AFFAIRE EMİNE YAȘAR c. TURQUIE

La originea cauzei se află o cerere (nr. 863/04) împotriva Republicii Turcia, pe care o resortisantă a acestui stat, d-na Emine Yașar ("reclamanta"), a sesizat Curtea pe 7 noiembrie 2003 în temeiul art. 34 din Convenția de salvgardare a drepturilor omului și libertăților fundamentale ("Convenția").

Reclamanta este reprezentată de avocat F. Karakaș Doğan din Istanbul. Guvernul turc ("Guvernul") este reprezentat de agentul acestuia.

Pe 9 februarie 2007, președintele Secțiunii doi a decis trimiterea cererei Guvernului. Cum o permite art. 29 §3 din Convenție, s-a decis de asemenea că camera se va pronunța simultan asupra admisibilității și fondului cauzei. ÎN FAPT

Pe 7 octombrie 2001, un grup de aproximativ patruzeci de femei, inclusiv reclamanta, s-a întâlnit la Istanbul, în fața clădirii partidului libertății și democrației (Özgürlük ve Demokrasi Partisi) situat pe strada pieton İstiklâl. Acestea se gândeau să facă o declarație presei privind zvonurile relative la o declarație de război a Statelor Unite după evenimentele din 11 septembrie 2001.

Conform procesului-verbal întocmit pe 7 octombrie 2001 la ora 13:30, T.T., prefectul de poliție delegat, a intimat grupul să se disperseze precizând că o asemenea acțiune era contrară legii nr. 2911 și că, în caz de refuz, poliția ar fi obligată să disperseze adunarea cu forța. Treizeci și șapte de femei nu ar fi executat ordinul, ar fi scandat "Noi, femeile, nu vrem război, cerem pace, imediat", și ar fi încercat să citească și să distribuie comunicatul lor de presă intitulat "Suntem aici pentru a uni vocea noastră cu toate vocile lumii împotriva războiului". Ele au fost arestate cu forța și puse în arest la vedere.

Conform reclamantei, polițiști au agresat-o în timpul arestării.

Raportul medical întocmit în aceeași zi menționează că interesata avea dificultăți în respirație și că o consultație în serviciul de chirurgie generală era necesară.

Tot pe 7 octombrie 2001, s-a redactat o notă medicală a serviciului de chirurgie. Ea menționa un traumatism al țesuturilor moi (la nivelul costelorilor) ale reclamantei, dar indica că o intervenție chirurgicală nu era luată în considerare. O monitorizare de opt ore a fost considerată necesară.

La diferite date, reclamanta a primit îngrijiri la centrul de recuperare fizică al spitalului Bakırköy, și anume până pe 19 februarie 2002. 1. Investigația penală privind condițiile de arestare ale reclamantei

Pe 21 martie 2002, reclamanta a depus plângere pentru abuz de autoritate în fața parchetului Beyoğlu împotriva polițiștilor responsabili de arestarea ei.

Pe 21 mai 2002, a fost audiat de subdirectorul direcției de securitate. A declarat că s-a alăturat grupului de femei care intenționau să facă o declarație presei și că polițiștii le-au încercuit fără vreo intimare. A continuat în următorii termeni: "(...) patru sau cinci [polițiști] m-au forțat să urc în vehiculul de poliție. Am fost ultima care am urcat în al doilea vehicul. Polițiștii m-au ținut de păr și m-au împins înăuntru. Am rămas blocată la nivelul ușii. Cu picioarele și cu fluierul, m-au lovit pe cap și pe coaste insulțând-mă. Am avut greu să respir. Văzând că am o problemă de sănătate, au încheiat să mă bată și m-au dus în fața vehiculului. Apoi ne-au condus la spitalul Haseki pentru rapoarte. În aceeași zi, am fost transferate în fața judecătorului (...)"

Pe 30 mai 2002, prefectul Istanbulului (vali), bazundu-se în particular pe argumentul că polițiștii au folosit forța în temeiul legii nr. 2911 și după ce a procedat la o intimare, a refuzat să autorizeze deschiderea unei investigații împotriva polițiștilor.

Pe 17 iunie 2002, reclamanta s-a opus acestei decizii administrative în fața tribunalului administrativ regional din Istanbul ("tribunalul"). Ea a susținut în special că, deoarece era o arestare pentru suspiciune de infracțiune a legii nr. 2911, polițiștii implicați au săvârșit un act judecătoresc și nu administrativ. Conform ei, urmărirea lor nu trebuia deci să faca obiectul unei autorizații administrative.

Pe 19 septembrie 2002, tribunalul a dat dreptate reclamantei și a anulat decizia atacată.

Pe 31 octombrie 2002, prefectul a încărcat subdirectorul direcției de securitate să efectueze o investigație preliminară.

Pe 8 noiembrie 2002, a fost întocmit un proces-verbal de identificare. Reclamanta a identificat doi polițiști pe fotografii.

Pe 12 noiembrie 2002, cei doi polițiști în cauză au fost auziți de subdirectorul responsabil cu investigația preliminară. Ei au indicat că au intimat grupul să încheie adunarea și că l-au informat cu privire la caracterul ilegal al manifestației. Ei au adăugat că au arestat manifestanții care au refuzat să se conformeze. Ei au precizat, de asemenea, că nu o cunoșteau pe reclamantă.

Pe 27 noiembrie 2002, prefectul, după ce a luat cunoștință de raportul de investigație, a decis să nu autorizeze deschiderea unei investigații judecătorești împotriva celor doi polițiști.

Pe 19 martie 2003, tribunalul a respins opoziția formulată de reclamantă.

Pe 7 mai 2003, interesata a fost auziată de procurorul Republicii, în fața căruia a reitetat versiunea ei a faptelor formulată pe 21 mai 2002.

Pe 29 mai 2003, procurorul a pronunțat o ordonanță de clasare. Acesta a reamintit dispozițiile art. 24 din legea nr. 2911 (§28 de mai jos).

Pe 9 iulie 2003, curtea de asise din Istanbul a confirmat decizia de clasare. 2. Procedura penală angajată împotriva reclamantei

Între timp, printr-un act de acuzare din 7 octombrie 2001, procurorul Republicii din Beyoğlu a inculpat manifestanții, inclusiv reclamanta, pentru infracțiune a legii nr. 2911 relativa la adunări și manifestații publice.

Reclamanta a compărut în fața tribunalului penal. Ea a declarat în fața judecătorului: "Sunt membru al consiliului general al partidului HADEP la Istanbul (...) În momentul în care ne gândim să facem o declarație de presă, am fost victima unor acte de violență. Am două coaste deteriorate. Am un raport medical despre asta. Doresc să depun plângere."

Judecătorul a eliberat toți manifestanții după ce i-a ascultat.

Printr-o hotărâre din 22 iunie 2004, tribunalul penal a achitat toți acuzații pe motiv că acțiunea lor nu avea scopul o manifestație pentru care o autorizație prealabilă ar fi fost necesară, ci o simplă declarație presei. El a menționat faptul că acuzații au fost dispersați cu forța, în absența oricărei manifestații ilegale.

Reclamanta se plânge de abuz care i-ar fi fost infligat de polițiști în timpul dispersării cu forța a grupului de femei, din care făcea parte, care intenționau să facă o declarație presei cu privire la opoziția lor la război. Ea reproșează de asemenea instanțelor să fi acordat impunitate polițiștilor implicați. Ea invocă articolele 3, 10 și 11 din Convenție, combinate cu art. 13 al acesteia. Curtea consideră că, în circumstanțele cauzei, ar trebui să se ție seama de indivizibilitatea faptelor la baza tuturor reclamațiilor. Ea consideră oportun să examineze aceste reclamații din perspectiva articolelor 3 și 11 din Convenție, combinate cu art. 13. Aceste dispoziții sunt enunțate după cum urmează: Art. 3 "Nimeni nu poate fi supus torturii sau pedepselor ori tratamentelor inumane sau degradante." Art. 11 "1. Fiecare persoană are dreptul la libertatea de adunare pașnică (...) 2. Exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul decât al restricțiilor care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru (...) securitatea publică, apărarea ordinii și prevenirea crimei (...) sau protecția drepturilor și libertăților altora. Prezentul articol nu interzice ca restricții legitime să fie impuse exercitării acestor drepturi de către membri ai forțelor armate, ai poliției sau ai administrației Statului. Art. 13 "Fiecare persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) Convenție au fost violate are dreptul la acordarea unei căi de recurs efective în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost săvârșită de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale." A. Privind admisibilitatea

Guvernul exceptionează neepuizarea căilor de recurs interne pentru ansamblul reclamațiilor.

Privind art. 3 din Convenție, el evidențiază că reclamanta nu a intentat nicio cale de recurs administrativă sau civilă în daune și prejudicii.

Curtea observă că ea a deja în mai multe rânduri respinge această excepție în cazuri comparabile (a se vedea, printre alte multe, Güzel Șahin și alții c. Turcia, nr. 68263/01, § 36, 21 decembrie 2006). Ea respinge deci excepția Guvernului.

Privind art. 11 din Convenție, Guvernul estimează că reclamanta nu a epuizat căile de recurs interne, în măsura în care, la niciun moment al procedurii penale pe care a angajat-o, ea nu a invocat dreptul ei la adunare pașnică prevăzut de art. 11 din Convenție.

Curtea reamintește că scopul regulii epuizării căilor de recurs interne este acela de a da Statelor contractante oportunitatea de a preveni și de a remedia încălcările pretinse împotriva lor înainte ca acestea să fie supuse Curții (Fressoz și Roire c. Franța [MC], nr. 29183/95, § 37, CEDO 1999-I).

În specie, Curtea observă mai întâi că în reacția judecătorească manifestată cu privire la dispersarea grupului și la arestarea cu forța a unui anumit număr de participante, întrebările legate de epuizarea căilor de recurs sunt inseparabile în ceea ce privește drepturile garantate de articolele 3 și 11 din Convenție (Samüt Karabulut c. Turcia, nr. 16999/04, § 26, 27 ianuarie 2009).

Ea observă apoi că ingerința, care a constat în dispersarea adunării în cauză, pe 7 octombrie 2001, nu putea, prin natura ei imediată, fi împiedicată de nicio cale de recurs.

Ea constată de asemenea că plângerea penală a reclamantei împotriva polițiștilor care au procedat la această dispersare cu forța era o cale de recurs adecvată pentru a-și valorifica reclamația. Chiar dacă reclamanta nu a invocat formal dreptul ei garantat de art. 11 din Convenție, obiectul litigiului era clar stabilit ca fiind dispersarea, cu forța, a unui grup de persoane care intenționau să citească o declarație presei. Instanțele interne au avut astfel oportunitatea de a examina chestiunea necesității dispersării adunării și a utilizării forței pentru aceasta. Ele au avut de asemenea posibilitatea de a remedia încălcările pretinse în procedura penală împotriva polițiștilor. Curtea observă în plus că procedura penală angajată împotriva manifestanților, care s-a încheiat cu o achitare pe 22 iunie 2004, era de asemenea o procedură permițând de a tranșa chestiunea necesității ingerinței pe baza art. 11, ceea ce a fost făcut de instanțele interne (§27 de mai sus).

Curtea respinge deci excepția Guvernului privind neepuizarea căilor de recurs interne.

Ea constată în plus că petiția nu este vădit nefondat în sensul art. 35 §3 din Convenție, și constată că nu se lovește de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Ar trebui deci să fie declarată admisibilă. B. Privind fondul

Curtea va determina mai întâi dacă intervenția poliției a încălcat dreptul reclamantei la libertatea de adunare pașnică, în sensul art. 11 din Convenție. Ea va examina apoi condițiile arestării reclamantei la lumina art. 3 din Convenție. 1. Art. 11

Guvernul susține că ingerința era prevăzută de dispozițiile legii nr. 2911 privind manifestațiile ilegale, că urmărea scopul legitim al apărării ordinii publice și al "prevenirii dezordinei". El consideră de asemenea că această ingerință răspundea unei nevoi sociale imperioase, dar nu precizează care au fost condițiile, în specie, ale unei asemenea nevoi.

Curtea se referă mai întâi la principiile fundamentale care se desprind din jurisprudența sa relativa la art. 11 (Djavit An c. Turcia, nr. 20652/92, §§ 56-57, CEDO 2003-III, Piermont c. Franța, 27 aprilie 1995, §§ 76-77, seria A nr. 314, și Plattform "Ärzte für das Leben" c. Austria, 21 iunie 1988, § 32, seria A nr. 139).

Ea observă apoi că necesitatea intervenției din perspectiva art. 11 din Convenție a fost examinată de instanțele interne, în cursul procedurii penale angajate împotriva manifestanților, inclusiv reclamanta. Tribunalul penal a subliniat caracterul legal al adunării manifestanților, neaplicabilitatea în specie a legii nr. 2911 și deci nenecesitatea intervenției poliției (§27 de mai sus), înainte de a achita toți acuzații. Curtea nu vede niciun motiv de a se abate de la concluzia acestui tribunal. Ea concluzionează că ingerința în exercitarea de către reclamantă a dreptului ei la libertatea de adunare pașnică nu răspundea niciodată unei nevoi sociale imperioase și că deci nu era necesară într-o societate democratică.

Prin urmare, a existat o încălcare a art. 11 din Convenție.

Având în vedere concluziile de mai sus, Curtea estimează că nu este oportun să examineze suplimentar dacă reclamanta a putut beneficia de o cale de recurs efectivă în dreptul intern, în sensul art. 13 din Convenție, pentru a-și valorifica reclamația pe baza art. 11 din Convenție. 2. Art. 3

Reclamanta susține că polițiștii care au folosit forța în timpul arestării ei sunt responsabili de fractura mai multor coaste ale ei. Ea susține că, deoarece poliția nu a trebuit să se confrunte cu nicio reacție violentă din partea manifestanților, forța utilizată nu era nici legitimă nici proporțională. În plus, poliția nu ar fi procedat la niciun avertisment înainte de a proceda cu vigoare la dispersare.

Guvernul consideră că pragul de gravitate necesar în jurisprudența Curții pentru aplicarea art. 3 din Convenție nu a fost atins în specie. Acesta susține că raportul medical datat din 7 octombrie 2001 nu menționează nicio fracturi nici alt hematom grav pe corpul reclamantei. Privind tratamentul într-o clinică de fiziologie menționat de reclamantă, Guvernul susține că interesata nu a dovedit existența unui raport de cauzalitate între dicit tratament și forța folosită de polițiști pe 7 octombrie 2001.

El estimează în plus că reclamanta a beneficiat bine de o cale de recurs efectivă pentru a-și valorifica reclamațiile, în măsura în care autoritățile interne au condus, imediat după reclamația ei, investigații preliminare. El adaugă că polițiștii pe care reclamanta ii acuza că au folosit forța împotriva ei au fost identificați, dar că, deoarece acuzațiile de abuz formulate de reclamantă nu au fost dovedite, polițiștii nu au fost urmăriți.

Curtea reamintește că, pentru a cădea sub prevederile art. 3, abuzurile trebuie să atingă un minimum de gravitate. Aprecierea acestui minim este relativă prin esență; ea depinde de ansamblul circumstanțelor proprii cauzei, cum ar fi durata tratamentului sau efectele sale fizice sau psihologice și, în anumite cazuri, de sexul, vârsta și starea de sănătate a victimei. Când o persoană se găsește lipsită de libertate sau, mai general, se găsește confruntată cu agenți ai forțelor de ordine, utilizarea forței fizice împotriva ei atunci când nu este necesară de comportamentul ei atinge demnitatea umană și constituie, în principiu, o încălcare a dreptului garantat de art. 3 (Labita c. Italia [MC], nr. 26772/95, § 120, CEDO 2000-IV).

În specie, ea observă că Guvernul contestă că polițiștii au folosit forța pentru a proceda la arestarea manifestanților, inclusiv reclamanta.

Or ea observă că după arestarea ei, interesata a fost supusă unui examen medical care a dezvăluit prezența unui traumatism pe țesuturile moi la nivelul costelorilor. Acest traumatism se potrivește cu relatarea reclamantei despre condițiile arestării ei.

În măsura în care autoritățile naționale nu dovedesc - nici nu evocă o asemenea ipoteză - că reclamanta a deja suferit, înainte de faptele cauzei, traumatismul constatat de medic, este pe ele că revine sarcina de a da explicații despre acest traumatism, care, în ochii Curții, a rezultat din forța folosită împotriva reclamantei de polițiști.

Prin urmare, trebuie să se caute dacă forța utilizată în specie era necesară. În acest sens, Curtea acordă o importanță deosebită rănilor care au fost provocate și circumstanțelor în care au fost provocate.

Curtea constată că Guvernul, ca și instanțele interne, nu a menționat nicio violență sau chiar rezistență din partea reclamantei. Prin urmare, ella consideră că violențele comise asupra reclamantei de forțele de ordine, care au provocat traumatismul indicat în raportul medical din 7 octombrie 2001, nu pot fi considerate drept o reacție justificată din partea polițiștilor. Ea estimează că nu este oportun să examineze suplimentar dacă mai multe coaste ale reclamantei au fost rupte nici dacă tratamentul în fiziologie pe care l-a urmat ulterior era într-adevăr legat de acest traumatism.

Privind investigația penală diligențată de procuror în urma plângerii depuse de reclamantă, Curtea observă că acesta s-a mulțumit să se refere la absența unor elemente pedepsibile și să menționeze dispoziția pertinentă de lege, fără a examina totuși necesitatea forței folosite împotriva manifestanților (a se vedea, printre alte, Karatepe și alții c. Turcia, nr. 33112/04, 36110/04, 40190/04, 41469/04 și 41471/04, § 32, 7 aprilie 2009).

Prin urmare, a existat o încălcare a art. 3 din Convenție.

Reclamanta solicită 15.000 euro (EUR) pentru prejudiciu moral și 5.000 EUR pentru prejudiciu material. Pentru aceasta din urmă, ea evocă cheltuieli medicale, pentru care nu produce nicio dovadă.

Guvernul estimează că aceste cereri nu sunt justificate și excesive.

Curtea nu observă niciun raport de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material pretins și respinge această cerere. În schimb, hotărând în echitate, ea consideră că ar trebui să acorde reclamantei 12.000 EUR pentru prejudiciu moral. B. Cheltuieli și demnități

Reclamanta solicită de asemenea 6.500 EUR pentru cheltuielile și demnități angajate în fața instanțelor interne și în fața Curții. Ea anexează cererilor sale scara baroului Istanbul, precum și un protocol de onorarii semnat de ea și avocatul ei pe 15 septembrie 2007, care menționează suma de 9.500 lire turce (aproximativ 5.400 EUR), și care stipulează că suma în cauză va fi plătită la sfârșitul procedurii în fața Curții.

Guvernul estimează că cererea trebuie respingă deoarece nu este susținută de o dovadă de plată.

Conform jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și demnităților decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor. În specie, ținând seama de documentele în posesia ei și de criteriile menționate mai sus, Curtea estimează o sumă forfetară rezonabilă de 1.000 EUR pentru procedura în fața ei și o acordă reclamantei. C. Dobânzi moratorii

Curtea consideră oportun să potrivească rata dobânzilor moratorii cu rata dobânzii facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Declară petiția admisibilă; 2. Declară că a existat o încălcare a art. 11 din Convenție; 3. Declară că a existat o încălcare a art. 3 din Convenție; 4. Declară că nu este oportun să examineze separat reclamația privind art. 11 din Convenție combinat cu art. 13 al acesteia; 5. Declară a) că Statul pârât trebuie să verseze reclamantei, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în temeiul art. 44 §2 din Convenție, următoarele sume, convertite în lire turce la cursul aplicabil la data plății: (i) 12.000 EUR (doisprezece mii euro), plus orice sumă care ar putea fi datorată la titlu de impozit, pentru prejudiciu moral, (ii) 1.000 EUR pentru cheltuieli și demnități, plus orice sumă care ar putea fi datorată la titlu de impozit de reclamantă; b) că, din expirarea dicitului termen și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu rata facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, mărită cu trei puncte procentuale; 6. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru restul. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 9 februarie 2010, în aplicarea art. 77 §§2 și 3 din regulament. Sally Dollé Françoise Tulkens Grefier Președintă

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 863/04) dirigée contre la République de Turquie et dont une ressortissante de cet Etat, M me Emine Yașar (« la requérante »), a saisi la Cour le 7 novembre 2003 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l'homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

La requérante est représentée par M e F. Karakaș Doğan, avocate à Istanbul. Le gouvernement turc (« le Gouvernement ») est représenté par son agent.

Le 9 février 2007, le président de la deuxième section a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Comme le permet l'article 29 § 3 de la Convention, il a en outre été décidé que la chambre se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond de l'affaire. EN FAIT I.

Le 7 octobre 2001, un groupe d'une quarantaine de femmes, dont la requérante, se réunit à Istanbul, devant l'immeuble du parti de la liberté et de la démocratie ( Özgürlük ve Demokrasi Partisi ) situé dans la rue piétonne İstiklâl. Elles prévoyaient de faire une déclaration à la presse au sujet de rumeurs relatives à une déclaration de guerre des Etats-Unis après les événements du 11 septembre 2001.

Selon le procès-verbal dressé le 7 octobre 2001 à 13 h 30, T.T., le préfet de police délégué, avait sommé le groupe de se disperser en précisant qu'une telle action était contraire à la loi n o 2911 et que, en cas de refus, la police se verrait dans l'obligation de disperser le rassemblement par la force. Trente-sept femmes n'auraient pas obtempéré, auraient scandé « Nous, les femmes, nous ne voulons pas la guerre, nous réclamons la paix, tout de suite », et auraient tenté de lire et de distribuer leur communiqué de presse intitulé « Nous sommes là afin d'unir notre voix à toutes les voix du monde contre la guerre ». Elles auraient été arrêtées par la force et placées en garde à vue.

Selon la requérante, des policiers l'auraient frappée lors de l'interpellation.

Le rapport médical établi le même jour mentionne que l'intéressée avait des difficultés à respirer et qu'une consultation dans le service de chirurgie générale était nécessaire.

Toujours le 7 octobre 2001, une note médicale du service de chirurgie fut rédigée. Elle faisait état d'un traumatisme des tissus mous (au niveau des côtes) de la requérante mais indiquait qu'une opération chirurgicale n'était pas envisagée. Une surveillance de huit heures fut jugée nécessaire.

A différentes dates, la requérante reçut des soins au centre de rééducation physique de l'hôpital de Bakırköy, et ce jusqu'au 19 février 2002. 1. L'enquête pénale sur les conditions d'arrestation de la requérante

Le 21 mars 2002, la requérante porta plainte pour mauvais traitements devant le parquet de Beyoğlu contre les policiers responsables de son arrestation.

Le 21 mai 2002, elle fut entendue par le sous-directeur de la direction de la sûreté. Elle déclara qu'elle s'était jointe au groupe de femmes qui entendait faire une déclaration à la presse et que les policiers les avaient encerclées sans aucune sommation. Elle poursuivit en ces termes : « (...) quatre ou cinq [des policiers] m'ont forcée à monter dans le véhicule de police. J'étais la dernière à monter dans le deuxième véhicule. Les policiers m'ont maintenue par les cheveux et m'ont poussée à l'intérieur. Je suis restée coincée au niveau de la portière. A coups de pied et de matraque, ils m'ont frappée sur la tête et sur les côtes en m'insultant. J'ai eu du mal à respirer. Voyant que j'avais un malaise, ils ont arrêté de me battre et m'ont emmenée à l'avant du véhicule. Ils nous ont ensuite conduites à l'hôpital Haseki pour les rapports. Le même jour, nous avons été transférées devant le juge (...) »

Le 30 mai 2002, le préfet d'Istanbul ( vali ), se fondant notamment sur l'argument selon lequel les policiers avaient usé de la force en vertu de la loi n o 2911 et après avoir procédé à une sommation, refusa d'autoriser l'ouverture d'une instruction à l'encontre des policiers.

Le 17 juin 2002, la requérante forma opposition contre cette décision administrative devant le tribunal administratif régional d'Istanbul (« le tribunal »). Elle soutint notamment que, dès lors qu'il s'agissait d'une arrestation pour cause de soupçon d'infraction à la loi n o 2911, les policiers mis en cause avaient commis un acte judiciaire et non pas administratif. Selon elle, leur poursuite ne devait donc pas faire l'objet d'une autorisation administrative.

Le 19 septembre 2002, le tribunal donna gain de cause à la requérante et annula la décision attaquée.

Le 31 octobre 2002, le préfet chargea le sous-directeur de la direction de la sûreté d'effectuer une enquête préliminaire.

Le 8 novembre 2002, un procès-verbal d'identification fut dressé. La requérante identifia deux policiers sur photos.

Le 12 novembre 2002, les deux policiers en question furent entendus par le sous-directeur chargé de l'enquête préliminaire. Ils indiquèrent qu'ils avaient sommé le groupe de mettre fin au rassemblement et qu'ils l'avaient informé du caractère illégal de la manifestation. Ils ajoutèrent qu'ils avaient interpellé les manifestantes qui avaient refusé d'obtempérer. Ils précisèrent également qu'ils ne connaissaient pas la requérante.

Le 27 novembre 2002, le préfet, après avoir pris connaissance du rapport d'enquête, décida de ne pas autoriser l'ouverture d'une instruction judiciaire à l'encontre des deux policiers.

Le 19 mars 2003, le tribunal rejeta l'opposition formée par la requérante.

Le 7 mai 2003, l'intéressée fut entendue par le procureur de la République, devant lequel elle réitéra sa version des faits formulée le 21 mai 2002.

Le 29 mai 2003, le procureur rendit une ordonnance de non-lieu. Il rappela les dispositions de l'article 24 de la loi n o 2911 (paragraphe 28 ci ‑ dessous).

Le 9 juillet 2003, la cour d'assises d'Istanbul confirma la décision de non-lieu. 2. La procédure pénale engagée contre la requérante

Entre-temps, par un acte d'accusation du 7 octobre 2001, le procureur de la République de Beyoğlu avait inculpé les manifestantes, dont la requérante, pour infraction à la loi n o 2911 relative aux réunions et manifestations publiques.

La requérante avait comparu devant le tribunal correctionnel. Elle avait déclaré devant le juge : « Je suis membre du conseil général du parti HADEP à Istanbul (...) Au moment où nous allions faire une déclaration de presse, j'ai été victime d'actes de violence. J'ai deux côtes abîmées. J'ai un rapport médical à ce sujet. Je souhaite porter plainte. »

Le juge avait libéré toutes les manifestantes après les avoir entendues.

Par un arrêt du 22 juin 2004, le tribunal correctionnel acquitta toutes les accusées au motif que leur action avait pour but non pas une manifestation pour laquelle une autorisation préalable aurait été requise, mais une simple déclaration à la presse. Il mentionna le fait que les accusées avaient été dispersées par la force, en l'absence de toute manifestation illégale. II.

La requérante se plaint de mauvais traitements qui lui auraient été infligés par des policiers lors de la dispersion par la force du groupe de femmes, dont elle faisait partie, qui entendait faire une déclaration à la presse au sujet de leur opposition à la guerre. Elle reproche également aux tribunaux d'avoir accordé l'impunité aux policiers mis en cause. Elle invoque les articles 3, 10 et 11 de la Convention, combinés avec son article 13. La Cour estime que, dans les circonstances de l'espèce, il convient de tenir compte de l'indivisibilité des faits à la base de l'ensemble des griefs. Elle juge opportun d'examiner ces griefs sous l'angle des articles 3 et 11 de la Convention, combinés avec l'article 13. Ces dispositions sont ainsi libellées : Article 3 « Nul ne peut être soumis à la torture ni à des peines ou traitements inhumains ou dégradants. » Article 11 « 1. Toute personne a droit à la liberté de réunion pacifique (...) 2. L'exercice de ces droits ne peut faire l'objet d'autres restrictions que celles qui, prévues par la loi, constituent des mesures nécessaires, dans une société démocratique, à la (...) sûreté publique, à la défense de l'ordre et à la prévention du crime (...) ou à la protection des droits et libertés d'autrui. Le présent article n'interdit pas que des restrictions légitimes soient imposées à l'exercice de ces droits par les membres des forces armées, de la police ou de l'administration de l'Etat. » Article 13 « Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l'octroi d'un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l'exercice de leurs fonctions officielles. » A. Sur la recevabilité

Le Gouvernement excipe du non-épuisement des voies de recours internes pour l'ensemble des griefs.

En ce qui concerne l'article 3 de la Convention, il souligne que la requérante n'a pas intenté de recours administratif ou civil en dommages et intérêts.

La Cour note qu'elle a déjà maintes fois écarté cette exception dans des affaires comparables (voir, parmi beaucoup d'autres, Güzel Șahin et autres c. Turquie , n o 68263/01, § 36, 21 décembre 2006). Elle rejette donc l'exception du Gouvernement.

En ce qui concerne l'article 11 de la Convention, le Gouvernement estime que la requérante n'a pas épuisé les voies de recours internes, dans la mesure où, à aucun moment de la procédure pénale qu'elle a intentée, elle n'a invoqué son droit à la réunion pacifique prévu à l'article 11 de la Convention.

La Cour rappelle que la finalité de la règle de l'épuisement des voies de recours internes est de ménager aux Etats contractants l'occasion de prévenir et de redresser les violations alléguées contre eux avant qu'elles ne soient soumises à la Cour ( Fressoz et Roire c. France [GC], n o 29183/95, § 37, CEDH 1999 ‑ I).

En l'espèce, la Cour note d'abord que dans la réaction judiciaire manifestée au sujet de la dispersion du groupe et de l'arrestation par la force d'un certain nombre de participantes, les questions liées à l'épuisement des voies de recours sont indissociables en ce qui concerne les droits garantis aux articles 3 et 11 de la Convention ( Samüt Karabulut c. Turquie , n o 16999/04, § 26, 27 janvier 2009).

Elle observe ensuite que l'ingérence, qui a consisté en la dispersion du rassemblement en cause, le 7 octobre 2001, ne pouvait, de par sa nature immédiate, être empêchée par aucune voie de recours.

Elle relève également que la plainte pénale de la requérante contre les policiers ayant procédé à cette dispersion par la force était un recours adéquat pour faire valoir son grief. Même si la requérante n'a pas formellement invoqué son droit garanti à l'article 11 de la Convention, l'objet du litige était clairement établi comme étant la dispersion, par la force, d'un groupe de personnes qui entendaient lire une déclaration de presse. Les juridictions internes ont ainsi eu l'occasion d'examiner la question de la nécessité de la dispersion du rassemblement et de l'emploi de la force pour ce faire. Elles ont également eu la possibilité de redresser les violations alléguées dans la procédure pénale dirigée contre les policiers. La Cour observe en outre que la procédure pénale intentée contre les manifestantes, qui a débouché sur un acquittement le 22 juin 2004, était également une procédure permettant de trancher la question de la nécessité de l'ingérence sur le terrain de l'article 11, ce qui a été fait par les juridictions internes (paragraphe 27 ci-dessus).

La Cour rejette donc l'exception du Gouvernement tirée du non-épuisement des voies de recours internes.

Elle constate par ailleurs que la requête n'est pas manifestement mal fondée au sens de l'article 35 § 3 de la Convention, et relève qu'elle ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient donc de la déclarer recevable. B. Sur le fond

La Cour va en premier lieu déterminer si l'intervention de la police a violé le droit de la requérante à la liberté de réunion pacifique, au sens de l'article 11 de la Convention. Elle examinera ensuite les conditions de l'arrestation de la requérante à la lumière de l'article 3 de la Convention. 1. Article 11

Le Gouvernement soutient que l'ingérence était prévue par les dispositions de la loi n o 2911 sur les manifestations illégales, qu'elle poursuivait le but légitime de la défense de l'ordre public et de la « prévention du désordre ». Il considère également que cette ingérence répondait à un besoin social impérieux mais il ne précise pas quelles étaient les conditions, en l'espèce, d'un tel besoin.

La Cour se réfère d'abord aux principes fondamentaux qui se dégagent de sa jurisprudence relative à l'article 11 ( Djavit An c. Turquie , n o 20652/92, §§ 56 ‑ 57, CEDH 2003 ‑ III, Piermont c. France , 27 avril 1995, §§ 76 ‑ 77, série A n o 314, et Plattform « Ärzte für das Leben » c. Autriche , 21 juin 1988, § 32, série A n o 139).

Elle observe ensuite que la nécessité de l'intervention au regard de l'article 11 de la Convention a été examinée par les juridictions internes, lors de la procédure pénale intentée contre les manifestantes, dont la requérante. Le tribunal correctionnel a souligné le caractère légal du rassemblement des manifestantes, de la non-applicabilité en l'espèce de la loi n o 2911 et ainsi la non-nécessité de l'intervention de la police (paragraphe 27 ci-dessus), avant d'acquitter toutes les accusées. La Cour ne voit aucun motif de s'écarter de la conclusion de ce tribunal. Elle conclut que l'ingérence dans l'exercice par la requérante de son droit à la liberté de rassemblement pacifique ne répondait à aucun besoin social impérieux et qu'elle n'était donc pas nécessaire dans une société démocratique.

Partant, il y a eu violation de l'article 11 de la Convention.

Vu les conclusions ci-dessus, la Cour estime qu'il n'y a pas lieu d'examiner de surcroît si la requérante a pu bénéficier d'une voie de recours effective en droit interne, au sens de l'article 13 de la Convention, afin de faire valoir son grief sur le terrain de l'article 11 de la Convention. 2. Article 3

La requérante soutient que les policiers qui ont employé la force lors de son arrestation sont responsables de la fracture de plusieurs de ses côtes. Elle soutient que, dès lors que la police n'a eu à faire face à aucune réaction violente de la part des manifestantes, la force utilisée n'était ni légitime ni proportionnée. De plus, la police n'aurait procédé à aucun avertissement avant de procéder de manière musclée à la dispersion.

Le Gouvernement considère que le seuil de gravité requis dans la jurisprudence de la Cour pour l'application de l'article 3 de la Convention n'a pas été atteint en l'espèce. Il fait valoir que le rapport médical daté du 7 octobre 2001 ne mentionne aucune fracture ni autre ecchymose sérieuse sur le corps de la requérante. En ce qui concerne le traitement dans une clinique de physiothérapie mentionné par la requérante, le Gouvernement soutient que l'intéressée n'a pas prouvé l'existence d'un lien causal entre ledit traitement et la force employée par les policiers le 7 octobre 2001.

Il estime en outre que la requérante a bien bénéficié d'une voie de recours effective pour faire valoir ses griefs, dans la mesure où les autorités internes ont conduit, immédiatement après sa plainte, des investigations préliminaires. Il ajoute que les policiers à qui la requérante reprochait d'avoir fait usage de la force à son égard ont été identifiés, mais que, les allégations de mauvais traitements formulées par la requérante n'ayant pas été prouvées, les policiers n'ont pas été poursuivis.

La Cour rappelle que, pour tomber sous le coup de l'article 3, les mauvais traitements doivent atteindre un minimum de gravité. L'appréciation de ce minimum est relative par essence ; elle dépend de l'ensemble des circonstances propres à l'affaire, telles que la durée du traitement ou ses effets physiques ou psychologiques et, dans certains cas, du sexe, de l'âge et de l'état de santé de la victime. Lorsqu'un individu se trouve privé de sa liberté ou, plus généralement, se trouve confronté à des agents des forces de l'ordre, l'utilisation à son égard de la force physique alors qu'elle n'est pas rendue nécessaire par son comportement porte atteinte à la dignité humaine et constitue, en principe, une violation du droit garanti par l'article 3 ( Labita c. Italie [GC], n o 26772/95, § 120, CEDH 2000-IV).

En l'espèce, elle note que le Gouvernement conteste que les policiers aient fait usage de la force pour procéder à l'arrestation des manifestantes, dont la requérante.

Or elle observe qu'après son arrestation, l'intéressée a été soumise à un examen médical qui a révélé la présence d'un traumatisme sur les tissus mous au niveau des côtes. Ce traumatisme concorde avec le récit de la requérante sur les conditions de son arrestation.

Dans la mesure où les autorités nationales ne prouvent pas – ni même n'évoquent une telle hypothèse – que la requérante ait déjà subi, avant les faits de la cause, le traumatisme constaté par le médecin, c'est à elles qu'il incombe de donner des explications sur ce traumatisme, qui, aux yeux de la Cour, a résulté de la force employée contre la requérante par les policiers.

Dès lors, il faut rechercher si la force utilisée en l'espèce était nécessaire. A cet égard, la Cour attache une importance particulière aux blessures qui ont été occasionnées et aux circonstances dans lesquelles elles l'ont été.

La Cour constate que le Gouvernement, à l'instar des juridictions internes, n'a mentionné aucune violence ou même résistance de la part de la requérante. Dès lors, elle considère que les violences commises sur la requérante par les forces de l'ordre, qui ont causé le traumatisme indiqué dans le rapport médical du 7 octobre 2001, ne sauraient passer pour une réaction justifiée de la part des policiers. Elle estime qu'il n'y a pas lieu d'examiner de surcroît si plusieurs côtes de la requérante ont été cassées ni si le traitement en physiothérapie qu'elle a suivi par la suite était effectivement lié à ce traumatisme.

Quant à l'enquête pénale diligentée par le procureur à la suite de la plainte déposée par la requérante, la Cour observe que celui-ci s'est borné à se référer à l'absence d'éléments répréhensibles et à mentionner la disposition de loi pertinente, sans pour autant examiner la nécessité de la force utilisée contre les manifestantes (voir, parmi d'autres, Karatepe et autres c. Turquie , n os 33112/04, 36110/04, 40190/04, 41469/04 et 41471/04, § 32, 7 avril 2009).

Partant, il y a eu violation de l'article 3 de la Convention. II.

La requérante réclame 15 000 euros (EUR) pour préjudice moral et 5 000 EUR pour préjudice matériel. Pour ce dernier, elle évoque des frais médicaux, pour lesquels elle ne produit aucun justificatif.

Le Gouvernement estime ces demandes non justifiées et excessives.

La Cour n'aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande. En revanche, statuant en équité, elle considère qu'il y a lieu d'octroyer à la requérante 12 000 EUR au titre du préjudice moral. B. Frais et dépens

La requérante demande également 6 500 EUR pour les frais et dépens engagés devant les juridictions internes et devant la Cour. Elle annexe à sa demande le barème du barreau d'Istanbul, ainsi qu'un protocole d'honoraires signé par elle-même et son avocat le 15 septembre 2007, qui fait état de la somme de 9 500 livres turques (5 400 EUR environ), et qui stipule que la somme en question sera payée à la fin de la procédure devant la Cour.

Le Gouvernement estime que la demande doit être rejetée dès lors qu'elle n'est pas étayée par un justificatif de paiement.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l'espèce, compte tenu des documents en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme forfaitaire de 1 000 EUR pour la procédure devant elle et l'accorde à la requérante. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable ; 2. Dit qu'il y a eu violation de l'article 11 de la Convention ; 3. Dit qu'il y a eu violation de l'article 3 de la Convention ; 4. Dit qu'il n'y a pas lieu d'examiner séparément le grief tiré de l'article 11 de la Convention combiné avec son article 13 ; 5. Dit a) que l'Etat défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif en vertu de l'article 44 § 2 de la Convention, les sommes suivantes, à convertir en livres turques au taux applicable à la date du règlement : (i) 12 000 EUR (douze mille euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt, pour dommage moral, (ii) 1 000 EUR pour frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt par la requérante ; b) qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ces montants seront à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 6. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 9 février 2010, en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Sally Dollé Françoise Tulkens Greffière Présidente