SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE FINALĂ Cerere nr. 6781/04 prezentată de Emin ALADA Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 26 decembrie 2003, având în vedere decizia parțială din 2 septembrie 2008, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie DEFINITIVĂ Reclamantul, dl Emin Alada. Este un resortisant turc născut în 1968 și rezident în Erzurum. Acesta este reprezentat în fața Curții de către domnul T. Elçi, avocat la Diyarbak Electroluxr. Guvernul turc este reprezentat de agentul său. Circumstanțele speciei Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul, suspectat de a face parte dintr-o bandă armată, a fost arestat și arestat la 29 noiembrie 1993 și a fost interogat în absența avocatului său. În decembrie 1993, în fața procurorului, apoi a judecătorului care se ocupă de caz, reclamantul s-a întors la declarația pe care a făcut-o poliției în timpul arestului său, susținând că a fost obținută sub constrângere. În aceeași zi, el a fost reținut provizoriu și transferat la închisoarea din Erzurum. La 10 ianuarie 1994 și la 13 ianuarie 1995 au fost inițiate două acțiuni penale împotriva reclamantului și a altor 38 de inculpați pentru apartenența la o organizație ilegală [art. 168 alineatul (2) din Codul penal] și au fost încălcate integritatea statului (art. 125 din Codul penal). Aceste acțiuni au fost anexate și transmise Curții de Securitate a statului Erzurum ( În special, reclamantul a fost acuzat de conducerea Comitetului PKK [1] al satului său, de acordarea de asistență logistică organizației și de participarea la atacul armat asupra centrului orașului I Printr-o scrisoare din 19 martie 1997 adresată CSEE, reclamantul își va reitera acuzațiile de maltratare în timpul custodiei sale și a fost eliberat printr-o decizie din 15 aprilie 1997. Prin hotărârea din 8 decembrie 1998 pronunțată în absența recurentului, CSEE l-a condamnat pe acesta la o pedeapsă cu închisoarea de 16 ani și opt luni pentru complicitate la acte teroriste menite să aducă atingere integrității statului și a emis un mandat de arestare împotriva acestuia. Prin hotărârea din 11 noiembrie 1999, Curtea de Casație a infirmat această hotărâre pe motiv că reclamantul nu și-a prezentat apărarea suplimentară. La ședința din 17 decembrie 1999, CSEEE a decis să convoace reclamantul pentru a-și colecta apărarea. Fără a aduce atingere convocarii sale, persoana interesată nu a prezentat o cerere. La 5 aprilie 2000, CSEE a emis un nou mandat de arestare împotriva reclamantului. Prin intermediul a două noi acte de acuzare din 4 ianuarie 2001 și 17 aprilie 2003, procurorul din apropierea CSEE solicită condamnarea reclamantului pentru separare și apartenență la o bandă armată, reproșându-l, printre altele, pentru producerea de cărți de identitate false pentru membrii PKK și contribuind la recrutarea de noi membri pentru această organizație. La 31 martie 2003, reclamantul a fost reținut la Ankara în posesia unei identități false, iar a doua zi a fost transferat la I La 3 aprilie 2003, a fost examinat de un medic de la spitalul public din I La 14 aprilie 2003, procurorul a emis un ordin de nejudiciare din lipsă de probe în sprijinul acuzațiilor de maltratare în timpul interogatoriilor efectuate în perioada 1-2 aprilie 2003. În conformitate cu Legea nr. 5190 din 30 iunie 2004, dosarul cauzei a fost transmis Curții de Assesie a lui Erzurum (atîrîtul de Assisisie). 25 de martori au fost audiați de instanțele interne în cadrul cauzei. În hotărârea sa din 4 noiembrie 2004, Curtea de Asize a considerat că acuzațiile privind răpirea și interogarea mai multor persoane în numele organizației armate nu erau stabilite. În schimb, considerând că reclamantul a fost vinovat de participarea la incendiul din mai multe școli în numele organizației și de conducerea comitetului acesteia în satul Halefli, aceasta l-a condamnat la pedeapsa cu închisoarea pe viață în temeiul articolului 125 din Codul penal care reprimă orice încercare de a constitui o comisie de acte de natură să pună în pericol indivizibilitatea teritoriului național. În acest scop, aceasta a luat în considerare, de asemenea, declarațiile reclamantului colectate de poliție în timpul detenției care a început la 29 noiembrie 1993. Prin hotărârea din 26 aprilie 2005, Curtea de Casație a confirmat hotărârea din 4 noiembrie 2004. Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamantul se plânge de lipsa de echitate a procedurii, susținând că a fost condamnat pe baza declarațiilor sale făcute în opinia sa sub presiune în timpul custodiei sale. Pe terenul aceluiași articol, acesta se plânge de o durată excesivă a procedurii penale. Primul motiv se referă la echitatea procedurii, reclamantul se plânge de utilizarea probelor obținute în opinia sa sub presiune. Curtea amintește de la început că, în decizia sa parțială din 2 În septembrie 2008, Comisia a respins argumentul pe care reclamantul l-a formulat pe teren la art. 3 din Convenție, coroborat cu art. 13, pe motiv că nu dispunea de niciun element care ar putea genera o suspiciune rezonabilă de tratament polițist incompatibil cu art. 3 din Convenție și, în plus, a considerat că afirmațiile reclamantului nu ar putea fi considerate A se vedea, de asemenea, hotărârea Curții a Uniunii Europene în cauza C-482/99, Rec., 2002, p. Având în vedere legătura faptică dintre acest motiv și motivarea de mai sus, care este o constatare de fapt cu privire la fondul afirmațiilor reclamantului, Curtea nu poate decât să concluzioneze că nu se stabilește în niciun fel că depunerea în litigiu a fost obținută sub constrângere. Prin urmare, Comisia consideră că acest motiv trebuie respins ca fiind vădit nefondat, în conformitate cu art. 35 alineatul (3) și art. 4 din convenție (comparat cu Örs și alții c. Turcia, nr. 46213/99, § 58, 20 iunie 2006 și Soykan c. Turcia, nr. 47368/99, § 54-55, 21 aprilie 2009). Al doilea motiv se referă la durata procedurii. Curtea constată că aceasta a început la 29 noiembrie 1993 prin arestarea reclamantului și că aceasta s-a încheiat la 26 aprilie 2005 prin hotărârea definitivă a Curții de Casație și, prin urmare, a durat în total 11 ani și cinci luni, pentru două grade de jurisdicție. Guvernul luptă împotriva acestei teze, susținând că alte 38 de persoane au fost acuzate în cadrul aceleiași proceduri și că 25 de martori au fost ascultați pentru a stabili faptele. Potrivit guvernului, complexitatea fiecărui caz specific a contribuit la prelungirea duratei procedurii. Guvernul susține, de asemenea, că reclamantul însuși a contribuit la prelungirea acestei perioade prin punerea în stare de evaziune după eliberarea sa, la 15 aprilie 1997, până la arestarea sa, la 31 martie 2003. Curtea este de acord că durata de unsprezece ani și cinci luni este în general excesivă pentru o procedură penală care s-a desfășurat în fața a două grade de jurisdicție. Cu toate acestea, Comisia constată, la fel ca guvernul, că procedura a fost de o complexitate certă, că aceasta se referea la un număr mare de inculpați și că prezenta sarcini multiple și, în ceea ce îl privește pe solicitant, trei proceduri cu diverse sarcini au fost incluse într-un singur dosar. În sfârșit, Curtea subliniază neincomparabilitatea reclamantului la ședințe timp de șase ani, în pofida convocărilor în vederea prezentării apărării sale și a mandatelor de arestare lansate împotriva acestuia. Aceasta amintește că obligația de a fi prezentă este un element esențial al procedurii penale, cu excepția cazurilor de forță majoră sau de scuză legitimă (Sarcinia Turcia și Danemarca, n 21889/93, § 85, 8 noiembrie 2001). Comisia reamintește, de asemenea, că prezentarea unui inculpat are o importanță capitală atât din cauza dreptului acestuia de a fi audiat, cât și din cauza necesității de a controla exactitatea afirmațiilor sale și de a le confrunta cu afirmațiile victimei, ale cărei interese trebuie protejate, precum și a martorilor (Poitrimol c. Franța, 26 octombrie 1993, § 35, seria A n 277-A), Medenica c. Elveția, 14 iunie 2001, § 54, CEDO 2001-VI, și Sar nu constată nicio indicație semnificativă conform căreia autoritățile naționale ar fi lipsit de diligență în cadrul procedurii care viza un număr mare de inculpați, care conțineau trei acuzații atașate împotriva reclamantului și care era de o anumită complexitate; prin urmare, având în vedere criteriile stabilite de jurisprudența organelor Convenției în materie de termenul rezonabil (complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și al autorităților competente) și ținând seama de toate elementele aflate în posesia sa, Comisia consideră că acest motiv trebuie, de asemenea, respins ca fiind în mod vădit nefondat, în conformitate cu art. 35 alineatul (3) și art. 4 din convenție. Prin aceste motive, Curtea, cu majoritate, declară restul cererii inadmisibile. Sally Dolle Françoise Tulkens Grefier Președinte [1] Partidul Muncitorilor din Kurdistan, o organizație ilegală.
Requête n
o
6781/04
présentée par Emin ALADAĞ
contre la Turquie
La Cour européenne des droits de l'homme (deuxième section), siégeant le 9 fevrier 2010 en une chambre composée de
:
Françoise Tulkens,
présidente,
Ireneu Cabral Barreto,
Vladimiro Zagrebelsky,
Danutė Jočienė,
András Sajó,
Nona Tsotsoria,
Ișıl Karakaș,
juges,
et de Sally Dollé,
greffière de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 26 décembre 2003,
Vu la décision partielle du 2 septembre 2008,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Emin Aladağ, est un ressortissant turc né en 1968 et résidant à Erzurum. Il est représenté devant la Cour par M
e
le Gouvernement
») est représenté par son agent.
A.
Les circonstances de l'espèce
Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
Le requérant, soupçonné d'appartenir à une bande armée, fut arrêté et placé en garde à vue le 29 novembre 1993. Il fit l'objet d'un interrogatoire en l'absence de son avocat.
Le 1
er
décembre 1993, devant le procureur puis le juge assesseur, le requérant revint sur la déposition qu'il avait faite à la police pendant sa garde à vue, alléguant qu'elle avait été obtenue sous la contrainte. Le même jour, il fut placé en détention provisoire et transféré à la prison d'Erzurum.
Le 10 janvier 1994 et le 13 janvier 1995, deux actions pénales furent engagées à l'encontre du requérant et de trente-huit autres prévenus pour appartenance à une organisation illégale (article 168 § 2 du code pénal) et atteinte à l'intégrité de l'Etat (article 125 du code pénal). Ces actions furent jointes et transmises à la cour de sûreté de l'Etat d'Erzurum («
la CSEE
»). On reprochait au requérant notamment d'avoir dirigé le comité du PKK
[1]
de son village, d'avoir apporté un soutien logistique à l'organisation, et d'avoir participé à l'attaque armée du centre de la ville d'Iğdır, à l'incendie volontaire de plusieurs écoles et voitures et, enfin, à l'enlèvement d'une personne.
Par une lettre du 19 mars 1997 adressée à la CSEE, le requérant réitéra ses allégations de mauvais traitements lors de sa garde à vue.
Par une décision du 15 avril 1997, il fut remis en liberté.
Par un jugement du 8 décembre 1998 rendu en l'absence du requérant, la CSEE condamna celui-ci à une peine d'emprisonnement de seize ans et huit mois pour complicité d'actes terroristes visant à porter atteinte à l'intégrité de l'Etat. Elle émit par ailleurs un mandat d'arrêt à son encontre.
Par un arrêt du 11 novembre 1999, la Cour de cassation infirma ce jugement au motif que le requérant n'avait pas présenté sa défense complémentaire.
A l'audience du 17 décembre 1999, la CSEE décida de convoquer le requérant afin de recueillir sa défense.
Nonobstant sa convocation, l'intéressé ne comparut pas.
Le 5 avril 2000, la CSEE délivra un nouveau mandat d'arrêt par contumace à l'encontre du requérant.
Par deux nouveaux actes d'accusation du 4 janvier 2001 et du 17 avril 2003, le procureur près la CSEE requit la condamnation du requérant pour séparatisme et appartenance à une bande armée, lui reprochant, entre autres, d'avoir produit de fausses cartes d'identité pour les membres du PKK et contribué au recrutement de nouveaux membres pour cette organisation. Ces accusations furent jointes à la procédure pendante.
Le 31 mars 2003, le requérant fut appréhendé à Ankara en possession d'une fausse carte d'identité. Le lendemain, il fut transféré à Iğdır et placé dans les locaux de la section antiterroriste de la direction de la sûreté.
Le 3 avril 2003, il fut examiné par un médecin de l'hôpital public d'Iğdır, lequel rédigea un rapport qui concluait à l'absence de traces de coups ou de violence.
Le même jour, le requérant fut déféré devant le juge de la cour d'assises d'Iğdır.
Dans sa déposition du 7 avril 2003 recueillie par le procureur, il allégua avoir été soumis à des mauvais traitements.
Le 14 avril 2003, le procureur rendit une ordonnance de non-lieu faute de preuves à l'appui des allégations de mauvais traitements lors des interrogatoires effectués du 1
er
au 2 avril 2003.
Conformément à la loi n
o
5190 du 30
juin 2004, le dossier de l'affaire fut transmis à la cour d'assisses d'Erzurum («
la cour d'assises
»).
Vingt-cinq témoins furent entendus par les juridictions internes dans le cadre de l'affaire.
Dans son jugement du 4 novembre 2004, la cour d'assises considéra que les accusations relatives à l'enlèvement et l'interrogatoire de plusieurs personnes au nom de l'organisation armée n'étaient pas établies. En revanche, estimant que le requérant était coupable d'avoir participé à l'incendie de plusieurs écoles au nom de l'organisation et d'avoir dirigé le comité de celle-ci au village de Halefli, elle le condamna à la peine de réclusion à perpétuité en application de l'article
125 du code pénal réprimant toute tentative de commission d'actes de nature à mettre l'indivisibilité du territoire national en péril. Pour ce faire, elle tint compte également des dépositions du requérant recueillies par la police au cours de la garde à vue ayant commencé le 29 novembre 1993.
Par un arrêt du 26 avril 2005, la Cour de cassation confirma le jugement du 4 novembre 2004.
Invoquant l'article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint d'un défaut d'équité de la procédure, alléguant avoir été condamné sur la base de ses dépositions faites selon lui sous la contrainte au cours de sa garde à vue.
Sur le terrain du même article, il se plaint d'une durée excessive de la procédure pénale.
Le premier grief porte sur l'équité de la procédure, le requérant se plaignant de l'utilisation de preuves obtenues selon lui sous la contrainte. La Cour rappelle d'emblée que, dans sa décision partielle du 2
septembre 2008, elle a écarté le grief que le requérant avait formulé sur le terrain de l'article 3 de la Convention combiné avec son article 13, au motif qu'elle ne disposait d'aucun élément susceptible d'engendrer un soupçon raisonnable de traitements policiers incompatibles avec l'article 3 de la Convention. En outre, elle y a estimé que les allégations du requérant ne pouvaient passer pour «
défendables
» (voir la décision
Aladağ c.
Turquie
(déc.), n
o
6781/04, 2 septembre 2008, et, parmi autres,
Salman c. Turquie
[GC], n
o
21986/93, §
İlhan c.
Turquie
[GC], n
o
22277/93, §
97, CEDH 2000-VII, et
Çakıcı c.
Turquie
[GC], n
o
Vu le lien factuel entre le présent grief et la motivation ci-dessus, qui est un constat de fait sur le fond des allégations du requérant, la Cour ne peut que conclure qu'il n'est aucunement établi que la déposition en litige ait été obtenue sous la contrainte. Partant, elle estime que ce grief doit être rejeté comme étant manifestement mal fondé, conformément à l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention (comparer avec
Örs et autres c. Turquie
, n
o
46213/99, § 58, 20 juin 2006, et
Soykan c. Turquie
, n
o
47368/99, §§
54-55, 21 avril 2009).
Le second grief porte sur la durée de la procédure. La Cour observe que celle-ci a débuté le 29 novembre 1993 par l'arrestation du requérant et qu'elle s'est terminée le 26
avril 2005 par l'arrêt définitif de la Cour de cassation. Elle a donc duré au total onze ans et cinq mois, pour deux degrés de juridiction.
Le Gouvernement combat cette thèse. Il fait valoir que trente-huit autres personnes étaient accusées dans le cadre de la même procédure et que vingt-cinq témoins ont été entendus pour établir les faits. Selon le Gouvernement, la complexité de chaque cas particulier a contribué à l'allongement de la durée de la procédure.
Le Gouvernement soutient en outre que le requérant a lui-même contribué à l'allongement de cette durée en se mettant en état de fuite après sa remise en liberté, le 15 avril 1997, jusqu'à son arrestation, le 31 mars 2003.
Il avance enfin qu'aucun retard n'est imputable aux autorités judiciaires en l'espèce.
Le requérant ne se prononce pas sur ces points.
La Cour convient que la durée de onze ans et cinq mois est globalement excessive pour une procédure pénale qui s'est déroulée devant deux degrés de juridiction.
Toutefois, elle note, à l'instar du Gouvernement, que la procédure était d'une complexité certaine, qu'elle concernait un grand nombre d'accusés et qu'elle comportait des charges multiples. De plus, en ce qui concerne le requérant, trois procédures avec diverses charges se trouvaient jointes dans un même dossier.
La Cour relève enfin la non-comparution du requérant aux audiences pendant six ans, en dépit des convocations aux fins de présentation de sa défense et des mandats d'arrêt lancés contre lui.
Elle rappelle que l'obligation de comparaître est un élément essentiel de la procédure pénale, sauf cas de force majeure ou excuse légitime (
Sarı c.
Turquie et Danemark
, n
o
21889/93, § 85, 8 novembre 2001).
Elle rappelle également que la comparution d'un prévenu revêt une importance capitale en raison tant du droit de celui-ci à être entendu que de la nécessité de contrôler l'exactitude de ses affirmations et de les confronter avec les dires de la victime, dont il y a lieu de protéger les intérêts, ainsi que des témoins (
Poitrimol c. France
, 26 octobre 1993, §
35, série A n
o
Medenica c. Suisse
, 14 juin 2001, § 54, CEDH 2001-VI, et
Sarı
,
précité, §
86).
La Cour note que la non-comparution
du requérant
aux audiences a
assurément contribué à la durée globale de la procédure. Cependant,
elle ne constate aucune indication significative selon laquelle les autorités nationales auraient manqué de diligence dans la procédure qui concernait un grand nombre d'accusés, qui comportait trois accusations jointes contre le requérant et qui était d'une complexité certaine.
Partant, à la lumière des critères dégagés par la jurisprudence des organes de la Convention en matière de «
délai raisonnable
» (complexité de l'affaire, comportement du requérant et des autorités compétentes), et compte tenu de l'ensemble des éléments en sa possession, elle estime que ce grief doit également être rejeté comme étant manifestement mal fondé, conformément à l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à la majorité,
Déclare
le restant de la requête irrecevable.
Sally Dollé
Françoise Tulkens
Greffière
Présidente
[1]
.
Le parti des travailleurs du Kurdistan, une organisation illégale.