materie. Observă de la bun început că în speța prezentă, reclamantul nu prezintă observații asupra condițiilor sănătății sale. Nu furnizase de altfel niciun element arătând că supunerea sa la regimul 41bis o privaseră de supraveghere medicală adecvată.

La lumina elementelor de care dispune, Curtea nu poate concluziona că aplicarea prelungită a regimului special de detenție prevăzut de art. 41bis cauzaseră reclamantului efecte fizice sau mentale cădând sub cupola art. 3. Prin urmare, suferința pe care reclamantul ar fi putut-o simți nu mergeă dincolo de cea pe care o implică inevitabil o formă dată de tratament – în speța prezentă prelungit – sau o pedeapsă legitimă (Labita, precitată, § 120, și Bastone c. Italia, (dec), nr. 59638/00, 18 ianuarie 2005).

Prin urmare, potrivit Curții, aplicarea continuă a regimului special de detenție din art. 41bis nu atinsese minimul necesar de gravitate pentru a cădea sub cupola art. 3 din Convenție.

Această parte a cererii trebuie deci respinsă ca fiind evident nefondat în sensul art. 35 §§ 3 și 4 din Convenție. II. PRIVIND PRESUPUSA VIOLARE A ART. 8 DIN CONVENȚIE CU PRIVIRE LA RESTRICȚII LA DREPTUL DE VIZITE

Reclamantul se plânge de încălcarea dreptului la respectarea vieții familiale din cauza restricțiilor la care este supus. Invocă art. 8 din Convenție, conform căruia: „1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și familiale (...) și a corespondenței. 2. Nu poate fi nicio ingerință a unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât atât cât această ingerință este prevăzută de lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară (...) la siguranța publică, (...) la apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor penale, (...)."

Curtea reamintește că deja s-a pronunțat asupra faptului dacă restricțiile prevăzute de aplicarea art. 41bis în materia vieții private și familiale a anumitor deținuți constituie o ingerință justificată de §2 al art. 8 (a se vedea hotărârea Messina c. Italia (nr. 2), nr. 25498/94, §§ 59-74, CEDO 2000-X și Indelicato c. Italia (dec.), nr. 31143/96, 6 iulie 2000). După examinarea dosarului, în măsura în care alegerile au fost susținute, Curtea consideră că restricțiile nu merseseră dincolo de ceea ce, conform art. 8 § 2, este necesar, într-o societate democratică, la siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor penale. Consideră deci că nimic nu-i permite să se abată de la concluziile tras în cauza Enea c. Italia [Marea Cameră], precitată) și grievul trebuie respins în conformitate cu art. 35 §§ 3 și 4 din Convenție. III. PRIVIND PRESUPUSA VIOLARE A ART. 8 DIN CONVENȚIE CU PRIVIRE LA RESTRICȚII LA DREPTUL LA RESPECTAREA CORESPONDENȚEI

Tot în sensul art. 8 din Convenție, reclamantul consideră că ingerința în dreptul la respectarea corespondenței nu era prevăzută de lege.

Guvernul se opune acestei teze. A. Cu privire la admisibilitate

Guvernul invocă neepuizarea căilor de recurs interne sub motiv că reclamantul nu introdusese o reclamație, potrivit procedurii prevăzute la art. 14bis din legea privind administrația penitenciară, împotriva deciziei prevăzând controlul corespondenței devant judecătorul de aplicare a pedepselor.

Reclamantul se opune tezei Guvernului.

Curtea consideră, la lumina ansamblului argumentelor părților, că excepția Guvernului este strâns legată de fondul cererii și decide s-o conecteze la fond.

Curtea constată că cererea nu este evident nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenție. Observă de altfel că nu se lovește de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarată admisibilă. B. Cu privire la fond

Reclamantul consideră că ingerința în dreptul la respectarea corespondenței nu era prevăzută de lege.

Guvernul reamintește mai întâi că controlul corespondenței reclamantului a fost ordonat în aplicarea art. 18ter § 2 din legea privind administrația penitenciară, care este conform jurisprudenței. De altfel, când un deținut intenționează scrie avocatului sau organelor internaționale, este responsabilitatea lui furnizare indicațiile necesare pentru ca controlul corespondenței să nu fie aplicat, apunând aceste indicații în particular pe plicul sigillat conținând corespondența.

Curtea reamintește mai întâi că legea nr. 95 din 2004 introdusese un nou art. 18ter privind controlul corespondenței care fusese adăugat la legea privind administrația penitenciară. Paragraful 2 al acestui articol exclude din control corespondenția deținutului cu în particular avocatul și organele internaționale competente în materia drepturilor omului.

În speța prezentă, Curtea observă că formularul de cerere, procura precum și toate documentele trimise de reclamant Curții pe 9 iunie 2006 – în particular, ordonanța ministrului Justiției din 17 decembrie 2004, recursul devant tribunalul de aplicare a pedepselor din Bologna datan din 21 decembrie 2004, ordonanța tribunalul de aplicare a pedepselor din Bologna datan din 15 martie 2005, recursul în casație și hotărârea Curții de Casație datan din 10 noiembrie 2005 – au fost controlate de autoritățile penitenciare pe 8 iunie 2006 (data ștampilei de control). Curtea observă că aceste documente fuseseră apoi trimise de reclamant Curții a doua zi și precis pe 9 iunie 2006. Curtea constată că în ciuda intrării în vigoare a legii nr. 95/2004, corespondența între reclamant și Curt a fost supusă controlului.

Cât privește excepția de neepuizare, Curtea observă că Guvernul nu demonstrase eficacitatea unei asemenea reclamații. Observă că formularul, procura și documentele anexate, fuseseră controlate cu o zi înainte de trimiterea la Curt, după cum rezultă din plic. Este deci probabil ca reclamantul nu era conștient de apunerea vizei de cenzură pe formular și pe documentele anexate. De altfel, adresa Curții era scrisă pe plic. Potrivit Curții, acest control nu este conform dreptului intern, având în vedere că acesta interzice cenzurarea acestui tip de corespondență.

Prin urmare, Curtea respinge excepția preliminară a Guvernului și concluzionează la violare a art. 8 din Convenție.

În conformitate cu practica recentă (a se vedea Ganci c. Italia, nr. 41576/98, §§ 19-26, 30 octombrie 2003 și Enea precitată), Curtea este de opinie că grievul trebuie examinat mai degrabă sub unghiul art. 6 § 1 din Convenție, redactat astfel: „Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie judecată (...) de un tribunal (...) care hotărî (...) asupra contestațiilor privind drepturile și obligațiile sale de natură civilă (...)."

Guvernul contestă această teză și invocă faptul că această parte a cererii este tardivă în măsura în care este legată de ordonanțe date înainte de 9 decembrie 2005. De altfel, Guvernul susține că depășirea termenului de zece zile prevăzut de legea privind administrația penitenciară nu putea fi considerată o omisiune a datoriei de control judecătoresc. Tribunalul de aplicare a pedepselor ar fi totuși statuate în termene rezonabile ținând seama de timp necesar pentru instruirea cauzelor. În speța prezentă, întârzierea acuzată de răspuns nu ar fi cauzat un refuz de acces la tribunal.

Reclamantul se opune tezei Guvernului.

Curtea observă că în speța prezentă, nici o dovadă a existenței unei întârzieri din partea autorităților competente nu fost adusă de reclamant. De altfel, din dosar rezultă că tribunalele de aplicare a pedepselor sesizate s-au pronunțat asupra reclamațiilor reclamantului înainte de expirarea perioadei de valabilitate a ordonanțelor litigioase (a se vedea paragrafele 10-16 de mai sus) și nu există, în prezenta cauză, nici absență de decizie pe fond nici întârzieri sistematice ale tribunalului antrenând un lanț de ordonanțe date de ministrul Justiției fără a ține seama de decizii judiciare.

Ținând seama de ansamblul elementelor de care dispune, Curtea nu constatase nicio aparență de violare a drepturilor și libertăților garantate de Convenție sau protocoalele sale (a se vedea Campisi c. Italia, nr. 24358/02, §§ 71-79, 11 iulie 2006).

Din aceasta rezultă că grievul este evident nefondnat și trebuie respins în aplicarea art. 35 §§ 3 și 4 din Convenție.

Curtea reamintește că §2 și 3 al art. 6 se aplică doar în contextul unei acuzații penale, în timp ce ordonanțele ministeriale litigioase privesc condițiile detenției (Ospina Vargas c. Italia (dec.), nr. 40750/98, § 2). Din aceasta rezultă că grievul este incompatibil ratione materiae cu dispozițiile Convenției în sensul art. 35 § 3 și trebuie respins în aplicarea art. 35 § 4.

Guvernul observă că suma solicitată de reclamant este excesivă și că nu etalonat deloc cererea. Estimează că constatarea violării constituirii, în sine, o satisfacție echitabilă suficientă.

Curtea reamintește că concluzionase la violare a Convenției doar cât privește controlul corespondenței reclamantului. Nu vede nicio legătură de cauzalitate între această violare și orice prejudiciu material. Cât privește prejudiciul moral, estimează că în circumstanțele prezentei chestiuni, constatarea violării suficient compensează.

Cât privește cheltuielile și cheltuielile pentru procedură, Curtea reamintește că un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor decât în măsura în care se găsesc stabilite realitatea, necesitatea și caractrul rezonabil al ratei lor. În speța prezentă, Curtea constată că reclamantul nu cifrase pretențiile și furnizase niciun decompte al muncii efectuate de avocat. Prin urmare, Curtea estimează că nu trebuie acordată nicio sumă la acest titlu. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă cât privește grievul bazat pe art. 8 (control al corespondenței) și inadmisibilă pentru restul; 2. Declară că au fost încălcate art. 8 din Convenție; 3. Declară că constatarea violării de Curt constituie în sine o satisfacție echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral; 4. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru restul. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 19 ianuarie 2010, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din regulament. Sally Dollé Françoise Tulkens Grefieră Președintă

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 24950/06) dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant de cet Etat, M. Andrea Montani (« le requérant »), a saisi la Cour le 9 juin 2006 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l'homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant est représenté par M e R. Giunchedi, avocat à Bologne. Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») a été représenté par son agente, Mme E. Spatafora, et par son co-agent adjoint, M. N. Lettieri.

Le requérant allègue en particulier que ses conditions de détention s'analysent en des traitements inhumains et dégradants et en des violations de ses droits au respect de sa vie familiale et de sa correspondance.

Le 12 juillet 2007, la présidente de la deuxième section a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Comme le permet l'article 29 § 3 de la Convention, il a en outre été décidé que la chambre se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond. EN FAIT I.

A une date non précisée et à l'issue d'une procédure pénale entamée à son encontre, le requérant fut condamné pour association de malfaiteurs, meurtre, extorsion, trafic de stupéfiants et autres délits.

Par une décision de cumul du 25 octobre 1996, le parquet de Bari fixa à 30 ans la peine de réclusion à expier. 2. L'application du régime spécial de détention prévu par l'article 41bis de la loi sur l'administration pénitentiaire

Le 17 décembre 2004, compte tenu de la dangerosité du requérant, le ministre de la Justice prit un arrêté lui imposant, pour une période de onze mois, le régime spécial de détention prévu par l'article 41 bis , alinéa 2, de la loi sur l'administration pénitentiaire n o 354 du 26 juillet 1975 (« la loi n o 354/1975 »). Modifiée par la loi n o 356 du 7 août 1992, cette disposition permettait la suspension totale ou partielle de l'application du régime normal de détention lorsque des raisons d'ordre et de sécurité publics l'exigeaient. Ledit arrêté imposait les restrictions suivantes : - limitation des visites des membres de la famille (au maximum une par mois pendant une heure) ; - interdiction de rencontrer des tiers ; - interdiction d'utiliser le téléphone (au maximum un appel par mois avec les membres de la famille – soumis à enregistrement – et cela seulement si aucune rencontre avec les membres de la famille n'avait lieu) ; - interdiction de recevoir ou d'envoyer vers l'extérieur des sommes d'argent au-delà d'un montant déterminé ; - interdiction de recevoir des colis, sauf ceux contenant du linge ; - interdiction d'élire des représentants de détenus et d'être élu comme représentant ; - limitation du temps de promenade à quatre heures par jour ;

En outre, toute la correspondance du requérant devait être soumise à contrôle sur autorisation préalable de l'autorité judiciaire.

L'application du régime spécial fut par la suite prorogée le 14 novembre 2005 et le 10 novembre 2006.

Par un recours du 21 décembre 2004, le requérant attaqua l'arrêté du 17 décembre 2004 devant le tribunal de l'application des peines de Bologne. Il contestait l'application du régime spécial à son encontre. Il se plaignait en outre de la limitation des visites des membres de sa famille.

Par une décision du 15 mars 2005, déposée au greffe le 22 mars 2005, le tribunal déclara le recours irrecevable tout en supprimant la limitation de la durée de visite à une heure pour les membres de la famille du requérant.

Le 28 avril 2005 le requérant se pourvut en cassation.

Par un arrêt du 10 novembre 2005, la Cour de cassation débouta le requérant de son pourvoi en l'estimant manifestement mal fondé.

Le 16 novembre 2005, le requérant attaqua l'arrêté du 14 novembre 2005. Par une décision du 28 février 2006, le tribunal déclara le recours irrecevable. Le requérant se pourvut en cassation. Par un arrêt du 5 octobre 2006, la Cour de cassation débouta le requérant de son pourvoi.

Le 12 novembre 2006, le requérant attaqua l'arrêté du 10 novembre 2006 devant le tribunal de Florence. Par une décision du 13 janvier 2007, le tribunal de Florence se déclara incompétent et renvoya le dossier au tribunal de Bologne. Par une décision du 19 mars 2007, le tribunal rejeta le recours du requérant. 3. L'état de santé du requérant

Selon un rapport médical établi à la demande de la famille du requérant et datant du 29 août 2006, l'intéressé souffre de plusieurs pathologies parmi lesquelles le SIDA, l'hépatite B et C et un syndrome dépressif.

A une date non spécifiée, le requérant pria le tribunal de l'application des peines de Bologne de reporter l'exécution de la peine pour raisons de santé, en application des articles 146 et 147 du code pénal. Par une décision du 13 décembre 2007, le tribunal, se fondant sur le rapport établi par l'équipe médicale de la prison, rejeta la demande du requérant au motif que celui-ci était atteint d'une pathologie psychiatrique et bénéficiait dans la prison de soins adaptés à son état de santé. 4. Le contrôle de la correspondance

La correspondance du requérant est soumise à contrôle depuis décembre 2004.

Il ressort du dossier que le formulaire de requête, la procuration ainsi que tous les documents envoyés à la Cour par le requérant le 9 juin 2006 ‑ notamment, l'arrêté du ministre de la Justice du 17 décembre 2004, le recours devant le tribunal de l'application des peine de Bologne datant du 21 décembre 2004, l'ordonnance du tribunal de l'application des peines de Bologne datant du 15 mars 2005, le recours en cassation et l'arrêt de la Cour de cassation datant du 10 novembre 2005 – ont été contrôlés par les autorités pénitentiaires le 8 juin 2006 (date du cachet de contrôle). II.

Le Gouvernement s'oppose à cette thèse. Il soutient que les restrictions imposées au requérant du fait du régime spécial de détention n'ont pas atteint le niveau minimum de gravité requis pour tomber sous le coup de l'article 3 de la Convention. Il souligne tout d'abord que ces restrictions étaient nécessaires pour empêcher l'intéressé, socialement dangereux, de garder des contacts avec l'organisation criminelle à laquelle il appartient.

Pour ce qui est de l'état de santé du requérant, le Gouvernement observe, d'une part, qu'il ressort du dossier médical de l'intéressé que son état n'était pas incompatible avec la détention et, d'autre part, que le requérant a été placé au service médical de la prison où il a pu bénéficier de soins adaptés à sa condition. Lorsque cela s'est avéré nécessaire, il a aussi été hospitalisé à l'extérieur de la prison. En outre, le Gouvernement souligne que le requérant refuse de s'alimenter de façon régulière. Selon le Gouvernement, les autorités ont mis en œuvre toutes les mesures possibles et nécessaires pour garantir au requérant des conditions de vie compatibles avec l'article 3 de la Convention et pour lui prodiguer les soins dont il a besoin. Le requérant a ainsi bénéficié d'une surveillance médicale régulière, d'une thérapie pharmacologique et d'une assistance psychiatrique

Le requérant n'a pas présenté d'observations sur ce point.

La Cour rappelle que, selon sa jurisprudence, pour tomber sous le coup de l'article 3 de la Convention, un mauvais traitement doit atteindre un minimum de gravité. L'appréciation de ce minimum est relative par essence ; elle dépend de l'ensemble des données de la cause, notamment de la durée du traitement et de ses effets physiques ou mentaux ainsi que, parfois, du sexe, de l'âge et de l'état de santé de la victime ( Irlande c. Royaume-Uni , 18 janvier 1978, § 162, série A n o 25). Dans cette optique, la Cour doit rechercher si l'application prolongée du régime spécial de détention prévu par l'article 41 bis – qui, par ailleurs, après la réforme de 2002, est devenue une disposition permanente de la loi sur l'administration pénitentiaire – pendant plus de cinq ans dans le cas du requérant constitue une violation de l'article 3 de la Convention ( Labita c. Italie [GC], n o 26772/95, § 119, CEDH 2000-IV).

La Cour admet qu'en général, l'application prolongée de certaines restrictions peut placer un détenu dans une situation qui pourrait constituer un traitement inhumain ou dégradant, au sens de l'article 3 de la Convention. Cependant, elle ne saurait retenir une durée précise pour déterminer le moment à partir duquel est atteint le seuil minimum de gravité pour tomber dans le champ d'application de l'article 3 de la Convention. En revanche, elle se doit de contrôler si, dans un cas donné, le renouvellement et la prolongation des restrictions se justifiaient ( Argenti c. Italie , n o 56317/00, § 21, 10 novembre 2005). La Cour note que les restrictions imposées au requérant du fait du régime spécial de détention étaient nécessaires pour empêcher l'intéressé, socialement dangereux, de garder des contacts avec l'organisation criminelle à laquelle il appartient. Or, le requérant n'a pas fourni à la Cour d'éléments qui lui permettraient de conclure que la prorogation de ces restrictions ne se justifiait manifestement pas (voir, mutatis mutandis , l'arrêt Argenti précité, §§ 20-23). Par ailleurs, le tribunal de l'application des peines a annulé certaines restrictions (paragraphe 12 ci-dessus).

S'agissant des répercussions d'un tel régime sur l'état de santé du requérant, la Cour renvoie aux arrêts Scoppola c. Italie , (n o 50550/06, §§ 40-44, 10 juin 2008) et Enea c. Italie ( précité) pour les principes applicables en la matière. Elle note d'emblée qu'en l'espèce, le requérant n'a pas présenté d'observations sur ses conditions de santé. Il n'a par ailleurs fourni aucun élément montrant que sa soumission au régime 41 bis l'a privé d'un suivi médical adéquat.

A la lumière des éléments dont elle dispose, la Cour ne peut pas conclure que l'application prolongée du régime spécial de détention prévu par l'article 41 bis a causé au requérant des effets physiques ou mentaux tombant sous le coup de l'article 3. Dès lors, la souffrance que le requérant a pu ressentir n'est pas allée au-delà de celle que comporte inévitablement une forme donnée de traitement - en l'espèce prolongé - ou de peine légitime ( Labita , précité, § 120, et Bastone c. Italie , (déc), n o 59638/00, 18 janvier 2005).

Partant, selon la Cour, l'application continue du régime spécial de détention de l'article 41 bis n'a pas atteint le minimum nécessaire de gravité pour tomber sous le coup de l'article 3 de la Convention.

Cette partie de la requête doit dès lors être rejetée comme étant manifestement mal fondée au sens de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. II. SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 8 DE LA CONVENTION QUANT AUX RESTRICTIONS AU DROIT DE VISITES

Le requérant se plaint de la violation de son droit au respect de sa vie familiale en raison des restrictions auxquelles il est soumis. Il invoque l'article 8 de la Convention, aux termes duquel : « 1. Toute personne a droit au respect de sa vie privée et familiale (...) et de sa correspondance. 2. Il ne peut y avoir ingérence d'une autorité publique dans l'exercice de ce droit que pour autant que cette ingérence est prévue par la loi et qu'elle constitue une mesure qui, dans une société démocratique, est nécessaire (...) à la sûreté publique, (...) à la défense de l'ordre et à la prévention des infractions pénales, (...). »

La Cour rappelle qu'elle a déjà eu à statuer sur le fait de savoir si les restrictions prévues par l'application de l'article 41bis en matière de vie privée et familiale de certains détenus constituent une ingérence justifiée par le paragraphe 2 de l'article 8 (voir l'arrêt Messina c. Italie (n o 2), n o 25498/94, §§ 59-74, CEDH 2000-X et Indelicato c. Italie (déc.), n o 31143/96, 6 juillet 2000). Après examen du dossier, dans la mesure où les allégations ont été étayées, la Cour estime que les restrictions ne sont pas allées au-delà de ce qui, aux termes de l'article 8 § 2, est nécessaire, dans une société démocratique, à la sûreté publique, à la défense de l'ordre et à la prévention des infractions pénales. Elle estime donc que rien ne lui permet de s'écarter des conclusions tirées dans l'affaire Enea c. Italie [GC], précité) et que le grief doit être rejeté conformément à l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. III. SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 8 DE LA CONVENTION QUANT AUX RESTRICTIONS AU DROIT AU RESPECT DE LA CORRESPONDANCE

Toujours au sens de l'article 8 de la Convention, le requérant considère que l'ingérence dans son droit au respect de sa correspondance n'était pas prévue par la loi.

Le Gouvernement s'oppose à cette thèse. A. Sur la recevabilité

Le Gouvernement excipe du non épuisement des voies de recours internes au motif que le requérant n'a pas introduit une réclamation, selon la procédure prévue à l'article 14 bis de la loi sur l'administration pénitentiaire, contre la décision prévoyant le contrôle de la correspondance devant le juge d'application des peines.

Le requérant s'oppose à la thèse du Gouvernement.

La Cour estime, à la lumière de l'ensemble des arguments des parties, que l'exception du Gouvernement est étroitement liée au fond de la requête et décide de la joindre au fond.

La Cour constate que la requête n'est pas manifestement mal fondée au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Elle relève par ailleurs qu'elle ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient donc de la déclarer recevable. B. Sur le fond

Le requérant considère que l'ingérence dans son droit au respect de sa correspondance n'était pas prévue par la loi

Le Gouvernement rappelle tout d'abord que le contrôle de la correspondance du requérant a été ordonné en application de l'article 18 ter § 2 de la loi sur l'administration pénitentiaire, lequel est conforme à la jurisprudence. En outre, lorsqu'un détenu entend écrire à son avocat ou aux organes internationaux, il lui incombe de fournir les indications nécessaires pour que le contrôle de la correspondance ne soit pas mis en œuvre, en apposant ces indications notamment sur l'enveloppe cachetée contenant le courrier.

La Cour rappelle tout d'abord que la loi n o 95 de 2004 a introduit un nouvel article 18 ter concernant le contrôle de correspondance qui a été ajouté à la loi sur l'administration pénitentiaire. Le paragraphe 2 de cet article exclut du contrôle la correspondance du détenu avec notamment son avocat et les organes internationaux compétents en matière des droits de l'homme.

En l'espèce, la Cour note que le formulaire de requête, la procuration ainsi que tous les documents envoyés par le requérant à la Cour le 9 juin 2006 – notamment, l'arrêté du ministre de la Justice du 17 décembre 2004, le recours devant le tribunal de l'application des peine de Bologne datant du 21 décembre 2004, l'ordonnance du tribunal de l'application des peines de Bologne datant du 15 mars 2005, le recours en cassation et l'arrêt de la Cour de cassation datant du 10 novembre 2005 – ont été contrôlés par les autorités pénitentiaires le 8 juin 2006 (date du cachet de contrôle). La Cour note que ces documents ont ensuite été envoyés par le requérant à la Cour le jour suivant et précisément le 9 juin 2006. La Cour constate que malgré l'entrée en vigueur de la loi n o 95/2004, la correspondance entre le requérant et la Cour a été soumise à contrôle.

Quant à l'exception de non épuisement, la Cour relève que le Gouvernement n'a pas démontré l'efficacité d'une telle réclamation. Elle note que le formulaire, la procuration et les documents y annexés, furent contrôlés la veille de leur envoi à la Cour, comme il résulte de l'enveloppe. Il est donc vraisemblable que le requérant n'était pas au courant de l'apposition du visa de censure sur le formulaire et sur les documents annexés. De plus, l'adresse de la Cour était écrite sur l'enveloppe. Selon la Cour, ce contrôle n'est pas conforme au droit national, vu que celui-ci interdit de censurer ce type de correspondance.

Partant, la Cour rejette l'exception préliminaire du Gouvernement et conclut à la violation de l'article 8 de la Convention IV.

Conformément à sa pratique récente (voir Ganci c. Italie, n o 41576/98, §§ 19-26, 30 octobre 2003 et Enea précité), la Cour est de l'avis que ce grief doit être examiné plutôt sous l'angle de l'article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...).

Le Gouvernement conteste cette thèse et excipe du fait que cette partie de la requête est tardive dans la mesure où elle est liée aux arrêtés pris avant le 9 décembre 2005. En outre, le Gouvernement affirme que le dépassement du délai de dix jours prévu par la loi sur l'administration pénitentiaire ne saurait passer pour une omission du devoir de contrôle juridictionnel. Le tribunal de l'application des peines aurait toujours statué dans des délais raisonnables compte tenu du temps nécessaire pour l'instruction des affaires. En l'espèce, le retard accusé par la réponse n'aurait pas causé un déni d'accès à un tribunal.

Le requérant s'oppose à la thèse du Gouvernement.

La Cour note qu'en l'espèce, aucune preuve de l'existence d'un retard de la part des autorités compétentes n'a été apportée par le requérant. Par ailleurs, il ressort du dossier que les tribunaux d'application des peines saisis se sont prononcés sur les réclamations du requérant avant l'expiration de la période de validité des arrêtés litigieux (voir paragraphes 10-16 ci-dessus) et qu'il n'y a eu, dans la présente affaire, ni absence de décision sur le fond ni retards systématiques du tribunal entraînant un enchaînement d'arrêtés pris par le ministre de la Justice sans tenir compte des décisions judiciaires.

Compte tenu de l'ensemble des éléments en sa possession, la Cour n'a relevé aucune apparence de violation des droits et libertés garantis par la Convention ou ses Protocoles (voir Campisi c. Italie , n o 24358/02, §§ 71-79, 11 juillet 2006).

Il s'ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. V.

La Cour rappelle les paragraphes 2 et 3 de l'article 6 ne s'appliquent que dans le cadre d'une accusation pénale, alors que les arrêtés ministériels litigieux portent sur les conditions de détention ( Ospina Vargas c. Italie (déc.), n o 40750/98, § 2). Il s'ensuit que ce grief est incompatible ratione materiae avec les dispositions de la Convention au sens de l'article 35 § 3 et doit être rejeté en application de l'article 35 § 4. VI.

Le Gouvernement note que la somme demandée par le requérant est excessive et qu'il n'a nullement étayé sa demande. Il estime que le constat de violation constituerait, en soi, une satisfaction équitable suffisante.

La Cour rappelle qu'elle a conclu à la violation de la Convention uniquement en ce qui concerne le contrôle de la correspondance du requérant. Elle n'aperçoit aucun lien de causalité entre cette violation et un quelconque dommage matériel. Quant au dommage moral, elle estime que dans les circonstances de l'espèce, le constat de violation suffit à le compenser.

Quant aux frais et dépens pour la procédure, la Cour rappelle qu'un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l'espèce, la Cour constate que le requérant n'a pas chiffré ses prétentions ni fourni de décompte du travail effectué par son avocat. Partant, la Cour estime qu'il n'y a pas lieu de lui octroyer de somme à ce titre. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable quant au grief tiré de l'article 8 (contrôle de la correspondance) et irrecevable pour le surplus ; 2. Dit qu'il y a eu violation de l'article 8 de la Convention ; 3. Dit que le constat de violation de la Cour constitue en lui-même une satisfaction équitable suffisante pour le dommage moral ; 4. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 19 janvier 2010, en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Sally Dollé Françoise Tulkens Greffière Président