SECȚIUNEA A DOUA CAUZA MOLE c. ITALIA (solicitarea nr. 24421/03) HOTĂRÂREA STRASBURG 12 ianuarie 2010 DEFINITIVF 28/06/2010 Această hotărâre a devenit definitivă în temeiul articolului 44 alineatul (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cauza Mole c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află într-o cameră compusă din Françoise Tulkens, președinte, Vladimiro Zagrebelsky, Danutė Jočienė, Dragoljub Popović, András Sajó, Nona Tsotsoria, Kristina Pardalos, judecători, și de Françoise Elens-Passos, graffière adjuncte de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 8 decembrie 2009, Renunță hotărârea care a fost adoptată la această dată de procedură La originea cauzei (n 24421/03) îndreptat împotriva Republicii Italiene și al cărui resortisant al acestui stat, domnul Girolamo Mole ( La 9 octombrie 2007, președinta celei de-a doua secțiuni a decis să comunice cererea guvernului. După cum permite art. 29 alin. (3) din Convenție, s-a decis, de asemenea, să se examineze în același timp admisibilitatea și fondul cauzei. Reclamantul s-a născut în 1961 și își are reședința în Parma. Regimul special de detenție prevăzut la art. 41a din Legea privind administrația penală Reclamantul este condamnat la închisoare pe viață pentru omucidere și alte infracțiuni legate de activitățile unei asociații de răufăcători de tip mafiot. La 16 decembrie 1997, ministrul Justiției a adoptat un decret care impune reclamantului - considerat a fi extrem de periculos - regimul special de detenție prevăzut la art. 41a alineatul (2) din Legea privind administrația penală - nr 354 din 26 iulie 1975 ( 356 din 7 august 1992, această dispoziție permitea suspendarea totală sau parțială a aplicării regimului normal de detenție atunci când acest lucru era necesar din motive de ordine și securitate publică. Ordinul impunea următoarele restricții privind limitarea vizitelor membrilor familiei (maxim o dată pe lună timp de o oră) interdicția de a se întâlni cu terți interzicerea utilizării telefonului, cu excepția unui apel pe lună către familie, ascultat și înregistrat, în cazul în care vizita lunară a familiei nu ar fi fost interzisă să primească sau să trimită în afara teritoriului sume de bani care depășesc o anumită sumă interzisă să primească mai mult de două colete pe lună, dar posibilitatea de a primi două pe an care conțin lenjerie interdicția de a alege reprezentanți ai deținuților și de a fi ales ca reprezentant al interdicției de a desfășura activități artizanale interdicția de a organiza activități culturale, recreative și sportive restricționarea plimbării la două ore pe zi; în plus, întreaga corespondență a reclamantului trebuia să fie supusă controlului la autorizarea prealabilă a autorității judiciare. Aplicarea regimului special de detenție a fost prelungită ulterior pentru perioade de șase luni până în decembrie 2004. Cu toate acestea, prin Decretul din 17 decembrie 1998, limitarea la plimbare a fost ridicată. Ministrul Justiției a considerat că restricțiile impuse erau necesare pentru a ține seama de informațiile colectate, ceea ce permitea să se presupună că reclamantul păstrase contacte cu mediul criminal din care provenea și că le-ar fi putut folosi pentru a da directive sau pentru a stabili legături cu lumea exterioară, care ar fi putut aduce atingere ordinii publice și securității instituțiilor penitenciare. (10) La 19 iunie 2002 și 30 decembrie 2002, reclamantul a atacat în fața instanței de aplicare a pedepselor de la Bologna decretele ministeriale din 17 iunie 2002 și respectiv 28 decembrie 2002 și a contestat aplicarea regimului special și a solicitat abrogarea restricțiilor aferente. Prin decizia din 21 martie 2003, TAP a declarat inadmisibilă acțiunea împotriva Decretului din 17 iunie 2002, deoarece perioada de aplicare a acestuia expirase și a respins acțiunea împotriva Decretului din 28 decembrie 2002, pe motiv că condițiile de aplicare a regimului 41a erau îndeplinite în lumina informațiilor colectate de poliție și de autoritățile judiciare în numele reclamantului. Din hotărârile ministeriale reiese că corespondența reclamantului a fost supusă controlului autorităților penitenciare de la aplicarea regimului prevăzut la art. 41a, pe baza autorizării prealabile a instanțelor de aplicare a pedepselor. Reclamantul a prezentat mai multe note din partea administrației penitenciare care atestă verificarea corespondenței cu familia și avocatul acesteia. Datele acestor note sunt cuprinse între 5 ianuarie 2001 și 2 octombrie 2002. II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNĂ PERTINENTE 13. Curtea a rezumat dreptul și practica internă relevante în ceea ce privește regimul special de detenție aplicat în speță și în ceea ce privește controlul corespondenței în Hotărârea Enea c. Italia ([GC], n 74912/01, §§ 30-42, 17 septembrie 2009). De asemenea, Curtea a menționat modificările introduse de Legea nr 279 din 23 decembrie 2002 și de Legea nr. 95 din 8 aprilie 2004 (ibidem) Având în vedere această reformă și deciziile Curții, Curtea de Casație s-a abătut de la jurisprudența sa și a considerat că un deținut are interesul de a avea o decizie, chiar dacă perioada de valabilitate a decretului atacat a expirat, din cauza efectelor directe ale deciziei asupra hotărârilor ulterioare hotărârii atacate (Curtea de Casație, prima cameră, Hotărârea din 26 ianuarie) 2004 depus la 5 februarie 2004, n 4599, Zara ÎN DREPT PRIVIND VIOLAȚIA ALEGATĂ A ARTICOLULUI 3 DIN CONVENȚIE 14. Reclamantul susține că supunerea sa la regimul de detenție specială prevăzut la articolul bis din Legea privind organizarea penitenciarelor se analizează într-un tratament contrar articolului 3 din convenție. Nimeni nu poate fi supus torturii sau pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante. 15. Curtea reamintește că, pentru a cădea sub incidența articolului 3, un tratament incorect trebuie să atingă un minim de gravitate. Evaluarea acestui minim este relativă în esență; aceasta depinde de ansamblul datelor cauzei, în special de durata tratamentului și de efectele sale fizice sau mentale, precum și, uneori, de sex, vârstă, de starea de sănătate a victimei etc. ( Irlanda c. Regatul Unit, Hotărârea din 18 ianuarie 1978, seria A n 25, p. 65, § 162). 16. În acest sens, Curtea trebuie să verifice dacă aplicarea prelungită a regimului special de detenție prevăzut la art. 41a Pe de altă parte, care, după reforma din 2002, a devenit o dispoziție permanentă a Legii privind administrația: mai mult de șapte ani în cazul reclamantului constituie o încălcare a articolului 3. Prohibiția torturii sau a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante este absolută, indiferent de acțiunile victimei (Labita c. Italia [GC], n 26772/95, § 119, CEDO 2000-IV). 17. Curtea admite că, în general, aplicarea prelungită a anumitor restricții poate plasa un deținut într-o situație care ar putea constitui un tratament inuman sau degradant, în sensul articolului 3. Cu toate acestea, aceasta nu poate reține o perioadă precisă ca fiind momentul de la care este atins pragul minim de gravitate pentru a intra în domeniul de aplicare al articolului 3 din convenție, ci trebuie să verifice dacă, într-un anumit caz, reînnoirea și prelungirea restricțiilor se justifică. 18. În primul rând, Curtea constată că, de fiecare dată, ministrul Justiției s-a referit, pentru a justifica prelungirea restricțiilor, la persistența condițiilor care justificau prima aplicare; în plus, Tribunalul pentru aplicarea pedepselor a controlat realitatea acestor constatări (a se vedea punctele 9 și 11). La rândul său, Curtea consideră că aceste argumente nu au fost arbitrare. 19. În sfârșit, reclamantul nu a furnizat Curții elemente care să îi permită să concluzioneze că aplicarea prelungită a regimului special de detenție prevăzut la art. 41a i-a cauzat efecte fizice sau mentale care cad sub incidența articolului 3. Prin urmare, suferința sau umilința pe care reclamantul a putut să o simtă nu au depășit în mod inevitabil cele pe care le presupune o anumită formă de tratament - în cazul prelungit - sau de pedeapsă legitimă (Labita, citată anterior, punctul 120, și Bastone c. Italia, (dec), n 596380/00, 18 ianuarie 2005 20. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că tratamentul pe care reclamantul l-a făcut nu a depășit nivelul inevitabil de suferință inerent detenției. Pragul minim de gravitate pentru a cădea sub incidența articolului 3 din Convenție, întrucât această dispoziție nu a fost ignorată în cazul de față. 21. Prin urmare, acest motiv este în mod evident nefondat și trebuie respins în conformitate cu art. 35 alin. (4) din Convenție. II. PRIVIND VIOLAȚIA ALEGATĂ A ARTICOLULUI 8 DIN CONVENȚIE PRIVIND RESTRICȚIILE LA DREPTUL VIZITELOR 22. Reclamantul se plânge de încălcarea dreptului său la respectarea vieții sale de familie din cauza restricțiilor la care este supus. El invocă art. 8 din Convenție, conform căruia orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și familiale (...) și a corespondenței sale. O autoritate publică nu poate interveni în exercitarea acestui drept decât în măsura în care această interferență este prevăzută de lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară (...) securității publice, (...) apărării ordinii și prevenirii infracțiunilor (...). 23. Curtea amintește că a trebuit deja să se pronunțe cu privire la dacă restricțiile prevăzute de aplicarea articolului bis în materie de viață privată și de familie a anumitor deținuți constituie o interferență justificată de art. 8 alineatul (2) (a se vedea, printre altele, Hotărârea Enea, citată anterior, punctul 125). Aceste restricții tind să taie legăturile dintre persoana vizată și mediul său criminal de origine, pentru a reduce la minimum riscul de a utiliza contactele personale ale acestor deținuți cu structurile organizațiilor criminale din mediul respectiv 25. Înainte de introducerea regimului special, mulți deținuți periculoși reușeau să-și păstreze poziția în cadrul organizației criminale din care făceau parte, să facă schimb de informații cu ceilalți deținuți și cu cei din afară și să organizeze și să pună în aplicare infracțiuni. În acest context, Curtea consideră că, având în vedere natura specifică a fenomenului criminalității organizate, în special de tip mafiot, și faptul că, adesea, vizitele familiale au fost mijlocul de transmitere a ordinelor și a instrucțiunilor către exterior, restricțiile, desigur importante, la vizitele și controalele care însoțesc desfășurarea acestora nu pot fi considerate disproporționate în raport cu obiectivele legitime urmărite ( În concluzie, Curtea consideră că restricțiile privind dreptul reclamantului la respectarea vieții sale de familie nu au depășit ceea ce, în temeiul articolului 8 alineatul (2), este necesar, într-o societate democratică, la securitatea publică, la apărarea ordinii și la prevenirea infracțiunilor. Prin urmare, acest motiv trebuie respins ca fiind în mod evident nefondat în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din Convenție. III. PRIVIND VIOLAȚIA ÎNCHEIATĂ A ARTICOLULUI 8 DIN CONVENȚIE CU PRIVIRE LA RESTRICȚIILE LA DREPTUL LA RESPECTAREA CORESPUNDENȚEI 27. În continuare în sensul articolului 8 din convenție, reclamantul consideră că intervenția în dreptul său la respectarea corespondenței sale nu a fost prevăzută de lege. 28. Guvernul se opune acestei teze, reamintind că controlul corespondenței reclamantului a fost ordonat în temeiul articolului 18 din Legea privind administrația penitenciară. Cu toate acestea, Curtea a considerat deja că această dispoziție nu constituie un temei juridic suficient în temeiul convenției, deoarece aceasta nu indica nici durata controlului, nici motivele care pot justifica acest lucru, nici amploarea și modalitățile de exercitare a puterii de apreciere a autorităților competente. 29. Cu toate acestea, în opinia guvernului, în circumstanțele speciale ale prezentei specii, Curtea ar trebui să se îndepărteze de jurisprudență. Întradevăr, deciziile judecătorului de aplicare a pedepselor cu privire la cauza reclamantului conțineau toate elementele cerute de judecătorii europeni și, deși întemeiate pe o lege neperfectă 30. Curtea consideră că nu este necesar să se examineze dacă a existat o interferență a unei autorități publice în exercitarea dreptului reclamantului de a-și respecta corespondența și dacă această interferență era prevăzută de lege. În orice caz, această parte a cererii este inadmisibilă din următorul motiv. 31. Aceasta reamintește că reclamanții care susțin o încălcare a dreptului lor de a respecta corespondența trebuie să-și justifice afirmațiile, furnizând dovada faptului că corespondența lor a fost efectiv deschisă și citită de către autorități (a se vedea Gelsomino c. Italia (dec.), 2005/03, 3 mai 2006; E nea, citată anterior, § 145. În speță, reclamantul a prezentat note emise de administrația penitenciară până la 2 octombrie 2002 (a se vedea punctul 12 de mai sus) Or, întrucât cererea a fost formulată la 20 iunie 2003, Curtea arată că persoana în cauză nu a respectat termenul de șase luni prevăzut de convenție. 32. Prin urmare, acest motiv este întârziat și trebuie respins în conformitate cu art. 35 alin. (1), (3) și (4) din Convenție. IV. PRIVIND VIOLAȚIA ALEGATĂ A ARTICOLULUI 6 1 DIN CONVENȚIE 33. Reclamantul se plânge de o restricție suferită în exercitarea dreptului său la o instanță în măsura în care plângerea sa împotriva hotărârii din 17 iunie 2002 nu a fost examinată pe fond de către instanța de aplicare a pedepselor. Este în discuție art. 6 alineatul (1) din convenție, a cărei parte relevantă este astfel formulată Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) de către o instanță (...) care va decide, fie cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil, fie cu privire la temeinicia oricărei acuzații în materie penală îndreptată împotriva ei (...) Guvernul solicită neobosirea căilor de atac interne în măsura în care reclamantul nu a luat măsuri împotriva hotărârii Tribunalului de aplicare a pedepselor de la Bologna. 36. Reclamantul contestă excepția ridicată de guvern. 37. Curtea constată, în lumina tuturor argumentelor părților, că excepția este strâns legată de fondul cererii și decide să o atașeze acesteia. Curtea constată că această parte a cererii nu este în mod vădit greșit întemeiată în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție. În plus, aceasta arată că nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, ar trebui declarată admisibilă. În fond 38. Potrivit reclamantului, încălcarea articolului 6 1 ar fi rezultatul deciziei de respingere pentru pierderea interesului la examinare din cauza expirării termenului de valabilitate a decretului ministerial atacat. 39. Guvernul afirmă că depășirea termenului de zece zile prevăzut de Legea privind administrația penală nu poate fi considerată o omisiune a obligației de control jurisdicțional. Tribunalul de aplicare a pedepselor ar fi decis întotdeauna în termene rezonabile, ținând seama de timpul necesar pentru examinarea cauzelor. În cazul de față, întârzierea acuzată de răspuns nu ar fi cauzat negarea accesului la o instanță. 40. Curtea constată că, la 19 iunie 2002, reclamantul a introdus o acțiune împotriva Decretului din 17 iunie 2002 printr-o decizie din 21 martie 2003, Tribunalul pentru aplicarea pedepsei de la Bologna a respins recursul pe motiv că decretul în litigiu expirase (a se vedea punctul 11 de mai sus). 41. Curtea a statuat deja în repetate rânduri că absența oricărei decizii privind fondul gol al substanței sale controlul exercitat de judecător asupra hotărârilor ministrului justiției (a se vedea, printre altele, Hotărârea Enea, citată anterior, § 82). Ea nu vede niciun motiv de a se abate în speță de la această jurisprudență. 42. Prin urmare, excepția de la neobosirea căilor de atac interne nu poate fi reținută și a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din convenție. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite eliminarea decât impecabilă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. 44. Reclamantul nu a prezentat nicio cerere de satisfacție echitabilă. Prin urmare, Curtea consideră că nu este necesar să i se acorde o sumă în acest sens. Prin aceste motive, CURTEA, LA UNANIMITATE, declară cererea admisibilă cu privire la motivul întemeiat pe art. 6 alineatul (1) din Convenție și inadmisibil pentru surplusul A declarat că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris la 12 ianuarie 2010, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Françoise Elens-Passos Françoise Tulkens Grefier Adjunct Președinte
DEUXIÈME SECTION
MOLE c. ITALIE
(Requête n
o
24421/03)
ARRÊT
12 janvier 2010
28/06/2010
Cet arrêt est devenu définitif en vertu de l'article
44 §
2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.
En l'affaire Mole c. Italie,
La Cour européenne des droits de l'homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de
:
Françoise Tulkens,
présidente,
Vladimiro Zagrebelsky,
Danutė Jočienė,
Dragoljub Popović,
András Sajó,
Nona Tsotsoria,
Kristina Pardalos,
juges,
et de Françoise Elens-Passos,
greffière adjointe de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 8 décembre 2009,
Rend l'arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n
o
24421/03) dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant de cet Etat, M.
Girolamo Mole («
le requérant
»), a saisi la Cour le 20 juin 2003 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l'homme et des libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
Le requérant est représenté par M
e
le Gouvernement
») est représenté par son agent, M
me
3.
Le 9 octobre 2007, la présidente de la deuxième section a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Comme le permet l'article 29 § 3 de la Convention, il a en outre été décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le fond de l'affaire.
I.
LES CIRCONSTANCES DE L'ESPÈCE
4.
Le requérant est né en 1961 et réside à Parme.
1.
Le régime spécial de détention prévu par l'article 41bis de la loi sur l'administration pénitentiaire
5.
Le requérant purge une peine d'emprisonnement à perpétuité pour homicide et d'autres infractions liées aux activités d'une association de malfaiteurs de type mafieux.
6.
Le 16 décembre 1997, le ministre de la Justice prit un arrêté imposant au requérant - considéré comme extrêmement dangereux -, pour une période d'un an, le régime de détention spécial prévu par l'article 41
bis
, alinéa 2, de la loi sur l'administration pénitentiaire - n
o
354 du 26 juillet 1975 («
la loi n
o
354/1975
»). Modifiée par la loi n
o
356 du 7 août 1992, cette disposition permettait la suspension totale ou partielle de l'application du régime normal de détention lorsque des raisons d'ordre et de sécurité publics l'exigeaient. L'arrêté imposait les restrictions suivantes
:
-
limitation des visites des membres de la famille (au maximum une par mois pendant une heure)
;
-
interdiction de rencontrer des tiers
;
-
interdiction d'utiliser le téléphone, sauf un appel par mois à la famille, écouté et enregistré, au cas où la visite mensuelle de la famille n'aurait pas eu lieu
;
-
interdiction de recevoir ou d'envoyer vers l'extérieur des sommes d'argent au-delà d'un montant déterminé
;
-
interdiction de recevoir plus de deux colis par mois mais possibilité d'en recevoir deux par an contenant du linge
;
-
interdiction d'élire des représentants de détenus et d'être élu comme représentant
;
-
interdiction d'exercer des activités artisanales
;
-
interdiction d'organiser des activités culturelles, récréatives et sportives
;
-
limitation de la promenade à deux heures par jours.
7.
En outre, toute la correspondance du requérant devait être soumise à contrôle sur autorisation préalable de l'autorité judiciaire.
8.
L'application du régime spécial de détention fut par la suite prorogé pour des périodes de six mois jusqu'en décembre 2004. Cependant, par l'arrêté du 17 décembre 1998, la limitation à la promenade fut levée.
9.
Le ministre de la Justice considéra que les restrictions infligées s'imposaient en considération des informations recueillies, qui laissaient présumer que le requérant avait gardé des contacts avec le milieu criminel dont il était issu et qu'il aurait pu les utiliser pour donner des directives ou instaurer des liens avec le monde extérieur, pouvant porter atteinte à l'ordre public et à la sûreté des établissements pénitentiaires.
10.
Les 19 juin 2002 et 30 décembre 2002, le requérant attaqua devant le tribunal d'application des peines de Bologne les arrêtés ministériels des 17
juin 2002 et 28 décembre 2002 respectivement. Il contestait l'application du régime spécial et demandait l'abrogation des restrictions y relatives.
11.
Par une décision du 21 mars 2003, le TAP déclara irrecevable le recours contre l'arrêté du 17 juin 2002, car la période d'application de celui-ci avait expiré, et rejeta le recours contre l'arrêté du 28 décembre 2002, au motif que les conditions pour l'application du régime 41 bis étaient réunies à la lumière des informations recueillies par la police et par les autorités judiciaires sur le compte du requérant. Le requérant ne se pourvut pas en cassation.
2.
Le contrôle de la correspondance du requérant
12.
Il ressort des arrêtés ministériels que la correspondance du requérant fut soumise au contrôle des autorités pénitentiaires depuis l'application du régime prévu à l'article 41
bis,
sur autorisation préalable des juridictions de l'application des peines.
Le requérant a produit plusieurs notes de l'administration pénitentiaire attestant le contrôle de correspondance avec sa famille et son avocat. Les dates desdites notes sont comprises entre le 5 janvier 2001 et le 2 octobre 2002.
II.
13.
La Cour a résumé le droit et la pratique internes pertinents quant au régime spécial de détention appliqué en l'espèce et quant au contrôle de la correspondance dans son arrêt
Enea c. Italie
([GC], n
o
74912/01, §§ 30-42, 17 septembre 2009). Elle a aussi fait état des modifications introduites par la loi n
o
279 du 23
décembre 2002 et par la loi n
o
95 du 8 avril 2004 (
ibidem
).
Compte tenu de cette réforme et des décisions de la Cour, la Cour de cassation s'est écartée de sa jurisprudence et a estimé qu'un détenu a intérêt à avoir une décision, même si la période de validité de l'arrêté attaqué a expiré, et cela en raison des effets directs de la décision sur les arrêtés postérieurs à l'arrêté attaqué (Cour de cassation, première chambre, arrêt du 26
janvier
2004, déposé le 5 février 2004, n
o
4599,
Zara
).
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 3 DE LA CONVENTION
14.
Le requérant allègue que sa soumission au régime de détention spéciale prévu par l'article
41
bis
de la loi sur l'organisation pénitentiaire s'analyse en un traitement contraire à l'article 3 de la Convention. Cette disposition se lit ainsi
:
«
Nul ne peut être soumis à la torture ni à des peines ou traitements inhumains ou dégradants.
»
15.
La Cour rappelle que, pour tomber sous le coup de l'article 3, un mauvais traitement doit atteindre un minimum de gravité. L'appréciation de ce minimum est relative par essence ; elle dépend de l'ensemble des données de la cause, notamment de la durée du traitement et de ses effets physiques ou mentaux ainsi que, parfois, du sexe, de l'âge, de l'état de santé de la victime, etc. (
Irlande c. Royaume-Uni
, arrêt du 18
janvier 1978, série A n
o
25, p. 65, § 162).
16.
Dans cette optique, la Cour doit rechercher si l'application prolongée du régime spécial de détention prévu par
l'article 41
bis
– qui, par ailleurs, après la réforme de 2002, est devenu une disposition permanente de la loi sur l'administration pénitentiaire – pendant plus de sept années dans le cas du requérant constitue une violation de l'article 3. Elle doit cependant faire abstraction de la nature de l'infraction reprochée au requérant, car la «
prohibition de la torture ou des peines ou traitements inhumains ou dégradants est absolue, quels que soient les agissements de la victime
» (
Labita c.
Italie
[GC], n
o
17.
La Cour admet qu'en général, l'application prolongée de certaines restrictions peut placer un détenu dans une situation qui pourrait constituer un traitement inhumain ou dégradant, au sens de l'article 3. Cependant, elle ne saurait retenir une durée précise comme constituant le moment à partir duquel est atteint le seuil minimum de gravité pour tomber dans le champ d'application de l'article 3 de la Convention. En revanche, elle se doit de contrôler si, dans un cas donné, le renouvellement et la prolongation des restrictions se justifiaient.
18.
La Cour constate tout d'abord qu'à chaque fois, le ministre de la Justice s'est référé, pour justifier la prorogation des restrictions, à la persistance des conditions qui justifiaient la première
application;
en outre, le tribunal de l'application des peines a contrôlé la réalité de ces constatations (voir paragraphes 9 et 11).
Pour sa part, la Cour considère que ces arguments n'étaient pas arbitraires.
19.
Enfin, le requérant n'a pas fourni à la Cour d'éléments qui lui permettraient de conclure que l'application prolongée du régime spécial de détention prévu par l'article 41
bis
lui à causé des effets physiques ou mentaux tombant sous le coup de l'article 3.
Dès lors, la souffrance ou l'humiliation que le requérant a pu ressentir ne sont pas allés au-delà de celles que comporte inévitablement une forme donnée de traitement - en l'espèce prolongé - ou de peine légitime (
Labita
, précité, § 120, et
Bastone c.
Italie
, (déc), n
o
59638/00, 18 janvier 2005).
20.
Au vu de ce qui précède, la Cour estime que le traitement dont le requérant a fait l'objet n'a pas excédé le niveau inévitable de souffrance inhérent à la détention. Le seuil minimum de gravité pour tomber sous le coup de l'article 3 de la Convention n'ayant pas été atteint, cette disposition n'a pas été méconnue en l'espèce.
21.
Il s'ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l'article 35 § 4 de la Convention.
II.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 8 DE LA CONVENTION QUANT AUX RESTRICTIONS AU DROIT DE VISITES
22.
Le requérant se plaint de la violation de son droit au respect de sa vie familiale en raison des restrictions auxquelles il est soumis. Il invoque l'article 8 de la Convention, aux termes duquel
:
«
1.
Toute personne a droit au respect de sa vie privée et familiale (...) et de sa correspondance.
2.
Il ne peut y avoir ingérence d'une autorité publique dans l'exercice de ce droit que pour autant que cette ingérence est prévue par la loi et qu'elle constitue une mesure qui, dans une société démocratique, est nécessaire (...) à la sûreté publique, (...) à la défense de l'ordre et à la prévention des infractions pénales, (...).
»
23.
La Cour rappelle qu'elle a déjà eu à statuer sur le fait de savoir si les restrictions prévues par l'application de l'article
41
bis
en matière de vie privée et familiale de certains détenus constituent une ingérence justifiée par le paragraphe 2 de l'article 8 (voir, parmi d'autres, l'arrêt
Enea
, précité, §
125).
24.
Ces restrictions tendent à couper les liens existant entre la personne concernée et son milieu criminel d'origine, afin de minimiser le risque de voir utiliser les contacts personnels de ces détenus avec les structures des organisations criminelles dudit milieu.
25.
Avant l'introduction du régime spécial, bon nombre de détenus dangereux réussissaient à garder leur position au sein de l'organisation criminelle à laquelle ils appartenaient, à échanger des informations avec les autres détenus et avec l'extérieur, et à organiser et faire exécuter des infractions pénales. Dans ce contexte, la Cour estime que, compte tenu de la nature spécifique du phénomène de la criminalité organisée, notamment de type mafieux, et du fait que bien souvent les visites familiales ont été le moyen de transmission d'ordres et d'instructions vers l'extérieur, les restrictions, certes importantes, aux visites et les contrôles qui en accompagnent le déroulement ne sauraient passer pour disproportionnés par rapport aux buts légitimes poursuivis (
ibidem
, § 126).
26.
En conclusion, la Cour estime que les restrictions au droit du requérant au respect de sa vie familiale ne sont pas allées au-delà de ce qui, aux termes de l'article 8 § 2, est nécessaire, dans une société démocratique, à la sûreté publique, à la défense de l'ordre et à la prévention des infractions pénales. Partant, ce grief doit être rejeté comme étant manifestement mal fondé en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
III.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 8 DE LA CONVENTION QUANT AUX RESTRICTIONS AU DROIT AU RESPECT DE LA CORRESPONDANCE
27.
Toujours au sens de l'article 8 de la Convention, le requérant considère que l'ingérence dans son droit au respect de sa correspondance n'était pas prévu par la loi.
28.
Le Gouvernement s'oppose à cette thèse. Il rappelle que le contrôle de la correspondance du requérant a été ordonné en application de l'article 18 de la loi sur l'administration pénitentiaire. Or, la Cour a déjà estimé que cette disposition ne constituait pas une base juridique suffisante aux termes de la Convention, car elle n'indiquait ni la durée du contrôle,
ni les motifs pouvant le justifier, ni l'étendue et les modalités d'exercice du pouvoir d'appréciation des autorités compétentes.
29.
Cependant, de l'avis du Gouvernement, dans les circonstances particulières de la présente espèce, la Cour devrait s'écarter de sa jurisprudence. En effet, les décisions du juge d'application des peines concernant l'affaire du requérant contenaient tous les éléments requis par les juges européens et, bien que fondées sur une «
loi non parfaite
», ne sauraient être estimées contraires à la Convention.
30.
La Cour considère qu'il n'est pas nécessaire de se pencher sur la question de savoir s'il y eu «
ingérence d'une autorité publique
» dans l'exercice du droit du requérant au respect de sa correspondance et si cette ingérence était «
prévue par la loi
», car, en tout état de cause, cette partie de la requête est irrecevable pour le motif suivant.
31.
Elle rappelle que les requérants alléguant une violation de leur droit au respect de la correspondance doivent étayer leurs affirmations en fournissant la preuve de ce que leur correspondance a été effectivement ouverte et lue par les autorités (voir,
Gelsomino c. Italie
(déc.), n
o
2005/03, 3 mai 2006
; E
nea
, précité, § 145). En l'espèce, le requérant a produit des notes émises par l'administration pénitentiaire le 2 octobre 2002 au plus tard (voir paragraphe 12 ci-dessus)
Or, la requête ayant été introduite le 20 juin 2003, la Cour relève que l'intéressé n'a pas respecté le délai de six mois imparti par la Convention.
32.
Il s'ensuit que ce grief est tardif et doit être rejeté en application de l'article 35 §§ 1, 3 et 4 de la Convention.
IV.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 6
§
33.
Le requérant se plaint d'une restriction subie dans l'exercice de son droit à un tribunal dans la mesure où sa réclamation contre l'arrêté du 17 juin 2002 n'a pas été examinée sur le fond par le tribunal d'application des peines. Est en cause l'article 6 § 1 de la Convention, dont la partie pertinente est ainsi libellée
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) par un tribunal (...) qui décidera, soit des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil, soit du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle (...) ».
34.
Le Gouvernement s'oppose à cette thèse.
A.
Sur la recevabilité
35.
Le Gouvernement excipe du non-épuisement des voies de recours internes dans la mesure où le requérant ne s'est pas pourvu en Cassation contre la décision du tribunal d'application des peines de Bologne.
36.
Le requérant conteste l'exception soulevée par le Gouvernement.
37.
La Cour constate, à la lumière de l'ensemble des arguments des parties, que l'exception est étroitement liée au fond de la requête et décide de la joindre à celui-ci. La Cour constate que cette partie de la requête n'est pas manifestement mal fondée au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Elle relève par ailleurs qu'elle ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient donc de la déclarer recevable.
B.
Sur le fond
38.
Selon le requérant, la violation de l'article 6
§
1 serait la conséquence de la décision de rejet pour perte d'intérêt à l'examen en raison de l'expiration du délai de validité de l'arrêté ministériel attaqué.
39.
Le Gouvernement affirme que le dépassement du délai de dix jours prévu par la loi sur l'administration pénitentiaire ne saurait passer pour une omission du devoir de contrôle juridictionnel. Le tribunal de l'application des peines aurait toujours statué dans des délais raisonnables compte tenu du temps nécessaire pour l'instruction des affaires. En l'espèce, le retard accusé par la réponse n'aurait pas causé un déni d'accès à un tribunal.
40.
La Cour observe que, le 19 juin 2002, le requérant a introduit un recours contre l'arrêté du 17 juin 2002. Par une décision du 21 mars 2003, le tribunal de l'application des peines de Bologne a rejeté le recours au motif que l'arrêté litigieux avait expiré (voir paragraphe 11 ci-dessus).
41.
La Cour a déjà jugé à maintes reprises que l'absence de toute décision sur le fond vide de sa substance le contrôle exercé par le juge sur les arrêtés du ministre de la Justice (voir, entre autres, l'arrêt
Enea,
précité, §
82). Elle ne voit aucune raison de s'écarter en l'espèce de cette jurisprudence.
42.
Dès lors, l'exception tirée du non-épuisement des voies de recours internes ne saurait être retenue et il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention.
V.
SUR L'APPLICATION DE L'ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
43.
Aux termes de l'article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu'il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d'effacer qu'imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s'il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
44.
Le requérant n'a présenté aucune demande de satisfaction équitable. Partant, la Cour estime qu'il n'y a pas lieu de lui octroyer de somme à ce titre.
PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ,
1.
Déclare
la requête recevable quant au grief tiré de l'article 6 § 1 de la Convention et irrecevable pour le surplus
;
2.
Dit
qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention.
Fait en français, puis communiqué par écrit le
12 janvier 2010, en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
Françoise Elens-Passos
Françoise Tulkens
Greffière adjointe
Présidente