SECȚIUNEA A DOUA CAUZA ȘEREFL Francoise Tulkens, președinte, Ireneu Cabral Barreto, Vladimiro Zagrebelsky, Danutė Jočienė, András Sajó, Nona Tsotsoria, Ișul Karakaș, judecători, și Francoise Elens-Passos, asistentă de secțiune, După ce a deliberat în camera Consiliului la 9 martie 2010, Rend hotărăște aici, adoptat la această dată procedura La originea cazului (n 14015/05) îndreptată împotriva Republicii Turcia și din care 13 resortisanți ai acestui stat, domnii Necip Mümtaz Șerefli și Șerif Necip Șerefli, domnii mei Engin Onay, Gülümser Șerefli, Asl martie 2005 în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( La 16 iunie 2008, președinta celei de-a doua secțiuni a decis să comunice cererea guvernului. După cum permite art. 29 alineatul (3) din Convenție, s-a decis, de asemenea, ca camera să se pronunțe în același timp asupra admisibilității și a fondului. 250 de lire turcești (TRL) au fost plătiți cu titlu de indemnizație de naționalizare. Potrivit guvernului, această sumă a fost echivalentă, la acea vreme, cu aproximativ 293 955 EUR (EUR). După ce a întreprins mai multe demersuri administrative și judiciare pentru a contesta naționalizarea pădurilor lor, la 26 iunie, aprilie 1965, reclamanții au sesizat apoi Tribunalul de Mare Instanță din Marmaris cu privire la o cerere de mărire a indemnizației de naționalizare. La 24 ianuarie 1967, Tribunalul i-a exonerat pe reclamanți de cererea lor de încuviințare și de eroare cu privire la identitatea persoanei împotriva căreia ar fi trebuit introdusă acțiunea. Cu toate acestea, la 31 mai 1967, Curtea de Casație a infirmat hotărârea pronunțată. La 29 septembrie 1970, Tribunalul de Mare Instanță, sesizat la trimitere, a primit cererea reclamanților și le-a acordat întreaga indemnizație suplimentară solicitată, adică 4 953 750 TRL. Cu toate acestea, la 17 decembrie 1971, Curtea de Casație a infirmat din nou hotărârea de primă instanță. De atunci, judecătorul din fond a desfășurat peste o sută șaizeci și cinci de ședințe și a ordonat mai multe vizite la fața locului și la noi expertize pentru a determina valoarea bunurilor în litigiu. Cu toate acestea, potrivit înscrisurilor din dosar, instanța nu ar fi decis încă asupra fondului în ziua adoptării prezentei hotărâri și, prin urmare, cauza ar rămâne pendinte în fața instanței de primă instanță. În temeiul articolului 6 alineatul (1) din convenție, reclamanții susțin că durata procedurii nu a respectat principiul termenului rezonabil, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție. 10. Cu titlu de excepție, guvernul solicită ca căile de atac interne să nu fie epuizate în cazul în care reclamanții au introdus prezenta cerere fără obținerea prealabilă a unei decizii interne definitive. 11. Curtea consideră că o astfel de excepție este incompatibilă cu natura motivului întemeiat pe durata unei proceduri civile, întrucât este de neconceput să se solicite ca procedura împotriva căreia este condusă cauza privind durata excesivă să înceteze mai întâi (a se vedea, mutatis mutandis, Erhun c. Turcia, n 4818/03 și 53842/07, § 24, 16) Prin urmare, Comisia respinge excepția guvernului și constată că acest motiv nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate și, prin urmare, trebuie declarat admisibil. 12. În ceea ce privește fondul, guvernul se opune afirmațiilor reclamanților, întrucât durata procedurii în litigiu se datorează în special complexității cauzei, numărului de persoane implicate și comportamentului acestora din urmă care au omis, printre altele, să participe la unele dintre audieri. 13. Reclamanții se opun acestor argumente. 14. Curtea constată că procedura de care se plâng reclamanții a început la 26 aprilie 1965 cu sesizarea Tribunalului de Mare Instanță din Marmaris și nu a încetat încă în ziua adoptării prezentei hotărâri. Cu toate acestea, aceasta arată că perioada care trebuie luată în considerare a început doar cu intrarea în vigoare a recunoașterii dreptului individual de recurs de către Turcia la 28 ianuarie 1987. Începând cu 28 ianuarie 1987 până la data adoptării prezentei hotărâri, a trecut, prin urmare, o perioadă de peste douăzeci și trei de ani pentru un caz care a cunoscut două grade de jurisdicție care au fost sesizate de cinci ori, fiind extins că până la data menționată anterior, procedura era pendinte de mai mult de douăzeci și unu de ani. 15. Curtea amintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și având în vedere criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamanților și cel al autorităților competente, precum și provocarea litigiului pentru părțile interesate (a se vedea, printre altele, Frydlender c. Franța [GC], n 30979/96, § 43, CEDO 2000 VII. 16. Curtea a tratat în repetate rânduri cazuri care ridică probleme similare cu cele din cazul de față și a constatat încălcarea articolului 6 alineatul (1) din convenție (a se vedea Frydlender, citată anterior). În urma examinării tuturor elementelor care i-au fost prezentate, Curtea consideră că guvernul nu a prezentat niciun fapt sau argument care ar putea conduce la o concluzie diferită în cazul de față. Având în vedere jurisprudența sa în materie, Curtea consideră că, în speță, durata procedurii în litigiu este excesivă și nu îndeplinește cerința dreptul la o hotărâre într-un termen rezonabil Plecând de la, a existat, de asemenea, o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție. II. PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ A ARTICOLULUI 1 DIN PROTOCOLUL nr. 18. Reclamanții se plâng că durata procedurii în litigiu a adus atingere dreptului la respectarea bunurilor lor, astfel cum este garantat prin art. 1 din Protocolul nr. 19. Guvernul contestă această afirmație. 20. Curtea observă că litigiul care face obiectul prezentei hotărâri se referă la o cerere de mărire a indemnizației de naționalizare și că procedura referitoare la aceasta rămâne în continuare pendinte în fața instanțelor interne; prin urmare, aceasta arată că acestea din urmă nu au luat încă o hotărâre cu privire la revendicarea reclamanților și că existența unui bun în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 nu este încă stabilită la nivel intern. Or, întrucât Curtea, analizând toate elementele aflate în posesia sa, consideră că este necesar să se cunoască rezultatul procedurii în dreptul intern pentru a se putea pronunța cu privire la motivul întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 21. Prin urmare, în stadiul actual al procedurii în fața instanțelor naționale, prezentarea acestui motiv este prematură și, prin urmare, trebuie respinsă pentru neechivocarea căilor de atac interne, în temeiul articolului 35 alineatul (1) și al articolului 4 din convenție (a se vedea în același sens Veli Uysal c. Turcia, n 57407/00, § 40-43, 4 martie 2008 și Ergül și alții c. Turcia, 22492/02, § 34-37, 20 octombrie 2009). III. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIA 22. Reclamanții solicită 200 000 000 EUR (EUR) pentru prejudiciul material. 000 EUR pentru fiecare în parte pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit din cauza duratei excesive a procedurii civile care face obiectul prezentei hotărâri; în cele din urmă, ei solicită în comun 50 000 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată suportate în fața instanțelor interne și a Curții, fără nicio justificare în acest sens. 23. Guvernul contestă aceste pretenții. 24. Curtea nu percepe o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată pe teren a articolului 6 alineatul (1) din Convenție și prejudiciul material pretins și respinge această cerere. În schimb, Curtea consideră că reclamanții au suferit o eroare morală certă. Statuând în echitate, aceasta acordă reclamanților suma de 15 600 EUR în acest sens (a se vedea Ergül și alții) , citată anterior, §§ 44-47. În ceea ce privește cheltuielile și cheltuielile de judecată, Curtea constată că pretențiile reclamanților nu sunt însoțite de documentele justificative relevante care permit calcularea lor în mod precis (a se vedea, printre altele, Mantzila c. Grecia, n 25536/04, § 33, 4 mai 2006). Prin urmare, această cerere ar trebui respinsă de către solicitanți. 25. Curtea consideră adecvată stabilirea ratei dobânzii moratorii pe rata dobânzii la facilitatea de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. 26. În plus, întrucât procedura civilă contestată este încă în curs de desfășurare de aproximativ 45 de ani (punctele 5, 8 și 14 de mai sus), în acest caz, Curtea consideră că o modalitate adecvată de a pune capăt încălcării constatate este de a finaliza procesele în cauză cât mai curând posibil, ținând seama de cerințele unei bune administrări a justiției. Pe aceste motive, Curtea, la UNANIMITATE, declară cererea admisibilă cu privire la motivul întemeiat pe art. 6 alineatul (1) din Convenție (durata excesivă a procedurii) și inadmisibilă pentru surplus A declarat că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție pe care statul pârât trebuie să le plătească în comun reclamanților, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din convenție, 15 600 EUR (cinsprezece mii șase sute de euro) pentru a fi convertită în lire turce la rata aplicabilă la data regulamentului, pentru daune morale, plus orice sume care pot fi datorate ca impozite că, de la expirarea termenului respectiv și până la plată, această sumă va crește cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris la 30 martie 2010, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Françoise Elens-Passos Françoise Tulkens Grefier Adjunct Președinte
DEUXIÈME SECTION
ȘEREFLİ ET AUTRES c. TURQUIE (N
o
2)
(Requête n
o
14015/05)
ARRÊT
30 mars 2010
04/10/2010
Cet arrêt est devenu définitif en vertu de l'article
44 §
2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.
En l'affaire Șerefli et autres c. Turquie (n
o
2),
La Cour européenne des droits de l'homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de
:
Françoise Tulkens,
présidente,
Ireneu Cabral Barreto,
Vladimiro Zagrebelsky,
Danutė Jočienė,
András Sajó,
Nona Tsotsoria,
Ișıl Karakaș,
juges,
et de Françoise Elens-Passos,
greffière adjointe de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 9 mars 2010,
Rend l'arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n
o
14015/05) dirigée contre la République de Turquie et dont treize ressortissants de cet État, MM.
Necip Mümtaz Șerefli et Șerif Necip Șerefli, M
mes
Engin Onay, Gülümser Șerefli, Aslı Șerefli, Firuzan Topaloğlu, Habibe Rona, Nevcihan Ertuğlu, Gülümser Ertan, Firdevs Hepgül Selçik, Meltem Özkaya, Adviye Onay et Zümrüt Onay («
les requérants
»), ont saisi la Cour le 18
mars 2005 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l'homme et des libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
Les requérants sont représentés par M
es
le Gouvernement
») a été représenté par son agent.
3.
Le 16 juin 2008, la présidente de la deuxième section a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Comme le permet l'article
29 §
3 de la Convention, il a en outre été décidé que la chambre se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond.
4.
Le 22 septembre 1947, deux forêts privées appartenant aux ascendants des requérants furent nationalisées et une somme de 46
250 livres turques (TRL) leur fut versée au titre de l'indemnité de nationalisation. D'après le Gouvernement, ladite somme équivalait, à l'époque, à environ 293
955
euros (EUR).
5.
Après avoir entrepris plusieurs démarches administratives et judiciaires dans le but de contester la nationalisation de leurs forêts, le 26
avril 1965, les requérants saisirent ensuite le tribunal de grande instance de Marmaris d'une demande d'augmentation de l'indemnité de nationalisation.
6.
Le 24 janvier 1967, le tribunal débouta les requérants de leur demande pour forclusion et erreur sur l'identité de la personne contre laquelle l'action aurait dû être intentée
.
Toutefois, le 31 mai 1967, la Cour de cassation infirma le jugement rendu.
7.
Le 29 septembre 1970, le tribunal de grande instance, saisi sur renvoi, fit droit à la demande des requérants et leur octroya la totalité de l'indemnité complémentaire réclamée, soit 4
953
750 TRL. Cependant, le 17
décembre 1971, la Cour de cassation infirma à nouveau le jugement de première instance.
8.
Depuis lors, le juge du fond tint plus de cent soixante-cinq audiences et ordonna plusieurs visites des lieux et nouvelles expertises afin de déterminer la valeur des biens litigieux. Cependant, d'après les pièces du dossier, le tribunal n'aurait toujours pas statué sur le fond au jour de l'adoption du présent arrêt et l'affaire demeurerait donc pendante devant la juridiction de première instance.
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
9.
Les requérants allèguent que la durée de la procédure a méconnu le principe du «
délai raisonnable
» tel que prévu par l'article 6 § 1 de la Convention.
10.
A titre d'exception, le Gouvernement excipe du non-épuisement des voies de recours internes relevant que les requérants ont introduit la présente requête sans l'obtention préalable d'une décision interne définitive.
11.
La Cour estime qu'une telle exception est incompatible avec la nature du grief tiré de la durée d'une procédure civile puisqu'il est inconcevable d'exiger que la procédure à l'encontre de laquelle le grief relatif à la durée excessive est dirigé doive d'abord prendre fin (voir,
mutatis mutandis
,
Erhun c. Turquie
, n
os
4818/03 et 53842/07, § 24, 16
juin 2009). Partant, elle rejette l'exception du Gouvernement et constate que ce grief ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable.
12.
Quant au fond, le Gouvernement s'oppose à l'allégation des requérants, considérant que la longueur de la procédure litigieuse est notamment due à la complexité de l'affaire, au nombre des personnes impliquées et au comportement de ces dernières qui ont notamment omis de participer à certaines des audiences.
13.
Les requérants s'opposent à ces arguments.
14.
La Cour observe que la procédure dont les requérants se plaignent a débuté le 26 avril 1965 avec la saisine du tribunal de grande instance de Marmaris, et n'a pas encore pris fin au jour de l'adoption du présent arrêt. Toutefois, elle relève que la période à considérer n'a commencé qu'avec la prise d'effet, le 28 janvier 1987, de la reconnaissance du droit de recours individuel par la Turquie. A compter du 28 janvier 1987 jusqu'à la date de l'adoption du présent arrêt, une durée de plus de vingt-trois ans s'est donc écoulée pour une affaire ayant connu deux degrés de juridiction lesquelles ont été saisies à cinq reprises, étant étendu que jusqu'à la date précitée, la procédure était pendante depuis plus de vingt et un ans.
15.
La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d'une procédure s'apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l'affaire, le comportement des requérants et celui des autorités compétentes ainsi que l'enjeu du litige pour les intéressés (voir, parmi beaucoup d'autres,
Frydlender c.
France
[GC], n
o
‑
VII).
16.
La Cour a traité à maintes reprises d'affaires soulevant des questions semblables à celle du cas d'espèce et a constaté la violation de l'article
6 §
1 de la Convention (voir
Frydlender
, précité).
17.
Après avoir examiné tous les éléments qui lui ont été soumis, la Cour considère que le Gouvernement n'a exposé aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. Compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime qu'en l'espèce la durée de la procédure litigieuse est excessive et ne répond pas à l'exigence du «
droit à un jugement dans un délai raisonnable
».
Partant, il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention.
II.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 1 DU PROTOCOLE N
o
1
18.
Les requérants se plaignent également de ce que la longueur de la procédure litigieuse a porté atteinte au droit au respect de leurs biens tel que garanti par l'article 1 du Protocole n
o
1.
19.
Le Gouvernement conteste cette allégation.
20.
La Cour observe que le litige faisant l'objet du présent arrêt porte sur une demande d'augmentation de l'indemnité de nationalisation et que la procédure y relative demeure toujours pendante devant les juridictions internes. Elle relève donc que ces dernières n'ont pas encore statué sur la revendication des requérants et que l'existence d'un bien au sens de l'article
1 du Protocole n
o
1 n'est toujours pas établie au niveau interne. Or, la Cour, ayant analysé l'ensemble des éléments en sa possession, estime nécessaire de connaître l'issue de la procédure en droit interne pour pouvoir statuer sur le grief tiré de l'article 1 du Protocole n
o
1.
21.
Il s'ensuit qu'au stade actuel de la procédure devant les juridictions nationales, la présentation de ce grief apparaît prématurée et il doit donc être rejeté pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l'article
35 §§ 1 et 4 de la Convention (voir, dans le même sens,
Veli Uysal c.
Turquie
, n
o
57407/00, §§ 40-43, 4 mars 2008, et
Ergül et autres c.
Turquie
, n
o
22492/02, §§ 34-37, 20 octobre 2009).
III.
SUR L'APPLICATION DE L'ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
22.
Les requérants réclament 200
000
000 euros (EUR) au titre du préjudice matériel. Ils sollicitent en outre 25
000 EUR pour chacun au titre du préjudice moral qu'ils auraient subi en raison de la durée excessive de la procédure civile faisant l'objet du présent arrêt. Ils demandent enfin conjointement 50
000 EUR pour les frais et dépens engagés devant les juridictions internes et la Cour, sans aucun justificatif à l'appui.
23.
Le Gouvernement conteste ces prétentions.
24.
La Cour n'aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée sur le terrain de l'article 6 § 1 de la Convention et le dommage matériel allégué et rejette cette demande. En revanche, elle estime que les requérants ont subi un tort moral certain. Statuant en équité, elle accorde aux requérants conjointement la somme de 15
600 EUR à ce titre (voir
Ergül et autres
, précité, §§ 44-47). Quant aux frais et dépens, la Cour observe que les prétentions des requérants ne sont pas accompagnées des justificatifs pertinents permettant de les calculer de manière précise (voir, parmi beaucoup d'autres,
Mantzila c. Grèce
, n
o
25536/04, § 33, 4
mai 2006). Il convient donc de rejeter cette demande des requérants.
25.
La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.
26.
De surcroît, la procédure civile litigieuse étant toujours pendante depuis environ quarante-cinq ans (paragraphes 5, 8 et 14 ci-dessus), en l'occurrence, la Cour estime qu'une manière appropriée de mettre un terme à la violation constatée est de terminer les procès en question le plus rapidement possible, en prenant en considération les exigences d'une bonne administration de la justice.
PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ,
1.
Déclare
la requête recevable quant au grief tiré de l'article 6 § 1 de la Convention (la durée excessive de la procédure) et irrecevable pour le surplus
;
2.
Dit
qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention
;
3.
Dit
a)
que l'État défendeur doit verser conjointement aux requérants, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article 44 § 2 de la Convention, 15
600
EUR (quinze mille six cents euros), à convertir en livres turques au taux applicable à la date du règlement, pour dommage moral, plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt
;
b)
qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ce montant sera à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage
;
4.
Rejette
la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 30 mars 2010, en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
Françoise Elens-Passos
Françoise Tulkens
Greffière adjointe
Présidente