Alkes împotriva Turciei

La originea cauzei se află o cerere (nr. 3044/04) îndreptată împotriva Republicii Turcia și pe care un resortisant al acestui stat, dl. Ali Ümit Alkes (»reclamantul«), a sesizat Curtea pe 4 decembrie 2003 în temeiul articolului 34 din Convenția de apărare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale (»Convenția«).

Reclamantul este reprezentat de doamna B. Kurt, avocat la Istanbul. Guvernul turc (»Guvernul«) este reprezentat de agentul seu.

Pe 10 septembrie 2008, președintele celei de-a doua secții a hotărât comunicarea motivelor derivate din articolele 3 și 6 din Convenție către Guvern. Conform permisului dat de art. 29 § 3 din Convenție, s-a hotărât, de asemenea, ca camera să se pronunțe concomitent asupra admisibilității și fondului cauzei. ÎN FAPT I.

Pe 28 martie 1998, spre 10h30, reclamantul, atunci minor, a fost arestat ca urmare a unei percheziții efectuate la domiciliul seu. Era suspectat de a fi membru al unei organizații ilegale și de a fi participat, în special, la o jaf la mână armată comis în grup pentru seama acestei organizații. Raportul medical stabilit la începutul arestului seu nu menționează nicio urmă de lovituri și răniri pe corpul interesatului.

Pe 29 martie 1998, procurorul a prelungit arestul reclamantului până pe 1 aprilie 1998. A doua zi, președintele curții de securitate a Statului din Istanbul a autorizat o nouă prelungire a arestului până pe 2 aprilie 1998.

Pe 30 martie 1998, poliția procedează la o paradă de identificare cu participarea reclamantului. Pe 31 martie, procedează la o confruntare între cinci suspecți, inclusiv reclamantul. În cursul acestei ședințe, reclamantul refuză să depună mărturie.

În aceeași zi, polițiștii conduc interesatul la etajul 4 prin lift plin. Conform procesului-verbal datat 31 martie 1998 și semnat de reclamant, acesta avusese brațul prins la sosire de închiderea automată a ușilor liftului. Polițiștilor care i-ar fi cerut dacă vrea să fie văzut de medic, interesatul ar fi răspuns: »Nu vreau să merg la medic, nu am nimic.« Cu toate acestea, în cursul după-amiezii, când reclamantul fusese din nou condus la etaj pentru interogare, s-ar fi plânit de dureri la un braț, umflat la nivelul cotului. A fost condus la spital.

Pe 31 martie 1998, spre 16h45, suferă un examen medical la spitalul Haseki. Raportul stabilit la acea ocazie indică prezența unei tumefacții, a unui hematom și a unei ecchimozei pe cotul drept. Două linii din acest raport sunt tăiate și stampila medicului este aplicată de mai multe ori pe aceste linii, de sorturi încât sunt ilegibile.

Pe 1 aprilie 1998, reclamantul, interogat asupra acuzațiilor aduse împotriva lui, alege să păstreze tăcerea.

Pe 2 aprilie 1998, la sfârșitul arestului seu, suferă un examen medical la institutul medico-legal. Raportul arată prezența unui edem și a unei ecchimozei cuprindând întregul cot drept, a unei ecchimozei de 20 la 25 centimetri pe încheietura dreaptă și a unei lăcerații de 1,5 centimetri diametru pe partea mediană a spatelui. Patru alți suspecți plasați în arest suferă un examen medical în același timp cu reclamantul. Raportul menționează, pentru trei dintre ei, prezența numeroaselor răniri în diferite locuri pe corpul lor (ecchimozuri, lăcerații, tumefacții, răniri cu crustă) și dureri.

Tot pe 2 aprilie 1998, reclamantul a fost audiat de procuror la curtea de securitate a Statului, apoi prezentat judecătorului care servea la această instanță care ordonă plasarea sa în detenție preventivă. În fața lor, neagă faptele care i se reprochau dar nu menționează nicio revendicare privind condițiile arestului seu. În fața judecătorului, a fost asistat de avocat. A. Procedura penală diligențată împotriva reclamantului

Pe 15 aprilie 1998, procurorul inculpă reclamantul (cu patru alte persoane) sub acuzația de apartenență la o organizație ilegală și cere condamnarea sa în virtutea articolului 168 § 2 al vechiului cod penal.

În iunie 1999, Constituția și legea privind curțile de securitate au fost modificate în vederea excluderii magistraților militari din componența curților de securitate.

Pe 19 aprilie 2000, reclamantul adresează curții de securitate a Statului un document de două pagini conținând declarațiile sale în apărare, în care prezintă acuzații de tortură. Afirmă acolo că suferise următoarele tratamente: bătaie, răsucire a testiculelor, șocuri electrice, stație sub jeturi de apă rece, desnudare și suspensie palestiniană. Adaugă că suferise hărțuire verbală și presiuni psihologice. Preciza că din cauza amenințărilor proferate împotriva lui fusese împiedicat să depună liber în fața procurorului și judecătorului. Coaceuzații reclamantului afirmă, în scrisori trimise curții de securitate a Statului, că ei, de asemenea, au fost torturați în cursul arestului lor.

Pe 28 martie 2001, curtea de securitate a Statului declară reclamantul vinovat de faptele care i se reprochau și o condamnă la o pedeapsă de închisoare de douăzeci de ani, după reducerea pedepsei din cauza vârstei sale tinere la momentul comiterii infracțiunii. În cursul procedurii în fața ei, a audiat inculpații, martorii și reclamanții și a procedat la numeroase acte de procedură.

Pe 29 aprilie 2002, Curtea de Casație anulează acest ordin, în special pe motiv că faptele reprochate reclamantului cădeau sub art. 146 § 1 al vechiului cod penal reprimând încercările de lovire a ordinii constituționale.

Pe 24 ianuarie 2003, curtea de securitate a Statului, statuând pe trimitere, condamnă reclamantul la o pedeapsă de închisoare de douăzeci de ani în virtutea articolului 146 § 1 al codului penal, pedeapsă pe care o reduce la șaisprezece ani și opt luni ținând seama de vârsta sa tânără la momentul faptelor reprochate.

Pe 2 decembrie 2003, Curtea de Casație confirmă ordonanța din 24 ianuarie 2003. B. Ancheta privind presupusele rele tratamente

Între timp, pe 13 ianuarie 2002, reclamantul, atunci deținut la penitenciarul Gebze, depune o plângere pentru tortură împotriva polițiștilor responsabili de arestul seu, desemnând nominal doi polițiști în funcție de care responsabili de torturile. Susține că denunțase aceste tratamente în fața procurorului dar nu știe dacă o anchetă fusese diligențată ca urmare a acestei plângeri. Cere să fie informat în această privință și ca o anchetă să fie deschisă dacă nu se făcuse deja.

Pe 12 mai 2003, procurorul din Fatih emite o ordonanță de neînceput din cauza prescripției. Constată că pentru infracțiuni pasibile de o pedeapsă de închisoare maximă de cinci ani, cum ar fi cea reprimată de art. 243 al vechiului cod penal, art. 102 al aceluiași cod prevedea un termen de prescripție de cinci ani. Decizia a fost notificată reclamantului pe 5 iunie 2003. Interesatul nu a format opoziție în fața curții de asise.

Într-o scrisoare de doisprezece pagini, datată 25 mai 2003 și destinată avocatului seu, reclamantul detaliază condițiile arestului seu și relele tratamente de care susține că fusese victimă. II.

Guvernul ridică o excepție de neepuizare a căilor de recurs interne, reprochând reclamantului, pe de o parte, că nu formase opoziție împotriva ordonanței de neînceput și, pe de altă parte, că nu folosise recursurile civil sau administrativ prevăzute de dreptul intern în vederea obținerii unei despăgubiri.

Reclamantul observă că în caz de prescripție există o imposibilitate legală de a deschide o acțiune publică sau de a se pronunța încă pe cea care este deja deschisă. Prin urmare, potrivit lui, o opoziție împotriva ordonanței de neînceput era sortită eșecului.

Cu privire la prima latură a obiecției, Curtea constată că, pe 12 mai 2003, procuratura Fatih emit o ordonanță de neînceput din cauza prescripției (paragrafele 21 mai sus). Convine cu reclamantul că un recurs în opoziție în aceste circumstanțe ar fi fost zadarnic (a se vedea, în acest sens, Turan Cakir c. Belgia, nr. 44256/06, § 47, 10 martie 2009) și respinge prima latură a excepției ridicate de Guvern.

Privind omisiunea alegată a reclamantului de a introduce un recurs în indemnizare, Curtea reamintește că a concluzionat deja de multă vreme, în affari în care examinase recursuri similare celor menționate de Guvern, că aceste recursuri nu trebuiau epuizate la titlu de articol 3 din Convenție, în absența unei anchete oficiale efective interne (a se vedea, printre altele, İlhan c. Turcia [MC], nr. 22277/93, §§ 61-62, CEDO 2000-VII, și, mai recent, Ali Hıdır Polat c. Turcia (nr. 2), nr. 7989/05, § 25, 6 octombrie 2009). În fapt, nu vede niciun motiv să se abată de la această soluție. Rezultă că cea de-a doua latură a excepției ridicate de Guvern nu poate fi reținută.

Curtea constată că motorul reclamantului nu este manifest neîntemeiat în sensul articolului 35 § 3 din Convenție și că nu se lovește, de altfel, de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Deci trebuie declarat admisibil. B. Privind fondul

Reclamantul contestă fiabilitatea raportului medical stabilit pe 31 martie 1998 și a procesului-verbal redactat în aceeași zi. Denunță, de asemenea, absența reacției autorităților în fața acuzațiilor sale de rele tratamente. Observă că procurorul nu a procedat la nicio acțiune de anchetă după depunerea plângerii.

Guvernul estimează că acuzațiile reclamantului nu fuseseră suficient aduse la cunoștința autorităților. Potrivit lui, nu există nicio omisiune sau vină atribuibilă autorităților cu privire la neinceputul pronunțat din cauza prescripției.

Curtea reamintește mai întâi că, pentru a cădea sub incidența articolului 3, relele tratamente trebuie să atingă un nivel minim de gravitate. Aprecierea acestui nivel minim este relativă în esență; depinde de ansamblul circumstanțelor proprii cauzei, cum ar fi durata tratamentului sau efectele sale fizice sau psihologice și, în unele cazuri, de sex, vârsta și starea de sănătate a victimei. Când un individ este privat de libertate, folosirea împotriva sa a forței fizice atunci când nu e necesar de comportamentul seu afectează demnitatea umană și constituie, în principiu, o încălcare a dreptului garantat de art. 3 din Convenție (Labita c. Italia [MC], nr. 26772/95, § 120, CEDO 2000-IV).

Curtea reamintește, de asemenea, că acuzațiile de rele tratamente trebuie susținute de elemente de dovadă corespunzătoare (a se vedea, mutatis mutandis, Klaas c. Germania, 22 septembrie 1993, § 30, seria A nr. 269). Pentru stabilirea faptelor, se folosește criteriul dovezii »dincolo de orice îndoială rezonabilă«, dovada putând rezulta dintr-un faiscicul de indici, sau prezumții nerefutate, suficient grave, precise și concordante (Irlanda c. Regatul Unit, 18 ianuarie 1978, § 161, seria A nr. 25).

Curtea reafirmă, de asemenea, că, când o persoană este rănită în cursul unui arest, în timp ce se afla sub controlul complet al funcționarilor de poliție, orice rănire care a apărut în cursul acestei perioade dă loc la prezumții puternice de fapte (Salman c. Turcia [MC], nr. 21986/93, § 100, CEDO 2000-VII). Deci aparține Guvernului să furnizeze o explicație plauzibilă asupra originilor acestor răniri și să producă dovezi stabilind fapte care pun sub o umbră de îndoială acuzațiile victimei, în special dacă acestea sunt susținute de piese medicale (a se vedea, printre altele, Selmouni c. Franța [MC], nr. 25803/94, § 87, CEDO 1999-V).

Curtea reamintește, în fine, că, când un individ afirmă în mod defensabil că agenți ai Statului i-au infligit un tratament contrar articolului 3, autoritățile competente se datorează a conduce o »anchetă oficială și efectivă«, proprie să permită stabilirea faptelor și identificarea și pedepsirea responsabililor (Assenov și alții c. Bulgaria, 28 octombrie 1998, § 102, Culegere de hotărâri și decizii 1998-VIII). Dacă nu ar fi așa, interzicerea legală generală a torturii și pedeapselor sau tratamentelor inhumane sau degradante ar fi, în pofida importanței sale fundamentale, inefectivă în practică, și ar fi posibil în unele cazuri agenților Statului să calcă în picioare, bucurându-se de o cvasi-impunitate, drepturile celor care sunt sub controlul lor (Caloc c. Franța, nr. 33951/96, § 89, CEDO 2000-IX, și Batı și alții, citat, § 134). În plus, atunci când un agent al Statului este acuzat de rele tratamente, este de o importanță extremă, în scopul unui »recurs efectiv«, ca procedura penală și pedeapsa să nu fie lovite de prescripție și să nu beneficieze de amnistie (Abdülsamet Yaman c. Turcia, nr. 32446/96, § 55, 2 noiembrie 2004).

În fapt, Curtea constată că raportul medical stabilit pe 2 aprilie 1998, la sfârșitul arestului reclamantului, menționează prezența unui edem și a unei ecchimozei cuprindând cotul drept, a unei zone ecchimotice de 20 la 25 centimetri pe încheietura dreaptă și a unei lăcerații de 1,5 centimetri diametru pe partea mediană a spatelui. Nimeni nu pretinde că aceste răniri au putut remonta la o perioadă anterioară arestării interesatului.

Guvernul explică originea rănilor constatate pe corpul reclamantului prin faptul că acesta și-a prins brațul între ușile liftului cu închidere automată. Se bazează la acest sens pe procesul-verbal redactat pe 31 martie 1998 și semnat de reclamant. Conform acestui proces-verbal, interesatul și-a prins brațul la închiderea automată a ușilor liftului; în cursul după-amiezii, polițiștii ar fi observat o umflare la cotul drept al reclamantului și ar fi condus pe acesta la spitalul Haseki. La examenul medical realizat la acea ocazie, medicul ar fi constatat prezența unei tumefacții, a unui hematom și a unei ecchimozei pe cotul drept (paragrafele 8-9 mai sus).

Curtea observă mai întâi că acest proces-verbal, pe care se bazează Guvernul, nu dă o descriere detaliată a circumstanțelor în care reclamantul, care se afla sub controlul polițiștilor în localurile direcției de siguranță, și-a prins brațul între ușile unui lift.

Curtea intenționează, de asemenea, să sublinieze că emite serioase îndoieli cu privire la fiabilitatea raportului medical stabilit pe 31 martie 1998, ale cărui două linii au fost tăiate și, în plus, reduse ilegibile prin aplicarea repetată a stampilei medicului (§9 mai sus). Observă că, în timp ce reclamantul susține că liniile în cauză au fost tăiate sub amenințarea polițiștilor, Guvernul nu furnizează nicio explicație la acest subiect. Reamintește aici că un examen conform regulilor stabilite ale practicii medicale constituie una din garantiile fundamentale care pot conduce efectiv la detecția și prevenția relelor tratamente care riscă să fie infligite persoanelor deținute, în special în scopul de a le extorsi mărturii.

Cu privire la rănirea menționată în acest raport, este adevărat că apare, a priori, ca compatibilă cu o rănire cauzată de închiderea automată a două uși. Zisul, Curtea nu estimează util să speculeze pe această chestiune. Presupunând că ar exista o explicație plauzibilă pentru formarea acestei răniri, nu există niciuna pentru celelalte răniri constatate la examenul medical realizat la sfârșitul arestului (§11 mai sus).

Într-adevăr, acest examen medical revelă două răniri noi nemenționate în primul raport. Există mai întâi o lăcerație de 1,5 centimetri diametru pe partea mediană a spatelui, pentru care nu există explicație în dosar. Există apoi o ecchimoză de 20 la 25 centimetri pe încheietura dreaptă. Curtea poate dificil admite că această rănire este și ea consecutivă închiderii ușilor liftului. Pe acest punct, observă că atât procesul-verbal de incident cât și raportul medical referitor la acest incident se mărginesc la menționarea ecchimozei pe cot și nu fac nicio referire la o ecchimoză pe încheietura.

Ținând seama de ansamblul elementelor prezentate și de absența explicației plauzibile din partea Guvernului, Curtea apreciază stabilit în fapt că rănile noi constatate la examenul medical de sfârșitul arestului au ca origine un tratament pentru care Guvernul poartă răspunderea.

Curtea intenționează, de asemenea, să sublinieze că, în prezenta cauză, reclamantul nu beneficiase de protecția sporită pe care o cerea statutul sa de minor. Într-adevăr, în pofida obligațiilor legale care cântăresc asupra autorităților în materie de arestare a minorilor, reclamantul nici nu beneficiase de asistența unui avocat desemnat din oficiu ca urmare a arestării sale nici nu fusese interogat de procuror. Examinarea dosarului nu revelă nicio circumstanță susceptibilă să explice nerespectarea obligațiilor legale menționate. Curtea reamintește aici jurisprudența sa conform căreia copiii, care figurează printre persoanele deosebit de vulnerabile în fața diverselor forme de violență, au dreptul la protecția Statului printr-o prevenire efectivă punând-i la adăpost de forme grave de atingeri la integritatea persoanei (Okkalı c. Turcia, nr. 52067/99, §§ 69-70, CEDO 2006-XII (extrase)). La lumina acestei jurisprudențe, se putea aștepta ca autoritățile să acorde o anumită pondere acestei chestiuni a vulnerabilității reclamantului. Dar aceasta nu s-a întâmplat.

Curtea observă, de altfel, că autoritățile nu reacționaseră în niciun fel în fața acuzațiilor de rele tratamente. Dacă este adevărat că interesatul nu prezentase acestea în fața procurorului sau judecătorului, le prezentase în documentul adresat pe 19 aprilie 2000 curții de securitate a Statului (§15 mai sus). Pentru Curtea, la această dată cel puțin, acuzațiile reclamantului fuseseră aduse la atenția autorităților interne, care aveau datoria de a cerceta dacă o infracțiune comisese. Cu toate acestea, în pofida acestui fapt, autoritățile nu reacționaseră, chiar și dacă coaceuzații reclamantului, în scrisori trimise curții de securitate a Statului, afirmaseră și ei că fuseseră torturați în cursul arestului lor și raporturile medicale le privind arătau numeroase răniri (paragrafele 11 și 15 mai sus).

În absența reacției autorităților, reclamantul depune o plângere în fața procurorului pe 13 ianuarie 2002, citând numele a doi polițiști care, potrivit lui, sunt responsabili de torturile denunțate.

Pe 12 mai 2003, respectiv aproximativ un an și patru luni după depunerea plângerii, procurorul emite o ordonanță de neînceput din cauza prescripției, fără a fi procedat mai înainte la cea mai mică acțiune de anchetă. Această circumstanță a exclus definitiv posibilitatea stabilirii cu exactitate a originii urmelor observate pe corpul reclamantului și verificării veridicității acuzațiilor sale.

La acest sens, Curtea reamintește constatarea la care parvenit în numeroase affari turce, conform căreia sistemul penal turc nu poate genera nicio forță disuasivă proprie să asigure prevenirea efectivă a actelor ilegale comise de agenți ai Statului atunci când procedurile penale inițiate împotriva acestora se încheie prin prescripția acțiunii publice (Batı și alții, citat, § 147) sau sunt suspindate (a se vedea, printre altele, Kelekçier c. Turcia, nr. 5387/02, § 38, 28 aprilie 2009). Curtea nu vede niciun motiv să parvină la o concluzie diferită în prezenta cauză, chiar și dacă prescripția intervenit la un stadiu anterior deschiderii procedurii penale, și anume în cursul anchetei.

De asemenea, Curtea estimează că autoritățile turce nu au acționat cu promptitudine suficientă și cu diligență rezonabilă, de sorturi autori presupuși ai actelor de violență au bucurat de o cvasi-impunitate, circumstanță care face recursul penal inefectiv.

Prin urmare, concluzionează că s-a constatat o încălcare a componentelor materiale și procedurale ale articolului 3 din Convenție. II.

Curtea observă că procedura în fața curții de securitate a Statului durează aproximativ cinci ani și opt luni, pentru două grade de jurisdicție și patru instanțe. Observă că părțile nu prezentaseră toți procesele-verbale ale ședințelor: în fapt, dosarul conține doar procesele-verbale ale primelor două ședințe ținute în fața curții de securitate a Statului atunci când această instanță cunoștea cauzei pentru prima dată și procesul-verbal al celei de-a doua ședințe ținute după casație.

Curtea estimează că procedura litigioasă revistea o anumită complexitate. Într-adevăr, instanțele competente trebuia să conducă un proces implicând cinci inculpați, inclusiv reclamantul, urmăriți pentru mai multe infracțiuni. Această situație și natura infracțiunilor necesitau o lucrare lungă de reconstituire a faptelor, de colectare a dovezilor și de determinare, pentru fiecare din inculpați, a acuzațiilor împotriva lor. Cu privire la comportamentul autorităților judiciare, observă că reclamantul fusese inculpat pe 15 aprilie 1998, aproximativ o lună după arestare; curtea de securitate a Statului statuează asupra cauzei, pentru prima dată, mai puțin de trei ani după depunerea actului de acuzare. În această perioadă, audiat inculpații, martorii și reclamanții și a procedat la numeroase acte de procedură; atunci când cunoștea cauzei pentru a doua dată, statuează la sfârșitul a aproximativ nouă luni. Curtea de Casație, la rândul ei, statuează asupra recursurilor la sfârșitul a aproximativ un an și o lună prima dată, și de aproximativ zece luni a doua oară. Examinarea dosarului nu revelă nicio întârziere importantă putând fi reproșată autorităților judiciare. De altfel, reclamantul nu furnizează nicio explicație cu privire la eventuale întârzieri imputabile autorităților judiciare în conducerea procedurii.

Curtea concluzionează că, în circumstanțele prezentei cauze, durata procedurii corespundea cerințelor »termenului rezonabil«. Rezultă că acest motiv este manifest neîntemeiat și trebuie respins în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție. III.

Curtea a examinat totalitatea motivelor prezentate de reclamant. Ținând seama de ansamblul elementelor în posesia sa, și în măsura în care este competentă pentru a cunoaște de acuzații formulate, nu releva nicio aparență de încălcare a drepturilor și libertăților garantate de Convenție. Rezultă că această parte a cererii trebuie respinsă, în aplicarea articolului 35 § 4 din Convenție. IV.

Reclamantul cere 118.000 euro (EUR) pentru prejudiciu moral.

Guvernul contestă aceste pretenții.

Curtea consideră că trebuie acordat reclamantului 15.600 EUR cu titlu de dommage moral.

Reclamantul cere, de asemenea, 9.520 EUR pentru cheltuielile și onorariile angajate în fața instanțelor interne și Curții, și 10.000 EUR pentru cheltuielile exposé de părinții săi din cauza vizitelor acestora în penitenciar. Nu furnizează nicio justificare.

Guvernul contestă și aceste pretenții.

Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și onorariilor decât în măsura în care sunt stabilite realitatea lor, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor. Ținând seama de absența documentelor în posesia sa și de criteriile menționate mai sus, Curtea respinge această cerere.

Curtea estimează oportun să modeleze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii facilității de creditare marginale a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă privind motorul derivat din art. 3 din Convenție și inadmisibilă pentru restul; 2. Declară că s-a constatat o încălcare a componentelor materiale și procedurale ale articolului 3 din Convenție; 3. Declară a) că Statul pârât trebuie să verseze reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în virtutea articolului 44 § 2 din Convenție, 15.600 EUR (cincisprezece mii șase sute euro), de convertit în lire turce la rata aplicabilă la data plații, pentru prejudiciu moral, plus orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit; b) că de la expirarea menționutului termen și până la plată, acest montant va fi majorat cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginale a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale; 4. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru restul. Redactat în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 16 februarie 2010, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 al regulamentului. Françoise Elens-Passos Françoise Tulkens Grefieră adjunctă Președintă

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 3044/04) dirigée contre la République de Turquie et dont un ressortissant de cet Etat, M. Ali Ümit Alkes (« le requérant »), a saisi la Cour le 4 décembre 2003 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l'homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant est représenté par M e B. Kurt, avocat à Istanbul. Le gouvernement turc (« le Gouvernement ») est représenté par son agent.

Le 10 septembre 2008, la présidente de la deuxième section a décidé de communiquer les griefs tirés des articles 3 et 6 de la Convention au Gouvernement. Comme le permet l'article 29 § 3 de la Convention, il a en outre été décidé que la chambre se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond de l'affaire. EN FAIT I.

Le 28 mars 1998, vers 10 h 30, le requérant, alors mineur, fut arrêté au terme d'une perquisition effectuée à son domicile. Il était soupçonné d'être membre d'une organisation illégale et d'avoir notamment pris part à un vol à main armée commis en réunion pour le compte de cette organisation. Le rapport médical établi au début de sa garde à vue ne mentionne aucune trace de coups et blessures sur le corps de l'intéressé.

Le 29 mars 1998, le procureur de la République prolongea la garde à vue du requérant jusqu'au 1 er avril 1998. Le lendemain, le président de la cour de sûreté de l'Etat d'Istanbul autorisa une nouvelle prolongation de la garde à vue jusqu'au 2 avril 1998.

Le 30 mars 1998, la police procéda à une parade d'identification avec la participation du requérant. Le 31 mars, elle procéda à une confrontation entre les cinq suspects, dont le requérant. Au cours de cette séance, le requérant refusa de déposer.

Le même jour, les policiers conduisirent l'intéressé au 4 e étage par un ascenseur bondé. Selon le procès-verbal daté du 31 mars 1998 et signé par le requérant, celui-ci avait eu à l'arrivée le bras coincé par la fermeture automatique des portes de l'ascenseur. Aux policiers qui lui auraient demandé s'il voulait être vu par un médecin, l'intéressé aurait répondu : « Je ne veux pas aller chez le médecin, je n'ai rien. » Cependant, au courant de l'après-midi, lorsque le requérant avait à nouveau été conduit à l'étage pour interrogatoire, il se serait plaint de douleurs à un bras, enflé au niveau du coude. Il fut conduit à l'hôpital.

Le 31 mars 1998, vers 16 h 45, il subit un examen médical à l'hôpital de Haseki. Le rapport établi à cette occasion indique la présence d'une tuméfaction, d'un hématome et d'une ecchymose sur le coude droit. Deux lignes de ce rapport sont biffées et le tampon du médecin est apposé à plusieurs reprises sur ces lignes, de sorte qu'elles sont illisibles.

Le 1 er avril 1998, le requérant, interrogé sur les accusations portées contre lui, choisit de garder le silence.

Le 2 avril 1998, au terme de sa garde à vue, il subit un examen médical à l'institut médicolégal. Le rapport fait état de la présence d'un œdème et d'une ecchymose englobant tout le coude droit, d'une ecchymose de 20 à 25 centimètres sur le poignet droit et d'une lacération de 1,5 centimètre de diamètre sur la partie médiane du dos. Quatre autres suspects placés en garde à vue subirent un examen médical en même temps que le requérant. Le rapport mentionne, pour trois d'entre eux, la présence de nombreuses blessures à différents endroits de leur corps (ecchymoses, lacérations, tuméfactions, blessures avec croûte) et de douleurs.

Toujours le 2 avril 1998, le requérant fut entendu par le procureur de la République près la cour de sûreté de l'Etat, puis traduit devant le juge assesseur de cette juridiction qui ordonna sa mise en détention provisoire. Devant eux, il nia les faits qui lui étaient reprochés mais ne mentionna aucune doléance concernant ses conditions de garde à vue. Devant le juge, il fut assisté par un avocat. A. La procédure pénale diligentée contre le requérant

Le 15 avril 1998, le procureur de la République inculpa le requérant (avec quatre autres personnes) du chef d'appartenance à une organisation illégale et requit sa condamnation en vertu de l'article 168 § 2 de l'ancien code pénal.

En juin 1999, la Constitution et la loi sur les cours de sûreté furent modifiées de manière à exclure les magistrats militaires de la composition des cours de sûreté.

Le 19 avril 2000, le requérant adressa à la cour de sûreté de l'Etat un document de deux pages contenant ses déclarations en défense, dans lequel il présentait des allégations de torture. Il y affirmait avoir subi les traitements suivants : passage à tabac, torsion des testicules, électrochocs, station sous des jets d'eau froide, mise à nu et pendaison palestinienne. Il ajoutait avoir subi un harcèlement verbal et des pressions psychologiques. Il précisait qu'à cause de menaces proférées contre lui il avait été empêché de déposer librement devant le procureur de la République et le juge assesseur. Les coaccusés du requérant affirmèrent, dans des lettres envoyées à la cour de sûreté de l'Etat, avoir eux aussi été torturés au cours de leur garde à vue.

Le 28 mars 2001, la cour de sûreté de l'Etat déclara le requérant coupable des faits qui lui étaient reprochés et le condamna à une peine d'emprisonnement de vingt ans, après réduction de sa peine du fait de son jeune âge lors de la commission de l'infraction. Au cours de la procédure devant elle, elle entendit les accusés, les témoins et les plaignants et procéda à de nombreux actes de procédure.

Le 29 avril 2002, la Cour de cassation cassa cet arrêt, notamment au motif que les faits reprochés au requérant relevaient de l'article 146 § 1 de l'ancien code pénal réprimant les tentatives d'atteinte à l'ordre constitutionnel.

Le 24 janvier 2003, la cour de sûreté de l'Etat, statuant sur renvoi, condamna le requérant à une peine d'emprisonnement de vingt ans en vertu de l'article 146 § 1 du code pénal, peine qu'il ramena à seize ans et huit mois au vu de son jeune âge au moment des faits reprochés.

Le 2 décembre 2003, la Cour de cassation confirma l'arrêt du 24 janvier 2003. B. L'enquête concernant les mauvais traitements allégués

Entre-temps, le 13 janvier 2002, le requérant, alors détenu à la prison de Gebze, avait déposé une plainte pour torture contre les policiers responsables de sa garde à vue, désignant nommément deux policiers selon lui responsables des tortures. Il soutenait avoir dénoncé ces traitements auprès du procureur de la République mais ne pas savoir si une enquête avait été diligentée consécutivement à cette plainte. Il demandait à être informé à ce sujet et qu'une enquête soit ouverte si cela n'avait pas encore été fait.

Le 12 mai 2003, le procureur de la République de Fatih rendit une ordonnance de non-lieu pour cause de prescription. Il releva que pour les infractions passibles d'une peine d'emprisonnement maximale de cinq ans, telle que celle réprimée par l'article 243 de l'ancien code pénal, l'article 102 dudit code prévoyait un délai de prescription de cinq ans. Cette décision fut notifiée au requérant le 5 juin 2003. L'intéressé n'y fit pas opposition devant la cour d'assises.

Dans une lettre de douze pages, datée du 25 mai 2003 et destinée à son avocat, le requérant détailla les conditions de sa garde à vue et les mauvais traitements dont il aurait fait l'objet. II.

Le Gouvernement soulève une exception de non-épuisement des voies de recours internes, reprochant au requérant, d'une part, de n'avoir pas formé opposition contre l'ordonnance de non-lieu et, d'autre part, de n'avoir pas utilisé les recours civil ou administratif prévus en droit interne en vue de l'obtention d'un dédommagement.

Le requérant fait remarquer qu'en cas de prescription il existe une impossibilité légale d'ouvrir une action publique ou de statuer encore sur celle qui est déjà ouverte. Par conséquent, selon lui, une opposition contre l'ordonnance de non-lieu était vouée à l'échec.

En ce qui concerne la première branche de l'objection, la Cour relève que, le 12 mai 2003, le parquet de Fatih a rendu une ordonnance de non-lieu pour cause de prescription (paragraphe 21 ci-dessus). Elle convient avec le requérant qu'un recours en opposition dans ces conditions aurait été vain (voir, en ce sens, Turan Cakir c. Belgique , n o 44256/06, § 47, 10 mars 2009) et rejette la première branche de l'exception soulevée par le Gouvernement.

Quant à l'omission alléguée du requérant d'introduire un recours en indemnisation, la Cour rappelle avoir déjà conclu maintes fois, dans des affaires où elle avait à examiner des recours similaires à ceux mentionnés par le Gouvernement, que ces recours n'étaient pas à épuiser au titre de l'article 3 de la Convention, en l'absence d'une enquête officielle effective au plan interne (voir, parmi d'autres, İlhan c. Turquie [GC], n o 22277/93, §§ 61-62, CEDH 2000 ‑ VII, et, plus récemment, Ali Hıdır Polat c. Turquie (n o 2) , n o 7989/05, § 25, 6 octobre 2009). En l'espèce, elle ne voit aucune raison de s'écarter de cette solution. Il s'ensuit que la seconde branche de l'exception soulevée par le Gouvernement ne saurait être retenue.

La Cour constate que le grief du requérant n'est pas manifestement mal fondé au sens de l'article 35 § 3 de la Convention et qu'il ne se heurte par ailleurs à aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond

Le requérant conteste la fiabilité du rapport médical établi le 31 mars 1998 et du procès-verbal rédigé le même jour. Il dénonce en outre l'absence de réaction des autorités face à ses allégations de mauvais traitements. Il fait remarquer que le procureur de la République n'a procédé à aucun acte d'enquête après le dépôt de la plainte.

Le Gouvernement estime que les allégations du requérant n'ont pas suffisamment été portées à la connaissance des autorités. D'après lui, il n'y a aucune omission ou faute attribuable aux autorités concernant le non-lieu prononcé pour cause de prescription.

La Cour rappelle tout d'abord que, pour tomber sous le coup de l'article 3, les mauvais traitements doivent atteindre un minimum de gravité. L'appréciation de ce minimum est relative par essence ; elle dépend de l'ensemble des circonstances propres à l'affaire, telles que la durée du traitement ou ses effets physiques ou psychologiques et, dans certains cas, du sexe, de l'âge et de l'état de santé de la victime. Lorsqu'un individu se trouve privé de sa liberté, l'utilisation à son égard de la force physique alors qu'elle n'est pas rendue nécessaire par son comportement porte atteinte à la dignité humaine et constitue, en principe, une violation du droit garanti par l'article 3 de la Convention ( Labita c. Italie [GC], n o 26772/95, § 120, CEDH 2000 ‑ IV).

La Cour rappelle ensuite que des allégations de mauvais traitements doivent être étayées par des éléments de preuve appropriés (voir, mutatis mutandis , Klaas c. Allemagne , 22 septembre 1993, § 30, série A n o 269). Pour l'établissement des faits, elle se sert du critère de la preuve « au-delà de tout doute raisonnable », une telle preuve pouvant résulter d'un faisceau d'indices, ou de présomptions non réfutées, suffisamment graves, précis et concordants ( Irlande c. Royaume-Uni , 18 janvier 1978, § 161, série A n o 25).

La Cour réaffirme en outre que, lorsqu'une personne est blessée au cours d'une garde à vue, alors qu'elle se trouvait entièrement sous le contrôle de fonctionnaires de police, toute blessure survenue pendant cette période donne lieu à de fortes présomptions de fait ( Salman c. Turquie [GC], n o 21986/93, § 100, CEDH 2000 ‑ VII). Il appartient donc au Gouvernement de fournir une explication plausible sur les origines de ces blessures et de produire des preuves établissant des faits qui font peser un doute sur les allégations de la victime, notamment si celles-ci sont étayées par des pièces médicales (voir, parmi d'autres, Selmouni c. France [GC], n o 25803/94, § 87, CEDH 1999 ‑ V).

La Cour rappelle enfin que, lorsqu'un individu affirme de manière défendable que des agents de l'Etat lui ont fait subir un traitement contraire à l'article 3, les autorités compétentes se doivent de conduire une « enquête officielle et effective », propre à permettre l'établissement des faits ainsi que l'identification et la punition des responsables ( Assenov et autres c. Bulgarie , 28 octobre 1998, § 102, Recueil des arrêts et décisions 1998 ‑ VIII). S'il n'en allait pas ainsi, l'interdiction légale générale de la torture et des peines ou traitements inhumains ou dégradants serait, nonobstant son importance fondamentale, inefficace en pratique, et il serait possible dans certains cas à des agents de l'Etat de fouler aux pieds, en jouissant d'une quasi-impunité, les droits de ceux qui sont soumis à leur contrôle ( Caloc c. France , n o 33951/96, § 89, CEDH 2000 ‑ IX, et Batı et autres , précité, § 134). En outre, lorsqu'un agent de l'Etat est accusé de mauvais traitements, il est d'une extrême importance, aux fins d'un « recours effectif », que la procédure pénale et la peine ne soient pas frappées par la prescription et ne bénéficient pas d'une amnistie ( Abdülsamet Yaman c. Turquie , n o 32446/96, § 55, 2 novembre 2004).

En l'espèce, la Cour relève que le rapport médical établi le 2 avril 1998, au terme de la garde à vue du requérant, mentionne la présence d'un œdème et d'une ecchymose englobant le coude droit, d'une zone ecchymotique de 20 à 25 centimètres sur le poignet droit et d'une lacération de 1,5 centimètre de diamètre sur la partie médiane du dos. Nul ne prétend que ces blessures aient pu remonter à une période antérieure à l'arrestation de l'intéressé.

Le Gouvernement explique l'origine des blessures relevées sur le corps du requérant par le fait que celui-ci s'est coincé le bras entre les portes à fermeture automatique de l'ascenseur. Il s'appuie à cet égard sur le procès-verbal rédigé le 31 mars 1998 et signé par le requérant. Selon ce procès-verbal, l'intéressé s'est coincé le bras lors de la fermeture automatique des portes de l'ascenseur ; au courant de l'après-midi, les policiers auraient observé une enflure au coude droit du requérant et conduit celui-ci à l'hôpital de Haseki. Lors de l'examen médical réalisé à cette occasion, le médecin aurait relevé la présence d'une tuméfaction, d'un hématome et d'une ecchymose sur le coude droit (paragraphes 8 ‑ 9 ci ‑ dessus).

La Cour note d'abord que ce procès-verbal, sur lequel se fonde le Gouvernement, ne donne pas une description détaillée des circonstances dans lesquelles le requérant, qui se trouvait sous le contrôle des policiers dans les locaux de la direction de la sûreté, s'est coincé le bras entre les portes d'un ascenseur.

La Cour tient aussi à souligner qu'elle émet de sérieux doutes quant à la fiabilité du rapport médical établi le 31 mars 1998, dont deux lignes ont été biffées et de plus rendues illisibles par l'apposition répétée du tampon du médecin (paragraphe 9 ci-dessus). Elle note que, alors que le requérant soutient que les lignes en question ont été biffées sous la menace des policiers, le Gouvernement n'apporte quant à lui aucune explication à ce sujet. Elle rappelle ici qu'un examen conforme aux règles établies de la pratique médicale constitue une des garanties fondamentales pouvant effectivement conduire à la détection et la prévention de mauvais traitements qui risquent d'être infligés aux personnes détenues, notamment dans le but de leur extorquer des aveux.

En ce qui concerne la blessure mentionnée dans ce rapport, il est vrai qu'elle apparaît, a priori , comme compatible avec une blessure entraînée par la fermeture automatique de deux portes. Cela dit, la Cour n'estime pas utile de spéculer sur cette question. A supposer qu'il existât une explication plausible pour la formation de cette blessure, il n'y en a aucune pour les autres blessures relevées lors de l'examen médical réalisé au terme de la garde à vue (paragraphe 11 ci-dessus).

En effet, cet examen médical a révélé deux nouvelles blessures non mentionnées dans le premier rapport. Il s'agit d'abord d'une lacération de 1,5 centimètre de diamètre sur la partie médiane du dos, pour laquelle il n'existe aucune explication dans le dossier. Il s'agit ensuite d'une ecchymose de 20 à 25 centimètres sur le poignet droit. La Cour peut difficilement admettre que cette blessure soit elle aussi consécutive à la fermeture des portes de l'ascenseur. Sur ce point, elle note que tant le procès-verbal d'incident que le rapport médical relatif à cet incident se bornent à mentionner l'ecchymose sur le coude et ne font aucunement état d'une ecchymose au poignet.

Au vu de l'ensemble des éléments soumis à son appréciation et de l'absence d'explication plausible de la part du Gouvernement, la Cour juge établi en l'espèce que les nouvelles blessures relevées lors de l'examen médical de fin de garde à vue ont pour origine un traitement dont le Gouvernement porte la responsabilité.

La Cour tient aussi à souligner que, dans la présente affaire, le requérant n'a pas bénéficié de la protection accrue qu'exigeait son statut de mineur. En effet, malgré les obligations légales pesant sur les autorités en matière d'arrestation de mineurs, le requérant n'a ni bénéficié de l'assistance d'un avocat commis d'office à la suite de son arrestation ni été interrogé par le procureur. L'examen du dossier ne révèle aucune circonstance susceptible d'expliquer le non-respect desdites obligations légales. La Cour rappelle ici sa jurisprudence selon laquelle les enfants, qui figurent parmi les personnes particulièrement vulnérables face à diverses formes de violence, ont droit à la protection de l'Etat par une prévention efficace les mettant à l'abri de formes graves d'atteinte à l'intégrité de la personne ( Okkalı c. Turquie , n o 52067/99, §§ 69-70, CEDH 2006 ‑ XII (extraits)). A la lumière de cette jurisprudence, on pouvait s'attendre à ce que les autorités accordent un certain poids à cette question de la vulnérabilité du requérant. Or cela n'a pas été le cas.

La Cour note par ailleurs que les autorités n'ont aucunement réagi face aux allégations de mauvais traitements. S'il est vrai que l'intéressé n'a pas présenté celles-ci devant le procureur de la République ou le juge assesseur, il l'a fait dans le document adressé le 19 avril 2000 à la cour de sûreté de l'Etat (paragraphe 15 ci-dessus). Pour la Cour, à cette date au plus tard, les allégations du requérant ont été portées à l'attention des autorités internes, lesquelles avaient le devoir de rechercher si une infraction avait été commise. Or, en dépit de cela, les autorités n'ont pas réagi, alors même que les coaccusés du requérant, dans des lettres envoyées à la cour de sûreté de l'Etat, avaient eux aussi affirmé avoir été torturés au cours de leur garde à vue et que les rapports médicaux les concernant faisaient état de nombreuses blessures (paragraphes 11 et 15 ci-dessus).

En l'absence de réaction des autorités, le requérant a déposé une plainte devant le procureur de la République le 13 janvier 2002, en citant le nom de deux policiers responsables selon lui des tortures dénoncées.

Le 12 mai 2003, soit environ un an et quatre mois après le dépôt de la plainte, le procureur de la République a rendu une ordonnance de non ‑ lieu pour cause de prescription, sans avoir au préalable procédé au moindre acte d'enquête. Cette circonstance a définitivement écarté la possibilité d'établir avec exactitude l'origine des traces observées sur le corps du requérant et de vérifier la véracité de ses allégations.

A cet égard, la Cour rappelle le constat auquel elle est parvenue dans de nombreuses affaires turques, selon lequel le système pénal turc ne peut engendrer aucune force dissuasive propre à assurer la prévention efficace d'actes illégaux commis par des agents de l'Etat lorsque les procédures pénales engagées à l'encontre de ces derniers se terminent par la prescription de l'action publique ( Batı et autres , précité, § 147) ou sont suspendues (voir, entre autres, Kelekçier c. Turquie , n o 5387/02, § 38, 28 avril 2009). La Cour ne voit aucune raison de parvenir à une conclusion différente dans la présente affaire, même si la prescription est intervenue à un stade antérieur à l'ouverture de la procédure pénale, à savoir au cours de l'enquête.

Aussi, la Cour estime que les autorités turques n'ont pas agi avec une promptitude suffisante et avec une diligence raisonnable, de sorte que les auteurs présumés des actes de violence ont joui d'une quasi-impunité, circonstance qui rend le recours pénal inefficace.

Partant, elle conclut qu'il y a eu violation des volets matériel et procédural de l'article 3 de la Convention. II.

La Cour note que la procédure devant la cour de sûreté de l'État a duré environ cinq ans et huit mois, pour deux degrés de juridiction et quatre instances. Elle observe que les parties n'ont pas présenté tous les procès-verbaux des audiences : en effet, le dossier ne contient que les procès-verbaux des deux premières audiences tenues devant la cour de sûreté de l'Etat lorsque cette juridiction a connu de l'affaire pour la première fois et le procès-verbal de la deuxième audience tenue après cassation.

La Cour estime que la procédure litigieuse revêtait une certaine complexité. En effet, les juridictions compétentes ont dû gérer un procès impliquant cinq accusés, dont le requérant, poursuivis pour plusieurs infractions. Cette situation ainsi que la nature des infractions nécessitaient un long travail de reconstitution des faits, de rassemblement des preuves et de détermination, pour chacun des accusés, des charges à leur encontre. En ce qui concerne le comportement des autorités judiciaires, elle observe que le requérant a été inculpé le 15 avril 1998, environ un mois après son arrestation ; la cour de sûreté de l'Etat a statué sur l'affaire, pour la première fois, moins de trois ans après le dépôt de l'acte d'accusation. Pendant cette période, elle a entendu les accusés, les témoins et les plaignants et a procédé à de nombreux actes de procédure ; lorsqu'elle a connu de l'affaire pour la deuxième fois, elle a statué au bout d'environ neuf mois. La Cour de cassation, quant à elle, a statué sur les pourvois au bout d'environ un an et un mois la première fois, et d'environ dix mois la deuxième fois. L'examen du dossier ne révèle aucun retard important pouvant être reproché aux autorités judiciaires. Du reste, le requérant n'apporte aucune explication quant à d'éventuels retards imputables aux autorités judiciaires dans la conduite de la procédure.

La Cour conclut que, dans les circonstances de la présente affaire, la durée de la procédure répondait à l'exigence du « délai raisonnable ». Il s'ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. III.

La Cour a examiné la totalité des griefs présentés par le requérant. Compte tenu de l'ensemble des éléments en sa possession, et dans la mesure où elle est compétente pour connaître des allégations formulées, elle n'a relevé aucune apparence de violation des droits et libertés garantis par la Convention. Il s'ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée, en application de l'article 35 § 4 de la Convention. IV.

Le requérant réclame 118 000 euros (EUR) pour préjudice moral.

Le Gouvernement conteste ces prétentions.

La Cour considère qu'il y a lieu d'octroyer au requérant 15 600 EUR au titre du dommage moral.

Le requérant demande également 9 520 EUR pour les frais et dépens engagés devant les juridictions internes et la Cour, et 10 000 EUR pour les frais exposés par ses parents du fait de leurs visites en prison. Il ne fournit aucun justificatif.

Le Gouvernement conteste aussi ces prétentions.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. Compte tenu de l'absence de documents en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour rejette cette demande.

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable quant au grief tiré de l'article 3 de la Convention et irrecevable pour le surplus ; 2. Dit qu'il y a eu violation des volets matériel et procédural de l'article 3 de la Convention ; 3. Dit a) que l'Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif en vertu de l'article 44 § 2 de la Convention, 15 600 EUR (quinze mille six cents euros), à convertir en livres turques au taux applicable à la date du règlement, pour dommage moral, plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt ; b) qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ce montant sera à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 4. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 16 février 2010, en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Françoise Elens-Passos Françoise Tulkens Greffière adjointe Présidente