- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 2 februarie 2010
- Stat pârât
- TUR
- Articole
- Articolul 5, Articolul 6
- Concluzia
- Încălcare — Articolul 5
- Încălcare — Articolul 6
Ismail și Șeyhmus Kinay împotriva Turciei
Traducere în română Auto
SECȚIUNEA A DOUA CERINȚĂ A CELEI DESPRE STRASBURG 2 Februarie 2010 DEFINITIVF 02/05/2010 Această hotărâre a devenit definitivă în temeiul articolului 44 alineatul (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă.
În cazul în care se face referire la cauza STRASBURG 2 februarie 2010 DEFINITIVF 02/05/2010 Această hotărâre a devenit definitivă în temeiul articolului 44 alineatul (2) din Convenție, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află într-o cameră compusă din Francoise Tulkens, președinte, Ireneu Cabral Barreto, Vladimiro Zagrebelsky, Danutė Jočienė, András Sajó, Nona Tsotsoria, Ișil Karakaș, judecători, și Françoise Elens-Passos, asistentă de secțiune după ce a deliberat în camera consiliului la 12 ianuarie 2010, Renunță la hotărârea pronunțată aici, adoptată la această dată a procedurii A la origine a cauzei se află două hotărâri (n 34683/07 și 34685/07) îndreptate împotriva Republicii Turcia și dintre care doi resortisanți ai acestui stat, domnii La 30 iulie 2007, Curtea a sesizat Curtea în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( 3 din Convenție s-a decis, de asemenea, că camera se va pronunța în același timp asupra admisibilității și a fondului.
Prioritatea a fost acordată acestor cauze în conformitate cu art. 41 din Regulamentul Curții. La 3 februarie 2000, ei au fost arestați și reținuți în cadrul unei operațiuni împotriva unei organizații ilegale înarmate. Câteva zile mai târziu, ei au fost reținuți provizoriu de un judecător autorizat. În continuare, s-a inițiat o acțiune publică împotriva lor, în special pentru tentativa de răsturnare prin forța ordinii constituționale turce. Potrivit documentelor dosarului, reclamanții ar fi încă în detenție provizorie, iar procedura penală cu privire la aceștia ar rămâne în continuare în curs de desfășurare în fața tribunalului din Diyarbakr la data adoptării prezentei hotărâri. Având în vedere similitudinea cererilor cu privire la faptele și la problema de fond pe care le ridică, Curtea decide să unească cererile și să le examineze în comun într-o singură hotărâre.
II. PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ A ARTICOLELOR 5 alin. (3) ȘI 6 alin. (1) DIN CONVENȚIE În temeiul articolului 5 alineatul (3) și al articolului 6 alineatul (1) din convenție, reclamanții se plâng de durata excesivă a detenției lor provizorii și de durata procedurilor penale inițiate împotriva acestora.
În ceea ce privește excepția referitoare la durata detenției, Curtea amintește că a examinat deja o astfel de excepție și a respins (a se vedea Koști alții c. Turcia, 74321/01, §§ 16-26, 3 mai 2007). Cu condiția ca excepția guvernului să se refere la durata procedurii, Curtea a respins deja o excepție similară în sensul că ordinul juridic turcesc nu oferă justițiabililor o acțiune efectivă care să le permită să se plângă de durata excesivă a procedurilor penale (a se vedea Tendik Altele c. Turcia, n 23188/02, § 36, 22 decembrie 2005 și Turcia, nr. 2422/06, 3712/08, 3714/08, 3715/08, 3717/08, 3718/08, 3719/08, 3724/08, 3725/08, 3728/08, 37730/08, 3731/08, 3733/08, 3734/08, 3735/08, 3737/08, 3739/08, 3740/08, 3745/08 și 3746/08, § 35-37, 13 octombrie 2009). Constatând că cererile nu se adresează niciunui alt motiv, Curtea le declară admisibile.
10. În ceea ce privește fondul, guvernul susține că durata deteniei provizorii suferite de restante nu este excesivă, în special având în vedere natura infraciunilor reproșate, gravitatea pedepselor, pericolul de a pune în pericol justiia, riscul de recidivă și de fugă și necesitatea de a păstra ordinea publică. În ceea ce privește durata procedurii, acesta susține că aceasta nu poate fi considerată nerațională în raport cu complexitatea cauzei, volumul dosarului, natura acuzațiilor aduse reclamanților, numărul infracțiunilor comise, inculpaților, martorilor, reclamanților și victimelor și având în vedere dificultățile speciale ale procedurii privind criminalitatea organizată. În plus, nicio lipsă de diligență, potrivit guvernului, nu poate fi reprovocată instanțelor naționale în desfășurarea procedurii în cauză.
11. Reclamanții contestă aceste argumente. 12. În ceea ce privește motivul întemeiat pe durata detenției provizorii, Curtea constată că durata detenției reclamanților a început la 3 februarie 2000, data arestării lor, și se pare că se află încă în detenție provizorie; prin urmare, aceasta a durat deja mai mult de nouă ani și unsprezece luni în ziua adoptării prezentei hotărâri.
Curtea amintește că a avut deja ocazia de a examina cazuri similare și a încheiat în mod repetat cu încălcarea articolului 5 alineatul (3) din convenție (a se vedea, printre multe altele, Dereci c. Turcia , n 77845/01, §§ 34-41, 24 mai 2005 și Taciro În ceea ce privește motivul întemeiat pe durata procedurii, Curtea constată că procedura în litigiu a început la 3 februarie 2000 și rămâne aparent încă în curs de desfășurare în fața instanțelor interne și, prin urmare, a durat deja mai mult de nouă ani și 11 luni și nu s-ar fi pronunțat nicio hotărâre în materie de justiție pe fondul cauzei la data adoptării prezentei hotărâri. Curtea a tratat în repetate rânduri cauze care ridică probleme similare cu cele ale cazului din speță și a constatat încălcarea articolului 6 alineatul (1) din convenție (a se vedea, printre multe altele, Pelicularul Sassi c. Franța [GC], 25444/94, § 67, CEDO 1999-II.
În urma examinării tuturor elementelor care i-au fost prezentate, Comisia consideră că Ön a expus niciun fapt sau argument care ar putea conduce la o concluzie diferită în cazul de față. Având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că, în speță, durata procedurii în litigiu este excesivă și nu răspunde cerinței dreptul de a fi judecat într-o perioadă de timp rezonabilă. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) în ceea ce privește acest aspect. III. PE LICHIDITATEA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENȚIE 14. Reclamanții solicită fiecare 50 000 EUR (EUR) pentru prejudiciul material și 50 000 EUR pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. 15. Guvernul contestat aceste pretenții.
16. Curtea nu percepe o legătură de cauzalitate între încălcările constatate și prejudiciul material invocat și respinge această cerere. În schimb, Curtea consideră că este necesar să se acorde fiecăruia dintre reclamanți 12 000 EUR pentru daune morale, cu dobândă egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene, plus trei puncte procentuale. 17. În plus, întrucât cauza este încă în curs de desfășurare în fața instanțelor interne după mai mult de nouă ani și unsprezece luni și reclamanții aflați încă în detenție (punctul 4 de mai sus), Curtea consideră că, în acest caz, o modalitate adecvată de a pune capăt încălcărilor constatate este de a finaliza procesul cât mai curând posibil, luând în considerare cerințele unei bune administrări a justiției sau de a elibera reclamanții în timpul procedurii, astfel cum se prevede la art. 5 alineatul (3) din convenție.
Prin aceste motive, CURȚIA, ÎN L 2 din Convenție, 12 000 EUR (doisprezece mii EUR), care se convertește în lire turcești la rata aplicabilă la data regulamentului, pentru daune morale, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, această sumă va crește de la o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Februarie 2010, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Françoise Elens-Passos Françoise Tulkens Grefier Președinte
DEUXIÈME SECTION
AFFAIRE İSMAİL ET ȘEYHMUS KİNAY c. TURQUIE (Requêtes n os 34683/07 et 34685/07) ARRÊT STRASBOURG 2 février 2010 DÉFINITIF 02/05/2010 Cet arrêt est devenu définitif en vertu de l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme. En l’affaire İsmail et Șeyhmus Kinay c. Turquie, La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de : Françoise Tulkens, présidente, Ireneu Cabral Barreto, Vladimiro Zagrebelsky, Danutė Jočienė, András Sajó, Nona Tsotsoria, Ișıl Karakaș, juges, et de Françoise Elens-Passos, greffière adjointe de section , Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 12 janvier 2010, Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date : PROCÉDURE
A l’origine de l’affaire se trouvent deux requêtes (n os 34683/07 et 34685/07) dirigées contre la République de Turquie et dont deux ressortissants de cet État, MM. İsmail Kinay et Șeyhmus Kinay (« les requérants »), ont saisi la Cour le 30 juillet 2007 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).
Le gouvernement turc (« le Gouvernement ») a été représenté par son agent.
Le 1 er octobre 2008, la présidente de la deuxième section a décidé de communiquer les requêtes au Gouvernement. Comme le permet l’article 29 § 3 de la Convention, il a en outre été décidé que la chambre se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond. La priorité à été accordée à ces affaires conformément à l’article 41 du règlement de la Cour. EN FAIT
Les requérants sont nés respectivement en 1949 et 1955 et sont actuellement détenus à la prison de Diyarbakır. Le 3 février 2000, ils furent arrêtés et mis en garde à vue dans le cadre d’une opération menée contre une organisation illégale armée. Quelques jours plus tard, ils furent placés en détention provisoire par un juge habilité. Une action publique fut ensuite engagée à leur encontre pour notamment tentative de renversement par la force de l’ordre constitutionnel turc. D’après les pièces du dossier, les requérants seraient toujours en détention provisoire et la procédure pénale diligentée contre eux demeurerait encore pendante devant la cour d’assises de Diyarbakır à la date de l’adoption du présent arrêt. EN DROIT I.
JONCTION DES AFFAIRES
5. Compte tenu de la similitude des requêtes quant aux faits et à la question de fond qu’elles posent, la Cour décide de joindre les requêtes et de les examiner conjointement dans un seul arrêt. II.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DES ARTICLES 5 § 3 ET 6 § 1 DE LA CONVENTION
6. Invoquant les articles 5 § 3 et 6 § 1 de la Convention, les requérants se plaignent de la durée excessive de leur détention provisoire et de la durée de la procédure pénale engagée à leur encontre.
Le Gouvernement excipe du non-épuisement des voies de recours internes relevant que les requérants ont omis de soulever leurs griefs, au moins en substance, devant les instances nationales.
En ce qui concerne l’exception portant sur la durée de la détention, la Cour rappelle qu’elle a déjà examinée une telle exception et l’a rejetée (voir Koști et autres c. Turquie , n o 74321/01, §§ 16-26, 3 mai 2007). Pour autant que l’exception du Gouvernement se rapporte à la durée de la procédure, la Cour a déjà écarté une exception similaire en constatant que l’ordre juridique turc n’offre pas aux justiciables un recours effectif leur permettant de se plaindre de la durée excessive des procédures pénales (voir Tendik et autres c. Turquie , n o 23188/02, § 36, 22 décembre 2005, et Tunce et autres c. Turquie , n os 2422/06, 3712/08, 3714/08, 3715/08, 3717/08, 3718/08, 3719/08, 3724/08, 3725/08, 3728/08, 3730/08, 3731/08, 3733/08, 3734/08, 3735/08, 3737/08, 3739/08, 3740/08, 3745/08 et 3746/08, § 35-37, 13 octobre 2009). Partant, la Cour rejette les exceptions du Gouvernement.
Constatant que les requêtes ne se heurtent à aucun autre motif d’irrecevabilité, la Cour les déclare recevables.
Quant au fond, le Gouvernement soutient que la durée de la détention provisoire subie par les requérants n’est pas excessive au vu notamment de la nature des infractions reprochées, de la gravité des peines encourues, du danger d’entrave à la justice, des risques de récidive et de fuite et de la nécessité de préserver l’ordre public. S’agissant de la durée de la procédure, il soutient que celle-ci ne peut pas être considérée comme déraisonnable par rapport à la complexité de l’affaire, au volume du dossier, à la nature des accusations portées contre les requérants, au nombre des infractions commises, des accusés, des témoins, des plaignants et des victimes, et eu égard aux difficultés particulières de la procédure qui porte sur la criminalité organisée. De surcroît, aucun manque de diligence, d’après le Gouvernement, ne saurait être reproché aux instances nationales dans le déroulement de la procédure en question.
Les requérants contestent ces arguments.
En ce qui concerne le grief tiré de la durée de la détention provisoire, la Cour constate que la durée de la détention des requérants a débuté le 3 février 2000, date de leur arrestation, et ils se trouvent apparemment toujours en détention provisoire. Elle a donc déjà duré plus de neuf ans et onze mois au jour de l’adoption du présent arrêt. La Cour rappelle qu’elle a déjà eu l’occasion d’examiner des cas similaires et conclu à maintes reprises à la violation de l’article 5 § 3 de la Convention (voir, parmi beaucoup d’autres, Dereci c. Turquie , n o 77845/01, §§ 34-41, 24 mai 2005, et Taciroğlu c. Turquie , n o 25324/02, §§ 18-24, 2 février 2006). Tout en reconnaissant les difficultés posées par cette affaire aux autorités nationales, la Cour parvient néanmoins, à la lumière de sa jurisprudence constante, à la même conclusion en l’espèce. Partant, il y a eu violation de l’article 5 § 3 de la Convention.
Pour ce qui concerne le grief tiré de la durée de la procédure, la Cour observe que la procédure litigieuse a débuté le 3 février 2000 et demeure apparemment toujours pendante devant les juridictions internes. Elle a donc déjà duré plus de neuf ans et onze mois et aucune décision de justice n’aurait été rendue sur le fond de l’affaire à la date de l’adoption du présent arrêt. La Cour a traité à maintes reprises d’affaires soulevant des questions semblables à celle du cas d’espèce et a constaté la violation de l’article 6 § 1 de la Convention (voir, parmi beaucoup d’autres, Pélissier et Sassi c. France [GC], n o 25444/94, § 67, CEDH 1999-II). Après avoir examiné tous les éléments qui lui ont été soumis, elle considère que le Gouvernement n’a exposé aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. Compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime qu’en l’espèce la durée de la procédure litigieuse est excessive et ne répond pas à l’exigence du « droit d’être jugé dans un délai raisonnable ». Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1 quant à ce grief. III.
SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
14. Les requérants réclament chacun 50 000 euros (EUR) au titre du préjudice matériel et 50 000 EUR pour le préjudice moral qu’ils auraient subi.
Le Gouvernement conteste ces prétentions.
La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre les violations constatées et le dommage matériel allégué et rejette cette demande. En revanche, elle considère qu’il y a lieu d’octroyer à chacun des requérants 12 000 EUR au titre du préjudice moral, à assortir d’intérêts moratoires d’un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne, majoré de trois points de pourcentage.
De plus, l’affaire étant toujours pendante devant les juridictions internes après plus de neuf ans et onze mois et les requérants se trouvant toujours en détention (paragraphe 4 ci-dessus), la Cour estime qu’en l’occurrence, une manière appropriée de mettre un terme aux violations constatées est de terminer le procès le plus rapidement possible, en prenant en considération les exigences d’une bonne administration de la justice, ou de libérer les requérants pendant la procédure, tel que prévu par l’article 5 § 3 de la Convention. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Décide de joindre les requêtes ; 2. Déclare les requêtes recevables ; 3. Dit qu’il y a eu violation de l’article 5 § 3 de la Convention ; 4. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 5. Dit a) que l’État défendeur doit verser à chacun des requérants, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 12 000 EUR (douze mille euros), à convertir en livres turques au taux applicable à la date du règlement, pour dommage moral, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ce montant sera à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 6. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 2 février 2010, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Françoise Elens-Passos Françoise Tulkens Greffière Présidente