SECȚIUNEA A TREIA CERINȚĂ CALABR Corneliu Biersan, Boštjan M. Zupančič, Vladimiro Zagrebelsky, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, judecători, și Santiago Quesada, grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 2 martie 2010, Rend hotărârea adoptată la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere (n 17426/02) îndreptată împotriva Republicii Italiene și al cărei resortisant al acestui stat, dl Placido Calabr E. Spatafora, și de co-agentul său, dl N. Lettieri. Prin decizia din 8 septembrie 2005, camera a declarat cererea parțial admisibilă. Atât reclamantul, cât și guvernul au depus observații suplimentare în scris (art. 1 din Regulamentul de procedură). La o dată nespecificată, acesta a introdus o procedură civilă pentru a se opune unui ordin de plată (decreto ingiuntivo) obținut de Cassa di Risparmio per provincie Siciliane. printr-o ordonanță din 1 februarie 2001, Curtea de Apel din Messina a suspendat procedura în așteptarea hotărârii într-o altă procedură în curs de desfășurare în fața Tribunalului din Palermo, care se opunea reclamantului și băncii respective. La 24 februarie 2001, reclamantul, care se reprezenta el însuși, sesizează Curtea de Casație cu privire la chestiunea competenței (regolamento di Competenza) . El contesta ordinul de suspendare a procedurii în fața Curții de Apel din Messina, susținând în special că Tribunalul din Palermo nu era competent și că Curtea de Apel ar fi trebuit, înainte de a suspenda procesul, să declare nulitatea hotărârii Tribunalului din Palermo. 2001, reclamantul a fost informat că Curtea de Casație își va examina recursul în cameră la 10 ianuarie 2002 și că Parchetul a conchis inadmisibilitatea recursului său. 10. La 18 decembrie 2001, reclamantul a depus la grefă un memoriu în apărare pe baza articolului 375 din Codul de procedură civilă. 11. În 2002, al cărui text a fost depus la grefă la 4 martie 2002, Curtea de Casație a respins recursul formulat de reclamant și a observat mai întâi că art. 375 din Codul de procedură civilă nu era aplicabil și că, prin urmare, reclamantul nu putea depune o memorare în apărare. Prin urmare, Curtea de Casație a declarat inadmisibile depunerea memoriului în apărare al reclamantului, precum și recursul formulat de acesta. II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNĂ PERTINENTE 13. Articolele 375, 377 și 378 din Codul de procedură civilă stabilesc procedura care trebuie urmată în ceea ce privește deciziile luate în camera Consiliului, stabilirea de reuniuni în camera consiliului și depunerea de memorii. 14. În părțile relevante ale acestuia, art. 375 este formulat astfel: Concluziile Parchetului sunt notificate cu cel puțin 20 de zile înainte de reuniunea Curții în cameră a Consiliului avocaților părților, care au dreptul de a depune un memoriu în termenul prevăzut la art. 378. art. 377 al doilea paragraf prevede că avocații părților sunt informați de către grefier cu cel puțin 20 de zile înainte de stabilirea ședinței în cameră a Consiliului. 16. În sfârșit, art. 378 stabilește cu cinci zile înainte de ședință termenul de depunere de către părți a memoriilor lor la grefă. 17. În conformitate cu jurisprudența urmată la momentul respectiv, art. 375 din Codul de procedură civilă nu se aplica acțiunii privind chestiunea competenței. 18. Cu toate acestea, printr-o hotărâre din 11 octombrie 2002, Curtea de Casație, în camere reunite, a declarat că art. 375 se aplică acțiunii privind chestiunea competenței. Cu privire la încălcarea articolului 6 alineatul (1) din Convenție 19. Reclamantul reproșează Curții de Casație că nu a luat în considerare, pe motiv că a asigurat numai apărarea intereselor sale, memoriul pe care l-a depus pentru a contesta rechizițiile Parchetului cu privire la inadmisibilitatea recursului său în Casație. El afirmă că, făcând acest lucru, Curtea de Casație a făcut o greșeală, în măsura în care și-a depus memoriul în calitate de reprezentant al lui însuși și nu în calitate de reclamant. Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Cu privire la excepția preliminară a guvernului 20. În observațiile sale cu privire la fond, guvernul susține că art. 6 nu este aplicabil în speță pe motiv că ar fi vorba de o procedură incidentă doar pentru a stabili care a fost judecătorul competent să soluționeze procedura principală. 21. punctul se aseamănă cu o excepție preliminară întemeiată pe neaplicarea articolului 6, Curtea amintește că, în temeiul articolului 55 din Regulamentul său de procedură, [i]i partea contractantă pârâtă intenționează să ridice o excepție de inadmisibilitate, aceasta trebuie să facă acest lucru, cu condiția ca natura excepției și circumstanțele să permită acest lucru, în observațiile scrise sau orale cu privire la admisibilitatea cererii (...) Teze apărate în fața Curții Guvernul 22. Guvernul susține că, la momentul faptelor, dispoziția aplicabilă era cea prevăzută la art. 47 din Codul de procedură civilă (CPC), care prevede că, atunci când o parte sesizează Curtea de Casație cu privire la chestiunea competenței, această instanță are obligația de a notifica utilizarea tuturor părților, care pot în acest stadiu al procedurii să depună memorii. Numai la 11 octombrie 2002, Curtea de Casație a declarat că art. 375 din CPC se aplică prin analogie cu acțiunea privind chestiunea competenței. 23. Guvernul susține că, în orice caz, observațiile reclamantului nu ar fi putut avea niciun impact în ceea ce privește soluția juridică reținută. El reamintește că Curtea de Casație a respins recursul reclamantului pe motivul că problema nulității procedurii în fața instanței nu putea face obiectul unei examinări în cadrul acestei acțiuni. El consideră că acțiunea a fost abuzivă și vădit inadmisibilă 24. Guvernul afirmă, de asemenea, că, în ceea ce privește condițiile de admisibilitate a unui memoriu, statul se bucură de o marjă de apreciere. În plus, un schimb de memorii și replici ar fi incompatibil cu procedura specială privind chestiunea competenței și ar întârzia decizia privind procedura principală. Prin urmare, limitările aplicate ar urma un scop legitim. Reclamantul 25. Reclamantul contestă observațiile guvernului și susține că a fost lipsit de posibilitatea de a răspunde concluziilor Parchetului și de a influența în favoarea acestuia decizia Curții de Casație și susține că imposibilitatea de a replica în scris și oral concluziilor Parchetului a încălcat dreptul său garantat prin art. 6 alineatul (1). În plus, acesta susține că, la 23 iulie 2001, Curtea de Casație a validat teza pe care a invocat-o în memoriul său. Curtea reamintește că principiul egalității armelor de foc mai ales unul dintre elementele noțiunii mai largi de proces echitabil, impune ca fiecărei părți să i se ofere o posibilitate rezonabilă de a-și prezenta cauza în condiții care nu o plasează într-o situație de dezavantaj net față de adversarul său (a se vedea, printre multe altele, Nideröst-Huber c. Elveția , 18 februarie 1997, § 23, Culegerea hotărârilor și a deciziilor 1997-I. De asemenea, Comisia reamintește că dreptul la o procedură contradictorie, în ceea ce o privește, implică, în principiu, posibilitatea părților la proces, penal sau civil, de a lua cunoștință de orice înscris sau observație prezentată judecătorului, chiar și de un magistrat independent, pentru a influența decizia sa și pentru a o discuta ( Reinhardt și Slimane-Kaid c. Franța, 31 martie 1998, § 103, Rec., 1998-II). 27. În cazul de față, Curtea trebuie să examineze dacă refuzul Curții de Casație de a lua în considerare memoriul depus de reclamant pentru contestarea rechizițiilor Parchetului cu privire la inadmisibilitatea recursului său în Casație a privat persoana interesată de posibilitatea de a-și prezenta argumentele cu privire la o chestiune decisivă pentru încheierea procedurii. 28. Curtea ia notă în primul rând de faptul că Înalta Instanță italiană nu a examinat memoriul reclamantului urmând jurisprudența sa constantă potrivit căreia art. 375 din Codul de procedură civilă nu era aplicabil acțiunilor privind o chestiune de competență. Prin urmare, Comisia observă că faptul că reclamantul însuși se apăra nu a avut niciun impact asupra respingerii memoriului în cauză și că același rezultat s-ar fi produs dacă reclamantul ar fi fost reprezentat de un avocat. 29. Comisia constată, de asemenea, că Curtea de Casație nu a încheiat cazul numai pe baza memoriului Parchetului, ci a examinat și a respins printr-o decizie pe deplin motivată motivele de recurs ale reclamantului cu privire la chestiunea competenței și la presupusa nulitate a hotărârii Tribunalului din Palermo (punctul 11 de mai sus). Prin urmare, Curtea consideră că memoriul reclamantului, care nu a fost examinat, nu ar fi avut niciun impact asupra rezultatului litigiului în măsura în care soluția juridică reținută de Înalta Instanță nu era contestabilă. 30. Curtea consideră că motivul reclamantului se analizează mai degrabă ca o critică a deciziilor luate de instanțele interne. În această privință, Comisia reamintește că nu are sarcina de a cunoaște erori de fapt sau de drept presupuse comise de o instanță internă, interpretarea legislației interne care revine în primul rând autorităților naționale și, în special, instanțelor și instanțelor [Tejedor García c. Spania, 16 decembrie 1997, § 31, Rec. 1997-VIII, și Garcίa Ruiz c. Spania [GC], n 30544/96, § 28, CEDO 1999-I). 31. Curtea concluzionează că, în circumstanțele speciale ale cauzei sale, reclamantul nu poate susține că imposibilitatea de a replica în memoriul Parchetului a dus la încălcarea articolului 6 alineatul (1) din convenție, cu excepția recunoașterii unui drept fără domeniu sau substanță reală. 32. În concluzie, nu a existat nicio încălcare a articolului 6 alineatul (1) din convenție. PRIN CES MOTIVE, CURTEA, LA UNANIMITATE, A declarat că nu a existat nicio încălcare a articolului 6 alineatul (1) din convenție. Făcut în franceză și apoi comunicat în scris la 23 martie 2010, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și (3) din Regulamentul de procedură. Santiago Quesada Josep Casadevell Președinte
TROISIÈME SECTION
CALABRÒ c. ITALIE
(Requête n
o
17426/02)
ARRÊT
23 mars 2010
04/10/2010
Cet arrêt est devenu définitif en vertu de l'article
44 §
2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.
En l'affaire Calabrò c. Italie,
La Cour européenne des droits de l'homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de
:
Josep Casadevall,
président,
Corneliu Bîrsan,
Boštjan M. Zupančič,
Vladimiro Zagrebelsky,
Alvina Gyulumyan,
Egbert Myjer,
Ineta Ziemele,
juges,
et de Santiago Quesada,
greffier de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 2 mars 2010,
Rend l'arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n
o
17426/02) dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant de cet Etat, M
e
Placido Calabrò («
le requérant
»), a saisi la Cour le 15 avril 2002 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l'homme et des libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
Le gouvernement italien («
le Gouvernement
») est représenté par son agent, M
me
3.
Par une décision du 8 septembre 2005, la chambre a déclaré la requête partiellement recevable.
4.
Tant le requérant que le Gouvernement ont déposé des observations écrites complémentaires (article
59
§
1 du règlement).
I.
LES CIRCONSTANCES DE L'ESPÈCE
5.
Le requérant est né en 1954 et réside à Messine.
6.
Il est avocat au barreau de Messine.
7.
A une date non précisée, il introduisit une procédure civile pour s'opposer à une injonction de paiement (
decreto ingiuntivo
) obtenue par la banque Cassa di Risparmio per le provincie Siciliane. Par une ordonnance du 1
er
février
2001, la cour d'appel de Messine suspendit la procédure dans l'attente du jugement dans une autre procédure en cours devant le tribunal de Palerme, opposant le requérant et ladite banque.
8.
Le 24
février
2001, le requérant, qui se représentait lui-même, saisit la Cour de cassation sur la question de la compétence (
regolamento di competenza
). Il contestait l'ordonnance de suspension de la procédure devant la cour d'appel de Messine. Il alléguait en particulier que le tribunal de Palerme n'était pas compétent et que la Cour d'appel aurait dû, avant de suspendre le procès, déclarer la nullité du jugement du tribunal de Palerme.
9.
Le 17
novembre
2001, le requérant fut informé que la Cour de cassation examinerait son pourvoi en chambre du conseil le 10
janvier
2002, et que le parquet avait conclu à l'irrecevabilité de son pourvoi.
10.
Le 18
décembre
2001, le requérant déposa au greffe un mémoire en défense en se fondant sur l'article 375 du code de procédure civile.
11.
Par une ordonnance du 10
janvier
2002, dont le texte fut déposé au greffe le 4
mars 2002, la Cour de cassation rejeta le pourvoi formé par le requérant. Elle observa tout d'abord que l'article 375 du code de procédure civile n'était pas applicable et que par conséquent le requérant ne pouvait pas déposer de mémoire en défense. Elle releva ensuite que les griefs du requérant, portant sur la prétendue nullité du jugement du tribunal au lieu de porter sur la question de la compétence, ne pouvaient pas être examinés dans le cadre de ce recours.
12.
Par conséquent, la Cour de cassation déclara irrecevables le dépôt du mémoire en défense du requérant ainsi que le pourvoi qu'il avait formé.
II.
13.
Les articles 375, 377 et 378 du code de procédure civile fixent la procédure à suivre en matière de décisions prises en chambre du conseil, de fixation de réunions en chambre du conseil et de dépôt de mémoires.
14.
L'article 375, dans ses parties pertinentes en l'espèce, est ainsi libellé :
«
Les conclusions du parquet sont notifiées vingt jours au moins avant la réunion de la Cour en chambre du conseil aux avocats des parties, qui ont la faculté de déposer un mémoire dans le délai indiqué à l'article 378.
»
15.
Le deuxième alinéa de l'article 377 prévoit que les avocats des parties sont informés par les soins du greffier au moins vingt jours avant la fixation de la réunion en chambre du conseil.
16.
Enfin, en matière d'audiences, l'article 378 fixe à cinq jours avant l'audience le délai de dépôt par les parties de leurs mémoires au greffe.
17.
Selon la jurisprudence suivie à l'époque, l'article 375 du code de procédure civile n'était pas applicable au recours sur la question de la compétence.
18.
Toutefois, par un arrêt du 11
octobre
2002, la Cour de cassation, en chambres réunies, a déclaré que l'article 375 était applicable au recours sur la question de la compétence.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
19.
Le requérant reproche à la Cour de cassation de n'avoir pas pris en compte, au motif qu'il assurait seul la défense de ses intérêts, le mémoire qu'il avait déposé pour contester les réquisitions du parquet quant à l'irrecevabilité de son pourvoi en cassation. Il allègue que, ce faisant, la Cour de cassation a fait une erreur, dans la mesure où il avait déposé son mémoire en qualité de représentant de lui-même et non en qualité de requérant. Il invoque l'article
6 § 1 de la Convention, ainsi libellé
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
A.
Sur l'exception préliminaire du Gouvernement
20.
Dans ses observations sur le fond, le Gouvernement soutient que l'article 6 n'est pas applicable en l'espèce au motif qu'il s'agirait d'une procédure incidente visant uniquement à établir quel était le juge compétent pour trancher la procédure principale.
21.
Dans la mesure où les observations présentées par le
Gouvernement sur ce
point s'apparentent à une exception préliminaire tirée de la non-applicabilité de l'article 6, la Cour rappelle qu'aux termes de l'article 55 de son règlement, «
[s]i la Partie contractante défenderesse entend soulever une exception d'irrecevabilité, elle doit le faire, pour autant que la nature de l'exception et les circonstances le permettent, dans les observations écrites ou orales sur la recevabilité de la requête (...)
». Or, il ressort du dossier que cette condition ne se trouve pas remplie en l'espèce. Il y a donc forclusion.
B.
Sur le fond
1.
Thèses défendues devant la Cour
a)
Le Gouvernement
22.
Le Gouvernement soutient qu'à l'époque des faits la disposition applicable était celle prévue à l'article 47 du code de procédure civile (CPC), qui prévoit que, lorsqu'une partie saisit la Cour de cassation sur la question de la compétence, cette cour a l'obligation de notifier le recours à toutes les parties, lesquelles peuvent à ce stade de la procédure déposer des mémoires. Ce n'est que le 11 octobre 2002 que la Cour de cassation a déclaré que l'article 375 du CPC était applicable par le biais de l'analogie au recours sur la question de la compétence.
23.
Le Gouvernement soutient qu'en tout état de cause les observations du requérant n'auraient pas pu avoir d'incidence au regard de la solution juridique retenue. Il rappelle que la Cour de cassation a rejeté le pourvoi du requérant au motif que la question de la nullité de la procédure devant le tribunal ne pouvait pas faire l'objet d'un examen dans le cadre de ce recours. Il estime que le recours était abusif et manifestement irrecevable.
24.
Le Gouvernement affirme en outre qu'en matière de conditions de recevabilité d'un mémoire l'Etat jouit d'une marge d'appréciation. Par
ailleurs, un échange de mémoires et de répliques serait incompatible avec la procédure spéciale portant sur la question de la compétence et retarderait la décision sur la procédure principale. Les limitations appliquées poursuivraient donc un but légitime.
b)
Le requérant
25.
Le requérant conteste les observations du Gouvernement. Il soutient avoir été privé de la possibilité de répondre aux conclusions du parquet et d'influencer en sa faveur la décision de la Cour de cassation. Il allègue que l'impossibilité de répliquer par écrit et oralement aux conclusions du parquet a porté atteinte à son droit garanti par l'article 6
Il affirme en outre que, le 23 juillet
2001, la Cour de cassation a validé la thèse qu'il avait soulevée dans son mémoire.
2.
L'appréciation de la Cour
26.
La Cour rappelle que le principe de l'égalité des armes – l'un des éléments de la notion plus large de procès équitable – requiert que chaque partie se voie offrir une possibilité raisonnable de présenter sa cause dans des conditions qui ne la placent pas dans une situation de net désavantage par rapport à son adversaire (voir, parmi beaucoup d'autres,
Nideröst-Huber c.
Suisse
, 18 février 1997, § 23,
Recueil des arrêts et décisions
1997-I). Elle
rappelle également que le droit à une procédure contradictoire, quant à lui, implique en principe «
la faculté pour les parties aux procès, pénal ou civil, de prendre connaissance de toute pièce ou observation présentée au juge, même par un magistrat indépendant, en vue d'influencer sa décision et de la discuter
» (
Reinhardt et Slimane-Kaïd c. France
, 31 mars 1998, § 103,
Recueil
27.
En l'espèce, la Cour doit examiner si le refus de la Cour de cassation de prendre en compte le mémoire que le requérant avait déposé pour contester les réquisitions du parquet quant à l'irrecevabilité de son pourvoi en cassation a privé l'intéressé de la possibilité de présenter ses arguments sur une question déterminante pour l'issue de la procédure.
28.
La Cour note tout d'abord que la Haute juridiction italienne n'a pas examiné le mémoire du requérant en suivant sa jurisprudence constante selon laquelle l'article 375 du code de procédure civile n'était pas applicable aux recours portant sur une question de compétence. En
conséquence, elle relève que le fait que le requérant se défendait lui-même n'a pas eu d'incidence sur le rejet du mémoire en cause et que le même résultat se serait produit si le requérant avait été représenté par un avocat.
29.
Elle constate par ailleurs que la Cour de cassation n'a pas tranché l'affaire seulement sur la base du mémoire du parquet, mais elle a examiné et rejeté par une décision amplement motivé les moyens de recours du requérant portant sur la question de la compétence et sur la prétendue nullité du jugement du tribunal de Palerme (paragraphe 11 ci-dessus). La Cour estime donc que le mémoire du requérant, qui n'a pas été examiné, n'aurait eu aucune incidence sur l'issue du litige dans la mesure où la solution juridique retenue par la Haute juridiction n'était pas contestable.
30.
La Cour estime que le grief du requérant s'analyse plutôt comme une critique des décisions prises par les juridictions internes. A cet égard, elle rappelle qu'elle n'a pas pour tâche de connaître des erreurs de fait ou de droit prétendument commises par une juridiction interne, l'interprétation de la législation interne incombant au premier chef aux autorités nationales et, spécialement, aux cours et tribunaux (
Tejedor
García c. Espagne
, 16
décembre 1997, § 31,
Recueil
1997-VIII, et
Garcίa Ruiz c.
Espagne
[GC], n
o
30544/96, §
31.
La Cour conclut que, dans les circonstances particulières de sa cause, le requérant ne saurait soutenir que l'impossibilité pour lui de répliquer au mémoire du parquet a emporté violation de l'article 6 § 1 de la Convention, sauf à lui reconnaître un droit sans réelle portée ni substance.
32.
En conclusion, il n'y a pas eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention.
PAR CES MOTIFS, LA COUR, À l'UNANIMITÉ,
Dit
qu'il n'y a pas eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 23 mars 2010, en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
Santiago Quesada
Josep Casadevall
Greffier
Président