CtEDO 26.01.2010 Auto

CASE OF VENIAMIN v. ROMANIA

RESPONDENT
ROU
HOTĂRÂRE
26.01.2010
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Violation of P1-1
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2010
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro
Citează această cauză
CASE OF VENIAMIN v. ROMANIA (CtEDO, 2010)
HUDOC · oficial

SECȚIUNEA TERZĂ CAUZĂ DE VENIAMINĂ v. ROMANIA (Declarația nr. 19438/05) JUDGMENT STRASBOURG 26 ianuarie 2010 FINAL 26/04/2010 Această hotărâre a devenit finală în temeiul articolului 44 § 2 din Convenție. Acesta poate fi supusă revizuirii editoriale. În cazul Veniamin v. România Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A treia secțiune), ședința ca Camera compusă din: Josep Casadevell, Președinte, Elisabet Fura, Corneliu Bîrsan, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Luis López Guerra, Ann Power, judecători, și Santiago Quesada, grefierul de secțiune, deliberat în privat la 5 ianuarie 2010, emite următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: PROCEDURĂ Cazul a apărut într-o cerere (n. 19438/05) împotriva României depusă la Curte în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de doi cetățeni români, dl Nicolae Veniamin și dl Lascăr Veniamin („reclamanții”), la 28 aprilie 2005. Reclamanții au fost reprezentați de dl A. Vasiliu, avocat practicant la București. Guvernul român (“Guvernul”) au fost reprezentați de agentul lor, dl Răzvan-Horațiu Radu. La 1 septembrie 2006, președintele celei de-a treia secțiuni a hotărât să anunțe cererii guvernului și a hotărât, de asemenea, să examineze meritele cererii în același timp cu admisibilitatea sa (art. 29 § 3). Guvernul francez, căruia a fost transmisă o copie a cererii în temeiul articolului 44 (a) din Regulamentul de procedură, nu a exercitat dreptul de a interveni în cadrul procedurii. FACTUL CIRCUMSTANCELE CAUZULUI Ambele reclamante, care sunt frați, s-au născut în 1946: dl Nicolae Veniamin locuiește în Boulogne și dl Lascăr Veniamin la Paris. La o dată neespecificată, statul a confiscat posesia unui apartament aparținând mamei reclamanților, la 4 etajul nr.43, Dacia Street, din București. Prin decizia finală din 19 iunie 1998, Curtea de district din București a permis acțiunea inițiată de către reclamanții împotriva statului de recuperare a posesiunii (acțiune în revendicare ). Reclamanții au fost concediați de posesie a apartamentului la 19 ianuarie 1999. În mai puțin de o lună de la decizia finală favorabilă reclamanților, la 6 iulie 1998, statul a vândut apartamentul chiriașilor în temeiul Legii nr. 112/1996. Ulterior, la 11 februarie 1999, primarul Bucureștiului a emis o decizie de restituire a apartamentului chiriașilor care l-au cumpărat. Reclamanții au depus o acțiune împotriva chiriașilor, în căutarea de a încheia contractul de vânzare de către ei cu statul pus deoparte și restituirea proprietății a apartamentului. Prin decizia finală din 2 noiembrie 2004, Curtea Înaltă de Casare și Justiție a respins acțiunea pe motiv că cumpărătorii au încheiat contractul cu bună credință. II. HOTĂRÂREA DOMESTICĂ RELEVANTĂ 10. Dispozițiile juridice relevante și jurisprudența sunt descrise în hotărârile Brumărescu v. România ([GC], nr. 28342/95, §§ 31-33, CEDH 1999 VII); Străin și alții v. România (n. 57001/00, § 19-26, CEDH 2005 VII); Păduraru v. România (n. 63252/00, § 38-53, 1 decembrie 2005); și Tudor v. România (n. 29035/05, §§ 15-20, 17 ianuarie 2008). 11. În special, art. 46 § 2 din Legea nr. 10/2001 prevede că vânzarea sau donarea de bunuri imobile deținute ilegal de stat este declarată nulă și nulă, cu excepția cazului în care tranzacțiile au fost încheiate de bună credință. PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 1 AL PROTOCOLULUI nr. 1 AL CONVENȚIEIII 12. Reclamanții au plâns că vânzarea de către statul apartamentului lor către chiriași, validată prin decizia finală a Curții Înalte de Casare și Justiție din 2 noiembrie 2004, fără nicio compensație, presupune o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 din Convenție, care se citește după cum urmează: „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de posesiunile sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și prin principiile generale ale dreptului internațional. Cu toate acestea, dispozițiile anterioare nu afectează în niciun fel dreptul unui stat de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea bunurilor în conformitate cu dobânda generală sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau penalități.” Admisibilitatea 13. Curtea constată că plângerea nu este, vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție și că nu este inadmisibilă din alte motive. Prin urmare, aceasta trebuie declarată admisibilă. Guvernul a reiterat argumentele pe care le-au prezentat anterior în cazuri similare, susținând, în plus, că reclamanții nu au respectat procedura prevăzută în Legea nr. 10/2001. 15. Reclamanții nu sunt de acord cu aceste argumente, susținând că nu au observat niciun motiv să urmeze procedura prevăzută în Legea nr. 10/2001, atâta timp cât au obținut restituirea apartamentului lor prin o decizie finală. În plus, au depus o acțiune de anulare a contractului de vânzare împotriva foștilor chiriași, care erau deja în așteptare la intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. Noiembrie 2004, atunci când au obținut o decizie finală de respingere a cererii lor de anulare și restituire, acestea au fost încă proprietari ai În plus, ei au remarcat că nu pot respecta procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 pentru obținerea unei compensații, deoarece o astfel de procedură nu prevede situația fostilor proprietari de bunuri imobile restaurate prin o decizie finală și apoi vândute de stat către terți după 22 decembrie 1989. 16. Curtea reiterează că, în conformitate cu jurisprudența sa, vânzarea de bunuri de către stat constituie o privare de bunuri, în combinație cu o lipsă totală de compensare, este contrar articolului 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea Străin și alții , citat mai sus §§ 39, 43 și 59 și Porteanu , citat mai sus § 35). 17. După examinarea tuturor materialelor în posesia sa, Curtea consideră că guvernul nu a prezentat niciun fapt sau argument care să-l convingă să ajungă la o concluzie diferită în acest caz. Vânzarea de către statul apartamentului reclamantului îi împiedică să își bucure de dreptul de proprietate, astfel cum este recunoscut prin o decizie finală. Curtea consideră că o astfel de situație constituie o privare de facto a bunurilor și constată că a continuat de mai mult de 10 ani fără a fi plătită nicio compensație. 18. Curtea observă că până în prezent guvernul nu a demonstrat că sistemul de compensare instituit în iulie 2005 prin lege nr. 247/2005 ar permite beneficiarilor acestui sistem să recupereze daune care reflectă valoarea pieței de proprietăți ale căror proprietăți au fost private, în conformitate cu o procedură și calendar previzibil. 19. Având în vedere jurisprudența sa privind acest subiect, Curtea consideră că, în cazul instantaneu, privarea bunurilor reclamanților, împreună cu lipsa totală a compensației, impune reclamanților o sarcină disproporționată și excesivă în încălcarea dreptului lor la bucurarea pașnică a bunurilor lor, astfel cum este garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1. În consecință, a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1. II. ALTE VIOLĂȚII ALEGATE A CONVENȚIEI 20. Reclamanții s-au plâns în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție cu privire la rezultatul procedurii, la evaluarea presupusă necorespunzătoare a faptelor și la lipsa de imparțialitate din partea judecătorilor naționali. 21. După examinarea atentă a argumentelor reclamanților în funcție de tot materialul în posesia sa, Curtea constată că, în măsura în care chestiunile reclamate sunt de competența sa, acestea nu dezvăluie nicio apariție a unei încălcări a drepturilor și libertăților prevăzute în Convenție. Rezultă că această plângere este evident nefondată și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 §§ 3 și 4 din Convenție. 22. În conformitate cu același articol al Convenției, art. 6 § 1, reclamanții se plângeau de imposibilitatea de a obține executarea unei decizii finale, adică decizia din 19 iunie 1998 a Curții de District din București. 23. Având în vedere faptul că această chestiune a fost analizată mai sus în conformitate cu art. 1 din Protocolul nr. 1 din Convenție și cu concluziile referitoare la aceasta, Curtea consideră că nu este necesar să se examineze admisibilitatea sau meritul acestei plângeri în temeiul articolului 6 § 1. III. APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DE CONVENȚIE 24. art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocolelor sale și dacă legea internă a Înaltei Parte contractante în cauză permite numai repararea parțială, Curtea permite, dacă este necesar, satisfacție echitabilă părții vătămate.” Reclamanții au căutat să recupereze posesia apartamentului sau, în cazul în care s-a dovedit imposibil, suma de 213 472 euro (EUR), pe baza unui raport de experți din data de 27 noiembrie 2006. Ei au solicitat în continuare 50.000 EUR pentru pierderea profitului sau a altor beneficii care rezultă din proprietatea lor începând cu 1998. În ceea ce privește prejudiciile morale, au solicitat 30 000 EUR. 26. Guvernul a considerat, în conformitate cu propriul său raport de experți elaborat în martie 2007, că valoarea proprietății a fost de 36.818. EUR Valoarea scăzută stabilită de expertul desemnat de Guvern a fost justificată de starea precare a clădirii în care se află apartamentul, care a necesitat o restaurare extinsă. De asemenea, ei au considerat că cererea de pierdere a profitului ar trebui respinsă și că cererea privind prejudiciile morale a fost excesivă. 27. Curtea reiterează că o hotărâre în care constată că încălcarea impune statului contestat o obligație juridică în temeiul Convenției de a pune capăt încălcării și de a face reparații pentru consecințele sale. În cazul în care dreptul intern permite doar repararea parțială, art. 41 din Convenție conferă Curtea competența de a acorda compensare părții vătămate prin actul sau omisiune care a condus la constatarea unei încălcări a Convenției. Curtea beneficiază de un anumit grad de discreție în exercitarea acestei competențe, ca adjectivul „just” și expresia „dacă este necesar” atestă. 28. Printre chestiunile pe care Curtea ia în considerare în evaluarea compensației se numără prejudiciu material, adică pierderea suferită de fapt ca urmare directă a presupusei încălcare și prejudiciu moral, adică anxietatea, inconvenientul și incertitudinea cauzate de încălcarea și alte pierderi morale (a se vedea, printre altele, Ernestina Zullo c. Italia , nr. 64897/01, § 25, 10 Noiembrie 2004). 29. Curtea consideră, în circumstanțele cauzei, că returnarea proprietății în cauză (apartamentul și terenul absorbant) ar pune reclamanții, cât mai mult posibil, într-o situație echivalentă cu cea în care ar fi fost dacă nu ar fi existat încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. 1. 30. În lipsa acestei restituiri de către Statul pârât, Curtea consideră că Statul pârât trebuie să plătească în comun reclamanților, în ceea ce privește prejudiciu material, o sumă care corespunde valorii actuale a proprietății. Având în vedere informațiile de la dispoziția sa privind prețurile imobiliare pe piața locală și raportul de experți prezentat de părți, Curtea estimează valoarea actuală a pieței proprietăților la 120.000 EUR. 31. dreptul la bucuria pașnică a posesiunii lor nu a putut fi compensat într-un mod adecvat prin constatarea simplă a unei încălcări a articolului 1 din Protocolul nr. 1. Elaborarea unei evaluări în mod echitabil, conform articolului 41 din Convenție, Curtea acordă în comun reclamanților 4000 EUR în ceea ce privește prejudiciile morale. Costuri și cheltuieli 32. De asemenea, reclamanții au solicitat 3.600 lei români (RON) (echivalent cu 1000 EUR) pentru taxele plătite avocatului lor, care au prezentat o factură în acest sens. 33. Guvernul a contestat cererea privind costurile și cheltuielile din cauza faptului că reclamantul nu a prezentat copii ale contractelor de asistență juridică, ceea ce ar fi permis Curții să stabilească legătura dintre asistența juridică primită și factura depusă. 34. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant are dreptul la rambursarea costurilor și cheltuielilor numai în măsura în care s-a demonstrat că acestea au fost suportate de fapt și în mod necesar și sunt rezonabile în ceea ce privește cuantitatea. În cazul în cauză, având în vedere faptul că reclamantul a prezentat documente relevante pentru a-și dovedi cheltuielile și criteriile de mai sus, Curtea consideră că este rezonabil atribuirea sumei de 1000 EUR pentru costurile și cheltuielile suportate în fața Curții. Curtea consideră oportună faptul că dobânzile implicite ar trebui să se bazeze pe rata de creditare marginală a Băncii Centrale Europene, la care ar trebui adăugate trei puncte procentuale. 1 din Protocolul nr. 1 admisibil și plângerea referitoare la art. 6 § 1 privind rezultatul procedurii și lipsa de imparțialitate a judecătorilor naționali inadmisibil; deține că a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție; că nu este necesară examinarea admisibilității sau a fondurilor plângerii formulate în temeiul articolului 6 § 1 cu privire la neexecuția deciziei finale din 19 iunie 1998; deține (a) că Statul pârât trebuie să se reîntoarcă la reclamanții apartamentul nr. 4, situat pe punctul 4 podeaua 43, strada Dacia, București și terenul absorbant, în termen de trei luni de la data în care hotărârea devine finală în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție; (b) faptul că, în lipsa unei astfel de restituiri, statul pârât trebuie să plătească în comun reclamanților, în aceleași trei luni, suma de EUR. 120.000 (o sută douăzeci de mii de euro), plus orice impozit care poate fi taxabil, în ceea ce privește prejudiciile materiale; (c) faptul că, în orice caz, Statul pârât trebuie să plătească în comun reclamanților, în aceleași trei luni, suma de 4000 EUR (4 mii de euro), plus orice impozit care poate fi taxabil, în ceea ce privește prejudiciile morale; (d) că, în orice caz, Statul pârât trebuie să plătească în comun reclamanților, în aceleași trei luni, valoarea de 1000 EUR (o mie de euro), plus orice impozit care poate fi taxabil, în ceea ce privește costurile și cheltuielile; (e) că sumele menționate anterior se transformă în moneda națională a statului contestat la rata aplicabilă la data decontare; (f) că de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se plătesc pe sumele de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de incumprire plus trei puncte procentuale; respinge restul cererii reclamanților pentru o justă satisfacție. Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 26 ianuarie 2010, în conformitate cu art. 2 și 3 din Regulamentul de procedură. Santiago Quesada Josep Casadevell Președintele grefierului

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
Sursă