SECȚIUNEA ATO 2 c. TURCIA (Cercetarea nr. 29873/02) HOTĂRÂREA STRASBURG 8 iunie 2010 DEFINIF 08/09/2010 Această hotărâre a devenit definitivă în temeiul articolului 44 alineatul (2) din Convenție. În cauza Ato c. Turcia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află într-o cameră compusă din Françoise Tulkens, președinte, Ireneu Cabral Barreto, Danutė Jočienė, András Sajó, Nona Tsotsoria, Iș 29873/02) îndreptat împotriva Republicii Turcia și al cărui resortisant al acestui stat, dl Ramazan Mail Ato ( La 13 ianuarie 2009, președinta celei de-a doua secțiuni a decis să comunice cererea guvernului. După cum permite art. 29 alin. (3) din Convenție, s-a decis, de asemenea, ca camera să se pronunțe în același timp cu privire la admisibilitate și la fond. Acțiunea de creștere a indemnizației de expropriere în 1991, administrarea energiei electrice din Turcia (inclusiv administrația din Turcia) a expropriat terenul reclamantului (parcelele nr. 6030 și nr. 6031) pentru construirea unei conducte de gaze naturale. La 4 martie 1991, reclamantul, în dezacord cu administrația cu privire la suma plătită, a introdus la Tribunalul de Mare Instanță din Küçükçekmece un recurs în creștere a despăgubirii de expropriere. La 2 martie 1994, tribunalul a acordat recurentului câștig de cauză și i-a acordat 97 332 832 de lire turce. Această sumă a fost însoțită de dobânzi moratorii simple care urmează să fie calculate de la data cedării bunului către conducere. Prin hotărârea din 6 septembrie 1994, Curtea de Casație a confirmat această hotărâre. Între timp, reclamantul a inițiat o execuție forțată împotriva administrației. Potrivit guvernului, biroul de executare a datoriilor a închis dosarul reclamantului pentru că acesta nu îl acuzase. 10. Până în prezent, nu s-a efectuat nicio plată. Acțiunea privind retrocesiunea bunurilor expropriate 11. La 24 decembrie 1999, reclamantul a intentat în fața instanței o acțiune de transfer al bunurilor expropriate. Invocând art. 23 din Legea nr. 2942 privind exproprierea, a solicitat retrocesiunea acestor bunuri, pe motiv că construcția conductei de gaze naturale prevăzută inițial nu fusese realizată. 12. Prin hotărârea din 8 septembrie 2000, Tribunalul l-a demascat pe reclamant pentru motivul că bunurile în cauză erau situate în zona protejată și rezervată proiectului de conducte. 13. La 5 iunie 2001, Curtea de Casație a aprobat decizia de primă instanță. 14. La 8 octombrie 2001, Înalta Curte a respins, de asemenea, acțiunea în rectificare formulată de solicitant. Această hotărâre a fost notificată reprezentantului persoanei în cauză la 9 noiembrie 2001. În cazul în care bunul [expropriat] este lăsat în stare nepermis fără ca administrația expropriantă sau administrația care a beneficiat de o cesiune sau de o concesiune (...) efectuează o tranzacție sau o acțiune în conformitate cu obiectivele exproprierii sau cesionării sau afectează bunul respectiv unei nevoi de interes general în termen de cinci ani de la data la care indemnizația de expropriere a devenit definitivă, proprietarul și moștenitorii săi pot obține retrocesiunea clădirii prin rambursarea despăgubirii de expropriere cu dobânzi moratorii (...) În cazul în care nu se utilizează în anul de după naștere, dreptul de retrocesiune se stinge. În cazul în care mai multe bunuri imobile sunt expropriate împreună pentru realizarea aceluiași obiectiv, aceste bunuri trebuie considerate ca fiind un întreg și trebuie aplicate paragrafele precedente în consecință (...) 16. Dreptul și practica internă relevantă privind plata alocației de expropriere sunt descrise în Hotărârea Akc Turcia (n 27150/02, §§ 281/2001, 31 iulie 2007). ÎN DREPTUL PRIVIND VIOLAȚIA ALEZATĂ A ARTICOLULUI 1 DIN PROTOCOLUL nr. 17. Reclamantul se plânge de o încălcare a dreptului său la respectarea bunurilor sale din cauza neplății de către stat a despăgubirii suplimentare de expropriere acordate printr-o hotărâre. În această privință, invocă art. 1 din Protocolul nr. 18. Cu privire la admisibilitate, guvernul susține că reclamantul, care nu a continuat în mod corespunzător procedura de executare forțată, nu a epuizat căile de atac interne. Curtea amintește că procedura de executare forțată nu constituie, în principiu, o acțiune de epuizare în sensul articolului 35 alineatul (1) din convenție, întrucât creanța reclamantului a fost deja confirmată printr-o hotărâre. În plus, procedura de executare poate fi exclusă în raport cu legislația națională care interzice confiscarea bunurilor publice. Prin urmare, reclamantului nu i se poate reproșa continuarea unei acțiuni care nu îi permite să oblige administrația să plătească indemnizația pe care i-au acordat-o instanțele naționale; prin urmare, este necesar să se respingă excepția guvernului (a se vedea, de exemplu, Kanioslu, Arcasoy și Aras c. Turcia (dec.), nr 447766/98, 447711, 44772/98, 13 mai 2004, și Kaçar și alții c. Turcia, 38323/04, 38379/04, 38389/04, 38403/04, 38423/04, 38510/04, 38513/04 și 38522/04, §§ 17-18, 22 iulie 2008). 20. Curtea constată că acest motiv nu se confruntă cu niciunul dintre motivele de inadmisibilitate prevăzute la art. 35 din convenție. Prin urmare, aceasta declară admisibilă. În ceea ce privește fondul, Curtea a tratat în repetate rânduri cazuri care ridică probleme similare celor din prezenta specie, în care a concluzionat că încalcă art. 1 din Protocolul nr. 1 ( Akkuș c. Turcia, 9 iulie 1997, §§ 30-31, Rec., 1997). IV. Întrucât nu există elemente sau argumente prezentate de guvern care să nu necesite să plece din această cauză, aceasta concluzionează la art. 1 din Protocolul nr. II. privind violarea articolului 6 din Convenția nr. 22. Invocând art. 6 din convenție, reclamantul susține, de asemenea, că nu a beneficiat de un proces echitabil, în măsura în care instanțele interne au respins cererea sa de recuperare a bunurilor expropriate. În această privință, acesta susține că condițiile prevăzute la art. 23 din Legea nr. 2942 privind exproprierea au fost reunite, deoarece administrația expropriantă nu a alocat bunurile unei nevoi de interes general în termenul de cinci ani prevăzut de legea menționată anterior. 23. Guvernul contestă această teză și afirmă că proiectul de construcție a conductei de gaze naturale a fost realizat bine în termenul prevăzut. 24. Curtea consideră că recurentul se plânge de soluția reținută de instanțele naționale. Din dosar reiese că acest litigiu de tip în esență "al patrulea" vizează numai continuarea dezbaterii deja desfășurate în fața instanțelor interne. Prin urmare, acesta ar trebui declarat inadmisibil pentru lipsa vădită de temei în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. III. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIA 25. În temeiul articolului 41 din Convenție, reclamantul solicită o restitutio in integrum a terenurilor sale în litigiu. În cazul în care aceasta se dovedește imposibilă, solicită, pentru prejudiciul material, 53 000 de dolari americani (USD), sumă echivalentă cu aproximativ 36 870 de euro (EUR). 000 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată suportate în fața Curții. Cu titlu justificativ, acesta furnizează doar baremul tarifar al baroului de la Istanbul. 26. Guvernul contestă aceste pretenții. 27. În ceea ce privește prejudiciul material, Curtea decide să acorde reclamantului o sumă de 25 000 EUR, sumă care corespunde indemnizației sale de expropriere, însoțită de dobânzi moratorii aplicate în conformitate cu metoda adoptată în Hotărârea Akkuș c. Turcia (citată anterior, §§ 35-36). În ceea ce privește cheltuielile și cheltuielile de judecată, având în vedere lipsa documentelor relevante aflate în posesia sa și criteriile menționate în jurisprudența sa, Curtea respinge această cerere. 28. Curtea consideră adecvată stabilirea ratei dobânzii moratorii pe rata dobânzii la facilitatea de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PRIN CES MOTIVE, CURȚIA, LA UNANIMITATE, declară cererea admisibilă cu privire la motivul întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 și inadmisibil pentru surplusul A declarat că a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. Spune că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 2 din convenție, 25 000 EUR (85 000 EUR) pentru daune materiale, plus orice sumă care poate fi datorată ca impozit, care trebuie convertită în lire turce la rata aplicabilă la data regulamentului că, de la expirarea termenului respectiv și până la plata acestuia, aceste sume vor fi majorate de la o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. 8 iunie 2010, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Sally Dolle Françoise Tulkens Grefier Președinte
DEUXIÈME SECTION
ATO c. TURQUIE
(Requête n
o
29873/02)
ARRÊT
8 juin 2010
08/09/2010
Cet arrêt est devenu définitif en vertu de l'article
44 §
2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.
En l'affaire Ato c. Turquie,
La Cour européenne des droits de l'homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de
:
Françoise Tulkens,
présidente,
Ireneu Cabral Barreto,
Danutė Jočienė,
András Sajó,
Nona Tsotsoria,
Ișıl Karakaș,
Kristina Pardalos,
juges,
et de Sally Dollé,
greffière de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 18 mai 2010,
Rend l'arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n
o
29873/02) dirigée contre la République de Turquie et dont un ressortissant de cet Etat, M.
Ramazan Mail Ato («
le requérant
»), a saisi la Cour le 9 mai 2002 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l'homme et des libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
Le requérant est représenté par Maître F.S. Küpcü, avocat à İstanbul. Le gouvernement turc («
le Gouvernement
») est représenté par son agent.
3.
Le 13 janvier 2009, la présidente de la deuxième section a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Comme le permet l'article 29 §
3 de la Convention, il a en outre été décidé que la chambre se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond.
I.
LES CIRCONSTANCES DE L'ESPÈCE
4.
Le requérant est né en 1939 et réside à İstanbul.
A.
L'action relative à l'augmentation de l'indemnité d'expropriation
5.
En 1991, l'administration de l'électricité de Turquie («
l'administration
») expropria les terrains du requérant (parcelles n
o
6030 et n
o
6031) en vue de la construction d'un pipeline de gaz naturel.
6.
Le 4 mars 1991, le requérant, en désaccord avec l'administration sur le montant payé, introduisit auprès du tribunal de grande instance de Küçükçekmece («
le tribunal
») un recours en augmentation de l'indemnité d'expropriation.
7.
Le 2 mars 1994, le tribunal donna gain de cause au requérant et lui accorda 97
332
832 livres turques («
TRL
»). Cette somme était assortie d'intérêts moratoires simples à calculer à partir de la date de cession du bien à la direction.
8.
Par un jugement du 6 septembre 1994, la Cour de cassation confirma ce jugement.
9.
Entre-temps, le requérant entama une exécution forcée contre l'administration. D'après le Gouvernement, le bureau de l'exécution des dettes clôtura le dossier du requérant du fait que celui-ci ne l'avait pas poursuivi.
10.
A ce jour, aucun paiement n'a été effectué.
B.
L'action relative à la rétrocession des biens expropriés
11.
Le 24 décembre 1999, le requérant intenta devant le tribunal une action tendant au transfert des biens expropriés. Invoquant l'article 23 de la loi n
o
2942 relative à l'expropriation, il demanda la rétrocession de ces biens, au motif que la construction du pipeline de gaz naturel initialement prévue n'avait pas été réalisée.
12.
Par un jugement du 8 septembre 2000, le tribunal débouta le requérant au motif que les biens en question étaient situés dans la zone protégée et réservée au projet de pipeline.
13.
Le 5 juin 2001, la Cour de cassation approuva la décision de première instance.
14.
Le 8 octobre 2001, la Haute Cour rejeta également le recours en rectification formé par le requérant. Cet arrêt fut notifié au représentant de l'intéressé le 9 novembre 2001.
II.
15.
L'article 23 de la loi n
o
2942 relative à l'expropriation dispose comme suit
:
«
Si le bien [exproprié] est laissé en l'état sans que l'administration expropriante ou l'administration ayant bénéficié d'une cession ou d'une concession (...) réalise une opération ou une action conforme aux objectifs de l'expropriation ou de la cession ou affecte ledit bien à un besoin d'intérêt général dans les cinq ans suivant la date à laquelle l'indemnité d'expropriation est devenue définitive, le propriétaire et ses héritiers peuvent obtenir la rétrocession de l'immeuble en remboursant l'indemnité d'expropriation assortie d'intérêts moratoires (...)
A défaut d'usage dans l'année suivant sa naissance, le droit de rétrocession s'éteint.
Lorsque plusieurs biens immeubles sont expropriés ensemble pour la réalisation d'un même objectif, il faut considérer ces biens comme un tout et appliquer les alinéas précédents en conséquence (...)
».
16.
Le droit et la pratique internes pertinents concernant le paiement de l'indemnité d'expropriation sont décrits dans l'arrêt
Ak c. Turquie
, (n
o
27150/02, §§
11-13, 31
juillet 2007).
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 1 DU PROTOCOLE N
o
1
17.
Le requérant se plaint d'une atteinte à son droit au respect de ses biens en raison du non-paiement par l'Etat de l'indemnité complémentaire d'expropriation allouée par une décision de justice. A cet égard, il invoque l'article 1 du Protocole n
o
1.
18.
Sur la recevabilité, le Gouvernement soutient que le requérant, qui a n'a pas dûment poursuivi la procédure relative à l'exécution forcée, n'a pas épuisé des voies de recours internes.
19.
La Cour rappelle que la procédure d'exécution forcée ne constitue pas en principe un recours à épuiser au sens de l'article 35 § 1 de la de la Convention puisque la créance du requérant a déjà été confirmée par une décision de justice. Par ailleurs, la procédure d'exécution peut être écartée eu égard à la législation nationale qui interdit la saisie de biens publics. On ne saurait donc reprocher au requérant de poursuivre un recours qui ne lui permet pas de forcer l'administration à payer l'indemnité que les juridictions nationales lui ont allouée. Partant, il convient de rejeter l'exception du Gouvernement (voir, par exemple,
Kanioğlu, Arcasoy et Aras c. Turquie
(déc.), n
o
44766/98, 44771/98, 44772/98, 13 mai 2004, et
Kaçar et autres c. Turquie
, n
os
38323/04, 38379/04, 38389/04, 38403/04, 38423/04, 38510/04, 38513/04, et 38522/04, §§ 17-18, 22 juillet 2008).
20.
La Cour constate que ce grief ne se heurte à aucun des motifs d'irrecevabilité inscrits dans l'article 35 de la Convention. Elle le déclare donc recevable.
21.
Sur le fond, la Cour a traité à maintes reprises d'affaires soulevant des questions semblables à celles de la présente espèce, dans lesquelles elle a conclu à la violation de l'article 1 du Protocole n
o
1 (
Akkuș c. Turquie
, 9
juillet 1997, §§ 30-31,
Recueil des arrêts et décisions
1997
‑
IV). Relevant qu'aucun élément ou argument avancé par le Gouvernement ne nécessiterait de se départir de cette affaire, elle conclut à l'article 1 du Protocole n
o
1.
II.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 6 DE LA CONVENTION
22.
Invoquant l'article 6 de la Convention, le requérant allègue également ne pas avoir bénéficié d'un procès équitable, dans la mesure où les tribunaux internes ont rejeté sa demande visant à la récupération des biens expropriés. A cet égard, il soutient que les conditions prévues par l'article 23 de la loi n
o
2942 relative à l'expropriation étaient réunies puisque l'administration expropriante n'avait pas affecté les biens à un besoin d'intérêt général dans le délai de cinq ans visé par ladite loi.
23.
Le Gouvernement conteste cette thèse et affirme que le projet de construction du pipeline de gaz naturel a été bien réalisé dans le délai prévu.
24.
La Cour estime que le requérant se plaint de la solution retenue par les juridictions nationales. Il ressort du dossier que ce grief de type essentiellement «
quatrième instance
» vise uniquement à poursuivre le débat déjà mené devant les tribunaux internes. Il convient donc de le déclarer irrecevable pour défaut manifeste de fondement en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
III.
SUR L'APPLICATION DE L'ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
25.
Au titre de l'article 41 de la Convention, le requérant demande une
restitutio in integrum
de ses terrains litigieux. Dans le cas où elle s'avère impossible, il réclame, pour le préjudice matériel, 53
000 dollars américains
(USD), somme équivalant à environ 36
870 euros (EUR). Le requérant réclame également 6
000 EUR pour les frais et dépens engagés devant la Cour. A titre justificatif, il fournit seulement le barème tarifaire du barreau d'Istanbul.
26.
Le Gouvernement conteste ces prétentions.
27.
Au titre du préjudice matériel, la Cour décide d'accorder au requérant un montant de 25
000 EUR, somme qui correspond à son indemnité d'expropriation, assortie d'intérêts moratoires appliqués conformément à la méthode adoptée dans l'arrêt
Akkuș c. Turquie
(précité, §§
35-36). En ce qui concerne les frais et dépens, compte tenu de l'absence de documents pertinents en sa possession et des critères mentionnés dans sa jurisprudence, la Cour rejette cette demande.
28.
La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.
PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ,
1.
Déclare
la requête recevable quant au grief tiré de l'article 1 du Protocole n
o
1 et irrecevable pour le surplus
;
2.
Dit
qu'il y a eu violation de l'article 1 du Protocole n
o
1
;
3.
Dit
a)
que l'Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article
44
§
2 de la Convention, 25
000 EUR (vingt-cinq mille euros) pour dommage matériel, plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt, à convertir en livres turques au taux applicable à la date du règlement
;
b)
qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ces montants seront à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage
;
4.
Rejette
la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le
8 juin 2010, en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
Sally Dollé
Françoise Tulkens
Greffière
Présidente