Gümrükçüler și alții împotriva Turciei

La originea cauzei se găsește o cerere (nr. 9580/03) dirigită împotriva Republicii Turcie și pe care treizeci patru cetățeni ai acestui stat, MM. Rifat Gümrükçüler (născut în 1950), Yașar Tepealan (1939), Süleyman Alanay (1942), Ahmet Demirci (1341), Mustafacan Gümrükçüler (1996), Saadettin Gümrükçüler (1957), Mehmet Tevfik Gümrükçüler (1953), Ahmet Alanay (1964), Saadettin Gümrükçüler (1948), Uğur Alanay (1948), Mehmet Nevzat Alanay (1953), Mehmet Tevfik Gümrükçüler (1952), Kerim Gümrükçüler (1962) și Numan Gümrükçüler (1948), precum și Mmes Ülfet Rașitoğlu (1944), Emine Turgut (1942), Sema Gümrükçüler (1961), Emine Tavlı (1960), Fatma Mahigül (1955), Saadet Gönüllü (1946), Latife Ağaoğlu (1944), Hatice Saba Arman (1932), Emine Aydan Alanay (1946), Candan Sarıkadıoğlu (1950), Akgül Latife Aydoğan (1940), Ayșe Alanay (1338), Günay Baykara (1934), Müge Gücüoğlu (1969), İnci Alanay (1942), Serpil Özgen (1946), Hayriye Alanay (1927), Fatma Hafize Gümrükçüler (1911) Ayșe Gümrükçüler (1958) și Hafize Sema Çağırıcı (1956) («reclamanții»), au depus-o la Curt pe 15 ianuarie 2003 în baza articolului 34 din Convenția de apărare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale («Convenția»).

Reclamanții sunt reprezentați de M. İ. Turgut, avocat la Ankara. Guvernul turc («Guvernul») este reprezentat de agentul său.

Reclamanții susțin încălcarea articolelor 1 din Protocolul nr. 1 și 6 § 1 din Convenție.

Pe 21 iunie 2006, Curtea a hotărât să comunice cererea Guvernului. Cum o permite art. 29 § 3 din Convenție, ea a hotărât, în plus, că vor fi examinate în același timp admisibilitatea și fondul cauzei.

Atât reclamanții cât și Guvernul au depus observații scrise cu privire la fondul cauzei (art. 59 § 1 din regulament).

În 1968, în cursul lucrărilor de cadastrare, două terenuri de 160 878 m² și 97 332 m² respectiv, situate în cartierul Tepe la Alanya (Antalya), au fost înregistrate în numele strămoșilor reclamanților sub numerele de parcele 2 (nr. îlot 126) și 12 (nr. îlot 94) respectiv cu calificarea de «câmp agricol». Pe 19 iunie 1970, două acte de proprietate care nu conțineau nici o anotație restrictivă, au fost emise în numele interesaților. Reclamanții au moștenit parcelele litigioase ca urmare a decesului strămoșilor lor.

Pe 10 august 1994, Hotărârea Generală a Pădurilor (Hotărârea Generală) a sesizat tribunalul de primă instanță din Alanya (tribunalul) cu două acțiuni care urmăresc anularea titlurilor de proprietate înscrise în registrul fonciar pentru parcelele nr. 12 și 2 și reinscrierea acestora în numele ei. Aceste două cauze au fost înregistrate în dosarul tribunalului sub numerele 1994/342 și 1994/346.

Pe 20 aprilie 1995, 20 octombrie 1995 și 10 octombrie 1995, anumiți reclamanți au cerut tribunalului să participe la procedură în calitate de parte civilă.

Pe 31 ianuarie 1996, o parte din reclamanți a introdus în fața aceluiași tribunal o cerere reconvențională. Ei au susținut că strămoșii lor posedau terenurile litigioase din totdeauna și aveau titluri de proprietate. Ei au cerut tribunalului să constate că terenurile litigioase nu făceau parte din domeniul forestier. Pe 9 aprilie 1996, tribunalul a hotărât să unească această cauză cu alte două.

Tribunalul a efectuat trei vizite la teren, în compania părților și experților. Rapoartele de expertiză depuse în dosar pe 22 mai 1995 și 10 iulie 1996 având concluzii contradictorii cu privire la natura forestieră a terenurilor, tribunalul a ordonat o a treia expertiză. Pe 21 noiembrie 1997, al treilea colegiu de experți a depus raportul său în dosar. Conform acestui ultim raport 114 872,35 m² din parcela nr. 2 și 82 290,53 m² din parcela 12 făceau parte din domeniul forestier.

Pe 5 mai 1998, tribunalul a pronunțat două hotărâri pentru cele două cauze numerotate 1994/342-118 și 1994/346-118 respectiv. El a admis parțial cererile Direcției Generale, a hotărât anularea titlurilor de proprietate ale reclamanților pentru 114 872,35 m² din parcela nr. 2 și pentru 82 290,53 m² din parcela 12 și reinscrierea acestora în numele Direcției Generale și a respins cererea lor reconvențională pentru această parte. A hotărât lăsarea terenurilor rămase în numele reclamanților și a respins cererea lor reconvențională. În motivele sale, a constatat că actul de proprietate din 11 noiembrie 1949 corespundea parcelelor litigioase privind părțile est, vest și nord, dar că pentru partea sud existau imprecizii, că existau copaci de 60-70 ani pe teren, că terenul trebuia considerat ca făcând parte din domeniul forestier conform legii pădurilor nr. 3166 din 8 februarie 1937, că nu intra în categoria terenurilor de restituit conform legii pădurilor nr. 5658 din 24 martie 1950, că trebuia considerat conform legii nr. 6831 privind pădurile din 31 august 1956, după cum a fost modificată de legile numerele 2896 (1983) și 3373 (1987). De asemenea, tribunalul a citat hotărârea Curții de Casație din 5 iulie 1993 (1992/11290 E. și 1993/5824 K.) conform căreia indicațiile registrului fonciar valorează doar pentru bunurile imobile care nu au fost la origine domeniu forestier.

Pe 18 februarie 2002, Curtea de Casație a confirmat hotărârile atacate.

Pe 24 iunie 2002, Curtea de Casație a respins recursurile în revenire formulate de reclamanți. Hotărârile Curții de Casație au fost notificate reclamanților pe 24 iunie 2002 și 18 iulie 2002 respectiv.

Conform articolului 22 § 1 din legea nr. 3402 privind cadastrul, cadastrarea nu poate fi făcută din nou atunci când a fost deja efectuată prin constatare, înregistrare sau delimitare, sau dacă un act de proprietate a fost deja eliberat. Dacă un loc face obiectul cadastrării pentru a doua oară, a doua este nulă și nedreaptă cu toate consecințele aferente și se aplică dispozițiile articolului 934 din codul civil. Dacă nu este intentată nici o acțiune în anulare, această a doua cadastrare este anulată din oficiu de către direcția titlurilor fonciere.

Guvernul susține că reclamanții nu au epuizat căile de atac interne. El consideră, într-adevăr, că aceștia dispuneau de două acțiuni în reparație pe care nu le-au exercitat. Pe de o parte, reclamanții ar fi putut obține reparație pe baza articolului 1007 din codul civil conform căruia Statul este răspunzător de orice daună rezultând din ținerea registrelor fonciere. Pe de altă parte, ei ar fi putut cere reparație în baza dispozițiilor generale ale codului obligațiilor. În acest sens, el se referă la jurisprudența națională, în special în materie de responsabilitate obiectivă a Statului pentru ținerea registrelor fonciere. El se referă, printre altele, la o hotărâre a tribunalului de primă instanță din İzmir din 8 aprilie 2004, confirmată de Curtea de Casație pe 21 februarie 2005, în care o persoană, al cărei titlu de proprietate fusese transferat Trezoreriei Publice la cererea Direcției Generale a Pădurilor în condiții similare, a obținut reparație. În acest precedent, după o acțiune intentată pe 20 septembrie 2001, tribunalul a obligat Trezoreria Publică să despăgubească persoana interesat în măsura în care era Trezoreria Publică însăși care îi vânzuse terenul în cauză fără a fi efectuat cercetări cu privire la natura terenului.

Reclamanții contestă tezele Guvernului. Ei susțin că Curtea de Casație nu interpretează art. 1007 din codul civil așa cum sugerează Guvernul. Exemplul citat de Guvern nu poate fi aplicat în speta prezentă conform reclamanților. Nu ar exista nici o cale de atac eficace în dreptul intern, deoarece ar fi o expropiere a proprietății lor.

Curtea amintește că s-a mai pronunțat asupra unor asemenea excepții și le-a respins (a se vedea, printre altele, Rimer și alții c. Turcia, precitat, §§ 25-30). Ea nu observă în prezenta cauză nici o circumstanță care să o ducă să se abată de la concluziile sale anterioare.

Curtea constată că această plângere nu este manifest lipsită de temei în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Ea observă, în plus, că aceasta nu se confruntă cu nici o altă motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarată admisibilă. B. Cu privire la fond

Referindu-se la jurisprudența Curții în materie (a se vedea, printre altele, Kopecký c. Slovacia [Marea Cameră], nr. 44912/98, § 52, CEDO 2004-IX și Özden c. Turcia (nr. 1), nr. 11841/02, 3 mai 2007), Guvernul susține că reclamanții nu aveau nici o «proprietate actuală», nici o «speranță legitimă» de a vedea se concretiza o vreodată o creanță actuală și exigibilă în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1. În acest sens, el amintește că conform articolului 169 din Constituție, pădurile publice nu pot fi obiect de proprietate privată. În plus, Guvernul subliniază că scopul restricției impuse reclamanților, și anume protecția naturii și pădurilor, intră în cadrul interesului general în sensul celei de-a doua fraze a primului alineat al articolului 1 din Protocolul nr. 1 și că această restricție nu constituie o povară disproporționată pentru reclamanți, în măsura în care ar fi putut primi o compensație dacă o fi cerut la nivel intern.

Reclamanții contestă argumentele Guvernului. Ei susțin că aveau un bun imobiliar pe care l-au dobândit conform dreptului intern și că acest bun a fost înregistrat în registrul fonciar de către autoritățile competente. Conform reclamanților, litigiul nu privește existența unui bun, deoarece posedau titluri de proprietate, dar privește exproprierea de către Stat în absența unui interes public și fără plata unei indemnizații. Faptul că nu au contestat lucrările de cadastrare nu ar afecta în nici un fel dreptul lor de proprietate. Din această cauză, Trezoreria Publică a avut nevoie să intenteze o acțiune pentru anularea titlului de proprietate.

Curtea amintește că un reclamant nu poate alega o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care deciziile pe care le incriminează se raportează la «bunurile» sale în sensul acestei disposiții. Noțiunea de «bunuri» poate acoperi atât «bunurile actuale» cât și valorile patrimoniale, inclusiv creanțele, în baza cărora reclamantul poate pretinde a avea cel puțin o «speranță legitimă» de a obține exercitarea efectivă a unui drept de proprietate. Pe de altă parte, speranța de a vedea recunoscut un drept de proprietate pe care nu se poate exercita efectiv nu poate fi considerată un «bun» în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1, și la fel se întâmplă cu o creantă condițională care se stinge din cauza nerealizării condiției (a se vedea Prince Hans-Adam II de Liechtenstein c. Germania [Marea Cameră], nr. 42527/98, §§ 82 și 83, CEDO 2001-VIII, și Gratzinger și Gratzingerova c. Republica Cehă (decizie) [Marea Cameră], nr. 39794/98, § 69, CEDO 2002-VII).

De asemenea, Curtea amintește că, cu privire la noțiunea de «speranță legitimă», a judecat că atunci când interesul patrimonial în cauză era de ordinul creanței, el nu putea fi considerat o «valoare patrimonială» decât atunci când avea o bază suficientă în dreptul intern, de exemplu atunci când era confirmat de o jurisprudență bine stabilită a tribunalelor (Kopecký c. Slovacia [Marea Cameră], precitat, § 52).

În prezenta cauză, cu privire la argumentul conform căruia reclamanții nu au nici o «proprietate actuală», nici o «speranță legitimă» de a vedea se concretiza o vreodată o creantă actuală și exigibilă în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1, din cauza faptului că primii dobânditori nu ar fi avut proprietatea terenului litigios, Curtea nu poate urmări teza Guvernului. Curtea constată că interesul patrimonial în cauză nu este de ordinul creanței; sunt vorba de două bunuri imobile al căror proprietate era bazată pe un titlu de proprietate valabil. Ea observă că terenurile au fost înregistrate în numele strămoșilor reclamanților în 1970.

Până la hotărârile de anulare, reclamanții se credeau cu temei în situație de «securitate juridică» cu privire la valabilitatea titlului de proprietate înscris în registrul fonciar, care este considerat dovada incontestabilă a dreptului de proprietate. Deși este adevărat că anumite disposiții constituționale și legislative conțin o interzicere absolută de a se apropia terenuri care fac parte din domeniul forestier, nu este mai puțin adevărat că alte disposiții protejează dreptul de proprietate al persoanelor care dețin titluri de proprietate stabilite în bună și cuvenita formă, și că aceste titluri de proprietate rămân valabile până la anularea lor, de unde necesitatea pentru autoritățile competente de a le face invalizate printr-o hotărâre definitivă.

Curtea estimează că în prezenta cauză reclamanții aveau «un bun» în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 până la momentul în care decizia internă anulând titlul și transferând proprietatea Direcției Generale a devenit definitivă.

Ea constată, de asemenea, că a avut loc o încălcare a dreptului reclamanților la respectarea bunurilor lor, care se analizează ca o «privare» de proprietate în sensul celei de-a doua fraze a primului alineat al articolului 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea, mutatis mutandis, Brumărescu c. România [Marea Cameră], nr. 28342/95, § 77, CEDO 1999-VII).

Ținând seama de motivele avansate de instanțele judiciare naționale, Curtea estimează că scopul privirii impuse reclamanților, și anume protecția naturii și pădurilor, intră în cadrul interesului general în sensul celei de-a doua fraze a primului alineat al articolului 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea, printre altele, Rimer și alții c. Turcia, precitat, § 33).

Curtea amintește că a examinat deja o plângere identică cu cea prezentată de reclamanți și a concluzionat la încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. 1. Într-adevăr, ea a spus că, fără plata unei sume în mod rezonabil în raport cu valoarea bunului, o privare de proprietate constituie în mod normal o încălcare excesivă, și că o lipsă totală de indemnizare nu poate fi justificată pe terenul articolului 1 din Protocolul nr. 1 decât în circumstanțe excepționale (a se vedea Turgut și alții c. Turcia, precitat, §§ 86-93 și Rimer și alții c. Turcia, precitat, § 39). În prezenta cauză, reclamanții nu au primit nici o indemnizare din cauza transferului proprietății bunului lor către Hotărârea Generală a Pădurilor. Curtea constată că Guvernul nu a furnizat nici un fapt nici argument convingător care ar putea duce la o concluzie diferită în prezenta cauză (Turgut și alții c. Turcia, precitat, § 92 și Rimer și alții c. Turcia, precitat, § 39).

Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1.

Guvernul se opune acestei teze, susținând că afacerile sunt complicate și că a existat un număr mare de reclamanți.

Cu toate acestea, Curtea constată de la început că plângerea în cauză nu se confruntă cu nici un din motivele de inadmisibilitate prevăzute de art. 35 § 3 din Convenție. De aceea o declară admisibilă.

Cu privire la fond, ea observă că procedurile de care se plâng reclamanții au început pe 10 august 1994 prin introducerea acțiunilor și s-au încheiat pe 24 iunie 2002 prin ultima hotărâre a Curții de Casație; au durat aproximativ opt ani pentru două grade de jurisdicție. Or, Curtea a tratat în repetate rânduri cauze care ridică întrebări asemănătoare cu cea a prezentei cauze și a constatat o încălcare a cerințelor «termenului rezonabil», ținând seama de criteriile stabilite de jurisprudența sa bine consacrată în materie (a se vedea, printre multe altele, Frydlender c. Franța [Marea Cameră], nr. 30979/96, §§ 43-45, CEDO 2000-VII).

Nu observând nimic care ar putea duce la o concluzie diferită în prezenta cauză, Curtea estimează că trebuie, de asemenea, să constate o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție, din aceleași considerente.

Reclamanții susțin că au suferit un prejudiciu material, pentru care cer o sumă totală de 107 204 581,58 euro (EUR), și anume 55 485 577 EUR pentru valoarea terenului la data privirii, 24 iunie 2002, 21 918 453,58 EUR pentru pierdere de câștig și 29 800 551 d'intérêts moratoires. Pentru a ajunge la aceste rezultate, reclamanții se bazează pe mai multe elemente. În primul rând, ei explică că au cerut tribunalului de plasament din Alanya să ordone o expertiză pe un teren vecin pentru a putea evalua valoarea terenurilor litigioase, ținând seama de faptul că nu mai au calitatea de proprietar în dreptul intern pentru acestea. Ei s-ar baza, prin urmare, pe valoarea determinată de expertul desemnat pe 26 octombrie 2007 de tribunalul de plasament din Alanya. În raportul din 6 noiembrie 2007, expertul a evaluat valoarea unui teren, situat în cartierul Tepe la Alanya, la 280 lire turce (TRL)/m² (aproximativ 164,91 EUR/m²). Conform calculului efectuat din acest preț unitar, valoarea terenului lor ar fi fost de 32 514 130,00 EUR la data de 6 noiembrie 2007. Apoi, reclamanții furnizează un raport întocmit de direcția bunurilor subprefecturii Alanya (Alanya Kaymakamlığı Malmüdürlüğü), document care conține valorile bunurilor imobile vândute la licitație la Bektaș, cartierul vecin cu Tepe. Conform acestui document, prețul pe metru pătrat al celor doisprezece terenuri alese ca exemple de reclamanți variază între 194 EUR/m² și 281 EUR/m². Conform acestor cifre, valoarea celor două terenuri ale reclamanților se situează între 38 299 967,00 EUR și 55 595 988,00 EUR. În plus, reclamanții depun în dosar opiniile a trei agenți imobiliari. Conform acestor opinii, valoarea terenurilor în 2002 ar fi fost de 31 546 06,00 EUR, 28 588 616,00 EUR și 29 574 431,00 EUR respectiv. În sfârșit, reclamanții susțin că orașul Alanya este un oraș turistic foarte solicitat și că terenurile au câștigat multă valoare în ultimii ani. În ipoteza construirii a 342 vile luxoase pe partea de 128 350,88 m², după ce au lăsat municipalității 35 % de teren pentru locurile publice, valoarea terenurilor ar reveni la 55 485 577 EUR conform cifrelor din 2002. La aceasta, adaugă 21 918 453,58 EUR pentru pierdere de câștig și 29 800 551 d'intérêts moratoires. Ei cer, de asemenea, 10 000 EUR pentru încălcarea articolului 6 § 1 din Convenție la titlul prejudiciului material.

Reclamanții cer o sumă totală de 1 700 000 EUR pentru prejudiciul moral, și anume 50 000 EUR per persoană.

Pentru cheltuielile și costurile, reclamanții cer 5 500 TRL (aproximativ 2 500 EUR) pentru onorariile de reprezentare, pe baza sumei indicate în tarifele baroului Ankara. De asemenea, ei cer și 15 % din suma cerută la titlul daunelor, și anume 16 335 687,23 EUR, tot pentru onorariile avocaților lor.

Guvernul invită Curtea să respingă aceste cereri, pe care le consideră lipsite de temei. El informează că rapoartele depuse în dosar sunt fictive și nu au nici o valoare de probă. Probele trebuie obținute conform procedurii interne prevăzute în acest scop.

În circumstanțele cauzei, Curtea estimează că chestiunea aplicării articolului 41 nu se găsește în stare, de aceea trebuie rezervată, ținând seama de eventualitatea unui acord între Statul pârât și reclamanți. DIN ACESTE CONSIDERENTE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă; 2. Declară că a avut loc o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1; 3. Declară că a avut loc o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție; 4. Declară că chestiunea aplicării articolului 41 din Convenție nu se găsește în stare; în consecință, a) o rezervă în întregime; b) invită Guvernul și reclamanții să-i prezinte prin scris observațiile lor privind chestiunea într-un termen de trei luni de la ziua în care hotărârea va deveni definitivă în baza articolului 44 § 2 din Convenție și, în special, să-i dea cunoștință de orice acord la care ar putea ajunge; c) rezervă procedura ulterioară și delegă președintelui secțiunii sarcina de a o fixa după caz. Pronunțată în limba franceză, apoi comunicată în scris pe 26 ianuarie 2010, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament. Fatoș Aracı Nicolas Bratza Grефier adjunct Președinte

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 9580/03) dirigée contre la République de Turquie et dont trente quatre ressortissants de cet Etat, MM. Rifat Gümrükçüler (né en 1950), Yașar Tepealan (1939), Süleyman Alanay (1942), Ahmet Demirci (1341), Mustafacan Gümrükçüler (1996), Saadettin Gümrükçüler (1957), Mehmet Tevfik Gümrükçüler (1953), Ahmet Alanay (1964), Saadettin Gümrükçüler (1948), Uğur Alanay (1948), Mehmet Nevzat Alanay (1953), Mehmet Tevfik Gümrükçüler (1952), Kerim Gümrükçüler (1962) et Numan Gümrükçüler (1948), ainsi que M mes Ülfet Rașitoğlu (1944), Emine Turgut (1942), Sema Gümrükçüler (1961), Emine Tavlı (1960), Fatma Mahigül (1955), Saadet Gönüllü (1946), Latife Ağaoğlu (1944), Hatice Saba Arman (1932), Emine Aydan Alanay (1946), Candan Sarıkadıoğlu (1950), Akgül Latife Aydoğan (1940), Ayșe Alanay (1338), Günay Baykara (1934), Müge Gücüoğlu (1969), İnci Alanay (1942), Serpil Özgen (1946), Hayriye Alanay (1927), Fatma Hafize Gümrükçüler (1911) Ayșe Gümrükçüler (1958) et Hafize Sema Çağırıcı (1956) (« les requérants »), ont saisi la Cour le 15 janvier 2003 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

Les requérants sont représentés par M. İ. Turgut, avocat à Ankara. Le gouvernement turc (« le Gouvernement ») est représenté par son agent.

Les requérants allèguent la violation des articles 1 du Protocole n o 1 et 6 § 1 de la Convention.

Le 21 juin 2006, la Cour a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Comme le permet l’article 29 § 3 de la Convention, elle a en outre décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le fond de l’affaire.

Tant les requérants que le Gouvernement ont déposé des observations écrites sur le fond de l’affaire (article 59 § 1 du règlement). EN FAIT I.

En 1968, lors de travaux de cadastration, deux terrains de 160 878 m² et 97 332 m² respectivement, sis dans le quartier de Tepe à Alanya (Antalya), furent enregistrés aux noms des ascendants des requérants sous les numéros de parcelles 2 (n o îlot 126) et 12 (n o îlot 94) respectivement avec la qualification de « champ agricole ». Le 19 juin 1970, deux actes de propriété, qui ne comportaient aucune annotation restrictive, furent établis aux noms des intéressés. Les requérants héritèrent les parcelles litigeuses à la suite du décès de leurs ascendants.

Le 10 août 1994, la Direction générale des forêts (la Direction générale) saisit le tribunal de grande instance d’Alanya (le tribunal) de deux actions visant à l’annulation des titres de propriété portés sur le registre foncier pour les parcelles n os 12 et 2 et leur réinscription à son nom. Ces deux affaires furent enregistrées au rôle du tribunal sous les n os 1994/342 et 1994/346.

Les 20 avril 1995, 20 octobre 1995 et 10 octobre 1995, certains requérants demandèrent au tribunal de participer à la procédure en tant que partie civile.

Le 31 janvier 1996, une partie des requérants introduisit devant le même tribunal une demande reconventionnelle. Ils soutinrent que leurs ascendants possédaient les terrains litigieux depuis toujours et avaient des titres de propriété. Ils demandèrent au tribunal de constater que les terrains litigieux ne faisaient pas partie du domaine forestier. Le 9 avril 1996, le tribunal décida de joindre cette affaire à deux autres.

Le tribunal procéda à trois visites des lieux, accompagné des parties et des experts. Les rapports d’expertise versés au dossier le 22 mai 1995 et le 10 juillet 1996 ayant des conclusions contradictoires quant à la nature forestière des terrains, le tribunal ordonna une troisième expertise. Le 21 novembre 1997, le troisième collège d’experts versa son rapport au dossier. Selon ce dernier rapport 114 872,35 m² de la parcelle n o 2 et 82 290,53 m² de la parcelle 12 faisaient partie du domaine forestier.

Le 5 mai 1998, le tribunal rendit deux jugements pour les deux affaires numéros 1994/342-118 et 1994/346-118 respectivement. Il fit partiellement droit aux demandes de la Direction générale, décida d’annuler les titres de propriété des requérants pour 114 872,35 m² de la parcelle n o 2 et pour 82 290,53 m² de la parcelle 12 et de les enregistrer au nom de la Direction générale et rejeta leur demande reconventionnelle pour cette partie. Il décida de laisser le restant des terrains au nom des requérants et rejeta leur demande reconventionnelle Dans ces attendus, il constata que l’acte de propriété du 11 novembre 1949 correspondait aux parcelles litigieuses en ce qui concerne les parties est, ouest et nord, mais que pour la partie sud il existait des imprécisions, qu’il existait des arbres de 60-70 ans sur le terrain, que le terrain devait être considéré comme faisant partie du domaine forestier d’après la loi sur les forêts n o 3166 du 8 février 1937, qu’il n’entrait pas dans la catégorie des terrains à restituer d’après la loi sur les forêts n o 5658 du 24 mars 1950, qu’il devait être considéré d’après la loi n o 6831 sur les forêts du 31 août 1956, telle que modifiée par les lois numéros 2896 (1983) et 3373 (1987). Par ailleurs, le tribunal se référa à l’arrêt de la Cour de cassation du 5 juillet 1993 (1992/11290 E. et 1993/5824 K.) selon lequel les indications du registre foncier ne valent que pour les biens immobiliers qui n’étaient pas à l’origine un domaine forestier.

Le 18 février 2002, la Cour de cassation confirma les jugements attaqués.

Le 24 juin 2002, la Cour de cassation rejeta les recours en rectification formés par les requérants. Les arrêts de la Cour de cassation furent notifiés aux requérants les 24 juin 2002 et 18 juillet 2002 respectivement. II.

L’article 40 § 3 de la Constitution (modifié par la loi n o 4709 du 3.10.2001) est rédigé comme suit : « Le dommage subi par une personne à la suite d’actes accomplis de manière injustifiée par des agents publics est indemnisé par l’Etat conformément à la loi. Le droit de l’Etat de se retourner contre l’agent intéressé est réservé ». D’après l’article 129 § 5 de la Constitution : « Les actions en dommages-intérêts résultant de fautes commises par des fonctionnaires ou autres agents publics dans l’exercice de leurs fonctions ne peuvent être intentées que contre l’administration, selon les formes et conditions spécifiées par la loi et sous réserve d’action récursoire de l’administration ».

D’après l’article 22 § 1 de la loi n o 3402 sur le cadastre, la cadastration ne peut être faite une nouvelle fois lorsqu’elle a déjà été faite par constatation, enregistrement ou délimitation, ou si un acte de propriété a déjà été délivré. Si un lieu fait une deuxième fois l’objet d’une cadastration, la seconde est nulle et non avenue avec toutes les conséquences afférentes et les dispositions de l’article 934 du code civil sont appliquées. Si aucune action en annulation n’est intentée, cette deuxième cadastration est annulée d’office par la direction des titres fonciers. EN DROIT I.

Invoquant l’article 1 du Protocole n o 1 et l’article 6 de la Convention, les requérants soutiennent que l’annulation de leurs titres de propriété, en l’absence d’utilité publique et de versement d’une indemnité, constitue une atteinte disproportionnée à leur droit au respect de ses biens. Au vu de la formulation du grief, la Cour décide de l’examiner sous l’angle de l’article 1 du Protocole n o 1, lequel est ainsi libellé : « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes. » A. Sur la recevabilité

Le Gouvernement soutient que les requérants n’ont pas épuisé les voies de recours internes. Il estime en effet que ceux-ci disposaient de deux actions en réparation qu’ils n’ont pas exercées. D’une part, les requérants auraient pu obtenir une réparation en se fondant sur l’article 1007 du code civil selon lequel l’Etat est responsable de tout dommage résultant de la tenue des registres fonciers. D’autre part, ils auraient aussi pu demander réparation en vertu des dispositions générales du code des obligations. A cet égard, il se réfère à la jurisprudence nationale, notamment en matière de la responsabilité objective de l’Etat pour la tenue des registres fonciers. Il se réfère, entre autres, à un jugement du tribunal de grande instance d’İzmir du 8 avril 2004, confirmé par la Cour de cassation le 21 février 2005, dans lequel un individu, dont le titre de propriété avait été transféré au Trésor public à la demande de la Direction générale des forêts dans des conditions similaires, a obtenu une réparation. Dans ce précédent, aboutissement d’une action intentée le 20 septembre 2001, le tribunal de fond avait enjoint au Trésor public d’indemniser l’intéressé dans la mesure où c’était le Trésor public lui-même qui lui avait vendu le terrain concerné sans avoir fait de recherches quant à la nature du terrain.

Les requérants contestent les thèses du Gouvernement. Ils soutiennent que la Cour de cassation n’interprète pas l’article 1007 du code civil comme le laisse entendre le Gouvernement. L’exemple cité par le Gouvernement ne peut pas être appliqué en l’espèce selon les requérants. Il n’y aurait aucune voie de recours effective en droit interne, car il s’agirait une expropriation de leur propriété.

La Cour rappelle qu’elle s’est déjà prononcée sur de telles exceptions et qu’elle les a rejetées (voir, entre autres, Rimer et autres c. Turquie , précité, §§ 25-30). Elle ne relève dans la présente affaire aucune circonstance pouvant l’amener à s’écarter de ses précédentes conclusions.

La Cour constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Elle relève par ailleurs que celui-ci ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond

Se référant à la jurisprudence de la Cour en la matière (voir, entre autres, Kopecký c. Slovaquie [GC], n o 44912/98, § 52, CEDH 2004 ‑ IX et Özden c. Turquie (n o 1) , n o 11841/02, 3 mai 2007), le Gouvernement soutient que les requérants n’avaient ni un « bien actuel », ni une « espérance légitime » de voir se concrétiser une quelconque créance actuelle et exigible au sens de l’article 1 du Protocole n o 1. A cet égard, il rappelle que selon l’article 169 de la Constitution, les forêts publiques ne peuvent pas être objet de propriété privée. Par ailleurs, le Gouvernement souligne que le but de la restriction imposée aux requérants, à savoir la protection de la nature et des forêts, entre dans le cadre de l’intérêt général au sens de la seconde phrase du premier alinéa de l’article 1 du Protocole n o 1 et que cette restriction ne constitue pas une charge disproportionnée pour les requérants, dans la mesure où ils auraient pu recevoir une compensation s’ils en avaient fait la demande au niveau interne.

Les requérants contestent les arguments du Gouvernement. Ils soutiennent qu’ils avaient un bien immobilier qu’ils avaient acquis selon le droit interne et que ce bien avait été enregistré sur le registre foncier par les autorités compétentes. Selon les requérants, le litige ne concerne pas l’existence d’un bien, car ils possédaient des titres de propriété, mais il concerne l’expropriation par l’Etat en l’absence d’un intérêt public et sans le versement d’une indemnisation. Le fait de ne pas avoir contesté les travaux de cadastration n’affecterait en rien leur droit de propriété. C’est la raison pour laquelle le Trésor public a eu besoin d’intenter une action pour annuler le titre de propriété.

La Cour rappelle qu’un requérant ne peut alléguer une violation de l’article 1 du Protocole n o 1 que dans la mesure où les décisions qu’il incrimine se rapportent à ses « biens » au sens de cette disposition. La notion de « biens » peut recouvrir tant des « biens actuels » que des valeurs patrimoniales, y compris des créances, en vertu desquelles le requérant peut prétendre avoir au moins une « espérance légitime » d’obtenir la jouissance effective d’un droit de propriété. Par contre, l’espoir de voir reconnaître un droit de propriété que l’on est dans l’impossibilité d’exercer effectivement ne peut être considéré comme un « bien » au sens de l’article 1 du Protocole n o 1, et il en va de même d’une créance conditionnelle s’éteignant du fait de la non-réalisation de la condition (voir Prince Hans-Adam II de Liechtenstein c. Allemagne [GC], n o 42527/98, §§ 82 et 83, CEDH 2001 ‑ VIII, et Gratzinger et Gratzingerova c. République tchèque (déc.) [GC], n o 39794/98, § 69, CEDH 2002-VII).

Par ailleurs, la Cour rappelle que, quant à la notion d’« espérance légitime », elle a jugé que lorsque l’intérêt patrimonial concerné était de l’ordre de la créance, il ne pouvait être considéré comme une « valeur patrimoniale » que lorsqu’il avait une base suffisante en droit interne, par exemple lorsqu’il était confirmé par une jurisprudence bien établie des tribunaux ( Kopecký c. Slovaquie [GC], précité, § 52).

En l’occurrence, en ce qui concerne l’argument selon lequel les requérants n’auraient ni un « bien actuel », ni une « espérance légitime » de voir se concrétiser une quelconque créance actuelle et exigible au sens de l’article 1 du Protocole n o 1, en raison du fait que les premiers acquéreurs n’auraient pas eu la propriété du terrain litigieux, la Cour ne saurait suivre la thèse du Gouvernement. La Cour constate que l’intérêt patrimonial concerné n’est pas de l’ordre de la créance ; il s’agit de deux biens immobiliers dont la propriété était fondée sur un titre de propriété valable. Elle note que les terrains ont été enregistrés au nom des ascendants des requérants en 1970.

Jusqu’aux jugements d’annulation, les requérants se croyaient légitimement en situation de « sécurité juridique » quant à la validité du titre de propriété inscrit sur le registre foncier, qui est considéré comme la preuve incontestable du droit de propriété. S’il est vrai que certaines dispositions constitutionnelles et législatives contiennent une interdiction absolue d’appropriation des terrains faisant partie du domaine forestier, il n’est pas moins vrai que d’autres dispositions protègent le droit de propriété des personnes détenant des titres de propriété établis en bonne et due forme, et que ces titres de propriété restent valables jusqu’à leur annulation, d’où la nécessité pour les autorités compétentes de les faire invalider par un jugement définitif.

La Cour estime qu’en l’occurrence les requérants avaient « un bien » au sens de l’article 1 du Protocole n o 1 jusqu’au moment où la décision interne annulant leur titre et transférant la propriété à la Direction générale est devenu définitive.

Elle constate par ailleurs qu’il y a eu une atteinte au droit des requérants au respect de leurs biens, qui s’analyse en une « privation » de propriété au sens de la seconde phrase du premier alinéa de l’article 1 du Protocole n o 1 (voir, mutatis mutandis , Brumărescu c. Roumanie [GC], n o 28342/95, § 77, CEDH 1999 ‑ VII).

Eu égard aux motifs avancés par les juridictions nationales, la Cour estime que le but de la privation imposée aux requérants, à savoir la protection de la nature et des forêts, entre dans le cadre de l’intérêt général au sens de la seconde phrase du premier alinéa de l’article 1 du Protocole n o 1 (voir, entre autres, Rimer et autres c. Turquie , précité, § 33).

La Cour rappelle avoir déjà examiné un grief identique à celui présenté par les requérants et avoir conclu à la violation de l’article 1 du Protocole n o 1. En effet, elle a dit que, sans le versement d’une somme raisonnablement en rapport avec la valeur du bien, une privation de propriété constitue normalement une atteinte excessive, et qu’une absence totale d’indemnisation ne saurait se justifier sur le terrain de l’article 1 du Protocole n o 1 que dans des circonstances exceptionnelles (voir Turgut et autres c. Turquie , précité, §§ 86-93 et Rimer et autres c. Turquie , précité, § 39). En l’espèce, les requérants n’ont reçu aucune indemnisation en raison du transfert de propriété de leur bien à la Direction générale des forêts. La Cour constate que le Gouvernement n’a fourni aucun fait ni argument convaincant pouvant mener à une conclusion différente en l’espèce ( Turgut et autres c. Turquie , précité, § 92 et Rimer et autres c. Turquie , précité, § 39).

Partant, il y a eu violation de l’article 1 du Protocole n o 1. II.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse, soutenant que les affaires sont compliquées et qu’il y avait un grand nombre de requérants.

Toutefois, la Cour constate d’emblée que le grief dont il s’agit ne se heurte à aucun des motifs d’irrecevabilité inscrits à l’article 35 § 3 de la Convention. Aussi le déclare-t-elle recevable.

Quant au fond, elle note que les procédures dont les requérants se plaignent ont débuté le 10 août 1994 par l’introduction des actions, et se sont achevées le 24 juin 2002 par le dernier arrêt de la Cour de cassation ; elles ont duré près de huit ans pour deux degrés de juridiction. Or, la Cour a traité à maintes reprises d’affaires soulevant des questions semblables à celle du cas d’espèce et a constaté une méconnaissance de l’exigence du « délai raisonnable », compte tenu des critères dégagés par sa jurisprudence bien établie en la matière (voir, parmi beaucoup d’autres, Frydlender c. France [GC], n o 30979/96, §§ 43-45, CEDH 2000-VII).

N’apercevant rien qui puisse mener à une conclusion différente dans la présente affaire, la Cour estime qu’il y a également lieu de constater une violation de l’article 6 § 1 de la Convention, pour les mêmes motifs. III.

Les requérants allègent avoir subi un préjudice matériel, pour lequel ils réclament un montant total de 107 204 581,58 euros (EUR), à savoir 55 485 577 EUR pour la valeur du terrain à la date de la privation, le 24 juin 2002, 21 918 453,58 EUR pour le manque à gagner et 29 800 551 d’intérêts moratoires. Pour arriver à ces résultats, les requérants se basent sur plusieurs éléments. Tout d’abord, ils expliquent qu’ils ont demandé au tribunal d’instance d’Alanya d’ordonner une expertise sur un terrain voisin pour pouvoir évaluer la valeur des terrains litigieux, eu égard au fait qu’ils n’ont plus la qualité de propriétaire en droit interne pour ces derniers. Ils se baseraient donc sur la valeur définie par l’expert désigné le 26 octobre 2007 par le tribunal d’instance d’Alanya. Dans son rapport du 6 novembre 2007, l’expert évalua la valeur d’un terrain, sis au quartier de Tepe à Alanya, à 280 livres turques (TRL)/m² (environ 164,91 EUR/m²). Selon le calcul fait à partir de ce montant unitaire, la valeur de leur terrain serait de 32 514 130,00 EUR à la date du 6 novembre 2007. Ensuite, les requérants fournissent un rapport établi par la direction des biens de la sous-préfecture d’Alanya (Alanya Kaymakamlığı Malmüdürlüğü), document qui contient les valeurs des biens immobiliers mis en vente aux enchères à Bektaș, le quartier voisin de Tepe. Selon ce document, le prix au mètre carré des douze terrains choisis comme exemples par les requérants varient entre 194 EUR/m² et 281 EUR/m². D’après ces chiffres la valeur des deux terrains des requérants se situerait entre 38 299 967,00 EUR et 55 595 988,00 EUR. En outre, les requérants versent au dossier les avis de trois marchands de biens. D’après ces avis, la valeur des terrains en 2002 serait de 31 546 06,00 EUR, 28 588 616,00 EUR et 29 574 431,00 EUR respectivement. Enfin, les requérants soutiennent que la ville d’Alanya est une ville touristique très demandée et que les terrains ont gagné beaucoup de valeur durant les dernières années. Dans l’hypothèse de la construction de 342 villas luxueuses sur la partie de 128 350,88 m², après avoir laissé à la municipalité 35 % de terrain pour les lieux publics, la valeur des terrains reviendrait à 55 485 577 EUR selon les chiffres de 2002. A cela, ils ajoutent 21 918 453,58 EUR pour le manque à gagner et 29 800 551 d’intérêts moratoires. Ils demandent également 10 000 EUR pour la violation de l’article 6 § 1 de la Convention au titre du dommage matériel.

Les requérants réclament un montant total de 1 700 000 EUR pour le dommage moral, soit 50 000 EUR par personne.

Pour les frais et dépens, les requérants réclament 5 500 TRL (environ 2 500 EUR) pour les honoraires de représentation, en se fondant sur le montant indiqué dans les tarifs du barreau d’Ankara. Par ailleurs, ils demandent également 15 % du montant demandé au titre des dommages, soit 16 335 687,23 EUR, toujours pour les honoraires de leurs avocats.

Le Gouvernement invite la Cour à rejeter ces demandes, qu’il juge dépourvues de fondement. Il fait savoir que les rapports versés au dossier sont fictifs et n’ont aucune valeur de preuve. Les preuves doivent être obtenues selon la procédure interne prévue à cet effet.

Dans les circonstances de la cause, la Cour estime que la question de l’application de l’article 41 ne se trouve pas en état, de sorte qu’il convient de la réserver, en tenant compte de l’éventualité d’un accord entre l’Etat défendeur et les requérants. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 1 du Protocole n o 1 ; 3. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 4. Dit que la question de l’application de l’article 41 de la Convention ne se trouve pas en état ; en conséquence, a) la réserve en entier ; b) invite le Gouvernement et les requérants à lui soumettre par écrit leurs observations sur la question dans un délai de trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif en vertu de l’article 44 § 2 de la Convention et, en particulier, à lui donner connaissance de tout accord auquel ils pourraient aboutir ; c) réserve la procédure ultérieure et délègue au président de la chambre le soin de la fixer au besoin. Fait en français, puis communiqué par écrit le 26 janvier 2010, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Fatoș Aracı Nicolas Bratza Greffière adjointe Président