AFFAIRE SAVGIN c. TURQUIE

La originea cauzei se află o cerere (nr. 13304/03) direcționată împotriva Republicii Turcia și de care doi cetățeni ai acestui stat, d-na Esmer Savgın și d. Kerem Savgın („reclamanții"), au sesizat Curtea la 1 aprilie 2003 în temeiul articolului 34 din Convenția de protecție a drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția").

Reclamanții sunt reprezentați de d-na M. Vefa, avocat la Diyarbakır. Guvernul turc („Guvernul") este reprezentat de agentul său.

La 24 noiembrie 2005, președintele secțiunii a patru a decis comunicarea cererii Guvernului. După cum permite art. 29 § 3 din Convenție, s-a hotărât de asemenea ca camera să se pronunțe în același timp asupra admisibilității și asupra fondului cauzei. ÎN FAPT I.

La 21 martie 2001, cu ocazia sărbătorii Newroz (sărbătoarea primăverii și a anului nou în tradițiile kurdă și iraniană), aproximativ douăzeci de locuitori dintr-o cartier, inclusiv reclamanții, s-au adunat în jurul unui foc și au cântat cântece în limba kurdă. Polițiștii au filmat participanții și apoi i-au arestat.

Procesul-verbal de arestare din 21 martie 2001 întocmit de polițiști indică faptul că Kerem și Esmer Savgın au fost arestați pentru scandare de slogane separatiste și ardere de pneuri.

La 22 martie 2001, polițiștii au transcris înregistrarea video realizată; ei au indicat în special că participanții, printre care se găseau reclamanții, au cântat în limba kurdă și au dansat, apoi au scandat slogane cum ar fi „Biji Apo, Çeteler Mecliste, Leyla Zana hapiste" („Trăiască Apo [Abdullah Öcalan], bandele criminale sunt în Adunare, Leyla Zana este în închisoare").

La 23 martie 2001, Kerem Savgın a fost audiat de poliție, fără asistență juridică. El a declarat că făcea parte din grupul de persoane care au cântat și au dansat pentru a sărbători Newroz. El a recunoscut că a scandat cu grupul slogane în limba kurdă cum ar fi „Biji Apo, Serok Apo" („Trăiască Apo, Apo Președinte"). El a declarat că nu știa că sloganele erau ilegale și că le-au scandat în onoarea liderului PKK (Partidul Muncitorilor din Kurdistan, organizație armată ilegală) Abdullah Öcalan. El a declarat că nu era membru al niciunui partid.

În aceeași zi, Esmer Savgın a fost audiată de poliție, fără asistență juridică. Ea a făcut o declarație în aceiași termeni ca și a fratelui ei.

La 24 martie 2001, reclamanții au fost auditați de procurorul Republicii din Tatvan și de judecător, fără asistență juridică. Ei și-au reiterat declarațiile făcute în perioada de arest preventiv. Judecătorul a ordonat arestarea preventivă a lui Kerem Savgın și eliberarea lui Esmer Savgın.

La 3 aprilie 2001, procurorul Republicii lângă curtea de securitate a statului Van („curtea de securitate a statului") a angajat o acțiune penală împotriva șaisprezece persoane, inclusiv reclamanții. Le reprobă participarea la sărbătoarea Newroz, aprinderea unui foc, cântarea și scandarea sloganelor ilegale cum ar fi „Biji Apo, Çeteler Mecliste, Leyla Zana hapiste" făcând semnul victoriei cu mâna. A cerut condamnarea acestora în temeiul articolului 169 din codul penal pentru ajutor și sprijin la PKK.

În fața curții de securitate a statului, reclamanții au negat că au scandat sloganele în cauză.

La 7 august 2001, curtea de securitate a statului a ordonat eliberarea lui Kerem Savgın.

Printr-o hotărâre din 25 decembrie 2001, curtea de securitate a statului, pe baza articolelor 169 din codul penal și 5 din legea privind lupta împotriva terorismului și în vederea ansamblului elementelor dosarului, inclusiv a declarațiilor reclamanților, i-a condamnat pe aceștia la o pedeapsă de trei ani și nouă luni de închisoare pentru ajutor și sprijin la PKK. În motivare, ea a notat că reclamanții nu au recunoscut în fața ei că au scandat sloganele care le-au fost reprobate. Bazând-se pe procesul-verbal de incident și arestare, ea a stabilit că un grup de aproximativ douăzeci de persoane, compus din tineri și copii, a ars pneuri și a dansat și a cântat în jurul acestui foc. În timp ce dansau, participanții la sărbătoare au scandat „Biji serok Apo" și „Çeteler Mecliste, Leyla Zana hapiste", iar unul dintre tineri a scandat slogane în timp ce făcea semnul victoriei. Ea a considerat că sărbătoarea Newroz a fost deviată de scopul ei tradițional și utilizată de PKK ca mijloc de propagandă în favorul ei, și că la această ocazie au fost scandade slogane care promovează PKK, iar reclamanții au comis infracțiunea de ajutor și sprijin la organizația terorista separatista PKK.

La 20 februarie 2002, reclamanții au depus memoria lor suplimentară în fața Curții de Casație. În ea expuneau că era imposibil la lectura transcrieturi casetelor video să se spună cine a scandat sloganele, că curtea de securitate, după ce vizionase ea însăși casetele video, nu a putut stabili cine a scandat sloganele în dispută și că era o înregistrare referitoare la dansuri executate în timpul sărbătorii Newroz. Ei afirmau că nu au scandat asemenea slogane și susțineau că declarațiile lor în perioada de arest preventiv au fost obținute sub constrângere. Ei susțineau în final că nu cunoșteau conținutul și nici semnificația sloganelor scandade.

Avizul procurorului general lângă Curtea de Casație nu a fost comunicat reclamanților.

La 17 octombrie 2002, Curtea de Casație a confirmat hotărârea curții de securitate a statului.

Reclamanții au fost plasați în detenție la penitenciarul Bitlis pentru a-și executa pedeapsa.

La 13 august 2003, ca urmare a adoptării legii nr. 4963, curtea de securitate a statului a constatat că faptele reprobate reclamanților au încetat să constituie o infracțiune în sensul articolului 169 din codul penal. În consecință, ea a pronunțat ridicarea condamnării interesaților și a ordonat eliberarea lor. Nefiind depus nici un recurs, această hotărâre a devenit definitivă la 20 august 2003. II.

La 7 august 2003 a fost publicată în Jurnalul oficial legea nr. 4963, adoptată la 30 iulie 2003, care modifica parțial art. 169 din codul penal prin suprimarea menționării „va ușura agismentele ei în orice mod".

Prevederile relevante din vechiul cod de procedură penală (nr. 1412) în vigoare la epoca faptelor, și anume articolele 135, 136 și 138, prevedeau că orice persoană suspectată sau acuzată de o infracțiune penală avea dreptul la asistență juridică din momentul plasării în arest preventiv.

În temeiul articolului 31 din legea nr. 3842 din 18 noiembrie 1992, care modifica regulile de procedură penală, prevederile precitate nu trebuiau să se aplice persoanelor acuzate de infracțiuni care cad sub competența curților de securitate a statului (Salduz c. Turcia [Marea Cameră], nr. 36391/02, § 28, 27 noiembrie 2008, privind amendamentele recente vezi ibidem §§ 29-31).

Legea nr. 4778, care a intrat în vigoare la 11 ianuarie 2003, a adăugat la art. 316 din codul de procedură penală un nou alineat, care prevede că avizul procurorului general lângă Curtea de Casație trebuie să fie de acum notificat părților interesate. Legea nr. 4829, care a intrat în vigoare la 19 martie 2003, precizează că avizul procurorului general lângă Curtea de Casație trebuie să fie notificat în special acuzaților și apărătorilor lor, și că aceștia din urmă pot răspunde în termen de șapte zile de la notificarea avizului (Göç c. Turcia [Marea Cameră], nr. 36590/97, § 34, CEDH 2002-V, și Tosun c. Turcia, nr. 4124/02, §§ 16-17, 28 februarie 2006). ÎN DREPT I.

Guvernul susține mai întâi că reclamanții, după ce au fost eliberați, puteau intenta o acțiune de reparație în vertu legii nr. 466. Nefiind făcut-o, nu au epuizat căile de atac interne.

Reclamanții contestă teza Guvernului. Ei susțin că această lege se aplică doar detențiilor ilegale, situație care, după opinia lor, este străină cazului lor.

Curtea constată că recursul promovat de Guvern prevede acordarea unei indemnizații în caz de măsură de privare de libertate luată în încălcarea Constituției sau a legilor. Ea observă că nu este cazul aici, în măsura în care ridicarea condamnării reclamanților nu a facut ca pedeapsa care le fusese infligită să devină ilegală. Ea observă de asemenea că, atunci când invocă art. 10 din Convenție, interesații se plâng că au fost condamnați penal pentru că au pronunțat slogane, și nu că nu au dispus de o cale de atac destinată obținerii unei indemnizații cu motivul unei leziuni a articolului 5 din Convenție. Rezultă deci că această excepție a Guvernului nu poate fi admisă.

Guvernul ridică o a doua excepție de neepuizare a căilor de atac interne, susținând că reclamanții nu au adus în fața instanțelor naționale grievul lor privind libertatea de exprimare. El susține că au fost judecați pentru ajutor și apartenență la o organizație terorista și că în cursul procedurii penale, ei au respins acuzațiile pronunțate împotriva lor susținând că nu știau că pronunțarea sloganelor era contrară legii.

Reclamanții contestă această excepție a Guvernului. Ei susțin că au prezentat grievul lor bazat pe art. 10 din Convenție în fața curții de securitate a statului Van, precum și în fața Curții de Casație.

Curtea amintește mai întâi că scopul articolului 35 § 1 din Convenție, privind epuizarea căilor de atac interne, este de a acorda statelor contractante ocazia de a preveni sau de a remedia – în mod normal prin intermediul instanțelor judecătorești – violele pretinse împotriva lor înainte să fie aduse în fața Curții. Această prevedere trebuie să se aplice „cu o anumită flexibilitate și fără formalism excesiv"; este suficient ca persoana interesată să fi ridicat în fața autorităților naționale „cel puțin în esență, și în condițiile și termenele prescrise de dreptul intern", grievurile pe care intenționează să le formeze mai târziu la Strasbourg (Fressoz și Roire c. Franța [Marea Cameră], nr. 29183/95, § 37, CEDH 1999-I).

Curtea reamintește apoi jurisprudența sa conform căreia, în afară de publicații cum ar fi cărți, ziare, reviste și alte publicații similare, libertatea de exprimare se aplică în special unui discurs (Karkın c. Turcia, nr. 43928/98, §§ 10 și 34, 23 septembrie 2003), unui broșur (Baran c. Turcia, nr. 48988/99, § 29, 10 noiembrie 2004), unui tract (Unabhängige Initiative Informationsvielfalt c. Austria, nr. 28525/95, § 9, CEDH 2002-I, și Özer c. Turcia, nr. 35721/04 și 3832/05, § 6, 5 mai 2009), unei conferințe de presă (Çetinkaya c. Turcia, nr. 75569/01, § 28, 27 iunie 2006), unei caricaturi (Cumpănă și Mazăre c. România [Marea Cameră], nr. 33348/96, § 22, CEDH 2004-XI), unei anunțuri publicitare (Krone Verlag GmbH & Co. KG c. Austria (nr. 3), nr. 39069/97, § 11, CEDH 2003-XII, și Casado Coca c. Spania, 24 februarie 1994, § 50, seria A nr. 285-A), unui desen însoțit de un slogan publicitar (Leroy c. Franța, nr. 36109/03, §§ 6 și 27, 2 octombrie 2008), propagandei prin presă (Hünkar Demirel c. Turcia, nr. 10365/03, §§ 5, 6 și 9, 14 iunie 2007) și trimiterii de SMS către telefoane mobile (Bahçeci și Turan c. Turcia, nr. 33340/03, §§ 5 și 6, 16 iunie 2009). În lumina acestei jurisprudențe ne-exhaustive, Curtea consideră că un slogan care constă dintr-o formulă concisă și marcantă și care este utilizat, în particular, de publicitate și propagandă politică pentru a atrage atenția opiniei publice asupra unui subiect actual intră de asemenea în domeniul de aplicare al articolului 10 din Convenție.

În cauza de față, Curtea constată că procedura penală angajată împotriva reclamanților în fața instanțelor naționale avea scopul de a-i condamna pentru că au scandat sloganele în dispută și pentru că au făcut propagandă în favoarea PKK. Din elementele dosarului supuse aprecierii Curții rezultă că, chiar dacă au contestat că au scandat sloganele în dispută, reclamanții și-au folosit, în esență, dreptul la libertatea de exprimare cântând și dansând pentru a sărbători Newroz. Deci, Curtea consideră că interesații au invocat în fața instanțelor naționale „cel puțin în esență" grievul pe care îl trag din art. 10 din Convenție (Özgür Radyo-Ses Radyo Televizyon Yayın Yapım Ve Tanıtım A.Ș. c. Turcia (nr. 1), nr. 64178/00, 64179/00, 64181/00, 64183/00 și 64184/00, § 68, 30 martie 2006). Prin urmare, această excepție a Guvernului bazată pe neepuizarea căilor de atac interne trebuie respingă.

Guvernul ridică apoi o excepție de inadmisibilitate bazată pe faptul că reclamanții nu au calitatea de victime în sensul articolului 34 din Convenție. Conform lui, hotărârea curții de securitate a statului Van, prin anularea condamnării reclamanților, a anulat toate consecințele care se atașau acesteia.

Reclamanții contestă această excepție a Guvernului. Ei recunosc că curtea de securitate a statului Van, prin hotărârea sa din 13 august 2003, a statuat în favoarea lor. Cu toate acestea, conform lor, au fost închiși timp de doi ani, cinci luni și opt zile înainte de pronunțarea acestei hotărâri.

Curtea reamintește jurisprudența sa constantă conform căreia, prin „victimă", art. 34 desemnează persoana direct afectată de actul sau omisiunea în dispută, existența unui nerespectare a cerințelor Convenției fiind concepută chiar și în absența prejudiciului; acesta joacă doar un rol pe baza articolului

Prin urmare, o decizie sau o măsură favorabilă unui reclamant nu îi sufice în principiu să-i retragă calitatea de „victimă" decât dacă autoritățile naționale au recunoscut, în mod explicit sau în esență, și apoi au remediat violarea Convenției (Saime Özcan c. Turcia, nr. 22943/04, § 16, 15 septembrie 2009, și Öztürk c. Turcia [Marea Cameră], nr. 22479/93, § 73, CEDH 1999-VI). 37. Curtea constată că, în cauza de față, ca urmare a intrării în vigoare a legii nr. 4963 (§21 mai sus) și în măsura în care faptul de a scanda slogane nu mai constituia o infracțiune în sensul articolului 169 din vechiul cod penal, curtea de securitate a statului Van a, la 13 august 2003, pronunțat ridicarea executării pedepselor de închisoare pronunțate împotriva reclamanților și a tuturor consecințelor aferente. Ea a ordonat eliberarea interesaților. Cu toate acestea, trebuie observat că această hotărâre a fost adoptată doar la 13 august 2003, adică aproximativ mai mult de un an și opt luni după condamnarea inițială a reclamanților. În această perioadă, aceștia au executat o parte din pedeapsa de închisoare (Aslı Güneș c. Turcia (decizie), nr. 53916/00, 13 mai 2004, și Saime Özcan citat mai sus, § 17). Prin urmare, trebuie să respingem excepția Guvernului. 38. Curtea constată că această parte a cererii nu este evident nefondat în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Ea observă de asemenea că nu se lovește de nici un alt motiv de inadmisibilitate. Trebuie deci să o declare admisibilă. B. Cu privire la fond 39. Guvernul susține că, având în vedere scopurile legitime ale ingerință și faptele cauzei, condamnarea reclamanților răspundea unui nevoie sociale imperioase și că era proporțională cu scopurile legitime urmărite. 40. El reamintește de asemenea că interesații au fost judecați și condamnați pe baza articolului 169 din vechiul cod penal pentru ajutor și asistență la o organizație terorista. Potrivit opiniei Guvernului, nu a existat deci o ingerință în exercitarea dreptului lor la libertatea de exprimare. Reclamanții, pe de altă parte, consideră că condamnarea lor se analizează ca o ingerință. Pentru Curtă, condamnarea penală a reclamanților se analizează în sine ca o „ingerință" în exercitarea dreptului lor la libertatea de exprimare, din care libertatea de a scanda slogane face parte integrantă. 41. O asemenea ingerință este contrară articolului 10, decât dacă este „prevăzută de lege", urmărește unul sau mai multe dintre scopurile legitime citate la §2 al articolului 10 și este „necesară într-o societate democratică" pentru a atinge acest sau aceste scopuri.

Curtea observă că condamnarea în cauză se baza pe articolele 169 din codul penal și 5 din legea privind lupta împotriva terorismului. Ea consideră deci că ingerința litigioasă era „prevăzută de lege".

Ea observă de asemenea că această ingerință urmărea un scop legitim, și anume protecția securității naționale și a ordinii publice, în sensul articolului 10 § 2 din Convenție. Rămâne întrebarea dacă ingerința era „necesară într-o societate democratică".

În această privință, Curtea a acordat o atenție specială termenilor folosiți în sloganele scandade și contextului în care au fost scandade, și anume sărbătoarea Newroz. Ea a ținut cont de asemenea de circumstanțele din jurul cazului supus examinării sale, în special de dificultățile legate de lupta împotriva terorismului (İbrahim Aksoy, citat mai sus, § 60, Zana c. Turcia, 25 noiembrie 1997, § 55, Recueil des arrêts et décisions 1997-VII, și Incal c. Turcia, 9 iunie 1998, § 58, Recueil 1998-IV).

Ea observă că sloganele incriminate nu exhortau la utilizarea violenței, la rezistență armată sau la insurecție, și că nici nu incitau la ură, ceea ce este pentru Curtă un element esențial de luat în considerare (Bahçeci și Turan, citat mai sus, § 31, și Gerger c. Turcia [Marea Cameră], nr. 24919/94, § 50, 8 iulie 1999). De asemenea, nu erau susceptibile să promoveze violența prin infuziunea unei uri profunde și iraționale împotriva persoanelor identificate (vezi, a contrario, Sürek c. Turcia (nr. 1) [Marea Cameră], nr. 26682/95, § 62, CEDH 1999-IV).

Curtea reamintește că natura și gravitatea pedepselor inflictor sunt, de asemenea, elemente de luat în considerare atunci când se măsoară proporționalitatea unei ingerințe. În cauza de față, ea observă că s-a procedat la ridicarea pedepsei de trei ani și nouă luni de închisoare pronunțate împotriva reclamanților. Având în vedere acest lucru, ea observă că reclamanții au fost cu toate acestea supuși unei condamnări devenite definitive și că au executat o parte din pedeapsa înainte de a beneficia de ridicarea pedepsei în cauză (Emir, citat mai sus, § 39).

Curtea reamintește că a concluzionat deja, în cauze care ridicau întrebări similare celor din prezenta cauză, la violarea articolului 10 din Convenție (vezi, în particular, Ceylan c. Turcia [Marea Cameră], nr. 23556/94, § 38, CEDH 1999-IV; Öztürk, citat mai sus, § 74; İbrahim Aksoy c. Turcia, nr. 28635/95, 30171/96 și 34535/97, §§ 80, 10 octombrie 2000; Karkın c. Turcia, nr. 43928/98, § 39, 23 septembrie 2003, și Kızılyaprak c. Turcia, nr. 27528/95, § 43, 2 octombrie 2003). În cauza de față, ea consideră că Guvernul nu a furnizat nici un fapt, nici argument care ar putea duce la o concluzie diferită.

Prin urmare, Curtea consideră că condamnarea reclamanților era disproporționată cu scopurile urmărite și, prin consecință, nu era „necesară într-o societate democratică". Deci a existat o violă a articolului 10 din Convenție. II.

Curtea observă că aceste grievuri sunt legate de cele examinate mai sus și trebuie deci să fie de asemenea declarate admisibile.

Guvernul contestă aserțiunile reclamanților.

Curtea reamintește că a avut deja ocazia să se pronunțe cu privire la grievuri similare celor prezentate de reclamant și să concluzioneze la violarea articolului 6 §§ 1 și 3 c) din Convenție din cauza lipsei de comunicare a avizului procurorului general și imposibilitatea pentru o parte să-i răspundă în scris (Göç, citat mai sus, § 55), precum și din cauza lipsei de asistență a unui reclamant de către un avocat în perioada de arest preventiv (Salduz, citat mai sus, §§ 45-63). După examinarea prezentei cauze în lumina principiilor definite în cauzele Salduz și Göç, Curtea consideră că Guvernul nu a furnizat nici un fapt, nici argument care ar putea duce la o concluzie diferită în cauza de față.

Prin urmare, a existat o violă a articolului 6 §§ 1 și 3 c) din Convenție. III.

Reclamanții cer 5.000 de euro (EUR) pentru prejudiciul material care ar fi rezultat din detența în casa de arest și 10.000 EUR pentru prejudiciul moral.

Guvernul contestă aceste sume.

Curtea observă că reclamanții nu justifică în nici un fel cererea pentru daune materiale și o respinge. În schimb, având în vedere constatarea de violă la care a ajuns pentru articolele 10 și 6 din Convenție, ea consideră că trebuie să acorde fiecăruia dintre reclamant 10.000 EUR pentru prejudiciul moral.

Reclamanții cer de asemenea 3.687 EUR pentru cheltuielile și costuri angajate în fața instanțelor interne și 3.160 EUR pentru cele angajate în fața Curții. Ei cer în plus 5.000 EUR pentru cheltuielile de traducere, poștă, fotocopiere și secretariat, fără a furniza nici o justificare în sprijinul cererii lor.

Guvernul contestă aceste prețiuni.

Având în vedere absența justificării în sprijinul prețiunii lor, Curtea respinge această cerere a reclamanților.

Curtea consideră potrivit să calcheze rata dobânzilor pe penalitate asupra ratei dobânzii de pe facilitatea de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte de procent. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, LA UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă; 2. Declară că a existat o violă a articolului 10 din Convenție; 3. Declară că a existat o violă a articolului 6 §§ 1 și 3 c) din Convenție din cauza necomunicării către reclamant a concluziilor scrise ale procurorului general lângă Curtea de Casație, precum și din faptul că reclamanții nu au putut fi asisitați de un avocat în perioada de arest preventiv; 4. Declară a) că Statul pârât trebuie să verseze fiecărui reclamant, în termen de trei luni de la data în care hotărârea va deveni definitiv conform articolului 44 § 2 din Convenție, 10.000 EUR (zece mii de euro), de convertit în lire turce la rata aplicabilă la data plății, pentru prejudiciul moral, plus orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit; b) că de la expirarea termenului respectiv și până la plată, acest montant va fi majorat cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, mărită cu trei puncte de procent; 5. Respinge cererea de satisfacție echitabilă în rest. Redactat în limba franceză, apoi comunicat în scris la 2 februarie 2010, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament. Françoise Elens-Passos Françoise Tulkens Greffiera adjunctă Președintă

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 13304/03) dirigée contre la République de Turquie et dont deux ressortissants de cet Etat, M me Esmer Savgın et M. Kerem Savgın (« les requérants »), ont saisi la Cour le 1 er avril 2003 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

Les requérants sont représentés par M e M. Vefa, avocat à Diyarbakır. Le gouvernement turc (« le Gouvernement ») est représenté par son agent.

Le 24 novembre 2005, le président de la quatrième section a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Comme le permet l’article 29 § 3 de la Convention, il a en outre été décidé que la chambre se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond de l’affaire. EN FAIT I.

Le 21 mars 2001, à l’occasion de la fête de Newroz (fête du printemps et du nouvel an dans les traditions kurde et iranienne), une vingtaine d’habitants d’un quartier, dont les requérants, se réunirent autour d’un feu et chantèrent des chansons en kurde. Des policiers filmèrent les participants puis procédèrent à leur arrestation.

Le procès-verbal d’arrestation du 21 mars 2001 établi par les policiers indique que Kerem et Esmer Savgın avaient été arrêtés pour avoir scandé des slogans séparatistes et brûlé des pneus.

Le 22 mars 2001, les policiers transcrivirent l’enregistrement vidéo réalisé ; ils indiquèrent notamment que les participants, parmi lesquels se trouvaient les requérants, avaient chanté en kurde et dansé, puis qu’ils avaient scandé des slogans tels que « Biji Apo, Çeteler Mecliste, Leyla Zana hapiste » (« Vive Apo [Abdullah Öcalan], les bandes criminelles sont dans l’Assemblée, Leyla Zana est en prison »).

Le 23 mars 2001, Kerem Savgın fut entendu par la police, sans l’assistance d’un avocat. Il déclara qu’il faisait partie du groupe de personnes qui avaient chanté et dansé pour fêter Newroz. Il reconnut avoir scandé avec le groupe des slogans en kurde tels que « Biji Apo, Serok Apo » (« Vive Apo, Apo Président »). Il déclara qu’il ne savait pas que les slogans étaient illégaux et qu’ils avaient scandés en hommage au chef du PKK (Parti des travailleurs du Kurdistan, organisation armée illégale) Abdullah Öcalan. Il déclara qu’il n’était membre d’aucun parti.

Le même jour, Esmer Savgın fut entendue par la police, sans l’assistance d’un avocat. Elle fit une déclaration dans les mêmes termes que celle de son frère.

Le 24 mars 2001, les requérants furent entendus par le procureur de la République de Tatvan et le juge, sans l’assistance d’un avocat. Ils réitérèrent leurs dépositions faites pendant la garde à vue. Le juge ordonna la mise en détention de Kerem Savgın et la remise en liberté d’Esmer Savgın.

Le 3 avril 2001, le procureur de la République près la cour de sûreté de l’Etat de Van (« la cour de sûreté de l’Etat ») engagea une action pénale contre seize personnes, dont les requérants. Il leur reprochait d’avoir participé à la fête de Newroz, allumé un feu, chanté et scandé des slogans illégaux tels que Biji Apo, Çeteler Mecliste, Leyla Zana hapiste en faisant le signe de la victoire avec la main. Il requit leur condamnation en vertu de l’article 169 du code pénal pour aide et soutien au PKK.

Devant la cour de sûreté de l’Etat, les requérants nièrent avoir scandé les slogans en cause.

Le 7 août 2001, la cour de sûreté de l’Etat ordonna la remise en liberté de Kerem Savgın.

Par un arrêt du 25 décembre 2001, la cour de sûreté de l’Etat, sur le fondement des articles 169 du code pénal et 5 de la loi relative à la lutte contre le terrorisme et au vu de l’ensemble des éléments du dossier, dont les dépositions des requérants, condamna ceux-ci à une peine d’emprisonnement de trois ans et neuf mois pour aide et soutien au PKK. Dans ses attendus, elle nota que les requérants n’avaient pas reconnu devant elle avoir scandé les slogans qui leur étaient reprochés. Se fondant sur le procès-verbal d’incident et d’arrestation, elle établit qu’un groupe d’une vingtaine de personnes, composé de jeunes et d’enfants, avait brûlé des pneus et avait dansé et chanté autour de ce feu. Pendant qu’ils dansaient, les participants à la fête avaient scandé « Biji serok Apo » et « Çeteler Mecliste, Leyla Zana hapiste », et un des jeunes avait scandé des slogans en faisant le signe de la victoire. Elle considéra que la fête de Newroz avait été détournée de son but traditionnel et utilisée par le PKK comme un moyen de propagande à son profit, et qu’à cette occasion des slogans vantant le PKK avaient été scandés, de sorte que les requérants avaient commis l’infraction d’aide et de soutien à l’organisation terroriste séparatiste PKK.

Le 20 février 2002, les requérants déposèrent leur mémoire ampliatif devant la Cour de cassation. Ils y exposaient qu’il était impossible à la lecture de la transcription des cassettes vidéo de dire qui avait scandé les slogans, que la cour de sûreté, après avoir visionné elle-même les cassettes vidéo, n’avait pas pu établir qui avait scandé les slogans litigieux et qu’il s’agissait d’un enregistrement relatif à des danses exécutées pendant la fête de Newroz. Ils affirmaient n’avoir pas scandé de tels slogans et alléguaient que leurs dépositions pendant la garde à vue avaient été obtenues sous la contrainte. Ils soutenaient enfin ne pas connaître le contenu ni la signification des slogans scandés.

L’avis du procureur général près la Cour de cassation ne fut pas notifié aux requérants.

Le 17 octobre 2002, la Cour de cassation confirma l’arrêt de la cour de sûreté de l’Etat.

Les requérants furent placés en détention à la prison de Bitlis pour purger leur peine.

Le 13 août 2003, à la suite de l’adoption de la loi n o 4963, la cour de sûreté de l’Etat releva que les faits reprochés aux requérants avaient cessé de constituer une infraction au sens de l’article 169 du code pénal. En conséquence, elle prononça la levée de la condamnation des intéressés et ordonna leur libération. Aucun pourvoi n’ayant été formé, cet arrêt passa en force de chose jugée le 20 août 2003. II.

L’article 169 de l’ancien code pénal, en vigueur à l’époque des faits, disposait : « Toute personne qui, tout en ayant conscience de la position et de la qualité d’une bande ou organisation armée (...), aidera celle-ci ou lui fournira un hébergement, des vivres, des armes et des munitions ou des vêtements, ou facilitera ses agissements de quelque manière que ce soit, sera condamnée à une peine de trois à cinq ans d’emprisonnement (...) »

Le 7 août 2003 fut publiée au Journal officiel la loi n o 4963, adoptée le 30 juillet 2003, portant modification partielle de l’article 169 du code pénal par la suppression de la mention « facilitera ses agissements de quelque manière que ce soit ».

Les dispositions pertinentes de l’ancien code de procédure pénale (n o 1412) en vigueur au moment des faits de l’espèce, à savoir les articles 135, 136 et 138, prévoyaient que toute personne soupçonnée ou accusée d’une infraction pénale avait droit à l’assistance d’un avocat dès son placement en garde à vue.

En vertu de l’article 31 de la loi n o 3842 du 18 novembre 1992, qui modifia les règles de procédure pénale, les dispositions précitées ne devaient pas être appliquées aux personnes accusées d’infractions relevant de la compétence des cours de sûreté de l’Etat ( Salduz c. Turquie [GC], n o 36391/02, § 28, 27 novembre 2008, concernant les amendements récents voir ibidem §§ 29-31).

La loi n o 4778, entrée en vigueur le 11 janvier 2003, a ajouté à l’article 316 du code de procédure pénale un nouvel alinéa, qui dispose que l’avis du procureur général près la Cour de cassation doit être désormais notifié aux parties concernées. La loi n o 4829, entrée en vigueur le 19 mars 2003, précise que l’avis du procureur général près la Cour de cassation doit être notifié notamment aux accusés et à ses défenseurs, et que ces derniers peuvent y répondre dans un délai de sept jours suivant la notification de l’avis ( Göç c. Turquie [GC], n o 36590/97, § 34, CEDH 2002 ‑ V, et Tosun c. Turquie , n o 4124/02, §§ 16-17, 28 février 2006). EN DROIT I.

Le Gouvernement soutient d’abord que les requérants, une fois libérés, pouvaient intenter une action en réparation en vertu de la loi n o 466. Ne l’ayant pas fait, ils n’ont pas épuisé les voies de recours internes.

Les requérants contestent la thèse du Gouvernement. Ils soutiennent que cette loi ne s’applique qu’aux détentions illégales, situation d’après eux étrangère à leur cas.

La Cour relève que le recours prôné par le Gouvernement prévoit l’octroi d’une indemnité dans le cas d’une mesure de privation de liberté prise en méconnaissance de la Constitution ou des lois. Elle observe que tel n’est pas le cas en l’espèce, dans la mesure où la levée de la condamnation des requérants n’a pas rendu illégale la peine qui leur avait été infligée. Elle observe en outre que, lorsqu’ils invoquent l’article 10 de la Convention, les intéressés se plaignent d’avoir été condamnés au pénal pour avoir prononcé des slogans, et non pas de n’avoir pas disposé d’une voie de recours visant à l’obtention d’une indemnité à raison d’une atteinte aux dispositions de l’article 5 de la Convention. Il s’ensuit que cette exception du Gouvernement ne peut être retenue.

Le Gouvernement soulève une deuxième exception tirée du non-épuisement des voies de recours internes en soutenant que les requérants n’ont pas porté devant les juridictions nationales leur grief relatif à la liberté d’expression. Il fait valoir qu’ils ont été jugés pour aide et appartenance à une organisation terroriste et qu’au cours de la procédure pénale, ils ont rejeté les accusations prononcées à leur encontre en alléguant qu’ils ne savaient pas que le fait de prononcer des slogans était contraire à la loi.

Les requérants contestent cette exception du Gouvernement. Ils soutiennent avoir présenté leur grief tiré de l’article 10 de la Convention devant la cour de sûreté de l’Etat de Van ainsi que devant la Cour de cassation.

La Cour rappelle d’abord que la finalité de l’article 35 § 1 de la Convention, concernant l’épuisement des voies de recours internes, est de ménager aux Etats contractants l ’ occasion de prévenir ou de redresser – normalement par la voie des tribunaux – les violations alléguées contre eux avant qu ’ elles ne soient soumises à la Cour. Cette disposition doit s ’ appliquer « avec une certaine souplesse et sans formalisme excessif » ; il suffit que l ’ intéressé ait soulevé devant les autorités nationales « au moins en substance, et dans les conditions et délais prescrits par le droit interne », les griefs qu ’ il entend formuler par la suite à Strasbourg ( Fressoz et Roire c. France [GC], n o 29183/95, § 37, CEDH 1999 ‑ I).

La Cour rappelle ensuite sa jurisprudence selon laquelle, outre les publications telles que livres, journaux, magazines et toutes autres publications similaires, la liberté d’expression s’applique notamment à un discours ( Karkın c. Turquie , n o 43928/98, §§ 10 et 34, 23 septembre 2003), une brochure ( Baran c. Turquie , n o 48988/99, § 29, 10 novembre 2004), un tract ( Unabhängige Initiative Informationsvielfalt c. Autriche , n o 28525/95, § 9, CEDH 2002 ‑ I, et Özer c. Turquie , n os 35721/04 et 3832/05, § 6, 5 mai 2009), une conférence de presse ( Çetinkaya c. Turquie , n o 75569/01, § 28, 27 juin 2006), une caricature ( Cumpănă et Mazăre c. Roumanie [GC], n o 33348/96, § 22, CEDH 2004 ‑ XI), une annonce publicitaire ( Krone Verlag GmbH & Co. KG c. Autriche (n o 3) , n o 39069/97, § 11, CEDH 2003 ‑ XII, et Casado Coca c. Espagne , 24 février 1994, § 50, série A n o 285 ‑ A), un dessin assorti d’un slogan publicitaire ( Leroy c. France , n o 36109/03, §§ 6 et 27, 2 octobre 2008), la propagande par voie de presse ( Hünkar Demirel c. Turquie , n o 10365/03, §§ 5, 6 et 9, 14 juin 2007) et l’envoi vers des téléphones portables de SMS ( Bahçeci et Turan c. Turquie , n o 33340/03, §§ 5 et 6, 16 juin 2009). A la lumière de cette jurisprudence non-exhaustive, la Cour considère qu’un slogan qui consiste en une formule concise et frappante et qui est utilisé, en particulier, par la publicité et la propagande politique pour attirer l’attention de l’opinion publique sur un sujet d’actualité entre également dans le champ d’application de l’article 10 de la Convention.

En l’espèce, la Cour note que la procédure pénale engagée contre les requérants devant les juridictions nationales avait pour but de les condamner pour avoir scandé les slogans litigieux et pour avoir fait de la propagande en faveur du PKK. Il ressort des éléments du dossier soumis à l’appréciation de la Cour que, même s’ils ont contesté avoir scandé les slogans litigieux, les requérants se sont prévalus, en substance, de leur droit à la liberté d’expression en chantant et dansant pour fêter Newroz (paragraphes 8, 14 et 15 ci-dessus). Dès lors, la Cour estime que les intéressés ont invoqué devant les juridictions nationales « au moins en substance » le grief qu’ils tirent de l’article 10 de la Convention ( Özgür Radyo-Ses Radyo Televizyon Yayın Yapım Ve Tanıtım A.Ș. c. Turquie (n o 1) , n os 64178/00, 64179/00, 64181/00, 64183/00 et 64184/00, § 68, 30 mars 2006). Il y a donc lieu de rejeter cette exception du Gouvernement tirée du non-épuisement des voies de recours internes.

Le Gouvernement soulève ensuite une exception d’irrecevabilité tirée de l’absence de qualité de victimes des requérants au sens de l’article 34 de la Convention. Selon lui, l’arrêt de la cour de sûreté de l’Etat de Van, en annulant la condamnation des requérants, a annulé toutes les conséquences qui s’y rattachaient.

Les requérants contestent cette exception du Gouvernement. Ils reconnaissent que la cour de sûreté de l’Etat de Van, par son arrêt du 13 août 2003, a statué en leur faveur. Cependant, selon eux, ils ont été emprisonnés pendant deux ans, cinq mois et huit jours avant le prononcé de cet arrêt.

La Cour rappelle sa jurisprudence constante selon laquelle, par « victime », l’article 34 désigne la personne directement concernée par l’acte ou l’omission litigieuse, l’existence d’un manquement aux exigences de la Convention se concevant même en l’absence de préjudice ; celui-ci ne joue un rôle que sur le terrain de l’article

Partant, une décision ou une mesure favorable à un requérant ne suffit en principe à lui retirer la qualité de « victime » que si les autorités nationales ont reconnu, explicitement ou en substance, puis réparé la violation de la Convention ( Saime Özcan c. Turquie , n o 22943/04, § 16, 15 septembre 2009, et Öztürk c. Turquie [GC], n o 22479/93, § 73, CEDH 1999 ‑ VI). 37. La Cour constate qu’en l’espèce, à la suite de l’entrée en vigueur de la loi loi n o 4963 (paragraphe 21 ci-dessus) et dans la mesure où le fait de scander des slogans ne constituait plus une infraction au sens de l’article 169 de l’ancien code pénal, la cour de sûreté de l’Etat de Van a, le 13 août 2003, prononcé la fin de l’exécution des peines d’emprisonnement prononcées contre les requérants et de toutes les conséquences y relatives. Elle a ordonné la libération des intéressés. Toutefois, il convient d’observer que cet arrêt n’a été adopté que le 13 août 2003, soit environ plus d’un an et huit mois après la condamnation initiale des requérants. Pendant cette période, ceux-ci ont purgé une partie de leur peine d’emprisonnement ( Aslı Güneș c. Turquie (déc.), n o 53916/00, 13 mai 2004, et Saime Özcan précité, § 17). Partant, il convient de rejeter l’exception du Gouvernement. 38. La Cour constate que cette partie de la requête n’est pas manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Elle relève par ailleurs qu’elle ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de la déclarer recevable. B. Sur le fond 39. Le Gouvernement soutient qu’eu égard aux buts légitimes de l’ingérence et aux faits de l’espèce, la condamnation des requérants répondait à un besoin social impérieux et qu’elle était proportionnée aux buts légitimes poursuivis. 40. Il rappelle également que les intéressés ont été jugés et condamnés sur le fondement de l’article 169 de l’ancien code pénal pour aide et assistance à une organisation terroriste. De l’avis du Gouvernement, il n’y a ainsi pas eu ingérence dans l’exercice de leur droit à la liberté d’expression. Les requérants, quant à eux, estiment que leur condamnation s’analyse en une ingérence. Pour la Cour, la condamnation pénale des requérants s’analyse en soi en une « ingérence » dans l’exercice de leur droit à la liberté d’expression, dont la liberté de scander des slogans fait partie intégrante. 41. Pareille ingérence est contraire à l’article 10, sauf si elle est « prévue par la loi », vise un ou plusieurs des buts légitimes cités au paragraphe 2 de l’article 10 et est « nécessaire dans une société démocratique » pour atteindre ce ou ces buts.

La Cour relève que la condamnation en cause se fondait sur les articles 169 du code pénal et 5 de la loi relative à la lutte contre le terrorisme. Elle considère dès lors que l’ingérence litigieuse était « prévue par la loi ».

Elle observe en outre que cette ingérence poursuivait un but légitime, à savoir la protection de la sécurité nationale et de l’ordre public, au sens de l’article 10 § 2 de la Convention. Reste la question de savoir si l’ingérence était « nécessaire dans une société démocratique ».

A cet égard, la Cour a porté une attention particulière aux termes employés dans les slogans scandés et au contexte dans lequel ils ont été scandés, à savoir la fête de Newroz (paragraphe 5 ci-dessus). Elle a également tenu compte des circonstances entourant le cas soumis à son examen, en particulier des difficultés liées à la lutte contre le terrorisme ( İbrahim Aksoy , précité, § 60, Zana c. Turquie , 25 novembre 1997, § 55, Recueil des arrêts et décisions 1997 ‑ VII, et Incal c. Turquie , 9 juin 1998, § 58, Recueil 1998 ‑ IV).

Elle observe que les slogans incriminés n’exhortaient pas à l’usage de la violence, à la résistance armée ni au soulèvement, et qu’ils n’incitaient pas non plus à la haine, ce qui est pour la Cour un élément essentiel à prendre en considération ( Bahçeci et Turan , précité, § 31, et Gerger c. Turquie [GC], n o 24919/94, § 50, 8 juillet 1999). Ils n’étaient pas non plus susceptibles de favoriser la violence en insufflant une haine profonde et irrationnelle envers des personnes identifiées (voir, a contrario , Sürek c. Turquie (n o 1) [GC], n o 26682/95, § 62, CEDH 1999 ‑ IV).

La Cour rappelle que la nature et la lourdeur des peines infligées sont aussi des éléments à prendre en considération lorsqu’il s’agit de mesurer la proportionnalité d’une ingérence. En l’espèce, elle note qu’il a été procédé à la levée de la peine de trois ans et neuf mois d’emprisonnement prononcée contre les requérants. Cela étant, elle relève que les requérants ont néanmoins fait l’objet d’une condamnation devenue définitive et qu’ils ont purgé une partie de leur peine avant de bénéficier de la levée de peine en question ( Emir , précité, § 39).

La Cour rappelle avoir déjà conclu, dans des affaires qui soulevaient des questions semblables à celles de la présente espèce, à la violation de l’article 10 de la Convention (voir, notamment, Ceylan c. Turquie [GC], n o 23556/94, § 38, CEDH 1999 ‑ IV ; Öztürk , précité, § 74 ; İbrahim Aksoy c. Turquie , n os 28635/95, 30171/96 et 34535/97, §§ 80, 10 octobre 2000 ; Karkın c. Turquie , n o 43928/98, § 39, 23 septembre 2003, et Kızılyaprak c. Turquie , n o 27528/95, § 43, 2 octobre 2003). En l’espèce, elle considère que le Gouvernement n’a fourni aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente.

Partant, la Cour estime que la condamnation des requérants était disproportionnée aux buts visés et, par conséquent, n’était pas « nécessaire dans une société démocratique ». Il y a donc eu violation de l’article 10 de la Convention. II.

La Cour relève que ces griefs sont liés à ceux examinés ci-dessus et doivent donc aussi être déclarés recevables.

Le Gouvernement conteste les allégations des requérants.

La Cour rappelle qu’elle a déjà eu l’occasion de se prononcer sur des griefs similaires à ceux présentés par les requérants et avoir conclu à la violation de l’article 6 §§ 1 et 3 c) de la Convention en raison de l’absence de communication de l’avis du procureur général et de l’impossibilité pour un justiciable d’y répondre par écrit ( Göç , précité, § 55) ainsi que de l’absence d’assistance d’un requérant par un avocat, lors de sa garde à vue ( Salduz, précité, §§ 45-63). Ayant examiné la présente affaire à la lumière des principes définis dans les affaires Salduz et Göç , la Cour considère que le Gouvernement n’a fourni aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 §§ 1 et 3 c) de la Convention. III.

Les requérants réclament 5 000 euros (EUR) pour le préjudice matériel qui aurait découlé de leur détention à la maison d’arrêt et 10 000 EUR pour préjudice moral.

Le Gouvernement conteste ces montants.

La Cour relève que les requérants ne justifient aucunement leur demande pour dommage matériel et rejette celle-ci. En revanche, eu égard au constat de violation auquel elle est parvenue pour les articles 10 et 6 de la Convention (paragraphes 48 et 53 ci-dessus), elle considère qu’il y a lieu d’octroyer à chacun des requérants 10 000 EUR pour dommage moral.

Les requérants demandent également 3 687 EUR pour les frais et dépens engagés devant les juridictions internes et 3 160 EUR pour ceux engagés devant la Cour. Ils réclament en outre 5 000 EUR pour les frais de traduction, de poste, de photocopie et de secrétariat, sans fournir aucun justificatif à l’appui de leur demande.

Le Gouvernement conteste ces prétentions.

Eu égard à l’absence de justificatif à l’appui de leur prétention, la Cour rejette cette demande des requérants.

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 10 de la Convention ; 3. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 §§ 1 et 3 c) de la Convention à raison de la non-communication aux requérants des conclusions écrites du procureur général près la Cour de cassation ainsi que du fait que les requérants n’ont pas pu se faire assister d’un avocat pendant leur garde à vue ; 4. Dit a) que l’Etat défendeur doit verser à chacun des requérants, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif en vertu de l’article 44 § 2 de la Convention, 10 000 EUR (dix mille euros), à convertir en livres turques au taux applicable à la date du règlement, pour dommage moral, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ce montant sera à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 5. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 2 février 2010, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Françoise Elens-Passos Françoise Tulkens Greffière adjointe Présidente