BAYAV c. TURQUIE

SECȚIUNEA A DOUA DECIZIA FINALĂ PRIVIND REEVABILITATEA cererii nr. 7263/03 prezentate de Refik BAYAV împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 4 mai 2010 într-o cameră compusă din Françoise Tulkens, președinte, Ireneu Cabral Barreto, Danutė Jočienė, Dragoljub Popović, Nona Tsotsoria, Ișl Karakaș, Kristina Pardalos, judecători și Sally Dolle; graffière de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 6 ianuarie 2003, având în vedere decizia parțială din 8 iulie 2008, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a intenționat, face următoarea decizie DEFINITIVĂ Reclamantul, dl Refik Bayav, este un resortisant turc născut în 1963 și are reședința în Adana. Este reprezentat în fața Curții de către domnul Kerim Yld Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 16 octombrie 1994, reclamantul, suspectat de apartenență la o organizație ilegală, a fost arestat și arestat. În noiembrie 1994, a fost trimis în fața procurorului, apoi în fața judecătorului care a ordonat arestarea sa provizorie. În timpul arestării sale, el nu a fost asistat de niciun avocat. La 12 decembrie 1994, procurorul Republicii a intentat o acțiune penală împotriva reclamantului. La prima audiere din 19 ianuarie 1995, reclamantul a fost reprezentat de avocatul său. Prin hotărârea din 16 noiembrie 2000, Curtea de Securitate a statului Adana l-a condamnat pe reclamant la o pedeapsă cu închisoarea de 12 ani și șase luni. În decizia sa, Curtea a luat în considerare, printre alte elemente de probă, depoziția reclamantului făcută în custodia sa. La o dată nespecificată, persoana interesată a luat în considerare casarea. La 25 martie 2002, Curtea de Casație a ținut o audiere la care a fost prezent reprezentantul reclamantului. În aceeași zi, ea a confirmat hotărârea atacată. La 27 martie 2002, hotărârea de casare a fost pronunțată în absența persoanei interesate și a reprezentantului său. Guvernul afirmă că reprezentantul reclamantului era prezent la pronunțarea hotărârii. La 8 mai 2002, hotărârea de casare a fost închisă la grefa primei instanțe. Reclamantul a declarat că a luat cunoștință de hotărârea de rupere la 8 iulie 2002 atunci când a obținut o copie a acesteia de la grefa Curții de Securitate a statului. În practică, hotărârile de Casație pronunțate în cauzele penale nu sunt notificate părților. După ce au fost publicate și semnate, acestea sunt depuse la dosarul primei instanțe care a avut loc în cauză și sunt astfel puse la dispoziția părților. Dacă este cazul, procurorul Republicii care răspunde de executarea pedepselor procedează apoi la unul dintre actele de punere în aplicare, în funcție de particularitățile cazului : invitația de a executa pedeapsa privativă de libertate, ordinul de plată sau notificarea hotărârii condamnatului încarcerat. În cazul în care o persoană nu dă curs invitației de a executa o pedeapsă privată de libertate, Parchetul emite un mandat de arestare împotriva acesteia. În temeiul articolului 324 din Codul de procedură penală, în vigoare la momentul faptelor, pronunțarea unei hotărâri se efectuează în principiu la sfârșitul ședinței desfășurate de Curtea de Casație sau în termen de o săptămână de la ședință. GRIEF invocând art. 6 alineatul (3) litera (c) din convenție, reclamantul se plânge că nu a beneficiat de asistență din partea unui avocat în timpul custodiei sale. ÎN DREPT, Curtea consideră că trebuie să se verifice dacă reclamantul poate trece pentru a fi îndeplinit regula respectării termenului de șase luni prevăzut la art. 35 alineatul (1) din convenție. În această privință, guvernul susține că reclamantul nu a respectat termenul de șase luni care trebuie să înceapă fie de la data prezentării sale în fața judecătorului, fie de la prima ședință la care a fost reprezentat de avocatul său. În mod alternativ, guvernul susține că hotărârea de Casație a fost pronunțată la 27 martie 2002 în prezența reprezentantului părții interesate; prin urmare, termenul de șase luni trebuie să curgă de la această dată; reclamantul contestă argumentele guvernului și consideră că, pentru a afla dacă rezultatul dorit de art. 6 din Convenție a fost atins, trebuie luată în considerare întreaga procedură internă. Pe de altă parte, referindu-se la textul hotărârii de Casație din 25 martie 2002, acesta susține că reprezentantul său nu era prezent la data pronunțării hotărârii respective și că nu a luat cunoștință de aceasta decât la 8 iulie 2002, dată la care obține o copie a acesteia. În primul rând, Curtea constată că, în dreptul turc, hotărârile de Casație pronunțate în cauzele penale nu sunt notificate părților. În această privință, Comisia reamintește că, în cazul în care notificarea nu este prevăzută în dreptul intern, ar trebui luată în considerare data punerii la dispoziție a deciziei, de la care părțile pot lua efectiv cunoștință de conținutul acesteia (Seher Karataș c. Turcia, nr 33179/96, § 27, 9 iulie 2002 și Pekgüleç c. Turcia (dec.), nr 21283/04, 20 mai 2008). De asemenea, Comisia reamintește că, în temeiul articolului 324 din Codul de procedură penală, pronunțarea unei hotărâri de Casație se efectua, la momentul faptelor, la sfârșitul ședinței sau în termen de o săptămână de la această ședință. În speță, Curtea constată că decizia internă definitivă, în sensul articolului 35 alineatul (1), este hotărârea Curții de Casație din 25 martie 2002. În continuare, Curtea arată că reprezentantul reclamantului a participat la ședința din 25 martie 2002, după care Curtea de Casație și-a pronunțat hotărârea. Acesta a fost pronunțat la două zile după aceea, și anume la 27 martie. 2002. Presupunând că reclamantul sau/și avocatul său nu au putut obține textul integral al hotărârii în ziua pronunțării sale, aceștia aveau posibilitatea de a avea o copie a acesteia cel târziu la data la care acesta a fost pus la dispoziția părților la grefa primei instanțe, și anume la 8 mai 2002 (a se vedea, în același sens, Okulc. Turcia (dec.), nr. 455/96/99, 4 septembrie 2003). Or, cererea a fost formulată la 6 ianuarie 2003, adică mai mult de șase luni mai târziu. În lumina celor de mai sus, Curtea consideră că reclamantul, reprezentat de un avocat în timpul procesului, nu a făcut dovadă de diligență pentru a obține o copie a deciziei interne finale și că întârzierea în litigiu se datorează, astfel, propriei sale neglijențe. În plus, partea interesată nu a prezentat niciun document oficial în sprijinul afirmației sale potrivit căreia ar fi luat cunoștință de hotărârea de cassare numai la 8 iulie 2002. În cele din urmă, obținerea unei copii a hotărârii de cassare nu constituie o împrejurare specială care ar fi putut întrerupe sau suspenda cursul termenului de șase luni (a se vedea Z.c. Turcia (dec.), 27532/95, 19 iunie 2001 și queletinkaya c. Turcia (dec.), n 25938/02, 11 octombrie 2007). Prin urmare, cererea este întârziată și trebuie respinsă, în temeiul articolului 35 alineatul (1) și 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Sally Dolle Françoise Tulkens Grefier Președinte

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION FINALE

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

7263/03

présentée par Refik BAYAV

contre la Turquie

La Cour européenne des droits de l'homme (deuxième section), siégeant le 4 mai 2010 en une chambre composée de

:

Françoise Tulkens,

présidente,

Ireneu Cabral Barreto,

Danutė Jočienė,

Dragoljub Popović,

Nona Tsotsoria,

Ișıl Karakaș,

Kristina Pardalos,

juges,

et de Sally Dollé,

greffière de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 6 janvier 2003,

Vu la décision partielle du 8 juillet 2008,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le requérant, M. Refik Bayav, est un ressortissant turc né en 1963 et résidant à Adana. Il est représenté devant la Cour par M. Kerim Yıldız, de l'organisation non gouvernementale Projet kurde pour les droits de l'homme, dont le siège est à Londres. Le gouvernement turc («

le Gouvernement

») est représenté par son agent.

A.

Les circonstances de l'espèce

Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

Le 16 octobre 1994, le requérant, soupçonné d'appartenance à une organisation illégale, fut arrêté et placé en garde à vue.

Le 1

er

novembre 1994, il fut déféré devant le procureur, puis devant le juge assesseur, qui ordonna sa mise en détention provisoire. Lors de sa garde à vue, il ne fut assisté par aucun avocat.

Le 12 décembre 1994, le procureur de la République intenta une action pénale à l'encontre du requérant.

Lors de la première audience tenue le 19 janvier 1995, le requérant fut représenté par son avocat.

Par un jugement du 16 novembre 2000, la cour de sûreté de l'Etat d'Adana condamna le requérant à une peine d'emprisonnement de douze

ans et six mois. Dans sa décision, elle prit en considération, parmi d'autres éléments de preuve, la déposition du requérant faite lors de sa garde à vue.

A une date non précisée, l'intéressé se pourvut en cassation.

Le 25 mars 2002, la Cour de cassation tint une audience, à laquelle le représentant du requérant était présent. Le même jour, elle confirma l'arrêt attaqué.

Le 27 mars 2002, l'arrêt de cassation fut prononcé en l'absence de l'intéressé et de son représentant. Le Gouvernement affirme que le représentant du requérant était présent lors du prononcé de l'arrêt.

Le 8 mai 2002, l'arrêt de cassation fut mis au net au greffe de la première instance.

Le requérant allègue avoir pris connaissance de l'arrêt de cassation le 8

juillet 2002 lorsqu'il en a obtenu une copie auprès du greffe de la cour de sûreté de l'Etat.

B.

Le droit et la pratique internes pertinents

Dans la pratique, les arrêts de cassation rendus dans les affaires pénales ne sont pas notifiés aux parties. Une fois mis en page et signés, ils sont versés au dossier de la première juridiction intervenue dans l'affaire et sont de cette façon mis à la disposition des parties. Le cas échéant, le procureur de la République chargé de l'exécution des peines procède ensuite à l'un des actes d'exécution, selon les particularités de l'affaire

: invitation à purger la peine privative de liberté, ordre de paiement ou notification de l'arrêt au condamné incarcéré. Si une personne ne donne pas suite à l'invitation à purger une peine privative de liberté, le parquet délivre un mandat d'arrêt contre elle.

En vertu de l'article 324 du code de procédure pénale, en vigueur à l'époque des faits, le prononcé d'un arrêt s'effectue en principe à la fin de l'audience tenue par la Cour de cassation ou dans un délai d'une semaine suivant l'audience.

GRIEF

Invoquant l'article 6 § 3 c) de la Convention, le requérant se plaint de ne pas avoir bénéficié de l'assistance d'un avocat lors de sa garde à vue.

EN DROIT

La Cour considère qu'il y a lieu de rechercher si le requérant peut passer pour avoir satisfait à la règle du respect du délai de six mois prévue par l'article 35 § 1 de la Convention.

Sur ce point, le Gouvernement affirme que le requérant n'a pas respecté le délai de six mois qui doit commencer soit à partir de la date de sa comparution devant le juge, soit à partir de la première audience lors de laquelle il a été représenté par son avocat. Alternativement, le Gouvernement soutient que l'arrêt de cassation a été prononcé le 27

mars

2002 en présence du représentant de l'intéressé. Le délai de six mois doit donc courir à partir de cette date.

Le requérant conteste les arguments du Gouvernement et estime que, pour savoir si le résultat voulu par l'article 6 de la Convention a été atteint, il convient de prendre en compte l'ensemble de la procédure interne. Par ailleurs, en se référant au texte de l'arrêt de cassation du 25 mars 2002, il prétend que son représentant n'était pas présent au moment du prononcé de cet arrêt et qu'il n'en a pris connaissance que le 8

juillet

2002, date à laquelle il en obtint une copie.

La Cour note tout d'abord qu'en droit turc, les arrêts de cassation rendus dans les affaires pénales ne sont pas notifiés aux parties. A cet égard, elle rappelle que, lorsque la notification n'est pas prévue en droit interne, il convient de prendre en considération la date de la mise à disposition de la décision, à partir de laquelle les parties peuvent réellement prendre connaissance de son contenu (

Seher Karataș c. Turquie

, n

o

33179/96, § 27, 9 juillet 2002 et

Pekgüleç c. Turquie

(déc.), n

o

21283/04, 20 mai 2008).

Elle rappelle par ailleurs qu'en vertu de l'article 324 du code de procédure pénale, le prononcé d'un arrêt de cassation s'effectuait, à l'époque des faits, à la fin de l'audience ou dans un délai d'une semaine suivant cette audience.

En l'espèce, la Cour observe que la décision interne définitive, au sens de l'article

35 § 1, est l'arrêt de la Cour de cassation du 25 mars 2002.

Elle relève ensuite que le représentant du requérant a participé à l'audience du 25 mars 2002 à l'issue de laquelle la Cour de cassation a rendu son arrêt. Celui-ci a été prononcé deux jours après, à savoir le 27

mars

mai

2002 (voir, dans le même sens,

Okul c.

Turquie

(déc.), n

o

45358/99, 4

septembre 2003).

Or la requête a été introduite le 6 janvier 2003, soit plus de six mois plus tard.

A la lumière de ce qui précède, la Cour considère que le requérant, représenté par un avocat pendant le procès, n'a pas fait preuve de diligence pour obtenir une copie de la décision interne finale et que le retard litigieux est ainsi dû à sa propre négligence. En outre, l'intéressé n'a présenté aucun document officiel à l'appui de son allégation selon laquelle il n'aurait pris connaissance de l'arrêt de cassation que le 8

juillet 2002. Enfin, le fait d'obtenir une copie de l'arrêt de cassation ne constitue pas une circonstance particulière susceptible d'avoir interrompu ou suspendu le cours du délai de six mois (voir

Y.

Z. c.

Turquie

(déc.), n

o

27532/95, 19 juin 2001 et

Çetinkaya c. Turquie

(déc.), n

o

25938/02, 11 octobre 2007).

Il s'ensuit que la requête est tardive et qu'elle doit être rejetée, en application de l'article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité,

Déclare

la requête irrecevable.

Sally Dollé

Françoise Tulkens

Greffière

Présidente