AFFAIRE ABDO c. TURQUIE

La originea cauzei se găsește o cerere (nr. 17681/04) dirijată împotriva Republicii Turcia și cu care un cetățean sirian, dl. Șükrü Abdo („reclamantul"), a sesizat Curtea la 19 aprilie 2004 în baza art. 34 din Convenția de Salvgardare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale („Convenția").

Reclamantul este reprezentat de Me A Ölmez, avocat la Izmir. Guvernul turc („Guvernul") este reprezentat de agentul său.

La 8 decembrie 2008, președintele celei de-a doua secții a hotărât să comunice cererea Guvernului. După cum permite art. 29 § 3 din Convenție, s-a hotărât de altfel că camera se va pronunța în același timp asupra admisibilității și fondului.

La 24 septembrie 1996, reclamantul a fost arestat de polițiști din direcția siguranței din Batman, secția de luptă împotriva terorismului, pentru apartenență la PKK (Partidul Muncitorilor din Kurdistan, organizație ilegală).

Rezultă din protocoalele de procedură că poliția a trebuit să utilizeze forța pentru a neutraliza reclamantul care încercaseți de mai multe ori să scape.

Percheziția a permis să fie gasit pe el patru grenade de mână. Interesatul indicaseți agenților de poliție peștera care servea drept refugiu pentru organizație. Acolo descoperiseți în special un fusil de asalt de tip Kalașnikov, altul de tip G3, patru încărcătoare, optzeci de cartușe și documente care făceau apologie PKK.

La 26 septembrie 1996, la cererea direcției siguranței din Batman, procuratura prelungeți gardienii reclamantului cu douăzeci și opt de zile.

În cursul detentiei preventive, reclamantul recunoacă apartenența sa la PKK și relataseți în limba turcă, în mod foarte detaliat, a fi participat la mai multe operații armate în numele acesteia.

La 23 octombrie 1996, interesatul fu audiat de procurorul din Batman. A confirmat depozanța făcută în fața polițiștilor și a afirmat în limba turcă că regretă a fi participat la operațiunile organizației ilegale incriminate.

În aceeași zi, fu dus în fața tribunalului penal de instanță din Batman. A recunoscut faptele și a reafirmat în limba turcă declarația făcută în fața procurorului. Judecătorul a ordonat plasarea sa în detenție provizorie „ținând cont de natura crimei și starea dovezilor". B. Dați și concluzii ale examinărilor medicale referitoare la reclamant

Raport din 24 septembrie 1996: „Rană deschisă de trei centimetri pe sprânceana dreaptă; zone ecchimotice pe obrazul drept, sub partea inferioară stângă a maxilarei, pe umărul drept și la nivelul bazei spatelui; fractura nasului; ecchimoza largă pe piept și zgârieturi pe genunchi".

Raport din 24 septembrie 1996: „Pacientul a beneficiat de îngrijiri corespunzătoare; pentru fractura nasului, necesitate de consultație la un oto-rino-laringolog".

Raport din 15 octombrie 1996: „Zgârieturi cu cruste pe genunchiul drept. Absența lovituri și rănite pe corpul pacientului".

Raport din 21 octombrie 1996: „Absența lovituri și rănite pe corpul pacientului. Totuși, examinarea fizică a permis detectarea unei ușoare pierderi de forță a mâinii drepte". C. Procedura penală angajată împotriva reclamantului

Printr-o notă de acuzare prezentată la 5 noiembrie 1996, procurorul din curții de siguranță a Statului din Diyarbakır reproa reclamantului – și celeilalte persoane arestate cu reclamantul – a fi condus activități vizând provocarea secesiunii unei părți a teritoriului național. A cerut condamnarea sa în baza art. 125 din codul penal.

Curtea de siguranță a Statului, compusă parțial dintr-un judecător militar, a ascultat cauza reclamantului din 11 noiembrie 1996.

Reclamantul a cerut să fie asistat de un interpret, ceea ce i s-a acordat.

La ședința din 25 decembrie 1996, reclamantul a recunoscut apartenența sa la PKK și faptul a fi fost arestat în posesia de explozivi dar contestă toate acuzațiile privind participarea sa la operații conduse în numele acestei organizații. Adaugă nu a regreta nimic și susținea nu vrea a beneficia de legea privind repentanta.

Judecătorii au procedat apoi la lectura depozanțelor sale concordante făcute în fața procurorului și judecătorului tribunalului penal de instanță.

Interesatul susținea a fi depus sub tortură și constrângere dar fără a da mai multe detalii în acest sens. Susținea de altfel că cererea sa de interpret în cursul detentiei preventive și în fața judecătorului penal de instanță fusese respingă.

De la 11 noiembrie 1996 la 4 mai 1999, curtea de siguranță a Statului ținu cincisprezece ședințe în cursul cărora ordoneț menținerea în detenție provizorie a reclamantului „ținând cont de natura crimei și starea dovezilor".

La 18 iunie 1999, Marea Adunare Națională a Turciei modifică art. 143 din Constituție și exclude magistrații militari din componența curților de siguranță a Statului. Ca urmare a modificărilor legislative aduse în acest sens la 22 iunie 1999 legii privind curți de siguranță a Statului, judecătorul militar care ședea în cadrul curții de siguranță a Statului încărcate cu cauza reclamantului fut înlocuit.

La ședința din 5 octombrie 1999, procurorul prezentă requizitoriu și cerut condamnarea reclamantului la pedeapsa capitală în baza art. 125 din codul penal. Reclamantul luă cuvântul și recunoacă din nou apartenența sa la PKK dar contestă toate acuzațiile privind participarea sa la operații conduse în numele acestei organizații. Nią din nou conținutul depozanței sale de detenție preventivă și susținea că fusese preluată sub tortură și constrângere.

La încheierea acestei ședințe, printr-o hotărâre din 5 octombrie 1999, curtea de siguranță a Statului declară reclamantul vinovat de faptele care i se reproacă și îl condamnă la pedeapsa de închisoare pe viață în aplicarea art. 125 din codul penal.

La 4 mai 2000, Curtea de Casație anulă hotărârea atacată. Cere judecătorilor de fond să verifice identitatea reclamantului, care se prezentaseți mai întâi drept Halil Ali, apoi drept Șükrü Abdo.

De la 21 iunie 2000 la 16 octombrie 2003, curtea de siguranță a Statului, pronunță-se pe renviu, ținu douăzeci și trei de ședințe în cursul cărora reexaminaseți cauza reclamantului pe baza elementelor de dovadă obținute în cursul anchetei preliminare conduse de procuratură și procedă la examinarea identității reclamantului. În acest sens, printr-o scrisoare din 29 mai 2003 adresată curții, direcția siguranței confirmă adevărata identitate a interesatului: se numea Șükrü Abdo.

În această perioadă, cererea de eliberare a reclamantului fut respinsă și menținerea în detenție pronunțată de curtea de siguranță a Statului „ținând cont de natura crimei și starea dovezilor".

La ședința din 18 decembrie 2003, reclamantul prezintă apărarea prin intermediul avocatului său.

La încheierea acestei ședințe, printr-o hotărâre din 18 decembrie 2003, curtea de siguranță a Statului condamnă reclamantul la pedeapsa de închisoare pe viață în aplicarea art. 125 din codul penal.

Pentru a-și susține decizia, curtea ținere cont de mărturiile concordante ale acuzaților în cursul detentiei preventive, în fața procurorului din Republică și în fața tribunalului penal de instanță, protocoalele de arestare și indicare a locurilor, rapoartele de expertiză privind produsele confiscate și mărturii a zece persoane acuzate în cadrul altei proceduri penale privind aceeași organizație. Judecă în special stabilit că reclamantul participaseți la mai multe atacuri armate în numele PKK.

Privind chestiunea absenței asistenței unui interpret în cursul detentiei preventive și în fața tribunalului penal de instanță, judecătorii consideraseți că reclamantul vorbeși de fapt suficient limba turcă în măsura în care depusesseți în mod foarte detaliat în această limbă în cursul anchetei preliminare și în fața judecătorului tribunalului penal de instanță din Batman dar alegersseți a o nega în cursul procesurilui prin tactică de apărare.

Prin intermediul avocatului său, reclamantul formă recurs în casație împotriva hotărârii din 18 decembrie 2003.

La 29 aprilie 2004, Curtea de Casație confirmă în toate dispoziții hotărârea atacată. D. Plângerea pentru tortură depusă de reclamant împotriva polițiștilor responsabili de detenteia sa preventivă

La 21 noiembrie 2003, prin intermediul avocatului său, reclamantul, susținând a fi fost torturat, porto plângere împotriva polițiștilor responsabili de detenția sa preventivă.

La 31 decembrie 2003, procurorul din Batman redactă o ordonanță de neîncepere a urmăririi penale din motive de prescripție, după ce reaminti că, în cazul infracțiunilor pasibile unei pedepse de închisoare maximă de cinci ani, cum ar fi infracțiunea de tortură pedepsită de art. 243 din codul penal, art. 102 din cod prevede un termen de prescripție de cinci ani.

Reclamantul nu formă opoziție împotriva acestei ordona de neîncepere a urmăririi penale. II.

Guvernul susține că durata detenției provisoare a interesatului nu este excesivă ținând cont în special de gravitatea infracțiunii care i se reproacă și pedeapsa pe care o risca.

Curtea consideră că grieful reclamantului bazat pe durata pretins excesivă a detenției provisoare privește doar art. 5 § 3 din Convenție. Constată că acest grief nu este manifestement neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenție. De altfel observă că nu se ciocnește cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. Trebuie deci declarat admisibil.

Pe fond, Curtea reamintește că termenul final al perioadei vizate de art. 5 § 3 este „ziua în care se pronunță asupra pe baza acuzației, chiar dacă doar în primă instanță" (a se vedea Wemhoff c. Germania, 27 iunie 1968, § 9, seria A nr. 7, și Labita c. Italia [MC], nr. 26772/95, § 147, CEDO 2000-IV).

În cauza prezentă, prima perioadă litigioasă a detenției reclamantului a început la 24 septembrie 1996, data arestării sale, și s-a încheiat la 5 octombrie 1999 cu condamnarea sa. A durat deci mai mult de trei ani. După această dată, reclamantul era deținut „după condamnare de un tribunal competent" și nu „pentru a fi condus în fața autorității judiciare competente" (a se vedea I.A. c. Franța, 23 septembrie 1998, § 98, Recueil de Hotărâri și Decizii 1998-VII, și Baltacı c. Turcia, nr. 495/02, 18 iulie 2006). Din 4 mai 2000, data la care Curtea de Casație anulă hotărârea din 5 octombrie 1999, examinarea cauzei reprinse în fața curții de siguranță a Statului din Diyarbakır și o a doua perioadă de detenție provizorie, în sensul art. 5 § 1 c) din Convenție, a început. S-a încheiat la 18 decembrie 2003, când curtea de siguranță a Statului condamnă reclamantul la închisoare pe viață, în aplicarea art. 125 din codul penal. Această a doua perioadă a durat aproximativ trei ani și șapte luni. În total, reclamantul spetrecut aproximativ șase ani și șapte luni în detenție provizorie.

Curtea observă că judecătorii de fond decidesseți menținerea în detenție a interesatului utilizând formule stereotipizate, care nu furnizaseț o motivare suficientă (paragrafele 22 și 28 sus). De altfel, potrivit criteriilor jurisprudenței Curții (a se vedea Assenov și alții c. Bulgaria, 28 octombrie 1998, § 154, Recueil 1998-VIII, Mansur c. Turcia, 8 iunie 1995, § 52, seria A nr. 319-B, Ali Hıdır Polat c. Turcia, nr. 61446/00, § 26, 5 aprilie 2005, și Baltacı, sus-citat, § 48), chiar dacă elemente cum sunt cele care rezultă din formulele utilizate pot fi înțelese ca indicând existența și persistența unor indici graves de vinovăție, ele nu pot justifica de sine stătător o perioadă atât de lungă de detenție provizorie.

Ținând cont de durata lungă a detenției provisoare a reclamantului, Curtea concluzionează că a existat o încălcare a art. 5 § 3 din Convenție. II.

Guvernul se limitează la a observa că reclamantul nu formaseți opoziție împotriva menținerii în detenție, după cum prevedeau dispoziții relevante ale acestui cod de procedură penală în vigoare la momentul faptelor.

Curtea consideră că această chestiune este strâns legată de substanța griefului enunțat de reclamant pe teren art. 5 § 4 din Convenție și hotărește deci să o conecteze cu fondul (a se vedea Doğan Yalçın c. Turcia, nr. 15041/03, § 29, 19 februarie 2008). Constată că acest grief nu este manifestement neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenție și observă de altfel că nu se ciocnește cu niciun alt motiv de inadmisibilitate.

Pe fond, referindu-se la jurisprudența sa în materie (a se vedea Temel și Tașkın c. Turcia (dec.), nr. 40159/98, 14 noiembrie 2002, Acunbay c. Turcia, nr. 61442/00 și 61445/00, § 48, 31 mai 2005, și Çobanoğlu și Budak c. Turcia, nr. 45977/99, §§ 37-39, 30 ianuarie 2007), Curtea consideră că tribunalele interne avesseț posibilitate să pună capăt detenției pretins excesive și în felul acesta evita sau redresa manșamentele susținute împotriva reclamantului.

Privind mai particular recursul în opoziție invocat de Guvern, Curtea reamintește a fi deja hotărât în cazuri similare că era ineficace ținând cont de faptul, pe de o parte, că nu oferea o garantie rezonabilă de șansă de succes în practică la momentul faptelor (a se vedea, printre altele, Koști și alții c. Turcia, nr. 74321/01, § 22, 3 mai 2007) și, pe de altă parte, că garantiile inerente unei instanțe de caracter judiciar, în particular, respectul principiilor contradictoriu și egalității armelor între părți, nu erau respectate (în acest sens, a se vedea Bağrıyanık c. Turcia, nr. 43256/04, § 51, 5 iunie 2007).

Curtea examinaseț prezenta cauză și consideră că Guvernul nu furnizaseț niciun fapt sau argument convingător care ar putea duce la o concluzie diferită în cauza de față.

Prin urmare, în aceste circumstanțe, Curtea estimează că recursul invocat de Guvern nu constituie o cale de recurs eficace. Respinge deci excepția Guvernului și concluzionează la încălcarea art. 5 § 4 din Convenție. III.

Guvernul ridică o excepție bazată pe neepuizarea căilor de recurs interne.

Curtea reamintește că dispoziții art. 35 § 1 din Convenție prescriu epuizarea doar a recursurilor atât referitoare la violări incriminate, disponibile și adecvate. Trebuie să existe la un grad suficient de certitudine nu doar în teorie ci și în practică, altfel le lipsesc eficacitatea și accesibilitatea dorite; incumbă Statului pârât să demonstreze că aceste cerințe sunt reunite (a se vedea, în particular, Vernillo c. Franța, 20 februarie 1991, § 27, seria A nr. 198, Akdıvar și alții c. Turcia, 16 septembrie 1996, § 66, Recueil 1996-IV, Dalia c. Franța, 19 februarie 1998, § 38, Recueil 1998-I, și Selmouni c. Franța [MC], nr. 25803/94, § 75, CEDO 1999-V). Or, Guvernul nu demonstrează existența niciuna cale de recurs eficace în dreptul turc care ar permite justițiabilului să se plâng de durata unei proceduri (a se vedea de altfel în acest sens, Tendik și alții c. Turcia, nr. 23188/02, § 36, 22 decembrie 2005). Prin urmare, excepția Guvernului nu poate fi reținută. De altfel, Curtea constată că acest grief nu este manifestement neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenție. De altfel observă că nu se ciocnește cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. Trebuie deci declarat admisibil.

Pe fond, Guvernul susține că durata procesurii în cauză nu este excesivă, ținând cont în special de complexitate a cauzei, de gravitate a naturii infracțiunii reproacă reclamantului și pedeapsa pe care o risca.

Curtea observă că perioada de luat în considerare a început la 24 septembrie 1996, data arestării reclamantului, și s-a încheiat la 29 aprilie 2004, data la care Curtea de Casație confirmă condamnarea interesatului. Procedura a durat deci aproximativ șapte ani și șapte luni pentru două instanțe, sesizate fiecare de două ori. De altfel, Curtea constată că, de-a lungul procesurii, reclamantul fu menținut în detenție – situație care necesită din tribunalele încarcerate cu cauza o diligență particulară pentru administra justiția în timp optim (a se vedea Kalachnikov c. Rusia, nr. 47095/99, § 132, CEDO 2002-VI).

Curtea reamintește a fi deja concluzionat, în nenumărate cazuri ridicând întrebări similare cu cea a prezentei cauze, la nerespectarea cerințelor „termenului rezonabil", ținând cont de criteriile deduse de jurisprudența sa bine stabilită în materie (a se vedea, printre foarte altele, Pélissier și Sassi c. Franța [MC], nr. 25444/94, § 67, CEDO 1999-II, Temel și Tașkın c. Turcia, nr. 40159/98, § 75, 30 iunie 2005, și Mahmut Yaman c. Turcia, nr. 33631/04, § 21, 20 ianuarie 2009). Nedecernând nimic care să poate duce la o concluzie diferită în prezenta cauză, Curtea concluzionează, din aceleași motive, la încălcarea art. 6 § 1 din Convenție. IV.

Reclamantul invocă de altfel art. 6 din Convenție. Susține că curtea de siguranță a Statului care a ascultat cauza nu era un tribunal independent și imparțial în măsura în care componență includea un magistrat militar până în iunie 1999. Se plânge că cauza nu fie ascultată în mod echitabil, pe de o parte, deoarece fut judecat în fața curții de siguranță a Statului și, pe de altă parte, deoarece cererea sa de a fi asistat de un interpret în cursul detentiei preventive și în fața tribunalului penal de instanță ar fi fost respingă fără motiv. Susține de altfel că procurorul ar fi participat nu doar la ședințe dar și la deliberări în cursul procesurii în fața curții de siguranță a Statului.

Privind grieful bazat pe art. 3 din Convenție, ținând cont de intervalul de timp care separă faptele denunțate și depunerea plângerii și absența diligența reclamantului în această perioadă lungă, Curtea estimează că acest grief este tardiv și trebuie respins pentru nerespectarea termenului de șase luni, în aplicarea art. 35 §§ 1 și 4 din Convenție (a se vedea Akyaz c. Turcia, nr. 6178/04, § 40, 7 iulie 2009, mutatis mutandis, Hasan Aksakal c. Turcia, nr. 70285/01, 11 octombrie 2007, Aydın și alții c. Turcia, nr. 46231/99, 26 mai 2005, Kıniș (dec.), nr. 13635/04, 28 iunie 2005, și Üçak și Kargılı c. Turcia (dec.), nr. 75527/01 și 11837/02, 28 martie 2006).

Privind griefuri bazate pe art. 6 din Convenție așa cum au fost prezentate de reclamant, ținând cont de ansamblul elementelor în posesia sa, Curtea nu observă în cazul de față niciun fel de încălcare a drepturilor și libertăților garantate de Convenție; aceste griefuri sunt manifestement neîntemeiete și trebuie respinse în aplicarea art. 35 §§ 3 și 4 din Convenție. V.

De altfel, în ipoteza în care Curtea concluzionează la inechitatea procedurii în sensul art. 6 din Convenție, interesatul solicită redeschiderea procedurii în fața tribunalelor interne.

Guvernul contestă aceste pretenții.

Curtea nu observă o legătură cauzală între violări constatate și prejudiciul material susținut; de aceea respinge această cerere. În schimb, estimează, în echitate, că trebuie acordat reclamantului 5 000 EUR pentru prejudiciu moral. Cât privește cheltuielile și drepturile, ținând cont de lipsa justificativelor în posesia sa, Curtea respinge cererea privind cheltuielile și drepturile.

Pentru ce privește măsura individuală specifică cerută de reclamant, ținând cont de concluziile sale sus (§62 sus), Curtea respinge această cerere.

Curtea consideră potrivit să calcheze rata dobânzilor moratorii pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă privind griefurile bazate pe durata detenției provisoare (art. 5 § 3 din Convenție), absența unui recurs eficace pentru contestarea detenției provisoare (art. 5 § 4 din Convenție) și durata procedurii (art. 6 § 1 din Convenție); 2. Declară restul cererii inadmisibil; 3. Declară că a existat o încălcare a art. 5 § 3 din Convenție; 4. Declară că a existat o încălcare a art. 5 § 4 din Convenție; 5. Declară că a existat o încălcare a art. 6 § 1 din Convenție; 6. Declară a) că Statul pârât trebuie să verseze reclamantului, în termenul de trei luni de la ziua în care hotărârea va deveni definitivă conform art. 44 § 2 din Convenție, 5 000 EUR (cinci mii euro), de convertit în lire turce la rata aplicabilă la data plății, plus orice sumă putând fi datorată în titlu de taxă, pentru prejudiciu moral; b) că de la expirarea acestui termen și până la plată, suma va fi majorată cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale; 7. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru restul. Redactat în limba franceză, apoi comunicat în scris la 26 ianuarie 2010, în aplicarea art. 77 §§ 2 și 3 din regulament. Sally Dollé Françoise Tulkens Grefier Președintă

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 17681/04) dirigée contre la République de Turquie et dont un ressortissant syrien, M. Șükrü Abdo (« le requérant »), a saisi la Cour le 19 avril 2004 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l'homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant est représenté par M e A Ölmez, avocat à Izmir. Le gouvernement turc (« le Gouvernement ») est représenté par son agent.

Le 8 décembre 2008, la présidente de la deuxième section a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Comme le permet l'article 29 § 3 de la Convention, il a en outre été décidé que la chambre se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond. EN FAIT I.

Le 24 septembre 1996, le requérant fut arrêté par des policiers de la direction de la sûreté de Batman, section de la lutte contre le terrorisme, pour appartenance au PKK (Parti des travailleurs du Kurdistan, organisation illégale).

Il ressort des procès-verbaux que la police a dû utiliser la force pour neutraliser le requérant qui avait tenté de s'échapper à plusieurs reprises.

La fouille a permis de retrouver sur lui quatre grenades à main. L'intéressé indiqua aux agents de police la grotte qui servait de refuge à l'organisation. Ils y découvrirent notamment un fusil d'assaut de type Kalachnikov, un autre de type G3, quatre chargeurs, quatre-vingts cartouches et des documents faisant l'apologie du PKK.

Le 26 septembre 1996, à la demande de la direction de la sûreté de Batman, le parquet prolongea la garde à vue du requérant de vingt-huit jours.

Au cours de la garde à vue, le requérant reconnut son appartenance au PKK et raconta en langue turque, de manière très détaillée, avoir participé à plusieurs opérations armées au nom de celle-ci.

Le 23 octobre 1996, l'intéressé fut entendu par le procureur de la République de Batman. Il confirma sa déposition faite devant les policiers et affirma en langue turque regretter d'avoir participé aux opérations de l'organisation illégale incriminée.

Le même jour, il fut traduit devant le tribunal d'instance pénal de Batman. Il reconnut les faits et réitéra en langue turque la déclaration faite devant le procureur. Le juge ordonna sa mise en détention provisoire « compte tenu de la nature du crime reproché et de l'état des preuves ». B. Dates et conclusions des examens médicaux relatifs au requérant

Rapport du 24 septembre 1996 : « Plaie ouverte de trois centimètres sur le sourcil droit ; zones ecchymotiques sur la joue droite, sous la partie inférieure gauche de la mâchoire, sur l'épaule droite ainsi qu'au niveau du bas du dos ; fracture du nez ; large ecchymose sur le thorax et éraflures sur les genoux ».

Rapport du 24 septembre 1996 : « Le patient a bénéficié des soins appropriés ; pour la fracture du nez, nécessité de consultation chez un oto-rhino-laryngologiste ».

Rapport du 15 octobre 1996 : « Éraflures avec croûtes sur le genou droit. Absence de coups et blessures sur le corps du patient ».

Rapport du 21 octobre 1996 : « Absence de coups et blessures sur le corps du patient. Néanmoins, la consultation physique a permis de déceler une légère perte de force de la main droite ». C. La procédure pénale engagée contre le requérant

Par un acte d'accusation présenté le 5 novembre 1996, le procureur de la République près la cour de sûreté de l'Etat de Diyarbakır reprocha au requérant - ainsi qu'à une autre personne qui avait été arrêtée avec le requérant - d'avoir mené des activités visant à provoquer la sécession d'une partie du territoire national. Il requit sa condamnation en vertu de l'article 125 du code pénal.

La cour de sûreté de l'Etat, composée en partie d'un juge militaire, entendit la cause du requérant à partir du 11 novembre 1996.

Le requérant demanda à se faire assister d'un interprète, ce qui lui fut accordé.

A l'audience du 25 décembre 1996, le requérant reconnut son appartenance au PKK et le fait d'avoir été arrêté en possession d'explosifs mais contesta toutes les accusations relatives à sa participation aux opérations menées au nom de cette organisation. Il ajouta ne rien regretter et affirma ne pas vouloir bénéficier de la loi sur le repentir.

Les juges procédèrent alors à la lecture de ses dépositions concordantes faites devant le procureur et le juge du tribunal d'instance pénal.

L'intéressé affirma avoir déposé sous la torture et la contrainte mais sans apporter plus de précisions à ce sujet. Il soutint également que sa demande d'interprète lors de la garde à vue et devant le juge d'instance pénal avait été rejetée.

Du 11 novembre 1996 au 4 mai 1999, la cour de sûreté de l'Etat tint quinze audiences au cours desquelles elle ordonna le maintien en détention provisoire du requérant « compte tenu de la nature du crime reproché et de l'état des preuves ».

Le 18 juin 1999, la Grande Assemblée nationale de Turquie modifia l'article 143 de la Constitution et exclut les magistrats militaires de la composition des cours de sûreté de l'Etat. A la suite des modifications législatives apportées en ce sens le 22 juin 1999 à la loi sur les cours de sûreté de l'Etat, le juge militaire siégeant au sein de la cour de sûreté de l'Etat chargée de l'affaire du requérant fut remplacé.

A l'audience du 5 octobre 1999, le procureur présenta son réquisitoire et requit la condamnation du requérant à la peine capitale en vertu de l'article 125 du code pénal. Le requérant prit la parole et reconnut une nouvelle fois son appartenance au PKK mais contesta toutes les accusations relatives à sa participation aux opérations menées au nom de cette organisation. Il nia de nouveau le contenu de sa déposition de garde à vue et affirma qu'elle avait été prise sous la torture et la contrainte.

A l'issue de cette audience, par un arrêt du 5 octobre 1999, la cour de sûreté de l'Etat déclara le requérant coupable des faits qui lui étaient reprochés et le condamna à une peine d'emprisonnement à perpétuité en application de l'article 125 du code pénal.

Le 4 mai 2000, la Cour de cassation cassa l'arrêt attaqué. Elle demanda aux juges du fond de procéder à la vérification de l'identité du requérant, qui s'était présenté d'abord comme étant Halil Ali, puis comme s'appelant Șükrü Abdo.

Du 21 juin 2000 au 16 octobre 2003, la cour de sûreté de l'Etat, statuant sur renvoi, tint vingt-trois audiences au cours desquelles elle réexamina la cause du requérant sur la base des éléments de preuve obtenus au cours de l'enquête préliminaire menée par le parquet et procéda à l'examen de l'identité du requérant. A cet égard, par une lettre du 29 mai 2003 adressée à la cour, la direction de la sûreté confirma la véritable identité de l'intéressé : il se dénommait Șükrü Abdo.

Pendant cette période, la demande de mise en liberté du requérant fut rejetée et son maintien en détention prononcé par la cour de sûreté de l'Etat « compte tenu de la nature du crime reproché et de l'état des preuves ».

A l'audience du 18 décembre 2003, le requérant présenta sa défense par l'intermédiaire de son avocat.

A l'issue de cette audience, par un arrêt du 18 décembre 2003, la cour de sûreté de l'Etat condamna le requérant à une peine d'emprisonnement à perpétuité en application de l'article 125 du code pénal.

A l'appui de sa décision, la cour prit en compte les aveux concordants de l'accusé lors de sa garde à vue, devant le procureur de la République et devant le tribunal d'instance pénal, les procès-verbaux d'arrestation et d'indication des lieux, les rapports d'expertise concernant les produits saisis et les dépositions de dix personnes accusées dans le cadre d'une autre procédure pénale concernant la même organisation. Elle jugea notamment établi que le requérant avait participé à plusieurs attaques armées au nom du PKK.

Concernant la question de l'absence d'assistance d'un interprète lors de la garde à vue et devant le tribunal d'instance pénal, les juges considérèrent que le requérant parlait en réalité suffisamment la langue turque dans la mesure où il avait déposé de manière très détaillée en cette langue lors de l'instruction préliminaire et devant le juge du tribunal d'instance pénal de Batman mais qu'il avait choisi de le nier au cours du procès par tactique de défense.

Par l'intermédiaire de son avocat, le requérant forma un pourvoi en cassation contre l'arrêt du 18 décembre 2003.

Le 29 avril 2004, la Cour de cassation confirma en toutes ses dispositions l'arrêt attaqué. D. La plainte pour torture déposée par le requérant contre les policiers responsables de sa garde à vue

Le 21 novembre 2003, par l'intermédiaire de son avocat, le requérant, alléguant avoir été torturé, porta plainte contre les policiers responsables de sa garde à vue.

Le 31 décembre 2003, le procureur de la République de Batman rendit une ordonnance de non-lieu pour prescription, après avoir rappelé que, dans le cas d'infractions passibles d'une peine d'emprisonnement maximale de cinq ans, telles que l'infraction de torture réprimée par l'article 243 du code pénal, l'article 102 de ce code prévoyait un délai de prescription de cinq ans.

Le requérant ne fit pas opposition contre cette ordonnance de non-lieu. II.

Le Gouvernement soutient que la durée de la détention provisoire de l'intéressé n'est pas excessive compte tenu notamment de la gravité de l'infraction qui lui était reprochée et de la peine qu'il encourait.

La Cour considère que le grief du requérant tiré de la durée prétendument excessive de la détention provisoire relève uniquement de l'article 5 § 3 de la Convention. Elle constate que ce grief n'est pas manifestement mal fondé au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Elle relève par ailleurs qu'il ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable.

Sur le fond, la Cour rappelle que le terme final de la période visée à l'article 5 § 3 est « le jour où il est statué sur le bien-fondé de l'accusation, fût-ce seulement en premier ressort » (voir Wemhoff c. Allemagne , 27 juin 1968, § 9, série A n o 7, et Labita c. Italie [GC], n o 26772/95, § 147, CEDH 2000 ‑ IV).

En l'espèce, la première période litigieuse de la détention du requérant a débuté le 24 septembre 1996, date de son arrestation, et a pris fin le 5 octobre 1999 avec sa condamnation. Elle a ainsi duré plus de trois ans. Après cette date, le requérant était détenu « après condamnation par un tribunal compétent » et non « en vue d'être conduit devant l'autorité judiciaire compétente » (voir I.A. c. France , 23 septembre 1998, § 98, Recueil des arrêts et décisions 1998-VII, et Baltacı c. Turquie , n o 495/02, 18 juillet 2006). A partir du 4 mai 2000, date à laquelle la Cour de cassation a cassé l'arrêt du 5 octobre 1999, l'examen de l'affaire a repris devant la cour de sûreté de l'Etat de Diyarbakır et une deuxième période de détention provisoire, au sens de l'article 5 § 1 c) de la Convention, a commencé. Elle a pris fin le 18 décembre 2003, quand la cour de sûreté de l'Etat a condamné le requérant à la réclusion à perpétuité, en application de l'article 125 du code pénal. Cette deuxième période a duré environ trois ans et sept mois. Au total, le requérant a donc passé environ six ans et sept mois en détention provisoire.

La Cour observe que les juges du fond ont décidé du maintien en détention de l'intéressé en usant de formules stéréotypées, qui ne fournissaient pas une motivation suffisante (paragraphes 22 et 28 ci-dessus). En outre, selon les critères de la jurisprudence de la Cour (voir Assenov et autres c. Bulgarie , 28 octobre 1998, § 154, Recueil 1998 ‑ VIII, Mansur c. Turquie , 8 juin 1995, § 52, série A n o 319-B, Ali Hıdır Polat c. Turquie , n o 61446/00, § 26, 5 avril 2005, et Baltacı , précité, § 48), même si des éléments tels que ceux qui ressortent des formules employées peuvent se comprendre comme indiquant l'existence et la persistance d'indices graves de culpabilité, ils ne sauraient justifier, à eux seuls, une si longue période de détention provisoire.

Eu égard à la longue durée de la détention provisoire du requérant, la Cour conclut qu'il y a eu violation de l'article 5 § 3 de la Convention. II.

Le Gouvernement se borne à observer que le requérant n'a pas formé opposition contre son maintien en détention tel que le prévoyait les dispositions pertinentes de l'ancien code de procédure pénale en vigueur à l'époque des faits.

La Cour considère que cette question est étroitement liée à la substance du grief énoncé par le requérant sur le terrain de l'article 5 § 4 de la Convention et décide donc de la joindre au fond (voir Doğan Yalçın c. Turquie , n o 15041/03, § 29, 19 février 2008). Elle constate que ce grief n'est pas manifestement mal fondé au sens de l'article 35 § 3 de la Convention et relève en outre qu'il ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité.

Sur le fond, faisant référence à sa jurisprudence en la matière (voir Temel et Tașkın c. Turquie (déc.), n o 40159/98, 14 novembre 2002, Acunbay c. Turquie , n os 61442/00 et 61445/00, § 48, 31 mai 2005, et Çobanoğlu et Budak c. Turquie , n o 45977/99, §§ 37-39, 30 janvier 2007), la Cour considère que les tribunaux internes avaient la possibilité de mettre un terme à la détention prétendument excessive et ainsi éviter ou redresser les manquements allégués à l'encontre du requérant.

S'agissant plus particulièrement du recours en opposition invoqué par le Gouvernement, la Cour rappelle avoir déjà jugé dans des affaires similaires qu'il était inefficace compte tenu du fait, d'une part, qu'il n'offrait pas de garantie raisonnable de chance de succès dans la pratique à l'époque des faits (voir, parmi d'autres, Koști et autres c. Turquie , n o 74321/01, § 22, 3 mai 2007) et, d'autre part, que les garanties inhérentes à une instance de caractère judiciaire, en particulier, le respect des principes du contradictoire et de l'égalité des armes entre les parties, n'étaient pas respectées (à cet égard, voir Bağrıyanık c. Turquie , n o 43256/04, § 51, 5 juin 2007).

La Cour a examiné la présente affaire et considère que le Gouvernement n'a fourni aucun fait ni argument convaincant pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent.

Partant, dans ces circonstances, la Cour estime que le recours invoqué par le Gouvernement ne constitue pas une voie de recours efficace. Elle rejette donc l'exception du Gouvernement et conclut à la violation de l'article 5 § 4 de la Convention. III.

Le Gouvernement excipe du non-épuisement des voies de recours internes.

La Cour rappelle que les dispositions de l'article 35 § 1 de la Convention ne prescrivent l'épuisement que des recours à la fois relatifs aux violations incriminées, disponibles et adéquats. Ils doivent exister à un degré suffisant de certitude non seulement en théorie mais aussi en pratique, sans quoi leur manquent l'effectivité et l'accessibilité voulues ; il incombe à l'Etat défendeur de démontrer que ces exigences se trouvent réunies (voir, notamment, Vernillo c. France , 20 février 1991, § 27, série A n o 198, Akdıvar et autres c. Turquie , 16 septembre 1996, § 66, Recueil 1996 ‑ IV, Dalia c. France , 19 février 1998, § 38, Recueil 1998-I, et Selmouni c. France [GC], n o 25803/94, § 75, CEDH 1999 ‑ V). Or, le Gouvernement ne démontre l'existence d'aucune voie de recours effective en droit turc permettant aux justiciables de se plaindre de la durée d'une procédure (voir également dans ce sens, Tendik et autres c. Turquie , n o 23188/02, § 36, 22 décembre 2005). Partant, l'exception du Gouvernement ne saurait être retenue. En outre, la Cour constate que ce grief n'est pas manifestement mal fondé au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Elle relève par ailleurs qu'il ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable.

Sur le fond, le Gouvernement soutient que la durée de la procédure en question n'est pas excessive, compte tenu notamment de la complexité de l'affaire, de la gravité de la nature de l'infraction reprochée au requérant et de la peine qu'il encourait.

La Cour observe que la période à considérer a débuté le 24 septembre 1996, date de l'arrestation du requérant, et s'est terminée le 29 avril 2004, date à laquelle la Cour de cassation a confirmé la condamnation de l'intéressé. La procédure a donc duré environ sept ans et sept mois pour deux instances, saisies chacune à deux reprises. Par ailleurs, la Cour constate que, tout au long de la procédure, le requérant a été maintenu en détention – situation qui requiert des tribunaux chargés de l'affaire une diligence particulière pour administrer la justice dans les meilleurs délais (voir Kalachnikov c. Russie , n o 47095/99, § 132, CEDH 2002 ‑ VI).

La Cour rappelle avoir déjà conclu, dans maintes affaires soulevant des questions semblables à celle de la présente espèce, à la méconnaissance de l'exigence du « délai raisonnable », compte tenu des critères dégagés par sa jurisprudence bien établie en la matière (voir, parmi beaucoup d'autres, Pélissier et Sassi c. France [GC], n o 25444/94, § 67, CEDH 1999 ‑ II, Temel et Tașkın c. Turquie , n o 40159/98, § 75, 30 juin 2005, et Mahmut Yaman c. Turquie , n o 33631/04, § 21, 20 janvier 2009). N'apercevant rien qui puisse mener à une conclusion différente dans la présente affaire, la Cour conclut, pour les mêmes motifs, à la violation de l'article 6 § 1 de la Convention. IV.

Le requérant invoque également l'article 6 de la Convention. Il soutient que la cour de sûreté de l'État qui a entendu sa cause n'était pas un tribunal indépendant et impartial dans la mesure où sa composition incluait un magistrat militaire jusqu'en juin 1999. Il se plaint que sa cause n'ait pas été entendue équitablement, d'une part, parce qu'il a été jugé devant une cour de sûreté de l'Etat et, d'autre part, parce que sa demande de se faire assister par un interprète lors de la garde à vue et devant le tribunal d'instance pénal aurait été rejetée sans motif. Il allègue en outre que le procureur aurait participé non seulement aux audiences mais aussi aux délibérations lors de la procédure devant la cour de sûreté de l'Etat.

En ce qui concerne le grief tiré de l'article 3 de la Convention, compte tenu du laps de temps qui sépare les faits dénoncés et le dépôt de plainte et de l'absence de diligence du requérant pendant cette longue période, la Cour estime que ce grief est tardif et doit être rejeté pour non-respect du délai de six mois, en application de l'article 35 §§ 1 et 4 de la Convention (voir Akyaz c. Turquie , n o 6178/04, § 40, 7 juillet 2009, mutatis mutandis , Hasan Aksakal c. Turquie , n o 70285/01, 11 octobre 2007, Aydın et autres c. Turquie , n o 46231/99, 26 mai 2005, Kıniș (déc.), n o 13635/04, 28 juin 2005, et Üçak et Kargılı c. Turquie (déc.), n os 75527/01 et 11837/02, 28 mars 2006).

S'agissant des griefs tirés de l'article 6 de la Convention tels qu'ils ont été présentés par le requérant, compte tenu de l'ensemble des éléments en sa possession, la Cour ne relève en l'espèce aucune apparence de violation des droits et libertés garantis par la Convention ; ces griefs sont manifestement mal fondés et doivent être rejetés en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. V.

En outre, dans l'hypothèse où la Cour conclurait à l'iniquité de la procédure au sens de l'article 6 de la Convention, l'intéressé sollicite la réouverture de la procédure devant les tribunaux internes.

Le Gouvernement conteste ces prétentions.

La Cour n'aperçoit pas de lien de causalité entre les violations constatées et le dommage matériel allégué ; aussi rejette-t-elle cette demande. En revanche, elle estime, en équité, qu'il y a lieu d'octroyer 5 000 EUR au requérant pour dommage moral. En ce qui concerne les frais et dépens, eu égard au manque de justificatifs en sa possession, la Cour rejette la demande relative aux frais et dépens.

Pour ce qui est de la mesure individuelle spécifique demandée par le requérant, compte tenu de ses conclusions ci-dessus (paragraphe 62 ci-dessus), la Cour rejette cette demande.

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable quant aux griefs tirés de la durée de la détention provisoire (article 5 § 3 de la Convention), de l'absence d'un recours efficace pour contester la détention provisoire (article 5 § 4 de la Convention) et de la durée de la procédure (article 6 § 1 de la Convention) ; 2. Déclare le restant de la requête irrecevable ; 3. Dit qu'il y a eu violation de l'article 5 § 3 de la Convention ; 4. Dit qu'il y a eu violation de l'article 5 § 4 de la Convention ; 5. Dit qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention ; 6. Dit a) que l'Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article 44 § 2 de la Convention, 5 000 EUR (cinq mille euros), à convertir en livres turques au taux applicable à la date du règlement, plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt, pour dommage moral ; b) qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ce montant sera à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 7. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 26 janvier 2010, en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Sally Dollé Françoise Tulkens Greffière Présidente