SOMMER c. ITALIE

RESPONDENT

ITA

HOTĂRÂRE

23.03.2010

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Irrecevable

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2010
DESCARCĂ: PDF · DOCX

Citează această cauză

SOMMER c. ITALIE (CtEDO, 2010)

HUDOC · oficial

A DOUA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 36586/08 prezentate de Gerhard SOMMER împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 23 martie 2010 într-o cameră compusă din Françoise Tulkens, președintele Ireneu Cabral Barreto, Vladimiro Zagrebelsky, Danutė Jočienė, Dragoljub Popović, András Sajó, Ișil Karakaș, judecători; și a lui Françoise Elens-Passos, graffière adjunct de secțiune, având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 22 iulie 2008, după ce a intenționat, pronunță următoarea decizie: reclamantul, Gerhard Sommer, este un cetățean german, născut în 1921 și rezident în Hamburg. El este reprezentat în fața Curții de către domnul Amati, avocat la La Spezia. CIRCONSTANCES DE L Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează: În octombrie 1939, reclamantul a intrat în armata germană și a servit o unitate SS. Misiunea oficială a SS a fost de a desfășura acțiuni împotriva Partizanilor. Politica de rang înalt germană împotriva rezistenței armate în Italia La începutul lui august 1944, Santo Anna di Stazzema fusese calificat de comanda germană a zonei albe din Germania, adică a localităților capabile să găzduiască refugiați. În zorii zilei de 12 august 1944, patru companii din SS sau aproximativ 300 de soldați s-au ridicat până în satul de munte îndepărtat din Sant.Anna di Stazzema. Pe atunci, satul avea aproape 400 de locuitori și adăpostea câteva sute de refugiați. Locuitorii din Santi Anna au fost adunați în curțile fermelor și în piața satului. Soldații SS i-au măcelărit pe cei care își intersectau drumul cu puști, baionete, grenade sau aruncătoare de flăcări. Victimele au fost în principal femei, copii și bătrâni. Soldații au ars cadavrele și casele, întregul sat a fost distrus în mai puțin de patru ore. În puțin peste trei ore, 560 de oameni, dintre care 116 copii au fost măcelăriți. La sfârșitul celui de-al doilea război mondial, autoritățile italiene au inițiat anchete privind crimele populației civile italiene desfășurate în timpul războiului, inclusiv masacrul de la Santi Anna di Stazzema. La 19 septembrie 1992, tribunalul militar din La Spezia l-a informat pe reclamant cu privire la deschiderea unei anchete preliminare împotriva sa, deoarece era suspectat că ar fi participat, în calitate de comandant al unei unități SS în complicitate cu alți membri ai SS, la masacrul din Sant La 12 ianuarie 2004, judecătorul de la tribunalul din La Spezia l-a trimis în fața Tribunalului Militar pentru complicitate la crime de violență împotriva dușmanilor privați prin hotărârea din 22 iunie 2005, tribunalul militar din La Spezia l-a condamnat pe reclamant la condamnare pe viață pe baza articolelor 13, 185 din Codul Penal Militar de Război (denumit în continuare "CPMG"). Pe de altă parte, instanța a declarat că nu exista nicio problemă sub aspectul prescripției, deoarece crima, pedepsită cu închisoarea pe viață, este de nedescris. Potrivit sentinței de condamnare Tribunalul a stabilit că reclamantul a preluat funcția de comandant al celei de-a 7-a companii a celui de-al 35-lea batalion, în divizia SS 16. Potrivit sentințelor de condamnare, acest lucru a fost demonstrat de numeroase dovezi. : o anchetă efectuată de o comisie a Statelor Unite în zilele care au urmat masacrului privind mărturiile prizonierilor germani; șase rapoarte din arhivele Statelor Unite ale Americii ( War Office de Washington) obținute de o comisie oficială și care au prezentat mărturiile prizonierilor germani care au afirmat că reclamantul era comandantul diviziei precum și documentația dobândită de la Deutsche Dienststelle și Bundesarchiv Tribunalul s-a bazat, de asemenea, pe mărturiile lui C., co-inculpat al reclamantului care fusese interogat cu privire la comisia de recurs la 21 iulie 2003 și la 15 decembrie 2003, în conformitate cu procedura prevăzută de Convenția europeană de mediere judiciară în materie penală din 20 aprilie 1959 și de B., interogat cu privire la comisia de recurs la 24 noiembrie 2003. Recurentul a formulat o plângere în acest sens, în special în ceea ce privește utilizarea declarațiilor de la C. și B. audiați în cadrul comisiei de recurs. El a susținut că Convenția europeană de mediere judiciară în materie penală din 20 aprilie (în materie penală) nu ar fi fost aplicabilă în speță și că avocatul reclamantului este absent în cursul procesului de interogare. Reclamantul contesta, de asemenea, calificarea juridică a faptelor în litigiu, în temeiul articolului 174 și al articolului 175 din CPMG, care prevedeau pedepse mai mici decât cele care decurg din art. 185 din CPMG. Prin hotărârea din 21 noiembrie 2006, Curtea Militară din Roma a respins recursul reclamantului și a confirmat hotărârea de primă instanță. În ceea ce privește utilizarea mărturiilor obținute în cadrul comisiei de recurs, Tribunalul de apel a confirmat, pe de o parte, aplicabilitatea, în speță, a Convenției europene de mediere judiciară și, pe de altă parte, că, în conformitate cu respectiva convenție, avocații reclamantului au fost în măsură să reprezinte reclamantul în cursul interviului cu C. și de a exercita drepturile recunoscute de legea italiană. În plus, instana de apel a confirmat că faptele în cauză cad sub incidena articolului 185 CPMG. Reclamantul s-a ocupat de casare, reiterând, în esență, excepiile ridicate în apelul său. Co-acuzatul reclamantului R. s-a plâns, de asemenea, de neaplicarea decretului președintelui Republicii (D.P.R.) n 332 din 4 iunie 1966, care prevede că beneficiul amnistiei pentru infracțiunile cu scop politic comise împotriva mișcării de eliberare nu putea fi acordat decât cetățenilor italieni. Prin hotărârea din 8 noiembrie 2007, depusă la grefa din 25 ianuarie 2008, Curtea de Casație, considerând că instanța de apel a motivat în mod logic și corect toate punctele controversate, l-a decăzut pe reclamant din recursul său. În special, Curtea de Casație a confirmat faptul că mărturiile au fost colectate în cadrul comisiei de recurs în conformitate cu procedura prevăzută de Convenția europeană de mediere judiciară în materie penală din 20 aprilie 1959 și a subliniat că avocații inculpaților au fost informați cu privire la interogarea martorilor din partea autorității străine ;în acest fel, apărarea a fost în măsură să asiste la desfășurarea procedurii de încuviințare și de a exercita dreptul la apărare a persoanei care se referă la neaplicarea D.P.R. n 332 din 1966, Curtea de Casație a precizat că amnistia în cauză s mai mult decât cetățenii din statul italian, având în vedere faptul că măsura de clemență a avut ca scop pacea națională între cetățenii italieni în comparație cu evenimentele de război urmate de căderea regimului fascist și de nașterea Republicii Sociale Italiane. a cetățeniei italiene interzice aplicarea măsurii de clemență în favoarea inculpaților în lumina dispoziției legislative [...], inclusiv constituționalitatea (legitimità costituzionale) ) a fost pusă sub semnul întrebării de argumente nerelevante și în orice caz vădit nefondate, având în vedere că alegerea legiuitorului de a limita amnistia la cetățenii italieni nu poate fi considerată lipsită de justificare rezonabilă II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNES PERTINENTE Articolele relevante din Codul Penal de Război Militar (CPMG), intrate în vigoare la 20 februarie 1941, se citesc după cum urmează art. 13 CPMG Dispozițiile titlului IV, cartea III din acest cod privind infracțiunile împotriva legilor și practicilor de război se aplică și militarilor și oricărei persoane care aparține forțelor armate inamice, atunci când aceste infracțiuni sunt săvârșite împotriva statului italian sau împotriva unui cetățean italian sau împotriva unui stat aliat (...) art. 185 CPMG Soldatul care, fără nici o necesitate sau justificare validă, pentru cauze legate de război, folosește violență împotriva dușmanilor privați care nu au participat la operațiunile de război, este pedepsit cu închisoarea de până la doi ani. În cazul în care actul de violență constă într-o omucidere, fie că este doar tentat sau intenționat, sau într-o leziune personală gravă sau foarte gravă, pedepsele prevăzute de codul penal se aplică. Cu toate acestea, pedeapsa cu închisoarea temporară poate fi mărită art. 174 CPMG Comandantul unei forțe militare care, pentru a aduce prejudicii inamicului, ordonă sau autorizează utilizarea unui mijloc sau a unui mecanism de război interzis prin lege sau prin convenții internaționale sau, în orice caz, contrar onoarei militare, este pedepsit cu cel puțin cinci ani de condamnare, cu excepția cazului în care fapta este calificată drept infracțiune printr-o dispoziție legislativă specială. Dacă acest lucru duce la masacru, reținerea nu va fi mai mică de zece ani. art. 175 CPMG Pedepsele stabilite prin articolul precedent se aplică, de asemenea, tuturor celor care, pentru a dăuna dușmanului, folosesc mijloace interzise prin lege sau tratate internaționale sau, în orice caz, împotriva onoarei militare. Cu toate acestea, pedeapsa poate fi redusă. Articolele relevante din Codul penal, care au intrat în vigoare la 19 octombrie 1930, se citesc astfel art. 61 Circumstanțe agravante Constituie circumstanțe agravante următoarele fapte care au acționat din motive abominabile (...) au exercitat abuzuri sau au acționat cu cruzime față de persoane. art. 575 Omucidere art. 577 Alte circumstanțe agravante. Recuperarea pe viață A infracțiunea prevăzută la art. 575 este pedepsită cu condamnarea pe viață atunci când este comisă (...) cu premeditare cu circumstanțe agravante prevăzute la art. 61 alineatul (1) și la art. 4 din Codul penal. 2 alin. (1) lit. (a) între 25 iulie 1943 și 2 iunie 1946 de către membrii mișcării rezistenței sau de către oricine a cooperat cu mișcarea menționată anterior, dacă aceste infracțiuni au fost comise într-un scop politic (...) (b) între 25 iulie 1943 și 2 iunie 1946, (...) de către (...) cetățenii care s-au opus mișcării de eliberare, dacă aceste infracțiuni au fost comise într-un scop politic (...) jurisprudența a considerat, în mod uniform, că, în lumina articolului 157 din Codul penal în vigoare înainte de 2005, numai infracțiunile pedepsite cu pedeapsa pe viață trebuie considerate de nedescris. III. DREPTUL INTERNAȚIONAL PERTIND Convenția europeană de mediere judiciară în materie penală din 20 aprilie 1959 art. 1 alineatul (1) Părțile contractante și părțile contractante care își desfășoară activitatea în temeiul prezentei convenții acordă reciproc, în conformitate cu dispozițiile prezentei convenții, asistența juridică cât mai largă cu putință în orice procedură care vizează infracțiunile a căror represiune este, în momentul în care se solicită în mod direct, de competența autorităților judiciare ale părții solicitante. art. 2 Loialitatea judiciară poate fi refuzată. în cazul în care cererea se referă la infracțiuni considerate de partea solicitată fie ca infracțiuni legate de infracțiuni politice, fie ca infracțiuni fiscale; (...) art. 3 alineatul (1) Partea solicitată va executa, în formele prevăzute de legislația sa, comisiile de recurs referitoare la o cauză penală care îi vor fi adresate de către autoritățile judiciare ale părții solicitante și care au ca obiect efectuarea de acte de cercetare sau comunicarea de probe, de dosare sau de documente. În cazul în care partea solicitantă solicită în mod expres acest lucru, partea solicitată va informa cu privire la data și locul de executare a comisiei de recurs. Autoritățile și persoanele în cauză pot participa la această executare în cazul în care partea solicitată este de acord cu acest lucru. GRIFS Invocând art. 6 din convenție, reclamantul se plânge de întârzierea în deschiderea procesului penal împotriva sa. Invocând art. 6 alineatul (3) litera (d) din Convenție, reclamantul se plânge că nu a avut posibilitatea, la 60 de ani după comisia pentru fapte, să obțină și să obțină probe cu descărcare de gestiune și să nu fi avut posibilitatea de a interoga singurul martor. Invocând art. 7 alin. (1) din Convenție, reclamantul se plânge că a fost condamnat la o pedeapsă mai mare decât cea prevăzută la momentul respectiv în Comisia pentru fapte. Invocând art. 7 și 14 din Convenție și 1 din Protocolul nr. 12, reclamantul se plânge că D.P.R. n. 332 din 1966, astfel cum a fost interpretat de instanțele interne, creează o diferență de tratament nejustificat bazată pe cetățenie. Reclamantul se plânge de întârzierea deschiderii procesului penal împotriva sa, întârzierea ordinii de 50 de ani după desfășurarea faptelor, care ar constitui o încălcare a art. 6 alin. (1) din Convenția care, în părțile sale relevante, este astfel formulată. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) dacă orice acuzație în materie penală îndreptată împotriva ei Recurentul susține că anchetele privind masacrul de la Sant raționala a început cu luarea în considerare a dreptului individual de recurs la 1 august 1973 de către Italia. În consecință, aceasta nu are competența de a cunoaște obiecții care conțin acuzații de încălcare pe baza faptelor care au avut loc înainte de această dată. În plus, Curtea constată că reclamantul se plânge exclusiv de perioada anterioară deschiderii procedurii împotriva sa. În ceea ce privește evenimentele care au avut loc după 1 august 1973 și înainte de 19 septembrie 1992, data la care reclamantul a fost informat cu privire la deschiderea unei anchete preliminare împotriva sa, Curtea amintește că sarcina sa constă mai întâi în a determina dacă art. 6 din Convenia s 8, p. 43, § 23, și AGOSI c. Regatul Unit din 24 octombrie 1986, seria A n 108, p. 22, § 65), adică după ce aceasta a primit o notificare oficială din partea autorității competente, din partea autorității competente, din cauza reproșului că a comis o infracțiune. măsuri care implică o astfel de reproșare și care au, de asemenea, consecințe importante asupra situației suspectului (hotărârea Foti și altele c. Italia din 10 decembrie 1982, seria A n 56, p. 18 § 52). garanții procedurale la art. 6 nu găsesc, în principiu, că este necesar să se aplice diverselor măsuri preliminare care pot fi luate în cadrul unei anchete penale înainte de a se introduce o acuzație în materie penală mai întâi, cum ar fi arestarea sau audierea unui suspect (hotărârile Fayed c. Regatul Unit din 21 septembrie 1994, seria A n 294-B, p. 47-48, § 61); și Saunders c. Regatul Unit din 17 decembrie 1996, Rec., 1996, p. 2064, § 67. În acest caz, este adevărat că, deja în 1947, investigațiile asupra crimelor din Santi Anna fuseseră inițiate de autoritățile italiene. Cu toate acestea, din dosar reiese că acestea nu au avut, la momentul respectiv, un act de acuzare împotriva reclamantului în sensul jurisprudenței Curții. 19 septembrie 1992, data la care reclamantul a fost informat cu privire la deschiderea unei anchete preliminare împotriva sa, pe care a resimțit efectele investigațiilor și când ancheta a avut un impact semnificativ asupra situației sale (a se vedea mutatis mutandis Pysson c. Belgia (dec.), nr. 38543/03). și având în vedere ceea ce se referă exclusiv la perioada care precedă deschiderea procedurii împotriva sa, Curtea ajunge la concluzia că art. 6 nu este găsit la sine să aplice sub aspectul său penal pentru perioada anterioară datei de 19 septembrie 1992. Prin urmare, acest aspect este incompatibil rațional pentru perioada anterioară datei de 1 august 1973, rația materiei pentru perioada ulterioară și trebuie să fie respinsă în conformitate cu articolul Õ§ 3 și 4 din convenție. Părțile relevante ale art. 6 sunt astfel formulate. Părțile relevante ale art. 6 sunt astfel formulate. Reclamantul se plânge împotriva sa că nu l-a putut interoga pe C., singurul martor la acuzație, și din cauza faptului că nu a putut, în termen de 60 de ani de la desfășurarea faptelor, să obțină și să obțină probe cu descărcare de gestiune. (1) Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale, de către o instanță (...) care va decide (...) dacă orice acuzație în materie penală îndreptată împotriva ei (...). Orice acuzat are dreptul în special la (...) să interogheze sau să interogheze martorii acuzați și să obțină convocarea și interogarea martorilor cu descărcare de gestiune în aceleași condiții ca și martorii acuzați, în măsura în care cauza recurentului se referă la persoana căreia i s-a adresat cererea și la interogarea martorului C. în cursul procesului său, Curtea amintește că admisibilitatea probelor ține în primul rând de normele dreptului intern și că, în principiu, instanțele naționale trebuie să aprecieze elementele colectate de acestea. Misiunea încredințată Curții prin Convenție nu constă în a se pronunța dacă depozițiile martorilor au fost acceptate în mod corespunzător ca probe, ci în a verifica dacă procedura luată în considerare în ansamblul său, inclusiv modul de prezentare a mijloacelor de probă, a avut un caracter echitabil (hotărârea García Ruiz c. Spania [GC] , n 30544/96, CEDO 1999-I, § 28). În special, elementele de probă trebuie, în principiu, să fie prezentate în fața pârâtului în cadrul unei audieri publice, în vederea unei dezbateri contradictorii. Acest principiu nu se aplică fără excepții, însă nu poate fi acceptat decât sub rezerva dreptului la apărare; în general, alineatele (1) și (3) litera (d) de la art. 6 ordonă să îi acorde pârâtului o ocazie adecvată și suficientă de a contesta o mărturie în judecată și de a interoga autorul, în momentul depoziției sau mai târziu (hotărârile Van Mechelen și altele c. Țările de Jos din 23 aprilie 1997 , Rec., 1997-III, p. 711, § 51, Lüdi Elveția din 15 iunie 1992, seria A n 238, p. 21 § 49. În plus, drepturile la apărare sunt restrânse în mod incompatibil cu garanțiile prevăzute în art. 6 atunci când o condamnare se bazează, numai sau într-o măsură decisivă, pe declarațiile unui martor că nici în stadiul de liturghie, nici în timpul dezbaterilor la tribunal nu a avut posibilitatea de a interoga sau de a pune întrebări (hotărârile A.M. c. Italia, nr 37019/97, CEDH 1999-IX, § 25 Saidi c. Franța din 20 septembrie 1993, seria A n 261-C, p. 56-57, § 43-44). În speță, martorul C. a fost interogat de comisia de recurs în conformitate cu procedura prevăzută de Convenția europeană a drepturilor de apărare în materie penală din 20 aprilie 1959. Din dosar reiese că avocatul reclamantului a fost în măsură să participe la audierea martorului și să exercite dreptul la apărare în sensul dispozițiilor Convenției din 1959 și al dreptului intern. În orice caz, Curtea arată că declarațiile lui C. nu constituiau singurul element de probă pe care judecătorii din fond au sprijinit condamnarea reclamantului. Deutsche Diensttelle și Bundesarchiv de Berlin. În aceste condiții, Curtea nu poate concluziona că, cu ocazia procesului său, martorul C ar fi încălcat dreptul la apărare la lit. (d) alin. (1) și (3) lit. (d) din art. 6 din Convenție. Prin urmare, această parte a spătarului trebuie respinsă ca fiind în mod vădit nefondată, în conformitate cu art. 35 alineatul (3) și art. 4 din convenție. În măsura în care cauza recurentului privește posibilitatea de a găsi probe cu descărcare de gestiune la 60 de ani de la desfășurarea faptelor, Curtea consideră că acest aspect este strâns legat de problema de nedescriere a infracțiunilor de o anumită gravitate, pedepsite cu reținerea la permeabilitate. Curtea a avut ocazia să reamintească de mai multe ori funcția de garanție pe care o îndeplinește mecanismul de prescriere. Potrivit jurisprudenței sale, termenele de prescripție au mai multe scopuri importante, și anume garantarea securității: juridice prin stabilirea unui termen pentru acțiuni, punerea potențialilor pârâti în afara dreptului la plângeri tardive, poate fi dificil de contracarat, și împiedicarea injustiției care s-ar putea produce în cazul în care tribunalele ar fi chemate să se pronunțe asupra evenimentelor care au avut loc departe în trecut din motive de probă cărora nu li s-ar mai putea adăuga credință și care ar fi incomplete din cauza timpului scurs (Stubbings și altele, cum ar fi Regatul Unit, 22 octombrie 1996, § 51, Rec., 1996 IV). În același timp, Curtea subliniază importanța obligațiilor care decurg din art. 2 și 3 din Convenție, care implică obligația de a adopta dispoziții în materie penală care sancționează efectiv încălcările grave ale drepturilor recunoscute și de a le aplica în practică prin intermediul unei anchete și urmăriri penale efective (Osman c. Regatul Unit, 28 octombrie 1998, Rec. 1998 VIII M.C. c. Bulgaria 39272/98, CEDO 2003 XII. Curtea reamintește în cele din urmă că a cunoscut de mai multe ori cazuri legate de infracțiuni împotriva umanității, indelebile în temeiul dreptului internațional, și că, în aceste cauze, ea nu a considerat niciodată că această irescriptibilitate era contrară Convenției (Papon c. Franța (n (dec.), n 54210/00, CEDH 2001 XII (extracturi); Touvier c. Franța , n 29420/95). Prin urmare, Curtea nu poate considera contrară articolului 6 o limitare a dreptului la apărare care decurge din dificultăți care nu depășesc cele pe care le presupune inevitabil o urmărire care, prin intermediul mecanismului de nerescripționalitate, a putut fi efectuată la mai multe decenii după comisia de fapte. În plus, Curtea observă că elementele aflate în întreținere au fost prezentate și discutate în contradictoriu în fața judecătorilor din fond și că reclamantul, în persoană sau prin intermediul avocaților săi, a putut invoca toate argumentele pe care le-a considerat utile pentru apărarea intereselor sale și a prezentat mijloacele de probă în favoarea sa. În special, acesta și-a putut da de fapt propria versiune a faptelor (a se vedea, mutatis mutandis Papon c. Franța (n (dec.), n 54210/00, CEDO 2001 XII (extracturi). Prin urmare, acest aspect trebuie respins ca fiind în mod vădit nefondat, în conformitate cu art. 35 § 3 și 4 din Convenție. Reclamantul se plânge că instanțele interne i-ar fi aplicat o pedeapsă mai mare decât cea aplicabilă în momentul în care a fost comisă încălcarea, contrar cerințelor art. 7 alin. Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acțiune sau o omisiune care, în momentul în care a fost comisă, nu constituia o infracțiune conform legislației naționale sau internaționale. Curtea constată că reclamantul a fost condamnat în temeiul articolelor 13 și 185 din Codul penal militar de război combinat cu articolele 575 și 577, § 3 și 4 și 61 § 1 și 4 din Codul penal aplicabil în momentul faptelor, ceea ce nu este contestat de reclamant. Astfel, cauza se referă, în esență, la calificarea juridică a faptelor reținute de instanțele interne. În cazul în care, în temeiul articolului 19 din Convenție, Curtea are sarcina de a asigura respectarea angajamentelor care decurg din Convenție pentru statele contractante, nu este de competența sa să cunoască erori de fapt sau de drept care se presupune că sunt comise de o instanță, cu excepția cazului în care și în măsura în care acestea ar fi putut aduce atingere drepturilor și libertăților protejate de Convenție. În plus, aceasta revine în primul rând autorităților naționale și, în special, instanțelor, instanțelor și instanțelor naționale, în scris și în scris (a se vedea, printre multe altele, K.-H.W. c. Germania [GC], n 37201/97, § 44, CEDH 2001 II (extracturi). Nu este de competența Curții să se pronunțe asupra răspunderii penale individuale a reclamantului, această apreciere care se referă în primul rând la instanțele interne, ci să se examineze sub aspectul art. 7 alin. (1) din Convenție dacă, în momentul în care a fost comisă, acțiunea reclamantului constituia o infracțiune definită cu suficientă accesibilitate și previzibilitate de dreptul intern ( K.-H.W.c. Germania [GC], citată anterior, punctul 46. Având în vedere principiile stabilite de Curte în materie, nu există niciun motiv întemeiat pentru a concluziona că legea în litigiu nu era clară sau previzibilă sau că instanțele naționale ar fi dat o interpretare arbitrară a articolelor relevante din Codul penal militar de război, care erau în vigoare la momentul în care au fost săvârșite infracțiunile comise. În consecință, acest aspect trebuie respins pentru neajunsuri vădite de temei, în conformitate cu art. 35 alin. (3) și (4) din Convenție. Reclamantul se plânge că aplicarea la amnistiei numai cetățenilor italieni constituie o discriminare pe motive de naționalitate, în sensul art. 14 coroborat cu art. 7 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 12. Art. 14 este astfel formulat În sensul drepturilor și libertăților recunoscute în (...) Convenția trebuie să fie asigurată, fără deosebire, bazată în special pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau alte opinii, origine națională sau socială, de la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație. Protocolul nr. 12 se citește astfel: Dreptul la orice drept prevăzut de lege trebuie asigurat, fără discriminare, în special pe baza sexului, rasei, culorii, limbii, religiei, opiniilor politice sau a altor opinii, originii naționale sau sociale, la adresa unei minorități naționale, averii, nașterii sau oricărei alte situații. Nimeni nu poate face obiectul unei discriminări din partea unei autorități publice, indiferent de motiv, în special pe baza motivelor menționate la alineatul (1). În ceea ce privește motivul întemeiat pe art. 14 coroborat cu art. 7 din Convenție, Curtea constată că reclamantul nu a invocat această cauză în fața Cu r ii de Casaie. Din dosar reiese că această cauză a fost invocată numai de R, coinculpat al reclamantului. Chiar dacă a presupus că reclamantul a epuizat căile de atac interne, Curtea constată că D.P.R. n. 332 din 1966, astfel cum a fost interpretat de instanțele interne, creează o distincție de tratament bazată pe cetățenie. În cazul de față, fără a lua în considerare oportunitatea și necesitatea de a prevedea o amnistie pentru anumite infracțiuni deosebit de grave, Curtea consideră că alegerea de a limita amnistia numai la cetățenii italieni se bazează pe justificări obiective și rezonabile, și anume pacificarea națională între cetățenii italieni în contextul extraordinar al perioadei postbelice. Prin urmare, Comisia consideră că acest motiv trebuie respins pentru neatenție vădită de fond, în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din Convenție. 12, Curtea reamintește că Italia nu a ratificat încă acest protocol. Prin urmare, această parte a spătarului trebuie respinsă în temeiul articolului 35 § 3 și 4, fiind incompatibilă rațional cu dispozițiile Convenției prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Françoise Elens-Passos Françoise Tulkens Asistentă Președintă