MIRKOVIC v. SERBIA

DECIZIA nr. 40053/06, de către Dušan și Silva MIRKOVI împotrivă Serbiei Curții Europene a Drepturilor Omului (A doua secțiune), care așeză la 23 martie 2010 în calitate de Cameră compusă de: Françoise Tulkens, Președinte, Ireneu Cabral Barreto, Vladimiro Zagrebsky, Danutė Jočienė, Dragoljub Popović, András Sajó, Nona Tsotsoria, judecători și Françoise Elens-Passos, secretar adjunct al secțiunii având în vedere cererea depusă la 29 septembrie 2006, având în vedere declarația depusă de guvernul contestat la 5 august 2009 cere Curtea să elimine cererea din lista cazurilor și răspunsul reclamanților la această declarație, după deliberare, hotărăște după cum urmează: Reclamanții, dl Dušan și dna Silva Mirković, sunt resortisanți sârbi născuți în 1928 și, respectiv, 1955, și trăiesc în Belgrad. Ele au fost reprezentate în fața Curții de către dl V. Zdravković, un avocat practicant la Belgrad. Guvernul sârb (“Guvernul”) au fost reprezentate de agentul lor, dl S. Carić. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 8 noiembrie 1994, reclamanții au inițiat o procedură civilă legată de drept de copie împotriva unei societăți farmaceutice în fața Curții de District din Belgrad. Din acea perioadă, instanța a programat numeroase audieri, multe dintre care nu au fost ținute, din motive diferite. Judecătorul în acest caz a fost schimbat de cel puțin de două ori, în timp ce au fost ordonate cel puțin cinci avize de experți privind aceeași emisiune. Cu toate acestea, în conformitate cu informațiile din dosar, cazul pare să fie încă în așteptare în primă instanță. COMPLAINTE Reclamanții se plângeau în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție cu privire la lungimea necorespunzătoare a procedurii. Cererea a fost comunicată Guvernului în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție, cu privire la întârzierea procedurală a procesului de drepturi de autor al reclamanților. Prin scrisoarea din 5 august 2009, Guvernul a informat Curtea că a propus să facă o declarație unilaterală în vederea soluționării problemelor planteate de reclamant. Au solicitat în continuare Curtea să elimine cererea în conformitate cu art. 37 din Convenție. Declarația, semnată de agentul guvernamental, cu condiția ca: „Declar că Guvernul Republicii Serbiei sunt dispuși să accepte că a existat o încălcare a dreptului reclamantului în temeiul articolului 6 alineatul (1) și al articolului 13 din Convenție și că ofere unilateral reclamanților să plătească în comun suma de 3.000 de euro ex gratie în ceea ce privește cererea înregistrată în temeiul nr. 40053/06 în fața Curții Europene a Drepturilor Omului. Această sumă, care acoperă orice prejudiciu material și moral, precum și costurile, se plătește în contravalor dinar, fără impozite care pot fi aplicabile și la un cont ... [specific] de către solicitant. Suma este plătită în termen de trei luni de la data livrării [deciziei] de către Curte. Această plată va constitui rezoluția finală a cauzei. Guvernul regretă apariția acțiunilor care au condus la introducerea prezentei cereri.” Într-un aviz din 1 octombrie 2009, reclamanții au informat Curtea că nu pot accepta declarația unilaterală, deoarece daunele pe care le-au suferit au fost mult mai mari. Curtea reamintește că art. 37 din Convenție prevede că aceasta poate decide, în orice etapă a procedurii, să excludă o cerere din lista de cazuri. În special, art. 37 § 1 litera (c) permite Curții să elimine o procedură din lista sa dacă constată că „nu mai este justificat să continue examinarea cererii”, iar aceasta a făcut-o în trecut pe baza anumitor declarații unilaterale ale guvernelor contestate, chiar dacă reclamanții își menținuseră cauzele. În acest scop, Curtea va examina cu atenție declarația făcută de Guvern în acest caz, având în vedere principiile care iese din jurisprudența sa (a se vedea Tahsin Acar c. Turcia , [GC], nr. 26307/95, §§ 75-77, ECHR 2003-VI). Curtea constată că în mai multe cazuri a precizat natura și extinderea obligațiilor care iese pentru un stat parte în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție privind dreptul la o audiere într-un timp rezonabil (a se vedea, printre altele, Cocchiarella c. Italia [GC], nr. 64886/01, CEDH 2006; Kudła c. Polonia [GC], nr. 30210/96, ECHR 2000 XI; Ilić c. Serbia , nr. 30132/04, 9 Octombrie 2007). În cazul în care Curtea a constatat încălcarea acestei dispoziții, a acordat satisfacție echitabilă, a căror sumă depinde de caracteristicile specifice ale cauzei. Având în vedere natura concesiunii incluse în declarația unilaterală a Guvernului în acest caz, precum și cantitatea de compensare propusă (care poate fi considerată rezonabilă în comparație cu atribuițiile Curții în cazuri similare, atunci când se ține seama de faptul că aproximativ șase ani din procedurile încurcate intră în competența Curții ratione temporis , Serbia care a ratificat Convenția la 3 martie 2004 , consideră că nu mai este justificat să continue examinarea cererii (art. 37 § 1 litera (c) din Convenție; a se vedea, pentru principiile relevante , Tahsin Acar , citat mai sus; Haran c. Turcia , nr. 25754/94, hotărârea din 26 martie 2002 . Curtea este de asemenea convinsă că respectul drepturilor omului, astfel cum este definit în Convenția și în Protocolurile sale, nu impune să continue cu această examinare (art. 37 § 1 din amendă ). Cu toate acestea, în circumstanțele particulare ale cauzei, Curtea consideră că statul ar trebui să se asigure că sunt luate toate măsurile necesare pentru a permite procedurile care trebuie încheiate cât mai repede posibil, ținând seama de cerințele bunei administrații a justiției. În consecință, cererea ar trebui să fie eliminată din listă. Având în vedere că procedurile încurcate par să fie încă în suspensie, trebuie remarcat faptul că hotărârea Curții nu aduce atingere meritelor cererii interne sau, într-adevăr, abilitatea acestora de a obține recurs pentru orice întârziere procedurală suplimentară care poate avea loc după data prezentei decizii. În cele din urmă, Curtea reamintește că, în cazul în care Statul pârât nu respectă termenii declarației sale unilaterale în acest caz, cererea ar putea fi restaurată la lista Curții în temeiul articolului 37 § 2 din Convenție (a se vedea Aleksantseva și 28 altele c. Rusia (dec.), nr. 750025/01, CEDO, 23 martie 2006). Din aceste motive, Curtea ia notă în unanimitate a termenilor declarației guvernului contestat în temeiul articolelor 6 § 1 și 13 din Convenție și a modalităților de asigurare a respectării întreprinderilor menționate în acest articol; hotărăște să excludă aplicarea din lista sa de cazuri în conformitate cu art. 37 § 1 litera (c) din Convenția. Françoise Elens-Passos Françoise Tulkens Președintele adjunct al grefierului

SECOND SECTION

DECISION

Application no. 40053/06

by Dušan and Silva MIRKOVIĆ

against Serbia

The European Court of Human Rights (Second Section), sitting on 23

March 2010 as a Chamber composed of:

Françoise Tulkens,

President,

Ireneu Cabral Barreto,

Vladimiro Zagrebelsky,

Danutė Jočienė,

Dragoljub Popović,

András Sajó,

Nona Tsotsoria,

judges,

and Françoise Elens-Passos,

Deputy Section Registrar

,

Having regard to the above application lodged on 29 September 2006,

Having regard to the declaration submitted by the respondent Government on 5 August 2009 requesting the Court to strike the application out of the list of cases and the applicants’ reply to that declaration,

Having deliberated, decides as follows:

THE FACTS

The applicants, Mr Dušan and Ms Silva Mirković, are Serbian nationals who were born in 1928 and 1955, respectively, and live in Belgrade. They were represented before the Court by Mr V. Zdravković, a lawyer practising in Belgrade. The Serbian Government (“the Government”) were represented by their Agent, Mr S. Carić.

The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows.

On 8 November 1994 the applicants initiated a copy right related civil suit against a pharmaceutical company before the District Court in Belgrade. Since that time the court has scheduled numerous hearings, many of which were not held, for diverse reasons. The judge in the case was changed at least two times, while at least five expert opinions on the same issue were ordered. However, according to the information in the case file, the case appears to be still pending at first instance.

COMPLAINTS

The applicants complained under Article 6 § 1 of the Convention about the unreasonable length of the proceedings.

THE LAW

The application had been communicated to the Government under Article 6 § 1 of the Convention, regarding the procedural delay in the applicants’ copyright suit.

By letter dated 5 August 2009, the Government informed the Court that they proposed to make a unilateral declaration with a view to resolving the issues raised by the applicant. They further requested the Court to strike out the application in accordance with Article 37 of the Convention.

The declaration, signed by the Government’s Agent, provided as follows:

“I declare that the Government of the Republic of Serbia are ready to accept that there had been a violation of the applicants’ right under Article 6 paragraph 1 [...] and Article 13 of the Convention and unilaterally offer to pay to the applicants jointly the amount of EUR 3,000

ex gratia

in respect of the application registered under no. 40053/06 before the European Court of Human Rights.

This sum, which covers any pecuniary and non-pecuniary damage as well as costs, shall be paid in dinar counter-value, free of any taxes that may be applicable and to an account ... [specified] ... by the applicant. The sum shall be payable within three months from the date of delivery of the [decision] by the Court. This payment will constitute the final resolution of the case.

The Government regret the occurrence of the actions which have led to the bringing of the present application.”

In a submission dated 1 October 2009, the applicants informed the Court that they could not accept the unilateral declaration, as the damage they had suffered had been much greater.

The Court recalls that Article 37 of the Convention provides that it may, at any stage of the proceedings, decide to strike an application out of its list of cases. In particular, Article 37 § 1 (c) enables the Court to strike a case out of its list if it finds that “it is no longer justified to continue the examination of the application”, and it has done so in the past on the basis of certain unilateral declarations by respondent Governments even if the applicants had maintained their cases.

To this end, the Court will carefully examine the declaration made by the Government in the present case in the light of the principles emerging from its case-law (see

Tahsin Acar v. Turkey

, [GC], no. 26307/95, §§ 75-77, ECHR 2003-VI).

The Court notes that it has specified in a number of cases the nature and extent of the obligations which arise for a State Party under Article 6 § 1 of the Convention concerning the right to a hearing within a reasonable time (see, among many others,

Cocchiarella

v. Italy

[GC], no. 64886/01, ECHR

2006;

Kudła v. Poland

[GC], no. 30210/96, ECHR 2000

‑

XI;

Ilić v. Serbia

, no.

30132/04, 9

October 2007). Where the Court has found a breach of this provision it has awarded just satisfaction, the amount of which has depended on the particular features of the case.

Having regard to the nature of the concessions contained in the Government’s unilateral declaration in the present case, as well as the amount of compensation proposed (which can be considered reasonable in comparison with the Court’s awards in similar cases, when account is taken of the fact that some six years of the impugned proceedings fall within the Court’s competence

ratione temporis

, Serbia having ratified the Convention on 3 March 2004), the Court finds that it is no longer justified to continue the examination of the application (Article 37 § 1 (c) of the Convention; see, for the relevant principles,

Tahsin Acar

, cited above;

Haran v.

Turkey

, no. 25754/94, judgment of 26 March 2002).

The Court is also satisfied that respect for human rights as defined in the Convention and the Protocols thereto does not require it to continue with this examination (Article 37 § 1

in fine

). Nevertheless, in the particular circumstances of the case, the Court considers that the State should still ensure that all necessary steps are taken to allow the

proceedings to be concluded as speedily as possible, taking into account the requirements of the proper administration of justice.

Accordingly, the application should be struck out of the list.

Since the impugned proceedings appear to be still pending, it is to be noted that the Court’s strike-out decision is without prejudice to the merits of the applicants’ domestic claim or, indeed, their ability to obtain redress for any additional procedural delay which may occur after the date of the present decision.

Finally, the Court recalls that, should the respondent State, fail to comply with the terms of its unilateral declaration in the present case, the application could be restored to the Court’s list pursuant to Article 37 § 2 of the Convention (see

Aleksentseva and 28 Others v. Russia

(dec.), no. 75025/01, ECHR, 23 March 2006).

For these reasons, the Court unanimously

Takes note

of the terms of the respondent Government’s declaration under Articles 6 § 1 and 13 of the Convention and of the modalities for ensuring compliance with the undertakings referred to therein;

Decides

to strike the application out of its list of cases in accordance with Article 37 § 1 (c) of the Convention.

Françoise Elens-Passos

Françoise

Tulkens

Deputy Registrar

President