cererii nr. 45269/07
prezentată de Pa
împotriva Franței
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a cincea), ședind la 23 martie 2010 în ședință, compusă din:
Peer Lorenzen,
președinte,
Renate Jaeger,
Jean-Paul Costa,
Rait Maruste,
Mark Villiger,
Isabelle Berro-Lefèvre,
Mirjana Lazarova Trajkovska,
judecători,
și din Claudia Westerdiek,
grefier de secție,
Având în vedere măsura provizorie indicată guvernului pârât conform articolului 39 al regulamentului Curții,
Având în vedere decizia de a trata în prioritate cererea conform articolului 41 al regulamentului Curții,
Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate în răspuns de reclamant,
După deliberare, pronunță următoarea decizie:
Reclamantul, Pa., este cetățean afgan, născut în 1973 și locuind la Florange. Este reprezentat în fața Curții de doamna avocat G. Mehl, din Strasbourg. Guvernul francez („Guvernul") este reprezentat de agentul său, doamna E. Belliard, directoare a afacerilor juridice la Ministerul Afacerilor Externe.
A.
Circumstanțele cazului
Faptele cauzei, așa cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează.
Reclamantul aparține etniei tajice și provine din nordul Afganistand. La perioada când țara era sub regim comunist, tatăl său era membru al partidului la putere, PDPA (Partidul Democrat al Poporului Afgan), și lucra pentru Khad (Khedamat-e Etala'at-e Daulati), agenția de securitate afgană responsabilă în special de supraveghere, arestare și interogatori ale dizidanților.
După căderea regimului comunist, familia sa fost urmărită de autoritățile succesive, și anume Mujahedini și apoi Talibani. În 2000, tatăl său a fost arestat de aceștia și ucis. Același an, fratele său a fost asasinat. După ce fusese amenințat de mai multe ori, reclamantul a fost la rândul său arestat de Talibani și maltratat din cauza angajamentului politic al tatălui. Fusese eliberat scurt după cu condiția plătirii unei sume mari de bani.
În 2006, Talibanii se prezentară la domiciliul reclamantului în absența sa și găseau o Biblie. În această privință, reclamantul precizează că s-a „întotdeauna interesat de subiecte religioase" fără ca totuși să se „fi convertit formal la creștinism". Adaugă că nu „practică nicio religie în mod riguros, și în special nu islamul". Ca urmare a descoperirii acestei Biblii, reclamantul acuzat de conversie la creștinism și prosélitism religios, care constituie infracțiuni dreptului islamic în vigoare în Afghanistan, pasibile de pedeapsă cu moartea. Reclamantul explică că, din aceste motive, un ordin de căutare emis împotriva sa pe 5 iunie 2006. Pentru susținerea afirmațiilor, produce un document în limbă persană pe care-l prezintă ca original al acestui ordin de căutare. Documentul se prezintă ca fiind câteva rânduri tipărite pe o pagină albă, fără antet sau ștampilă serviciul emitent. Semnătura apusă este de mână, fără precizarea numelui și titlului autorului, și este însoțită de o ștampilă ilizibilă. Traducerea documentului, furnizată de reclamant și realizată de un interpret depus jurământ la tribunalul administrativ Metz, se citește după cum urmează:
„La Hotărârea Poliției Nahrain,
Recent un număr de necredincioși din fostul Guvern Comunist convertiți la Creștinism sunt în curs de a atrage tinerii care nu cunosc bine Islamul către Creștinism. Prin această cale ei contribuie la diminuarea credinței islamice în rândul tinerilor ignoranți și-i invită să se convertească la Creștinism. Unii din acești necredincioși au fost reținuți. Au mărturisit acțiunea lor. Bazat pe interogatoriile acestor necredincioși un anumit [PA] fiu al [AH] este unu din acești necredincioși.
Sunteți informați prin această scrisoare că se caută pentru această culpă gravă. Vă rugăm deci să-l rețineți și să-l conduceți la Postul Central pentru interogatoriu, și asta pentru a-l preveni să dăuneze tinerilor ignoranți."
Din frică pentru viață, reclamantul a decis să fugă țara sa de origine și a sosit în Franța pe 31 iulie 2006.
A formulat o cerere de azil care fusese respinsă de Biroul Francez de Protecție a Refugiaților și Apatrizi (OFPRA) pe 13 octombrie 2006. Această decizie a fost confirmată de Comisia Reconsiderării Refugiaților (CRR) pe 26 iulie 2007 pe motiv că faptele relatate nu apăreau stabilite și că temerile interesatului nu erau întemeiate.
La 22 augusztus 2007, prefectul din Moselle a refuzat să elibereze un titlu de ședere reclamantului și l-a notificat o obligație de a părăsi teritoriul (OQTF) în care a stabilit Afganistand ca țară de returnare. La 3 octombrie 2007, reclamantul a fost plasat în reținere administrativă ca urmare a arestării sale.
În interim, reclamantul a contestat ordinul prefectural din 22 august 2007 în fața tribunalului administrativ Strasbourg, care a respins cererea pe 5 octombrie 2007. Reclamantul a apelat acest verdict în fața curții administrative de apel Nancy. Această procedură este în curs dar lipsește efect suspensiv. Reclamantul a contestat de asemenea refuzul eliberării unui titlu de ședere în fața tribunalului administrativ Strasbourg, care a respins cererea pe 4 decembrie 2007.
Reclamantul a depus de asemenea o cerere de reexaminare la OFPRA. Cererea sa, examinată conform procedurii prioritare, a fost respinsă pe 26 septembrie 2007 pe motivul că reclamantul nu adusese niciun element nou și că autenticitatea ordinului de căutare pe care-l producea era sub semnul întrebării. Reclamantul a contestat această decizie în fața CRR.
La 19 octombrie 2007, reclamantul s-a adresat Curții și a formulat o cerere de măsură provizorie pe baza articolului 39 al regulamentului. Președintele camerei căreia i-a fost atribuit dosarul a decis aplicarea articolului 39 al regulamentului până pe 11 decembrie 2007. Această aplicație fusese apoi prelungită pentru durata procedurii în fața Curții.
La 31 martie 2009, recursul reclamantului în fața CRR, devenit între timp Curtea Națională a Dreptului de Azil (CNDA), a fost examinat și declarat inadmisibil în absența unor fapte noi prezentate de reclamant.
B.
Texte și documente internaționale
1.
Privind riscurile suferite din cauza apartenenței la PDPA și Khad
Sesizat de doi cetățeni afgani, ai căror tați au fost membri eminenți PDPA și ofițeri superiori ai Khad, tribunalul britanic pentru azil și imigrație (Asylum and Immigration Tribunal) a estimat, într-un verdict dat pe 24 ianuarie 2006 (SO and SO (KhaD - Members and Family) Afghanistan v. Secretary of State for the Home Department. CG [2006] UKAIT 00003), că:
„Ținând seama de informațiile recente, privind în special faptul că un număr important de foști agenți ai Khad lucrează pentru serviciul curent de informații afgan, nu se poate spune că faptul de a fi lucrat pentru Khad este suficient pentru a constitui un pericol în caz de returnare. Pentru a examina diferitele cazuri, trebuie să se cântărească un anumit număr de factori, inclusiv cei specifici apelantului. În acest sens, este important a nu uita că conflictele personale trecut sau prezent sunt mai importante decât conflictele politice. La determinarea dacă membrii de familie ai unui membru PDPA și/sau Khad ar fi în pericol, trebuie să se țină seama că anumite factori pot reduce sau elimina un posibil risc, de exemplu decesul membrului PDPA sau Khad și timp scurs de la."
Country of Origin Information Report – Afghanistan publicat pe 18 februarie 2009 de Ministerul Internelor Regatului Unit raportează în particular:
„Tratamentul foștilor membri ai Khad
O misiune de stabilire a faptelor daneză trimisă la Kaboul în martie-aprilie 2004 a raportat opinii din diverse surse cu privire la situația foștilor membri ai Khad și ai Partidului Democrat al Poporului Afgan. (...) Se găsesc [de asemenea] în [același] raport al misiunii daneze opinia MANUA [Misiunea de Asistență a Națiunilor Unite în Afghanistan]: aceasta a exprimat impresia că nu toate sensibilitățile politice puteau fi încă exprimate în țară. În această privință, a declarat că conflictele personale erau mai importante decât conflictele politice.
(...)
Foștii membri PDPA (Partidul Democrat al Poporului Afgan)
(...) Raportul danez indică de asemenea că ICG [Grupul Internațional de Criză] era de opinia că punctul de a ști dacă un fost membru PDPA putea sau nu să se întoarcă în Afghanistan depindea de faptul că el încearcă sau nu să exercite o influență politică ca comunist. Dacă nu era cazul, individul ar putea trăi în țară."
Într-un raport intitulat UNHCR Eligibility Guidelines for Assessing the International Protection Needs of Asylum-Seekers from Afghanistan și publicat în iulie 2009, Înaltul Comisar al Națiunilor Unite pentru Refugiați (UNHCR) observă în particular:
„Afgani asociați Partidului Democrat al Poporului Afgan
(...) Un număr important de foști membri ai Partidului Democrat al Poporului Afgan (PDPA) – ulterior redenumit Watan (Patrie) – și foști agenți ai forțelor de securitate, inclusiv serviciul de informații (Khad), lucrează azi pentru Stat.
Dacă mulți foști membri PDPA sau funcționari ai guvernului comunist, în special cei care beneficiază de protecția facțiunilor sau membri influenți ai guvernului actual și au cu ei legături solide, nu sunt în general în pericol, anumit foști înalți funcționari PDPA rămân supuși riscului de persecuție. Acest risc depinde de situația personală a fiecărui individ, în special de factori cum ar fi familia, profilul profesional, legăturile politice, și faptul că el fie sau nu perceput, corect sau incorect, ca având fost asociat cu încălcări ale drepturilor omului comise în țară sub regimul comunist între 1979 și 1992.
Foștii înalți funcționari PDPA care, nebeneficiind de protecția factionată a partidelor politice islamice, clanuri sau indivizi influenți, riscă a se expune persecuției, sunt următorii:
• Foștii înalți funcționari PDPA (...) pot fi în pericol dacă sunt cunoscuți și au fost personaje publice. Riscul se extinde la înalți funcționari ai comitetului central și comitete provinciale PDPA și membri ai familiei lor, precum și secretari ai comitetelor PDPA în instituții publice.
• Foștii agenți ai forțelor de securitate ale regimului comunist, inclusiv membri Khad, sunt, de asemenea, încă în pericol, riscul venind în particular din populație (de exemplu familiile victimelor Khad), care le este ostilă din cauza participării reale sau presupuse la încălcări ale drepturilor omului comise sub regimul comunist."
2.
Privind riscurile suferite în caz de conversie din islam la altă religie
Într-un raport prezentat Consiliului Drepturilor Omului al Națiunilor Unite pe 9 martie 2009 (Compilation estabelecida de Înaltul Comisar pentru Drepturile Omului, în conformitate cu §15 b) al anexei rezoluției 5/1 Consiliului Drepturilor Omului – Afghanistan),
Înaltul Comisar al Națiunilor Unite pentru Drepturile Omului observă:
„13. Secretarul General și Înalta Comisară pentru Drepturile Omului au ambii exprimat preocupare cu privire la execuția condamnațilo la moarte și au chemat Afganistand să pună capăt acestor execuții. Denunțări au fost transmise de Raportorul special privind execuțiile extragiudicare, rezumare sau arbitrare cu privire la nerespectarea standardelor internaționale privind impunerea pedepsei capitale. Subliniind că sistemul de justiție penală era foarte defect, a notat că ar trebui instituit o moratoriu pe execuția tuturor condamnărilor la moarte.
(...)
32.Rapporterul special privind dreptul la libertatea de opinie și expresie a transmis o denunțare de condamnare la moarte pentru apostazie. A declarat că o lege interzicând conversia ar constitui o politică publică vizând să influențeze dorința indivizilor de a profesa sau adopta o religie sau convingerile și deci nu ar fi acceptabilă conform dreptului drepturilor omului."
Country of Origin Information Report (Afghanistan) publicat pe 26 iunie 2009 de Ministerul Internelor Regatului Unit raportează în particular:
„Principiile directoare UNHCR privind evaluarea nevoilor de protecție internațională ale reclamanților de azil afgani (UNHCR Eligibility Guidelines for Assessing the International Protection Needs of Afghan Asylum-Seekers) publicate în decembrie 2007 indică că „afganii suspectați sau acuzați de s-au convertit din islam la creștinism sau altă religie riscă a fi persecutați. Riscul provine din membri familiei și/sau clanului și, mai larg, din comunitate. Sistemul juridic permite, de asemenea, impunerea pedepselor grave pentru cei care nu renunță la religia la care s-au convertit."
Conform acelui document, „(...) problemele de conversie nu sunt abordată în Constituția afgană. Deși textul exortează la respectarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, se referă la Sharia pentru problemele pe care nu le tratează explicit. Or sub Sharia, conversia este pasibilă de moarte. Ca atare, riscul persecuției rămâne pentru afganii suspectați sau acuzați de s-au convertit la creștinism sau altă religie."
Ministerul Afacerilor Externe și al Comunității a indicat într-o scrisoare datată 17 martie 2008 că practicarea creștinismului în Afghanistan era considerată extrem de periculoasă și nu era discutată deschis. Se întâmplă totuși la Kaboul ca mici grupuri de creștini afgani să ia riscul de a-și sărbători cultul împreună în secret.
Ministerul a indicat de asemenea că creștinismul nu era încă acceptat. Creștinii suferă în mod regulat discriminări și sunt victime ale violenței verbale și fizice din partea autorităților, foștilor prieteni și membrilor familiei. În regul, autoritățile nu investighează denunțări de hărțuire sau maltreatment și nu trimit vinovații în judecată."
Într-un raport intitulat 2009 Report on International Religious Freedom – Afghanistan și publicat pe 26 octombrie 2009, Departamentul de Stat american observă:
„Conversia din Islam la altă religie este considerată apostazie și pasibilă de moarte potrivit anumitor interpretări ale Shariei. În principiu, un cetățean care renege Islamul (...) are trei zile pentru a reveni asupra conversiei, sub pedeapsă a fi executat prin spânzurare (...). În ultimii ani, nici autoritățile naționale nici autoritățile locale nu au impus sancțiuni penale foștilor musulmani convertiți (...)"
Invocând art. 3 al Convenției, reclamantul susține că o returnare către Afghanistan l-ar expune la un risc real de tratamente inumane și degradante. El susține în acestă privință că angajamentul politic al tatălui său în favoarea partidului comunist, precum și conversia lui la creștinism l-ar expune la persecuții.
Reclamantul consideră că executarea returnării către Afghanistan l-ar expune la un risc de a suferi tratamente inumane sau degradante. Invocă art. 3 al Convenției, formulat după cum urmează:
„Niciun nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratatelor inumane sau degradante."
a)
Tezele părților
Guvernul, ca o preliminară, se apără cu neepuizarea căilor de atac interne. Subliniază în această privință că examinarea griefurilor reclamantului este în curs în fața instanțelor interne, recursul reclamantului în fața CNDA nefiind încă examinat.
Guvernul expune apoi că, potrivit jurisprudenței Curții, responsabilitatea unui stat pârât nu poate fi angajată pe baza articolului 3 decât dacă există motivi serioase de a crede că reclamantul ar fi expus unui risc real și individual de maltreatment. Se referă în particular la hotărârea Sultani c. Franța (nr. 45223/05, §§ 67-68, CEDH 2007-...) din care subliniază asemănările cu cazul de față. În această cauză, Curtea estimase că elementele aduse de reclamant nu permiteau a stabili nici existența unui risc personal, nici apartenența la un grup minoritar particular amenințat.
Guvernul indică că în cazul de față, griefurile reclamantului au fost subiect al examinării independente și riguroase în fața mai multor instanțe naționale. Acestea au toate ajuns la concluzia absența unui risc personalizat, observând în special existența îndoielilor cu privire la autenticitatea documentului produs. În absența unor elemente probante furnizate de reclamant, Guvernul consideră că acesta a eșuat în a stabili existența unui risc personalizat de a fi expus tratamentelor contrare articolului 3 în caz de returnare către Afghanistan.
Guvernul adaugă că, conform unei jurisprudențe constante, Curtea se remite propria ei apreciere suverană a judecătorilor interni.
În fine, cu titlu subsidiară, Guvernul estimează, la fel ca OFPRA, că ordinul de căutare produs de reclamant nu prezintă nicio garanție de autenticitate și exprimă de altfel serioase îndoieli cu privire la circumstanțele în care reclamantul susține că obținuse acest document.
Reclamantul expune în prim rând că situația politică în Afghanistan nu este stabilă și insecuritatea persistă. Populația civilă afgană este expusă persecuțiilor exercitate tan de autoritățile afgane cât și de Talibani. El trimite la situația familiei sale și în special faptul că tatăl seu, un fost membru al partidului comunist afgan, a fost ucis.
Reclamantul adaugă apoi că conversia la creștinism l-ar expune la un risc dublu de tratamente contrare articolului 3. Pe de o parte, această conversie este constitutivă, potrivit legii islamice în vigoare în Afghanistan, de o infracțiune pasibilă de pedeapsă cu moartea. Pe de altă parte, aceasta ar putea provoca represaliile Talibanilor, aceștia exercitând încă un control extins asupra țării.
Reclamantul afirmă că nu se mulțumește a produce elemente relative la situația generală în Afghanistan, ci produce de asemenea elemente relative la situația sa personală. Menționa în această privință mărturiile apropiați și ordinul de căutare versate în dosar, care constituie motivi serioase de a crede că ar fi expus unui risc real și individual de maltreatment în caz de executare a măsurii de returnare.
În fine, în răspuns îndoielilor formulate de Guvern cu privire la valoare probantă a ordinului de căutare prezentat, reclamantul insistă pe caracterul original al documentului și precizează că ar fi fost obținut contra plății unei sume de bani remise unui funcționar de poliție.
b)
Aprecierea Curții
Privind mai întâi excepția derivă din neepuizarea căilor de atac interne, Curtea observă că, printr-o scrisoare din 27 august 2009, adică ulterior observațiilor produse de Guvern, reclamantul informase Curtea că CNDA examinase recursul și redase o decizie de respingere din care produce copie. Oricum, Curtea observă că, a presupune chiar că un recurs împotriva acestei decizii să fie în prezent în curs în fața Consilului de Stat – ceea ce nu fusese precizat de părți – asta nu ar interfere cu examinarea prezentei cereri (a se vedea, mutatis mutandis, Daoudi c. Franța, nr. 19576/08, § 71, 3 decembrie 2009).
Rezultă că excepția Guvernului trebuie respinge.
Apoi, Curtea se referă la principiile fundamentale care rezultă din jurisprudența ei în materie (a se vedea, printre mai mulți alții, Saadi c. Italia [GC], nr. 37201/06, §§ 124-133, CEDH 2008-...).
În particular, Curtea consideră că existența unui risc de maltreatment trebuie examinată la lumina situației generale în țara de returnare și circumstanțelor proprii cazului interesatului. Atunci când sursele din care dispune Curtea descriu o situație generală, denunțurile specifice ale reclamantului trebuie coroborate de alte elemente de dovadă (Saadi, mai sus citat, §§ 130-131).
În cazurile în care reclamantul susține că aparține unui grup sistematic expus unei practici de maltreatment, Curtea consideră că protecția articolului 3 al Convenției intră în joc atunci când interesatul demonstrează, eventual cu ajutorul surselor menționate în paragraful anterior, că există motivi serioase și averate de a crede la existența practicii în cauză și la apartenența sa la grupul vizat (Saadi, mai sus citat, § 132).
În cazul de față, privind mai întâi riscul care ar fi suferit de reclamant din cauza apartenenței tatălui la PDPA și Khad, Curtea ia notă informațiile privind situația în Afghanistan așa cum rezultă din rapoarte emanând din surse internaționale de încredere, precum și din sentința tribunalului britanic pentru azil și imigrație din 24 ianuarie 2006 (a se vedea partea „Texte și Documente Internaționale" mai sus).
Aceste surse raportează faptul că un număr important foștilor membri PDPA și foștilor agenți Khad lucrează azi pentru autoritățile afgane. Doar anumiți membri de rang înalt PDPA și Khad ar fi azi expuși persecuțiilor și doar în măsura în care anumite circumstanțe personale se adaugă.
De altfel, Curtea observă că deja examinase griefuri privind riscurile de maltreatment la care ar fi expusă familia membrilor partidului comunist în caz de returnare către Afghanistan (Sultani, mai sus citat, § 67). În acea cauză, Curtea concluzionase absența motivelor serioase de a crede la existența unui asemenea risc din moment ce reclamantul nu era el însuși un fost lider al partidului comunist, ci doar fiul unuia dintre aceștia și nu stabilea în ce măsură ar putea fi personal expus unui risc de represiune.
Curtea nu observă în cazul de față nicio motive a se abate din această analiză, pentru atât cât reclamantul este fiul unui fost membru al partidului comunist din care nimic nu indică că ar fi exercitat funcții de conducere.
Ținând seama informațiile recente sus-referite privind situația în Afghanistan, Curtea estimează că faptul că tatăl reclamantului a lucrat de asemenea în cadrul Khad nu este mai mult de natură a stabili existența unui risc personal pentru reclamant de a vedea infligte tratamente contrare articolului 3.
Desigur, reclamantul susține că tatăl fusese ucis în 2000 de Talibani și că el însuși fusese victimă a represaliilor din partea lor în aceeași perioadă. Curtea observă totuși că un anumit timp a trecut de atunci și că reclamantul nu susține cu absolut nimic a fi fost deranjat din cauza activităților tatălui între aceste evenimente și plecarea din Afghanistan în iulie 2006.
Aceste considerații duc Curtea concluzioneze absența motivelor serioase și averate a crede că angajamentul politic și activitățile trecut tatălui reclamantului l-ar expune pe acesta unui risc real de maltreatment în caz de returnare către Afghanistan.
Privind apoi riscul care ar fi suferit de reclamant din cauza presupusei sale conversii la creștinism, Curtea observă că rezultă din informațiile privind situația în Afghanistan sus-menționate că afganii convertiți la creștinism, sau suspectați de a fi, sunt expuși acolo la un risc de persecuție emanând din diverse grupuri, printre care Talibani. Aceste persecuții pot lua de asemenea o formă de stat și duce la o condamnare pedeapsă cu moartea, care este încă aplicată în Afghanistan.
Cu toate acestea, în cazul de față, Curtea constată că impreciziile și contradicțiile narațiunii reclamantului nu permit stabilire clar natura credinței și practicilor religioase ale acestuia. De fapt, reclamantul lasă înțeles că s-a convertit la creștinism în timp ce precizează că această conversie nu este „formală", și precizează de altfel nu „practică nicio religie în mod riguros, și în special nu islamul". Rezultă că reclamantul nu aduce elemente cu adevărat susținute privind situația sa personală, nici suficiente pentru a putea fi considerat ca aparținând unui grup minoritar care ar fi vizat în Afghanistan, și anume al musulmanilor convertiți la creștinism.
De altfel, Curtea, cu instanțele naționale și guvernul pârât, emite serioase îndoieli cu privire la autenticitatea documentului prezentat de reclamant ca un ordin de căutare emis împotriva sa de autoritățile afgane și bazat pe conversia sa. De fapt, nimic în forma nici în prezentarea extrem de somară a acestui document nu permite stabilire că document ar emana din autoritățile afgane cum susține reclamantul.
Rezultă că reclamantul eșuat a demonstra existența unui risc personal la care ar fi expus din partea autorităților afgane sau Talibanilor din cauza conversiei la creștinism sau suspiciunilor conversie greu asupra lui.
La lumina celor precedent, această parte a griefului trebuie de asemenea respinge ca fiind în mod evident neîntemeiată, în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 al Convenției.
Din aceste motive, Curtea, la unanimitate,
Declară
cererea inadmisibilă.
Claudia Westerdiek
Peer Lorenzen
Grefier
Președinte
de la requête n
o
45269/07
présentée par Pa
contre la France
La Cour européenne des droits de l’homme (cinquième section), siégeant le 23 mars 2010 en une chambre composée de
:
Peer Lorenzen,
président,
Renate Jaeger,
Jean-Paul Costa,
Rait Maruste,
Mark Villiger,
Isabelle Berro-Lefèvre,
Mirjana Lazarova Trajkovska,
juges,
et de Claudia Westerdiek,
greffière de section
,
Vu la mesure provisoire indiquée au gouvernement défendeur en vertu de l’article
39 du règlement de la Cour,
Vu la décision de traiter en priorité la requête en vertu de l’article 41 du règlement de la Cour,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, Pa., est un ressortissant afghan, né en 1973 et résidant à Florange. Il est représenté devant la Cour par M
e
le Gouvernement
») est représenté par son agent, M
me
E.
Belliard, directrice des affaires juridiques au ministère des Affaires étrangères.
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
Le requérant appartient à l’ethnie tadjik et est originaire du nord de l’Afghanistan. A l’époque où le pays était sous régime communiste, son père était membre du parti au pouvoir, le PDPA (Parti démocratique du peuple afghan), et travaillait pour le Khad (Khedamat-e Etala’at-e Daulati), l’agence de sécurité afghane en charge notamment de la surveillance, de l’arrestation et de l’interrogatoire des dissidents.
Après la chute du régime communiste, sa famille fut poursuivie par les autorités successives, à savoir les Moudjahidines puis les Talibans. En
2000, son père fut arrêté par ces derniers et tué. La même année, son frère fut assassiné. Après avoir été menacé à plusieurs reprises, le requérant fut à son tour arrêté par les Talibans et maltraité en raison de l’engagement politique de son père. Il fut libéré peu après contre le versement d’une forte somme d’argent.
En 2006, les Talibans se présentèrent au domicile du requérant en son absence et trouvèrent une Bible. A cet égard, le requérant précise qu’il s’est «
toujours intéressé aux sujets religieux
» sans toutefois s’être «
formellement converti au christianisme
». Il ajoute ne «
pratique[r] aucune religion de manière rigoureuse, et notamment pas l’islam
». Suite à la découverte de cette Bible, le requérant fut accusé de conversion au christianisme et de prosélytisme religieux, lesquels constituent des infractions à la loi islamique en vigueur en Afghanistan, passibles de la peine de mort. Le requérant explique que, pour ces raisons, un avis de recherche fut émis à son encontre le 5 juin 2006. A l’appui de ses dires, il produit un document en persan qu’il présente comme l’original de cet avis de recherche. Ce document se présente sous la forme de quelques lignes imprimées sur une page blanche, sans en-tête ni cachet du service émetteur. La signature qui y est apposée est manuscrite, sans précision du nom et du titre de son auteur, et est accompagnée d’un cachet illisible. La traduction du document, fournie par le requérant et réalisée par un interprète assermenté auprès du tribunal administratif de Metz, se lit comme suit
:
«
A la Direction de la Police de Nahrain,
Dernièrement un nombre d’infidèles appartenant à l’ancien Gouvernement Communiste convertis au Christianisme sont en train d’attirer les jeunes qui ne connaissent pas bien l’Islam vers le Christianisme. De cette façon ils contribuent à diminuer la foi islamique chez les jeunes ignorants et ils les invitent à se convertir en Christianisme. Certains de ces infidèles ont été interpellés. Ils ont avoué leur action. En se basant sur les interrogatoires de ces infidèles un nommé [PA] fils de [AH] est un de ces infidèles.
Vous êtes informés par cette lettre qu’il est recherché pour cette faute grave. Nous vous demandons donc de l’interpeller et de le conduire au Commissariat central en vue d’un interrogatoire, et ceci afin de l’empêcher de nuire aux jeunes ignorants.
»
Craignant pour sa vie, le requérant décida de fuir son pays d’origine et arriva en France le 31 juillet 2006.
Il formula une demande d’asile qui fut rejetée par l’Office français de protection des réfugiés et des apatrides (OFPRA) le 13 octobre 2006. Cette décision fut confirmée par la Commission des recours des réfugiés (CRR) le 26
juillet 2007 au motif que les faits relatés n’apparaissaient pas établis et que les craintes de l’intéressé n’étaient pas fondées.
Le 22 août 2007, le préfet de la Moselle refusa de délivrer un titre de séjour au requérant et lui notifia une obligation de quitter le territoire (OQTF) dans laquelle il fixa l’Afghanistan comme pays de renvoi. Le 3
octobre
2007, le requérant fut placé en rétention administrative suite à son interpellation.
Dans l’intervalle, le requérant contesta l’arrêté préfectoral du 22
août
2007 devant le tribunal administratif de Strasbourg qui rejeta sa demande le 5
octobre 2007. Le requérant interjeta appel de ce jugement devant la cour administrative d’appel de Nancy. Cette procédure est pendante mais dépourvue d’effet suspensif. Le requérant contesta également le refus de délivrance d’un titre de séjour devant le tribunal administratif de Strasbourg qui rejeta sa demande le 4 décembre 2007.
Le requérant déposa également une demande de réexamen auprès de l’OFPRA. Sa demande, examinée selon la procédure prioritaire, fut rejetée le 26 septembre 2007 aux motifs que le requérant n’apportait aucun élément nouveau et que l’authenticité de l’avis de recherche qu’il produisait était sujette à caution. Le requérant contesta cette décision devant la CRR.
Le 19 octobre 2007, le requérant saisit la Cour et formula une demande de mesure provisoire sur le fondement de l’article 39 du règlement. Le président de la chambre à laquelle l’affaire fut attribuée décida de faire application de l’article 39 du règlement jusqu’au 11 décembre 2007. Cette application fut ensuite prorogée pour la durée de la procédure devant la Cour.
Le 31 mars 2009, le recours du requérant devant la CRR, devenue entre
‑
temps la Cour nationale du droit d’asile (CNDA), fut examiné et déclaré irrecevable en l’absence de faits nouveaux soumis par le requérant.
B.
Textes et documents internationaux
1.
Sur les risques encourus en raison de l’appartenance au PDPA et au Khad
Saisi par deux ressortissants afghans, dont le père était un membre éminent du PDPA et un officier supérieur du Khad, le tribunal britannique de l’asile et de l’immigration
(Asylum and Immigration Tribunal
) estima, dans un jugement rendu le 24 janvier 2006 (
SO and SO (KhaD - Members and Family) Afghanistan v. Secretary of State for the Home Department.
CG [2006] UKAIT 00003), que :
«
Compte tenu des informations récentes, concernant notamment le fait qu’un nombre important d’anciens agents du Khad travaillent pour l’actuel service de renseignement afghan, on ne peut pas dire que le fait d’avoir travaillé pour le Khad est suffisant pour constituer un danger en cas de retour. Pour examiner les différents cas, il faut soupeser un certain nombre de facteurs, dont ceux qui sont propres à l’appelant. A cet égard, il importe de ne pas oublier que les conflits personnels passés ou actuels sont plus importants que les conflits d’ordre politique. Au moment de déterminer si les membres de la famille d’un membre du PDPA et/ou Khad seraient en danger, il faut garder à l’esprit que certains facteurs peuvent réduire ou supprimer un éventuel risque, par exemple le décès du membre du PDPA ou du Khad et le temps écoulé depuis.
»
Le
Country of Origin Information Report – Afghanistan
publié le 18
février
2009 par le ministère de l’Intérieur du Royaume-Uni rapporte notamment
:
«
Traitement des anciens membres du Khad
Une mission d’établissement des faits danoise dépêchée à Kaboul en mars
‑
avril
2004 a fait état d’opinions provenant de différentes sources quant à la situation des anciens membres du Khad et du Parti démocratique du peuple afghan. (...) On trouve [également] dans le [même] rapport de la mission danoise l’avis de la MANUA [la Mission d’assistance des Nations Unies en Afghanistan]
: celle-ci a exprimé l’impression que toutes les sensibilités politiques ne pouvaient pas encore s’exprimer dans le pays. A cet égard, elle a déclaré que les conflits personnels étaient plus importants que les conflits politiques.
(...)
Les anciens membres du PDPA (Parti démocratique du peuple afghan)
(...) Le rapport danois indique également qu’ICG [International Crisis Group] était d’avis que le point de savoir si un ancien membre du PDPA pouvait ou non retourner en Afghanistan dépendait du fait qu’il tente ou non d’exercer une influence politique en tant que communiste. Si tel n’était pas le cas, l’individu pourrait vivre dans le pays.
»
Dans son rapport intitulé
UNHCR Eligibility Guidelines for Assessing the International Protection Needs of Asylum-Seekers from Afghanistan
et publié en juillet 2009, le Haut Commissariat des Nations Unies pour les réfugiés (UNHCR) relève notamment
:
«
Afghans associés au Parti démocratique du peuple afghan
(...) Un nombre important d’anciens membres du Parti démocratique du peuple afghan (PDPA) – ultérieurement renommé
Watan
(Patrie) – et d’anciens agents des forces de sécurité, y compris le service de renseignement (
Khad
), travaillent aujourd’hui pour l’Etat.
Si beaucoup d’anciens membres du PDPA ou responsables du gouvernement communiste, en particulier ceux qui bénéficient de la protection de factions ou de membres du gouvernement actuel influents et ont avec eux des liens solides, ne sont en général pas en danger, certains anciens hauts responsables du PDPA restent soumis à un risque de persécution. Ce risque dépend de la situation personnelle de chaque individu, notamment de facteurs tels que sa famille, son profil professionnel, ses liens politiques, et le fait qu’il soit ou non perçu, à tort ou à raison, comme ayant été associé à des violations des droits de l’homme commises dans le pays sous le régime communiste entre 1979 et 1992.
Les anciens hauts responsables du PDPA qui, ne bénéficiant pas de la protection factieuse des partis politiques islamiques, des clans ou des individus influents, risquent de se trouver exposés à des persécutions, sont les suivants
:
•
Les anciens hauts responsables du PDPA (...) peuvent être en danger s’ils sont connus et s’ils étaient des personnages publics. Le risque s’étend aux hauts responsables du comité central et des comités provinciaux du PDPA et aux membres de leur famille ainsi qu’aux secrétaires des comités du PDPA dans les institutions publiques.
•
Les anciens agents des forces de sécurité du régime communiste, y compris les membres du
Khad
, sont eux aussi encore en danger, le risque venant en particulier de la population (par exemple des familles de victimes du
Khad
), qui leur est hostile en raison de leur participation réelle ou supposée à des violations des droits de l’homme commises sous le régime communiste.
»
2.
Sur les risques encourus en cas de conversion de l’islam à une autre religion
Dans son rapport présenté au Conseil des droits de l’homme
des Nations Unies le 9 mars 2009 (
Compilation établie par le Haut
‑
Commissariat aux Droits de l’Homme, conformément au paragraphe
15
b) de l’annexe à la résolutioN
5/1 du Conseil des Droits de l’Homme – Afghanistan
)
,
la Haut
‑
Commissaire des Nations Unies aux droits de l’homme observe
:
«
13.
Le Secrétaire général et la Haut-Commissaire aux droits de l’homme ont tous deux fait part de leur préoccupation au sujet de l’exécution des condamnés à mort et ont appelé l’Afghanistan à mettre un terme à ces exécutions. Des allégations ont été transmises par le Rapporteur spécial sur les exécutions extrajudiciaires, sommaires ou arbitraires au sujet du non-respect des normes internationales relatives à l’imposition de la peine capitale. Soulignant que le système de justice pénale était très défectueux, il a noté qu’il faudrait instaurer un moratoire sur l’exécution de toutes les condamnations à mort.
(...)
32.
La Rapporteuse spéciale sur le droit à la liberté d’opinion et d’expression a transmis une allégation de condamnation à mort pour apostasie. Elle a déclaré qu’une loi interdisant la conversion constituerait une politique publique visant à influencer le désir d’individus de professer ou d’adopter une religion ou une conviction et ne serait donc pas acceptable en vertu du droit des droits de l’homme.
»
Le
Country of Origin Information Report (Afghanistan)
publié le 26
juin
2009 par le ministère de l’Intérieur du Royaume-Uni rapporte notamment
:
«
Les Principes directeurs du HCR relatifs à l’évaluation des besoins de protection internationale des demandeurs d’asile afghans (
UNHCR Eligibility Guidelines for Assessing the International Protection Needs of Afghan Asylum-Seekers
) publiés en décembre
2007 indiquent que «
les Afghans soupçonnés ou accusés de s’être convertis de l’islam au christianisme ou à une autre religion risquent d’être persécutés. Le risque provient des membres de la famille et/ou du clan et, plus largement, de la communauté. Le système juridique permet également d’imposer des peines sévères à ceux qui n’abjurent pas la religion à laquelle ils se sont convertis.
»
Selon le même document, «
(...) les questions de conversion ne sont pas abordées dans la Constitution afghane. Bien que le texte exhorte au respect des droits de l’homme et des libertés fondamentales, il renvoie à la Charia pour les questions qu’il ne traite pas expressément. Or en vertu de la Charia, la conversion est passible de mort. A ce titre, le risque de persécution demeure pour les Afghans soupçonnés ou accusés de s’être convertis au christianisme ou à une autre religion.
»
Le ministère des Affaires étrangères et du Commonwealth a indiqué dans une lettre datée du 17 mars 2008 que le fait de pratiquer le christianisme en Afghanistan était considéré comme extrêmement dangereux et n’était pas évoqué ouvertement. Il arrive cependant à Kaboul que des petits groupes de chrétiens afghans prennent le risque de célébrer leur culte ensemble en secret.
Le ministère a indiqué également que le christianisme n’était toujours pas accepté. Les chrétiens subissent régulièrement des discriminations et sont victimes de violences verbales et physiques de la part des autorités, de leurs anciens amis et des membres de leur famille. En règle générale, les autorités n’enquêtent pas sur les allégations de harcèlement ou de mauvais traitement et ne traduisent pas les responsables en justice.
»
Dans son rapport intitulé
2009 Report on International Religious Freedom – Afghanistan
et
publié le 26 octobre 2009, le Département d’Etat américain relève
:
«
La conversion de l’Islam à une autre religion est considérée comme de l’apostasie et passible de mort selon certaines interprétations de la Charia. En principe, un citoyen qui renie l’Islam (...) a trois jours pour revenir sur sa conversion, sous peine d’être exécuté par pendaison (...). Ces dernières années, ni les autorités nationales ni les autorités locales n’ont infligé de sanctions pénales aux anciens musulmans convertis (...)
»
Invoquant l’article 3 de la Convention, le requérant soutient qu’un renvoi vers l’Afghanistan l’exposerait à un risque réel de traitements inhumains et dégradants. Il fait valoir à cet égard que l’engagement politique de son père en faveur du parti communiste ainsi que sa conversion au christianisme l’exposeraient à des persécutions.
Le requérant considère que la mise à exécution de son renvoi vers l’Afghanistan l’exposerait à un risque de subir des traitements inhumains ou dégradants. Il invoque l’article 3 de la Convention, libellé comme suit
:
«
Nul ne peut être soumis à la torture ni à des peines ou traitements inhumains ou dégradants.
»
a)
Thèses des parties
Le Gouvernement, au préalable, excipe du non-épuisement des voies de recours internes. Il souligne à cet égard que l’examen des griefs du requérant est pendant devant les juridictions internes, le recours du requérant devant la CNDA n’ayant pas encore été examiné.
Le Gouvernement expose ensuite que, selon la jurisprudence de la Cour, la responsabilité d’un Etat défendeur ne peut être engagée sur le fondement de l’article 3 que s’il existe des motifs sérieux de croire que le requérant serait exposé à un risque réel et individuel de mauvais traitements. Il se réfère en particulier à l’arrêt
Sultani c. France
(n
o
45223/05, §§
67
‑
2007
‑
...) dont il souligne les similarités avec le cas d’espèce. Dans cette affaire, la Cour avait estimé que les éléments apportés par le requérant ne permettaient d’établir ni l’existence d’un risque personnel, ni l’appartenance à un groupe minoritaire particulièrement menacé.
Le Gouvernement indique qu’en l’espèce les griefs du requérant ont fait l’objet d’un examen indépendant et rigoureux devant plusieurs instances nationales. Ces dernières ont toutes conclu à l’absence de risque personnalisé, relevant notamment l’existence de doutes quant à l’authenticité du document produit. En l’absence d’éléments probants fournis par le requérant, le Gouvernement considère que celui-ci a failli à établir l’existence d’un risque personnalisé d’être exposé à des traitements contraires à l’article 3 en cas de renvoi vers l’Afghanistan.
Le Gouvernement ajoute que, selon une jurisprudence constante, la Cour s’en remet elle-même à l’appréciation souveraine des juges internes.
Enfin, à titre subsidiaire, le Gouvernement estime, à l’instar de l’OFPRA, que l’avis de recherche produit par le requérant ne présente aucune garantie d’authenticité et émet par ailleurs de sérieux doutes quant aux circonstances dans lesquelles le requérant allègue avoir obtenu ce document.
Le requérant expose en premier lieu que la situation politique en Afghanistan n’est pas stable et que l’insécurité perdure. La population civile afghane est exposée aux persécutions exercées tant par les autorités afghanes que par les Talibans. Il renvoie à sa situation familiale et notamment au fait que son père, un ancien membre du parti communiste afghan, a été tué.
Le requérant ajoute ensuite que sa conversion au christianisme l’expose à un double risque de traitements contraires à l’article 3. D’une part, cette conversion est constitutive, selon la loi islamique en vigueur en Afghanistan, d’une infraction passible de la peine de mort. D’autre part, elle pourrait susciter les représailles des Talibans, ceux-ci exerçant encore un contrôle étendu sur le pays.
Le requérant affirme qu’il ne se contente pas de produire des éléments relatifs à la situation générale en Afghanistan, mais qu’il apporte également des éléments relatifs à sa situation personnelle. Il mentionne à cet égard les témoignages de proches et l’avis de recherche versés au dossier, lesquels constituent des motifs sérieux de croire qu’il serait exposé à un risque réel et individuel de mauvais traitements en cas de mise à exécution de la mesure de renvoi.
Enfin, en réponse aux doutes formulés par le Gouvernement sur la valeur probante de l’avis de recherche soumis, le requérant insiste sur le caractère original du document et précise qu’il aurait été obtenu contre le versement d’une somme d’argent remise à un fonctionnaire de police.
b)
Appréciation de la Cour
S’agissant d’abord de l’exception tirée du non-épuisement des voies de recours internes, la Cour relève que, par un courrier du 27 août 2009, soit postérieurement aux observations produites par le Gouvernement, le requérant a informé la Cour de ce que la CNDA avait examiné son recours et avait rendu une décision de rejet dont il produit copie. En tout état de cause, la Cour observe que, à supposer même qu’un pourvoi contre cette décision soit actuellement pendant devant le Conseil d’Etat – ce qui n’a pas été précisé par les parties – cela n’interférerait pas avec l’examen de la présente requête (voir,
mutatis mutandis,
Daoudi c. France
, n
o
19576/08, §
71, 3 décembre 2009).
Il s’ensuit que l’exception du Gouvernement doit être rejetée.
Ensuite, la Cour renvoie aux principes fondamentaux qui se dégagent de sa jurisprudence en la matière (voir, parmi de nombreux autres,
Saadi
c.
Italie
[GC], n
o
‑
...).
En particulier, la Cour considère que l’existence d’un risque de mauvais traitements doit être examinée à la lumière de la situation générale dans le pays de renvoi et des circonstances propres au cas de l’intéressé. Lorsque les sources dont la Cour dispose décrivent une situation générale, les allégations spécifiques du requérant doivent être corroborées par d’autres éléments de preuve (
Saadi
,
précité, §§ 130-131).
Dans les affaires où un requérant allègue faire partie d’un groupe systématiquement exposé à une pratique de mauvais traitements, la Cour considère que la protection de l’article 3 de la Convention entre en jeu lorsque l’intéressé démontre, éventuellement à l’aide des sources mentionnées au paragraphe précédant, qu’il y a des motifs sérieux et avérés de croire à l’existence de la pratique en question et à son appartenance au groupe visé (
Saadi
,
précité, § 132).
En l’espèce, s’agissant en premier lieu du risque qui serait encouru par le requérant du fait de l’appartenance de son père au PDPA et au Khad, la Cour prend note des informations sur la situation en Afghanistan telles qu’elles ressortent des rapports émanant de sources internationales fiables ainsi que du jugement du tribunal britannique de l’asile et de l’immigration du 24 janvier 2006 (voir la partie «
Textes et documents internationaux
» ci
‑
dessus).
Ces sources font état de ce qu’un nombre important d’anciens membres du PDPA et d’anciens agents du Khad travaillent actuellement pour les autorités afghanes. Seuls certains membres de haut rang du PDPA et du Khad seraient aujourd’hui exposés à des persécutions et uniquement dans la mesure où certaines circonstances personnelles s’y ajoutent.
En outre, la Cour relève qu’elle a déjà eu à examiner des griefs relatifs aux risques de mauvais traitements auxquels serait exposée la famille de membres du parti communiste en cas de renvoi vers l’Afghanistan (
Sultani
, précité, § 67). Dans cette affaire, la Cour avait conclu à l’absence de motifs sérieux de croire à l’existence d’un tel risque dès lors que le requérant n’était pas lui-même un ancien dirigeant du parti communiste, mais uniquement le fils d’un de ces derniers et qu’il n’établissait pas dans quelle mesure il pourrait être personnellement exposé à un risque de répression.
La Cour n’aperçoit pas en l’espèce de raison de s’écarter de cette analyse, pour autant que le requérant est le fils d’un ancien membre du parti communiste dont rien n’indique qu’il ait exercé des fonctions dirigeantes.
Eu égard aux informations récentes sus-référencées sur la situation en Afghanistan, la Cour estime que le fait que le père du requérant ait également œuvré au sein du Khad n’est pas davantage de nature à établir l’existence d’un risque personnel pour le requérant de se voir infliger des traitements contraires à l’article 3.
Certes, le requérant fait valoir que son père a été tué en 2000 par les Talibans et qu’il a lui-même été victime de représailles de leur part à cette même période. La Cour observe néanmoins qu’un certain laps de temps s’est écoulé depuis lors et que le requérant n’allègue aucunement avoir été inquiété à raison des activités de son père entre ces événements et son départ d’Afghanistan en juillet 2006.
Ces considérations amènent la Cour à conclure à l’absence de motifs sérieux et avérés de croire que l’engagement politique et les activités passées du père du requérant exposeraient celui-ci à un risque réel de mauvais traitements en cas de renvoi vers l’Afghanistan.
S’agissant ensuite du risque qui serait encouru par le requérant du fait de sa conversion alléguée au christianisme, la Cour note qu’il ressort des informations sur la situation en Afghanistan précitées que les Afghans convertis au christianisme, ou soupçonnés de l’être, sont exposés sur place à un risque de persécution émanant de divers groupes, parmi lesquels les Talibans. Ces persécutions peuvent également prendre une forme étatique et conduire à une condamnation à la peine de mort, laquelle est encore appliquée en Afghanistan.
Toutefois, en l’espèce, la Cour constate que les imprécisions et les contradictions du récit du requérant ne permettent pas d’établir clairement la nature des croyances et des pratiques religieuses de celui-ci. En effet, le requérant laisse entendre qu’il s’est converti au christianisme tout en précisant que cette conversion n’est pas «
formelle
», et précise par ailleurs ne «
pratique[r] aucune religion de manière rigoureuse, et notamment pas l’islam
». Il en résulte que le requérant n’apporte pas d’éléments réellement étayés s’agissant de sa situation personnelle, ni suffisants pour pouvoir être considéré comme appartenant à un groupe minoritaire qui serait visé en Afghanistan, à savoir celui des musulmans convertis au christianisme.
Au demeurant, la Cour, avec les instances nationales et le gouvernement défendeur, émet de sérieux doutes quant à l’authenticité du document présenté par le requérant comme un avis de recherche émis à son encontre par les autorités afghanes et fondé sur sa conversion. En effet, rien dans la forme ni dans la présentation extrêmement sommaire de ce document ne permet d’établir que ce document émanerait des autorités afghanes comme le prétend le requérant.
Il en résulte que le requérant a failli à démontrer l’existence d’un risque personnel auquel il serait exposé de la part des autorités afghanes ou des Talibans du fait de sa conversion au christianisme ou des soupçons de conversion pesant sur lui.
A la lumière de ce qui précède, cette partie du grief doit également être rejetée comme étant manifestement mal fondée, en application de l’article
35 §§ 3 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Claudia Westerdiek
Peer Lorenzen
Greffière
Président