GLADKVIST ET BUCUR c. ROUMANIE

RESPONDENT

ROU

HOTĂRÂRE

02.03.2010

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Irrecevable

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2010
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

GLADKVIST ET BUCUR c. ROUMANIE (CtEDO, 2010)

HUDOC · oficial

SECȚIUNEA A TREIA DECIZIE PRIVIND REEVABILITATEA cererii nr. 39789/03 prezentate de Doina Rodica GLADKVIST și Romulus BUCUR împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are loc la 2 martie 2010 într-o cameră compusă din Josep Casadevall, președintele Elisabet Fura, Corneliu Biersan, Boštjan M. Zupančič, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Luis López Guerra, judecători; și a lui Santiago Quesada, grefier de secțiune, având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 6 octombrie 2003, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitanți, După ce au deliberat, face următoarea decizie ÎN FAVOAREA reclamanților, Doina Rodica Gladkvist și dl Romulus Bucur, care sunt soț și soție, sunt cetățeni suedezi născuți în 1943 și 1928 și reședința în Växjö (Suedia). Recurenta a decedat la 5 mai 2008. Ele sunt reprezentate în fața Curții de către domnul Nicolae Coréanu, avocat la Cluj-Napoca. Guvernul român ( guvernul român) În conformitate cu art. 44 alineatul (1) litera (a) din regulament, guvernul suedez, căruia i-a fost comunicată o copie a cererii, nu a dorit să își prezinte punctul de vedere cu privire la cauză. Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează. În 1987, ca urmare a plecării reclamanților din România, statul le-a confiscat apartamentul, cu numărul 11 de pe strada I. Ghica, la Cluj-Napoca, în temeiul Decretului nr. 223/1974, fără nicio măsură compensatorie. La 29 octombrie 1996, statul a vândut bunul în litigiu, în temeiul Legii nr. 112/1995, D.D. și I.M., foști chiriași ai apartamentului în cauză. La 3 iulie 2001, reclamanții au solicitat autorităților administrative, invocând Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al clădirilor naționalizate în mod abuziv între 1945 și 1989 ( La 14 februarie 2002, ei au sesizat Tribunalul de Primă Instanță din Cluj-Napoca cu o acțiune îndreptată împotriva primăriei și a terților cumpărători, solicitând anularea deciziei de naționalizare și a contractului ulterior de vânzare încheiat cu foștii chiriași, precum și rectificarea cărții funciare. Prin hotărârea din 30 august 2002, tribunalul a hotărât că statul dobândise în mod legal proprietatea binelui în litigiu și că, în momentul vânzării bunului, cumpărătorii erau de bună credință. Prin urmare, a respins acțiunea reclamanților ca fiind nefondată. Reclamanții au făcut apel, susținând că naționalizarea era ilegală. Prin hotărârea din 10 decembrie 2002, tribunalul departamental din Cluj a susținut hotărârea pronunțată în primă instanță și a considerat, de asemenea, că reclamanții nu puteau sesiza în mod direct instanțele cu privire la o acțiune de drept comun, ci erau obligați să urmeze procedura prealabilă prevăzută de legea specială nr. 10/2001. El a constatat că cei interesați prezentaseră o notificare în temeiul acestei legi, dar că ei se limitaseră să solicite o compensație corespunzătoare valorii bunului fără a solicita restituirea în natură a bunului. Prin urmare, s-a considerat că nu mai erau îndreptățiți să obțină restituirea în natură prin anularea contractului de vânzare. Partea relevantă în speță a hotărârii se citește astfel (...) Prin urmare, având în vedere că acțiunea de drept comun era inadmisibilă din cauza momentului în care a fost introdusă, și anume după intrarea în vigoare a legii speciale 10/2001 și având în vedere că, având în vedere dispozițiile legii speciale, reclamanții nu justifică interesul de a acționa deoarece nu au solicitat în temeiul acestei legi restituirea în natură a apartamentului, aceștia nu au calitatea de a introduce o acțiune în anulare (...) Reclamanții au formulat o acțiune, susținând că presupusa imposibilitatea de a formula o acțiune în revendicare după apariția Legii speciale nr. 10/2001 constituia o lipsă de acces la o instanță. 10. Prin hotărârea definitivă din 16 aprilie 2003, Curtea de Apel de la Cluj a confirmat, reluând aceeași motivare, hotărârea pronunțată în apel de Tribunalul departamental. Aceasta a adăugat că legea specială n 10/2001 a avut ca obiectiv crearea unui climat de securitate juridică în cazul bunurilor care au fost luate în mod abuziv de stat între 1945 și 1989. De asemenea, a considerat că respingerea acțiunii reclamanților nu era contrară dispozițiilor art. 6 din Convenție, cei interesați fiind sancționați pentru lipsa de diligență de a solicita restituirea în natură a bunului în cauză. 11. Din documentele trimise de guvern și care nu au fost contestate de solicitanți, rezultă că, la 27 decembrie 2007, în urma notificării lor în temeiul Legii nr. 10/2001 (punctul 6 de mai sus), primarul Cluj a emis o decizie prin care le-a acordat, fără a preciza cuantumul, dreptul la o compensație pentru bunul imobil în cauză. Reclamanții au introdus ulterior o acțiune de anulare a acestei decizii și de restituire în natură a apartamentului. Prin hotărârea din 9 mai 2008, tribunalul departamental din Cluj a respins acțiunea lor pe motiv că acțiunea lor în anulare a contractului de vânzare fiind respinsă, nu puteau, în temeiul legilor n 10/2001 și 247/2005 de instituire a mecanismelor de compensare, de obținere a unei despăgubiri. La apelul reclamanților, această hotărâre a fost confirmată printr-o hotărâre din 18 septembrie 2008 a Curții de Apel de la Cluj. Nici reclamanții și nici guvernul nu au informat Curtea cu privire la rezultatul acestei proceduri. Dreptul și practica internă relevante 12. 10/2001 privind regimul juridic al bunurilor imobile luat în mod abuziv de stat între 6 martie 1945 și 22 decembrie 1989 și modificările ulterioare ale acestuia, precum și jurisprudența internă relevantă în acest caz sunt descrise în Hotărârile Brumarescu c. România ([GC], n 28342/95, § 31-33, CEDO 1999 VII), Strein și altele România 57001/00, § 19 26, CEDH 2005-VII), Paduraru România 63252/00, § 38 53, 1 decembrie 2005), Tudor c. România 29035/05, § 15 20, 17 ianuarie 2008) și Faimblat c. România 23066/02, § 15-17, 13 ianuarie 2009). Invocând art. 6 alineatul (1) din convenție, reclamanții susțin că dreptul lor de acces la o instanță a fost atins ca urmare a respingerii acțiunii lor în revendicare pe motiv că ar fi trebuit să urmeze procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001. 14. 1, ei consideră că au suferit o încălcare a dreptului lor la respectarea proprietății lor din cauza respingerii de către instanțele naționale a acțiunii lor în revendicare. ÎN DREPT PRIVIND presupusa încălcare a art. 6 alin. (1) din Convenție 15. Reclamanții susțin că dreptul lor de acces la o instanță a fost atins prin respingerea acțiunii lor în revendicare pe motiv că ar fi trebuit să urmeze procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001. Ei invocă art. 6 alineatul (1) din convenție, ale cărui părți relevante în speță sunt astfel formulate Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 16. Guvernul consideră că dreptul de acces al reclamanților la o instanță nu a fost ignorat. El argua că necesitatea de a urma, în ceea ce privește restituirea, procedura specială instituită prin legea nr. 10/2001 servește la menținerea securității mecanismului juridic și adaugă că, în orice caz, cei interesați, prin această lege, aveau la dispoziție căi de atac pentru a se invoca în justiție pentru drepturile lor și că acțiunea introdusă de solicitanți nu a fost respinsă decât după o examinare pe fond a pretențiilor lor. 17. 18 Curtea amintește că dreptul de acces la o instanță ar fi iluzoriu dacă persoana în cauză ar putea avea acces la o instanță numai pentru a-și declara acțiunea inadmisibilă prin lege (a se vedea mutatis mutandis Yagtzilar și alții c. Grecia, nr 4727/98, § 27, CEDO 2001). XII. formalitățile prevăzute de legislația internă sunt în primul rând responsabile de aprecierea instanțelor și un individ trebuie să se poată aștepta ca aceste norme să fie aplicate; normele în cauză sau aplicarea acestora nu trebuie să împiedice justițiabilul să utilizeze o cale de atac disponibilă (Pérez de Rada Cavanilles c. Spania, 28 octombrie 1998, 44-45, Astfel, un formalism excesiv în aplicarea lor poate fi contrar articolului 6 alineatul (1) din Convenție atunci când este operat în detrimentul uneia dintre părți (a se vedea mutatis mutandis Sovtransavto Holding Ucraina, nr 48553/99, § 81, CEDO 2002-VII). 19. Curtea amintește, de asemenea, că s-a pronunțat deja cu privire la problema accesului la o instanță în cadrul respingerii unei acțiuni în revendicare introduse de solicitanți care nu au urmat calea specială prevăzută de Legea nr. 10/2001 (Faimblat, citată anterior), concluzionând încălcarea articolului 6. Cu toate acestea, în cazul de față, deși la momentul faptelor nu există o practică uniformă a instanțelor interne în ceea ce privește prevalența procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001 (Faimblat citată anterior, § 32), Curtea nu identifică circumstanțe care ar fi putut constitui un obstacol în calea dreptului de acces la o instanță. În primul rând, Comisia constată că Tribunalul de Primă Instanță a analizat în esență argumentele reclamanților cu privire la legalitatea naționalizării și la validitatea vânzării ulterioare și l-a respins (punctul 7 de mai sus). Această constatare a fost aprobată atât în apel, cât și în recurs. 22. Apoi, în ceea ce privește sfârșitul refuzului impus în temeiul Legii nr. 10/2001, Curtea constată că, spre deosebire de cauza Faimblat c. România respingerea în prezenta cauză, deși bazată pe existența unei legi speciale, se referea la circumstanțe specifice și lua în considerare consecințele unei astfel de proceduri administrative asupra acțiunii reclamanților. Cu toate că au fost de dorit clarificări suplimentare cu privire la stadiul și eficacitatea acestei proceduri, respingerea pentru lipsa interesului a fost rezultatul constatărilor instanțelor în ceea ce privește temeinicia acțiunii reclamanților și a pretențiilor acestora în temeiul legii speciale, și nu aplicarea automată a încheierii refuzului în temeiul noii legi speciale (a se vedea, a contrario Pérez de Rada Cavanilles, citată anterior, § 49 și Faimblat, citată anterior, § 33.23, Curtea constată, având în vedere observațiile prezentate de guvern și necontestate de solicitanți, că acestora li s-a recunoscut dreptul de a primi o despăgubire pentru apartamentul în cauză în temeiul Legii nr. 10/2001 (punctul 11 de mai sus). Având în vedere circumstanțele cazului, Curtea consideră că interpretarea efectuată de instanțele interne nu a adus atingere dreptului de acces al reclamanților la o instanță în sensul articolului 6 alineatul (1) din convenție. 25, motivarea reclamanților este, prin urmare, vădit nefondată și trebuie respinsă, în temeiul articolului 35 3 și al articolului 4 din convenție. Cu privire la presupusa încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 26, reclamanții consideră că au suferit o încălcare a dreptului lor la respectarea bunurilor lor din cauza respingerii de către instanțele naționale a acțiunii lor în revendicare. Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru reglementarea utilizării bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. 27. În primul rând, guvernul susține că reclamanții nu au beneficiat de o hotărâre care să le recunoască dreptul de a primi înapoi proprietatea națională, susținând apoi că nicio creanță exigibilă stabilită prin hotărâre sau administrativă nu a fost recunoscută în beneficiul reclamanților. Pe de altă parte, Comitetul consideră că mecanismele instituite prin legile de compensare sunt capabile să ofere despăgubiri pentru bunurile naționalizate. 28. Reclamanții susțin că naționalizarea bunurilor lor combinată cu obstrucționarea dreptului lor de acces la o instanță constituie o interferență în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 29. Prin urmare, Curtea va examina dacă reclamanții dispuneau de un bun la momentul acțiunii în anulare. 30. În primul rând, Curtea constată că instanțele naționale au concluzionat că naționalizarea bunurilor era conformă cu legea (a se vedea mutatis mutandis Pentia și Pentia c. România (dec.), 57539/00, 23 martie 2006) și că numai la 27 decembrie 2007 reclamanții au obținut, în vederea recunoașterii statutului lor de persoane care au dreptul la compensare, o despăgubire. Prin urmare, Curtea consideră că, la momentul depunerii cererii, reclamanții erau simpli solicitanți în ceea ce privește restituirea bunurilor lor ( Pentia) Decizia menționată anterior), deoarece dreptul lor nu a fost recunoscut în mod irevocabil de instanțele interne ( Sebastian Taub c. România, nr 58612/00, § 37, 12 octombrie 2006, și Strain și altele, citată anterior, § 38). 31. În măsura în care intenționează să se plângă de imposibilitatea de a recupera efectiv această indemnizație sau de a primi înapoi proprietatea în natură, ei pot sesiza Curtea cu o nouă cerere în această privință. 32. Prin urmare, trebuie primită excepția guvernului. 3 și că trebuie să fie respins, în temeiul articolului Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Santiago Quesada Josep Casadevall Modululer