YESUFA v. THE UNITED KINGDOM

Reclamantul, dl Ayodeji Yesofa, este un național nigerian născut în 1984. Locuiește în prezent în Nigeria. El a fost reprezentat în fața Curții de către Doves Sollicitors, o firmă de avocati care practică la Londra. Guvernul Regatului Unit (“Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dl D. Walton al Oficiului Extern și Commonwealth. Faptele cazului, prezentate de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul și fratele său au sosit în Regatul Unit în 1987 pentru a se alătura tatălui lor, care a locuit acolo, și sora lor, care s-a născut în Regatul Unit și a fost un cetățean britanic. Când tatăl reclamantului a murit în 1995 mama sa a venit în Regatul Unit pentru a se îngriji de el. La 14 august 2000, reclamantul a fost acordat Condiția Indefinită de a rămâne dependentă de mama sa. La scurt timp după moartea tatălui său, reclamantul a început să se amestece cu copiii mai mari și a început să comită infracțiuni penale. Când avea aproximativ 12 ani a fost expulzat din școală. Între august 1998 și septembrie 2003, el a acumulat douăzeci și șase condamnari penale care rezultă din cincisprezece audieri de condamnare pentru infracțiuni, inclusiv leziuni penale, conducând în timp ce nu a fost asigurat, primind bunuri furate, deținerea unui drog de clasa B (cannabis), agresiune comună și furt. Pedeapsa maximă pe care a primit-o a fost o detenție de douăsprezece luni și ordine de formare. La 14 decembrie 2004, reclamantul a fost condamnat pentru jaf. La 19 ianuarie 2005 a fost condamnat la patru ani de închisoare. În două incidente separate, reclamantul și un număr de complici au furat 80 GBP și unele băuturi alcoolice dintr-o licență și patru articole de bijuterii dintr-un broker de pion. În timpul celui de-al doilea incident, reclamantul și complicii lui au fost armați cu bare de fier. La 30 ianuarie 2006, Secretarul de Stat pentru Departamentul de Acasă a scris reclamantului să-i ceară motivele pentru care nu ar trebui să fie deportat după condamnarea sa la 14 decembrie 2004, reprezentările sale au fost luate în considerare, dar Secretarul de Stat a concluzionat că deportarea sa va fi favorabilă bunului public. A apelat la Tribunalul de azil și imigrație („AIT”). La 26 aprilie 2006, judecătorul imigrației a respins recursul, declarând, printre altele, că decizia atacată nu ar provoca încălcarea legii sau a obligațiilor sale în temeiul Convenției, deoarece reclamantul nu se bucură de viața de familie în Regatul Unit și nu au existat obstacole insuperabile pentru mama și fratele său care se întoarce în Nigeria cu el. AIT nu a găsit nici o eroare a legii în decizia judecătorului de imigrare și a refuzat să facă o ordonanță de reexaminare. Într-o hotărâre neîncordată, Curtea Administrativă a ordonat AIT să reconsidere hotărârea judecătorului de imigrare din cauza faptului că judecătorul a eșuat în lege pentru a constata că familia reclamantului ar putea fi așteptat să se întoarcă în Nigeria cu el. În ceea ce privește reexaminarea, AIT a acceptat faptul că reclamantul a stabilit atât viața familială, cât și viața privată în Regatul Unit, dar a considerat că orice interferență nu constituie o exercitare disproporționată a discreției secretarului de stat de a pronunța un ordin de deportare. La 8 august 2007, AIT a refuzat să acorde reclamantului permisiunea de a face apel la Curtea de Apel. Reclamantul a fost eliberat pe licență la 5 ianuarie 2007. El a fost ulterior condamnat pentru o altă opt infracțiuni, inclusiv transportarea unui cuțit de blocare într-un loc public, încălcarea condițiilor cauțiunii, posesia unei droguri de clasa A și a infracțiunilor de motorizare. La 22 octombrie 2008, reclamantul a fost deportat în Nigeria. La 15 septembrie 2009, reclamantul a indicat pentru prima dată că a avut o relație de zece ani cu un cetățean britanic, care a dat naștere copilului la 7 iunie 2009. Secțiunea 1(4) și art. 3 alineatul (2) din Legea privind imigrația din 1971 prevede stabilirea de către secretarul de stat a normelor privind imigrația. Secțiunea 3 alineatul (5) litera (a) din același lege (modificată de Legea privind imigrația și azilul din 1999) prevede că o persoană care nu este un cetățean britanic este responsabilă pentru deportarea din Regatul Unit dacă secretarul de stat consideră deportarea sa favorabilă bunului public. Secțiunea 82 alineatul (1) și art. 84 alineatul (1) litera (a) din Legea de naționalitate, imigrație și azil din 2002 prevede dreptul de recurs împotriva unei decizii de deportare, printre altele, din cauza faptului că decizia este incompatibilă cu Convenția și că nu a fost în conformitate cu normele privind imigrația. Regulile privind revocarea unei ordine de deportare sunt consemnate la alineatele (3)90 și 391 din Regulamentul privind imigrația HC 395 (modificat), completate de capitolul 13 din Instrucțiunile Direcției de Immigrație („IDI”). Nu există o perioadă specifică după care va fi adecvată revocarea, deși capitolul 13 din IDI-urile oferă orientări largi privind durata ordinelor de deportare ar trebui să rămână în vigoare după îndepărtarea. Cazurile care vor fi în mod normal adecvate pentru revocarea la trei ani de la deportarea includ cele ale persoanelor care nu au respectat o condiție atașată concediului, persoanele care au obținut concediul prin înșelătorie și membrii familiei deportate în temeiul articolului 3 alineatul (5) litera (b) din Legea privind imigrația din 1971. În ceea ce privește cazurile de condamnare penală, cursul normal de acțiune va fi de a acorda o cerere de revocare în cazul în care decizia de deportare a fost fondată pe o condamnare penală care este acum „pensată” în temeiul articolului 7 alineatul (3) din Legea de reabilitare a infracțiunilor din 1974. Punctul 391 din Regulamentul indică însă că, în cazul reclamantului cu un caz penal grav, excluderea continuă pe termen lung va fi, în mod normal, cursul potrivit. Acest lucru se extinde în anexa A la capitolul 13 din IDI, ceea ce indică faptul că în mod normal revocarea nu va fi adecvată până la cel puțin 10 ani de la plecare pentru cei condamnați pentru infracțiuni grave, cum ar fi violența împotriva persoanei, infracțiuni sexuale, furt, jaf sau furt, și alte infracțiuni, cum ar fi falsificarea și traficul de droguri.

The applicant, Mr Ayodeji Yesufa, is a Nigerian national who was born in 1984. He currently lives in Nigeria. He was represented before the Court by Doves Solicitors, a firm of solicitors practising in London. The United Kingdom Government (“the Government”) were represented by their Agent, Mr D. Walton of the Foreign and Commonwealth Office. The facts of the case, as submitted by the applicant, may be summarised as follows. The applicant and his brother arrived in the United Kingdom in 1987 to join their father, who was resident there, and their sister, who was born in the United Kingdom and was a British citizen. When the applicant’s father died in 1995 his mother came to the United Kingdom to care for him. On 14 August 2000 the applicant was granted Indefinite Leave to Remain as a dependant of his mother. Shortly after the death of his father, the applicant began to mix with older children and he started to commit criminal offences. When he was approximately twelve years old he was expelled from school. Between August 1998 and September 2003 he accumulated twenty-six criminal convictions arising from fifteen sentencing hearings for offences including criminal damage, driving whilst uninsured, receiving stolen goods, possession of a Class B drug (cannabis), common assault and burglary. The maximum sentence that he received was a twelve month detention and training order. On 14 December 2004 the applicant was convicted of robbery. On 19 January 2005 was sentenced to four years’ imprisonment. In two separate incidents the applicant and a number of accomplices had stolen GBP 80 and some alcoholic beverages from an off-licence and four items of jewellery from a pawn brokers. During the second incident the applicant and his accomplices were armed with iron bars. On 30 January 2006 the Secretary of State for the Home Department wrote to the applicant asking him to submit reasons why he should not be deported following his conviction on 14 December 2004. His representations were considered but the Secretary of State concluded that his deportation would be conducive to the public good. That decision was issued to the applicant on 18 February 2006. He appealed to the Asylum and Immigration Tribunal (“AIT”). On 26 April 2006 the Immigration Judge dismissed the appeal, holding, inter alia, that the decision appealed against would not cause the United Kingdom to be in breach of the law or its obligations under the Convention as the applicant did not enjoy family life in the United Kingdom and there were no insurmountable obstacles to his mother and brother returning to Nigeria with him. The AIT found no error of law in the Immigration Judge’s decision and refused to make an order for reconsideration. In an undated decision the Administrative Court ordered the AIT to reconsider the Immigration Judge’s decision on the ground that the judge had erred in law in finding that the applicant’s family could be expected to return to Nigeria with him. On reconsideration, the AIT accepted that the applicant had established both family and private life in the United Kingdom but held that any interference was not a disproportionate exercise of the Secretary of State’s discretion to make a deportation order. On 8 August 2007 the AIT refused to grant the applicant leave to appeal to the Court of Appeal. The applicant was released on licence on 5 January 2007. He subsequently was convicted of a further eight offences, including carrying a lock knife in a public place, breaching bail conditions, possession of a Class A drug and motoring offences. On 22 October 2008 the applicant was deported to Nigeria. On 15 September 2009 the applicant indicated for the first time that he had been in a ten-year relationship with a British citizen, who had given birth to their child on 7 June 2009. Sections 1(4) and 3(2) of the Immigration Act 1971 provide for the making of Immigration Rules by the Secretary of State. Section 3(5)(a) of the same Act (as amended by the Immigration and Asylum Act 1999) provides that a person who is not a British citizen shall be liable to deportation from the United Kingdom if the Secretary of State deems his deportation to be conducive to the public good. Sections 82(1) and 84(1)(a) of the Nationality, Immigration and Asylum Act 2002 provide for a right of appeal against a decision to deport, inter alia, on the grounds that the decision is incompatible with the Convention and that it was not in accordance with the Immigration Rules. The Rules relating to the revocation of a deportation order are contained in paragraphs 390 and 391 of the Immigration Rules HC 395 (as amended), supplemented by Chapter 13 of the Immigration Directorate’s Instructions (“IDIs”). There is no specific period after which revocation will be appropriate although Chapter 13 of the IDIs gives broad guidelines on the length of time deportation orders should remain in force after removal. Cases which will normally be appropriate for revocation three years after deportation include those of overstayers and persons who failed to observe a condition attached to their leave, persons who obtained leave by deception, and family members deported under section 3(5)(b) of the Immigration Act 1971. With regard to criminal conviction cases, the normal course of action will be to grant an application for revocation where the decision to deport was founded on a criminal conviction which is now “spent” under section 7(3) of the Rehabilitation of Offenders Act 1974. Paragraph 391 of the Rules, however, indicates that in the case of an applicant with a serious criminal record continued exclusion for a long term of years will normally be the proper course. This is expanded on in Annex A to Chapter 13 of the IDIs, which indicates that revocation will not normally be appropriate until at least 10 years after departure for those convicted of serious offences such as violence against the person, sexual offences, burglary, robbery or theft, and other offences such as forgery and drug trafficking.