Maria și Dorel-Danut Barbu împotriva României

La originea cauzei se găsește un recurs (n. 14332/03) îndreptat împotriva României și pe care doi cetățeni ai acestui stat, doamna Maria Barbu și dl. Dorel-Dănuț Barbu („reclamații"), l-au sesizat pe Curtea pe 4 aprilie 2003 în temeiul articolului 34 din Convenția de apărare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția").

Reclamații sunt reprezentați de doamna avocat Diana Cristescu, avocat în București. Guvernul român („Guvernul") a fost reprezentat de agentul săuРazvvan-Horațiu Radu, din ministerul Afacerilor externe.

Pe 15 iunie 2006, președintele secțiunii a treia a decis să comunice recursul Guvernului. După cum permite art. 29 § 3 din Convenție, s-a decis, de asemenea, că camera va pronunța simultan asupra admisibilității și a fondului. ÎN FAPT

Reclamații, care sunt mamă și fiu, sunt născuți respectiv în 1928 și 1954 și locuiesc la Pitești. I.

Printr-un contract din 28 octombrie 1985, reclamații s-au făcut cumpărători ai casei în cauză. Prețul vânzării includea, conform convenției părților, prețul construcției precum și cel al terenului atașat.

În 1989, consiliul local al Băscovului a încheiat cu P.V. un contract de chirie cu privire la o parcelă de 1.440 m² din terenul menționat mai sus. P.V. a construit ulterior o casă pe aceasta.

În 1991, în temeiul legii n. 18/1991 privind fondul funciar („legea n. 18/1991"), reclamații precum și G.M., proprietara originară a terenului, au cerut comisiunilor locale și județene însărcinate cu aplicarea legii n. 18/1991 („comisia județeană" și „comisia locală") atribuirea în proprietate a terenului de 5.000 m².

La o dată care nu a fost precisată, în temeiul articolului 35 din legea n. 18/1991, P.V. a solicitat atribuirea unei suprafețe de 1.000 m² de teren, atașat casei pe care o construise.

Pe 8 noiembrie 1991, prefectul din Argeș a decis atribuirea în proprietate a lui P.V. a unei parcele de 997 m², a cărei locație ocupa o suprafață de 609 m² din terenul de 5.000 m² solicitat de reclamații.

La o dată care nu a fost precisată, comisia județeană a decis atribuirea unei parcele de 1.000 m² reclamații. Pe 24 februarie 1992, aceștia au sesizat tribunalul de prim grad din Pitești cu o contestație la hotărârea comisiei.

Printr-o hotărâre din 18 mai 1992, tribunalul de prim grad din Pitești a admis contestația reclamații și a ordonat comisiilor județene și locale să atribuie în proprietate reclamații terenul de 5.000 m² atașat casei pe care o cumpăraseră în 1985. Dispozitivul hotărârii fixaza locația exactă a terenului. Tribunalul de prim grad a reținut că contractul de vânzare din 28 octombrie 1985 privea nu doar casa ci și terenul atașat și că în temeiul articolelor 35 §§ 3 și 4 și 37 din legea n. 18/1991, reclamații aveau dreptul să li se atribuie întregul teren litigios. Această hotărâre a devenit definitiv.

Pe 3 septembrie 1992, comisia locală a dres un proces-verbal de punere în posesiune a reclamații pe o parcelă de 4.293 m² din terenul atribuit prin hotărârea din 18 mai 1992. Comisia locală a indicat reclamații că punerea lor în posesiune a acestei parcele era provizorie, deoarece sesizase procurorul general al României pentru ca acesta să formeze un recurs extraordinar împotriva hotărârii din 18 mai 1992. Cu privire la diferența de 707 m² între parcela efectiv atribuită și cele 5.000 m² pe care reclamații aveau dreptul să le pretindă în temeiul hotărârii definitive pronunțate în favoarea lor, comisia locală i-a informat că caută să identifice parcele libere și că vor fi puși în posesiune de alt teren eventual disponibil. II.

Pe 23 decembrie 1992, reclamații au introdus o acțiune în contencios administrativ, tendând să facă să se execute hotărârea din 18 mai 1992 de comisia locală.

Pe 20 aprilie 1993, primarul Băscovului a informat reclamații că comisia locală hotărâse să le atribuie o parcelă de 707 m² pe o altă locație decât cea menționată în hotărârea din 18 mai 1992, și că un proces-verbal de punere în posesiune fusese dres în acest scop în aceeași zi. Reclamații fuseseră invitați, de asemenea, la sediul consilului local al Băscovului pentru a fi puși în posesiune a parcelei atribute în acest fel.

Pe 3 mai 1993, comisia județeană a eliberat lui P.V. un titlu de proprietate privind terenul de 997 m², atribuit acestuia prin decizia prefectului din 8 noiembrie 1991 (paragrafele 10 mai sus).

Printr-o hotărâre din 9 ianuarie 1995, tribunalul județean din Argeș a admis acțiunea reclamații. Bazând-se pe concluziile unui raport de expertiză, tribunalul județean a reținut că terenul litigios avea o suprafață totală de 5.391 m², din care 302 m² atașate unei construcții care aparținea lui P.V. Constatând că restul terenului era liber, tribunalul a ordonat comisiei locale să pună reclamații în posesiune a terenului de 5.000 m², în conformitate cu hotărârea din 18 mai 1992. Această hotărâre a devenit definitiv.

Pe 19 iunie 1995, comisia locală a informat reclamații că procedase la punerea lor în posesiune a unei parcele de 4.391 m² din terenul litigios și că puteau procura de la comisia locală procesul-verbal dres în acest scop. Cu privire la parcela de 609 m² inclusă în titlul de proprietate al lui P.V., a informat reclamații că le era permis fie să obțină o suprafață echivalentă situată pe o altă locație, fie să acționeze în justiție pentru anularea titlului de proprietate al lui P.V. B. Acțiune pentru anularea titlului de proprietate eliberat lui P.V.

Pe 4 iulie 1995, reclamații au sesizat instanțele cu o acțiune pentru anularea titlului de proprietate eliberat lui P.V.

Printr-o hotărâre definitiv din 25 martie 1998, curtea de apel din Pitești a respins ca neîntemeiat acțiunea reclamații, hotărând că titlul de proprietate al lui P.V. fusese legal eliberat. Curtea de apel a reținut, de asemenea, că hotărârea din 18 mai 1992 nu constituia titlu de proprietate a terenului în litigiu, întrucât conform articolului 11 § 8 din legea n. 18/1991, tribunalele nu aveau competență să fixeze locația terenurilor a căror restituire le ordona, ci doar suprafața. C. Plângere penală împotriva unor terți

Pe 30 septembrie 1997, reclamații au sesizat procuratura lângă tribunalul de prim grad din Pitești cu o plângere penală fără constituire de parte civilă împotriva lui P.V. și împotriva membrilor comisiei locale, de abuz de autoritate publică, fals și uz de fals care ar fi fost comise în acțiunile anterioare eliberării titlului de proprietate al lui P.V.

Printr-o rezoluție din 21 mai 1998, procuratura a emis o soluție de neîncepere a urmăririi, pe motivul că elementele constitutive ale primului delict nu erau îndeplinite, și că prescripția era dobândită în privința ultimelor două. D. Acțiune civilă împotriva comisiei locale

Pe 28 decembrie 1999, reclamații au introdus o acțiune împotriva comisiei locale și a primariei Băscov, tendând să dea mandat defăimătoarelor să îndeplinească acțiunile anterioare eliberării unui titlu de proprietate privind suprafața de 5.000 m² pe care o puteau pretinde în temeiul hotărârii din 18 mai 1992 a tribunalului de prim grad din Pitești, însoțit de o cerere de astreinte.

Printr-o hotărâre din 13 septembrie 2001, pronunțând în ultimă instanță, curtea de apel din Pitești a respins ca neîntemeiat acțiunea reclamații. Ea a hotărât, pe de o parte, că refuzul comisiei locale de a le elibera un titlu de proprietate privind întregul teren în cauză era justificat de faptul că P.V. obținuse un titlu de proprietate pe o parte din acest teren și, pe de altă parte, că întârzierea în execuția hotărârii din 18 mai 1992 era imputabilă reclamații, care refuzaseră punerea în posesiune a unei alte parcele. III. ACTELE DE TRANSMISIE A O PARCELE DE 3.000 M² DIN TERENUL EFECTIV ATRIBUIT RECLAMAȚII A. Atribuirea în proprietate a lui G.M. și vânzarea unei părți a terenului reclamații

Printr-o hotărâre din 26 noiembrie 1999, tribunalul de prim grad din Pitești a admis o acțiune introdusă de G.M. și a ordonat comisiei locale din Băscov să îndeplinească formalitățile anterioare și să elibereze demandantei titlul de proprietate a unui teren de 3.000 m². Această hotărâre a devenit definitiv.

În execuția hotărârii mai sus menționate, pe 5 august 2002, comisia județeană a eliberat lui G.M. un titlu de proprietate privind o parcelă de 3.000 m² din terenul de 4.391 m² din care reclamații fuseseră puși în posesiune în temeiul hotărârii din 18 mai 1992. Prin trei contracte din 23 octombrie și 22 noiembrie 2002, și 14 ianuarie 2003, G.M. a vândut parcela în cauză unor terți. B. Acțiunile pentru anularea titlului de proprietate eliberat lui G.M. și a contractelor de vânzare privind parcela de 3.000 m²

Pe 21 noiembrie 2002, reclamații au introdus o acțiune pentru anularea titlului de proprietate eliberat lui G.M.

Printr-o hotărâre din 28 septembrie 2004, pronunțând în ultimă instanță, curtea de apel din Pitești a admis acțiunea reclamații. Curtea de apel a hotărât că situația juridică a terenului litigios fusese fixată prin hotărârea din 18 mai 1992, devenită definitivă, și că nu putea prin urmare fi pusă din nou în discuție. Estimând că în temeiul dispozițiilor relevante din legea n. 18/1991 G.M. nu putea pretinde atribuirea terenului litigios, curtea de apel a constatat nulitatea absolută a titlului de proprietate din 5 august 2002.

Pe 11 octombrie și 1 noiembrie 2004, reclamații au cerut comisiei locale punerea lor în posesiune a parcelei litigioase.

Printr-o scrisoare din 5 noiembrie 2004, comisia locală a respins cererea reclamații, pe motivul că hotărârea din 28 septembrie 2004 nu i ordona să procede la punerea lor în posesiune a parcelei în cauză, și că în orice caz, titlul anulat a produs efecte juridice, fiindcă parcela fusese vândută unor terți.

Ca urmare, pe 15 noiembrie 2004, reclamații au cerut în justiție anularea acestor contracte. Pe 10 iunie 2005, tribunalul de prim grad din Pitești a respins acțiunea lor. Tribunalul a hotărât că reclamații nu dovedesc un interes de a acționa fiindcă nu au obținut un titlu de proprietate a terenului în litigiu. Această hotărâre a devenit definitiv.

La prezent, reclamații au posesia a aproximativ 1.000 m² din terenul care li-a fost atribuit prin hotărârea din 18 mai 1992. ÎN DREPT I. PRIVIND ÎNCĂLCAREA SUSȚINUTĂ A ARTICOLULUI 6 § 1 DIN CONVENȚIE ȘI A ARTICOLULUI 1 DIN PROTOCOLUL N. 1

Reclamații susțin că neexecutarea hotărârilor din 18 mai 1992 și 9 ianuarie 1995 a încălcat dreptul lor de acces la justiție, așa cum se prevede în art. 6 § 1 din Convenție, precum și dreptul lor la respectarea bunurilor, așa cum se garantează prin art. 1 din Protocolul n. 1 la Convenție. Articolele invocate sunt formulate după cum urmează: art. 6 § 1 „Orice persoană are dreptul ca causa ei să fie ascultată (...) de o instanță (...) care va decide (...) contestațiilor privitoare drepturile și obligațiile sale de natură civilă (...) " art. 1 din Protocolul n. 1 „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Prevederile anterioare nu prejudiciază dreptul pe care îl posedă statele de a promulga legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau a amenzilor. " A. Privind admisibilitatea

Curtea constată că aceste plângeri nu sunt evident neîntemeiate în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Curtea observă, de asemenea, că ele nu se lovesc de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarate admisibile. B. Privind fondul

Guvernul consideră că neexecutarea parțială a hotărârii din 18 mai 1992 nu este imputabilă autorităților, ci rezultă dintr-o imposibilitate obiectivă de execuție, și anume existența unor titluri de proprietate concurente privind o parte din terenul litigios. În aceste condiții, susține că neexecutarea parțială a hotărârii din 18 mai 1992 este imputabilă comportamentului reclamații, care refuzaseră punerea în posesiune pe un alt teren decât cel menționat în respectiva hotărâre.

Guvernul afirmă, de asemenea, că comisia locală i-a informat pe reclamații cu privire la motivele care făceau imposibilă punerea lor în posesiune în conformitate cu hotărârea din 18 mai 1992. Aceste motive au fost, de asemenea, aduse la cunoștința lor de tribunalele chemată să pronunțe asupra acțiunilor pe care reclamații le introduceau împotriva lui P.V. și împotriva comisiei locale, care au confirmat imposibilitatea obiectivă de execuție a hotărârii din 18 mai 1992. Subliniind că, spre deosebire de cauza Sabin Popescu c. România (n. 48102/99, 2 martie 2004), în cauza de față autorităților s-au conformat obligației de a-i informa pe reclamații cu privire la motivele care au făcut imposibilă execuția ca atare a hotărârii pronunțate în favoarea lor, Guvernul consideră că un echilibru just a fost păstrat între interesele în joc, fiindcă reclamații li s-a oferit un teren echivalent.

Guvernul consideră, de asemenea, că nu a existat ingerință în dreptul la respectarea bunurilor reclamații, dar că dacă Curtea ar ajunge totuși la concluzia contrară, o asemenea ingerință ar fi justificată și proporțională. De altfel, susține că o mare parte din terenul reclamații, și anume o parcelă de 4.394 m² din totalul de 5.000 m² a intrat în posesia lor.

Reclamații contestă poziția Guvernului și subliniază că, în ciuda existenței a două hotărâri în favoarea lor ordonând administrației locale să-i pună în posesiune a terenului litigios, inclusiv parcela asupra căreia se referea titlul de proprietate al lui P.V., comisia locală nu le-a atribuit, până la această dată, întregul teren. În plus, nu au fost puși în posesiune a oricărei suprafețe de teren și nu au primit niciun titlu de proprietate în temeiul hotărârilor pronunțate în favoarea lor, nici măcar cu privire la suprafața de 4.394 m², în contrast cu ceea ce susține Guvernul fără a face dovada cu un document oficial. Reclamații susțin că în momentul în care hotărârea din 18 mai 1992 a fost pronunțată, nimic nu-i împiedica pe comisia locală să se conformeze, fiindcă la acea vreme P.V. nu deținea titlu de proprietate asupra parcelei litigioase. Ei consideră că imposibilitatea obiectivă invocată de Guvern se datora acțiunilor autorităților locale, și anume punerii în posesiune și eliberării unui titlu de proprietate asupra parcelei în cauză unui terț, acțiuni ulterioare hotărârii din 18 mai 1992.

Curtea reamintește că în cauza de față, deși reclamații au obținut, pe 18 mai 1992 și 9 ianuarie 1995, hotărâri definitive condamnând comisia locală să procede la punerea în posesiune pe un teren precis, aceste hotărâri nu au fost nici executate, nici anulate sau modificate ca urmare a exercitării unei căi de atac prevăzute de lege. Or aceasta este doar printr-o asemenea anulare, sau prin înlocuirea de către tribunal a obligației datorate în temeiul hotărârilor în cauză cu o altă obligație echivalentă, că situația continuă de neexecutare ar putea înceta (a se vedea Sabin Popescu, precitată, § 54).

Deși nu aparține Curții să judece dacă locația terenului care trebuia atribuit reclamații a fost determinată corect, ea consideră că aparținea autorităților să facă demersuri pentru a evita adoptarea unor hotărâri concurente pe care trebuia să le execute sau cel puțin să limpezească situația astfel creată (a se vedea Găină c. România, n. 16707/03, § 36, 24 februarie 2009). Curtea observă în cauza de față că instanțele au anulat titlul de proprietate eliberat lui G.M. pe o parcelă din terenul asupra căruia reclamații aveau dreptul să fie puși în posesiune în temeiul hotărârii din 18 mai 1992, în timp ce considerau că situația juridică a terenului litigios fusese fixată prin respectiva hotărâre, devenită definitiv, și că nu putea prin urmare fi pusă din nou în discuție (paragrafele 28 mai sus). Prin urmare, Curtea consideră că nu era vorba în cazul de față de o imposibilitate obiectivă de execuție a acestei hotărâri.

Curtea nu partajează, de asemenea, poziția Guvernului conform căreia execuția hotărârilor litigioase se lovește de o imposibilitate obiectivă datorită existenței unui titlu de proprietate eliberat lui P.V. În această privință, Curtea observă că acest titlu a fost dres pe 3 mai 1993, adică ulterior hotărârii din 18 mai 1992 condamnând comisiile administrative să atribuie în proprietate reclamații o parte din terenul atribuit lui P.V.

În sfârșit, Curtea observă că, chiar dacă faptele atestă că reclamații au posesia cel puțin a unei părți a terenului lor, Guvernul nu a produs niciun document probând eliberarea unui titlu de proprietate de autorități.

Curtea a tratat în numeroase rânduri cazuri ridând întrebări similare cu cea din cauza de față și a constatat violarea articolelor 6 § 1 din Convenție și 1 din Protocolul n. 1 la Convenție (a se vedea dintre numeroasele altele, Sabin Popescu, precitată; Dragne și alții c. România, n. 78047/01, 7 aprilie 2005).

După ce a examinat toți elementele care i-au fost prezentați, Curtea consideră că Guvernul nu a expus niciun fapt sau argument care ar putea duce la o concluzie diferită în cazul de față. Ținând seama de jurisprudența sa în materie, Curtea consideră că în cazul de față statul, prin intermediul organelor sale specializate, nu a desfășurat toți eforturile necesare pentru a face să se execute hotărârile judecătorești favorabile reclamații și pentru a respecta dreptul lor de proprietate. Prin urmare, a existat violarea articolelor 6 § 1 din Convenție și 1 din Protocolul n. 1. II.

Este de notat că reclamații au sesizat Curtea de aceste plângeri mai mult de șase luni după hotărârile din 25 martie 1998 și 13 septembrie 2001 pronunțate de curtea de apel din Pitești și care constituie, în cazul de față, hotărârile interne definitive în sensul articolului 35 § 1 din Convenție.

Rezultă că aceste plângeri sunt tardive și trebuie respinse în aplicarea articolului 35 §§ 1 și 4 din Convenție.

Invocând art. 1 din Protocolul n. 1, reclamații se plâng în esență de faptul că, în încălcarea hotărârilor în favoarea lor, autoritățile administrative locale au eliberat lui G.M. titlul de proprietate a parcelei de 3.000 m² inclusă în terenul din care fuseseră puși în posesiune în temeiul hotărârii din 18 mai 1992.

Ținând seama de concluziile sale figurând în paragrafele 44 mai sus, Curtea concluzionează că această plângere trebuie declarată admisibilă, dar că nu este nevoie să pronunțe pe fond (a se vedea, mutatis mutandis, între alte, Laino c. Italia [Marea Cameră], n. 33158/96, § 25, CEDH 1999-I; Zanghì c. Italia, 19 februarie 1991, § 23, seria A n. 194-C; Biserica catolică din Canna c. Grecia, 16 decembrie 1997, § 50, Recueil 1997-VIII; Ruianu c. România, n. 34647/97, § 74, 17 iunie 2003). III.

Reclamații pretind ca indemnizație pentru prejudiciul material atribuirea în proprietate a terenului de 5.000 m² atașat casei. Ulterior au precizat că prețul unui metru pătrat era de 90 euro (EUR). Pretind, de asemenea, 30.000 EUR ca indemnizație pentru prejudiciul moral. Reclamații nu solicită niciun sumă pentru cheltuieli și onorarii.

Guvernul susține că hotărârile judecătorești favorabile reclamații au fost executate și că reclamații au fost puși în posesiune a unei parcele de 4.394 m² și pentru restul le-a fost propus o altă locație, pe care au refuzat-o. Guvernul avansează că valoarea unui metru pătrat de teren nu depășește 29,47 EUR și prezintă în sensul acesta o expertiză din ianuarie 2007. El consideră, de asemenea, că constatarea eventualului unei violări constituie satisfacție echitabilă pentru prejudiciul moral susținut.

Curtea consideră că, în circumstanțele cazului de față, problema aplicării articolului 41 din Convenție nu se află în stare, de aceea este necesar să o rezerve ținând seama și de posibilitatea unui acord între statul pârât și persoanele interesate (art. 75 §§ 1 și 4 din regulamentul Curții). DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Declară recursul admisibil cu privire la plângerile bazate pe articolele 6 § 1 din Convenție și 1 din Protocolul n. 1 și referitoare la neexecutarea hotărârilor din 18 mai 1992 și 9 ianuarie 1995, precum și cea bazată pe art. 1 din Protocolul n. 1 cu privire la eliberarea unui titlu de proprietate lui G.M., și inadmisibil pentru restul; 2. Declară că a existat violarea articolului 6 § 1 din Convenție și a articolului 1 din Protocolul n. 1 ca urmare a neexecutării hotărârilor din 18 mai 1992 și 9 ianuarie 1995; 3. Declară că nu este nevoie de a examina plângerea bazată pe art. 1 din Protocolul n. 1 cu privire la eliberarea unui titlu de proprietate lui G.M.; 4. Declară că problema aplicării articolului 41 din Convenție nu se află în stare; în consecință: a) o rezervă în întregime; b) invită Guvernul și reclamații să-i adreseze în scris, în termenul de șase luni de la data când hotărârea devine definitiv în temeiul articolului 44 § 2 din Convenție, observații asupra acestei probleme și în special să-i dea cunoștință de orice acord la care ar putea ajunge; c) rezervă procedura ulterioară și delegă președintele camerei sarcina de a o fixa dacă va fi nevoie. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 23 martie 2010, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament. Santiago Quesada Josep Casadevall Grefiera Președintele

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 14332/03) dirigée contre la Roumanie et dont deux ressortissants de cet Etat, M me Maria Barbu et M. Dorel-Dănuț Barbu (« les requérants »), ont saisi la Cour le 4 avril 2003 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l'homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

Les requérants sont représentés par M e Diana Cristescu, avocate à Bucarest. Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») a été représenté par son agent, M. Răzvan-Horațiu Radu, du ministère des Affaires étrangères.

Le 15 juin 2006, le président de la troisième section a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Comme le permet l'article 29 § 3 de la Convention, il a en outre été décidé que la chambre se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond. EN FAIT

Les requérants, qui sont mère et fils, sont nés respectivement en 1928 et 1954 et résident à Pitești. I.

Par un contrat du 28 octobre 1985, les requérants se portèrent acquéreurs de la maison en question. Le prix de la vente incluait, selon la convention des parties, le prix de la construction ainsi que celui du terrain attenant.

En 1989, le conseil local de Bascov conclut avec P.V. un contrat de bail portant sur une parcelle de 1 440 m² du terrain susmentionné. P.V. y édifia par la suite une maison.

En 1991, en vertu de la loi n o 18/1991 sur le fonds foncier (« la loi n o 18/1991 »), les requérants ainsi que G.M., la propriétaire originaire du terrain, demandèrent aux commissions locale et départementale chargées d'application de la loi n o 18/1991 (« la commission départementale » et « la commission locale ») l'attribution en propriété du terrain de 5 000 m².

A une date qui n'a pas été précisée, en vertu de l'article 35 de la loi n o 18/1991, P.V. sollicita l'attribution d'une superficie de 1 000 m² de terrain, attenant à la maison qu'il avait édifiée.

Le 8 novembre 1991, le préfet d'Argeș décida l'attribution en propriété à P.V. d'une parcelle de 997 m², dont l'emplacement occupait une superficie de 609 m² du terrain de 5 000 m² sollicité par les requérants.

A une date qui n'a pas été précisée, la commission départementale décida l'attribution d'une parcelle de 1 000 m² aux requérants. Le 24 février 1992, ces derniers saisirent le tribunal de première instance de Pitești d'une contestation contre la décision de la commission.

Par un jugement du 18 mai 1992 , le tribunal de première instance de Pitești accueillit la contestation des requérants et ordonna aux commissions départementale et locale d'attribuer en propriété aux requérants le terrain de 5 000 m² attenant à la maison qu'ils avaient achetée en 1985. Le dispositif du jugement fixait l'emplacement exact du terrain. Le tribunal de première instance retint que le contrat de vente du 28 octobre 1985 portait non seulement sur la maison mais également sur le terrain attenant et qu'en vertu des articles 35 §§ 3 et 4 et 37 de la loi n o 18/1991, les requérants était en droit de se voir attribuer l'intégralité du terrain litigieux. Ce jugement devint définitif.

Le 3 septembre 1992, la commission locale dressa un procès-verbal de mise en possession des requérants sur une parcelle de 4 293 m² du terrain attribué par le jugement du 18 mai 1992. La commission locale indiqua au requérants que leur mise en possession de cette parcelle était provisoire, puisqu'elle avait saisi le procureur général de la Roumanie afin que ce dernier forme un recours extraordinaire contre le jugement du 18 mai 1992. Pour ce qui était de la différence de 707 m² entre la parcelle effectivement attribuée et les 5 000 m² que les requérants étaient en droit de prétendre en vertu du jugement définitif rendu en leur faveur, la commission locale leur fit savoir qu'elle cherchait à identifier des parcelles libres et qu'ils allaient être mis en possession d'un autre terrain éventuellement disponible. II.

Le 23 décembre 1992, les requérants introduisirent une action en contentieux administratif, tendant à faire exécuter le jugement du 18 mai 1992 par la commission locale.

Le 20 avril 1993, le maire de Bascov informa les requérants que la commission locale avait décidé de leur attribuer une parcelle de 707 m² sur un autre emplacement que celui mentionné dans le jugement du 18 mai 1992, et qu'un procès verbal de mise en possession avait été dressé à cet effet le même jour. Les requérants étaient également invités au siège du conseil local de Bascov afin d'être mis en possession de la parcelle ainsi attribuée.

Le 3 mai 1993, la commission départementale délivra à P.V. un titre de propriété portant sur le terrain de 997 m², attribué à l'intéressé par la décision du préfet du 8 novembre 1991 (paragraphe 10 ci-dessus).

Par un jugement du 9 janvier 1995, le tribunal départemental d'Argeș accueillit l'action des requérants. Se fondant sur les conclusions d'une expertise, le tribunal départemental retint que le terrain litigieux avait une superficie totale de 5 391 m², dont 302 m² attenant à une construction qui appartenait à P.V. Constatant que le reste du terrain était libre, le tribunal ordonna à la commission locale de mettre les requérants en possession du terrain de 5 000 m², conformément au jugement du 18 mai 1992. Ce jugement devint définitif.

Le 19 juin 1995, la commission locale informa les requérants qu'elle avait procédé à leur mise en possession d'une parcelle de 4 391 m² du terrain litigieux et qu'ils pouvaient se procurer auprès de la commission locale le procès-verbal dressé à cet effet. Pour ce qui était de la parcelle de 609 m² comprise dans le titre de propriété de P.V., elle informa les requérants qu'il leur était loisible soit d'obtenir une superficie équivalente située sur un autre emplacement, soit d'agir en justice pour l'annulation du titre de propriété de P.V. B. Action en annulation du titre de propriété délivré à P.V.

Le 4 juillet 1995, les requérants saisirent les juridictions d'une action en annulation du titre de propriété délivré à P.V.

Par un arrêt définitif du 25 mars 1998, la cour d'appel de Pitești rejeta comme mal fondée l'action des requérants, jugeant que le titre de propriété de P.V. avait été légalement délivré. La cour d'appel retint également que le jugement du 18 mai 1992 ne constituait pas de titre de propriété du terrain en litige, dès lors que selon l'article 11 § 8 de la loi n o 18/1991, les tribunaux n'étaient pas compétents pour fixer l'emplacement des terrains dont ils ordonnaient la restitution, mais seulement la surface. C. Plainte pénale contre des tiers

Le 30 septembre 1997, les requérants saisirent le parquet près le tribunal de première instance de Pitești d'une plainte pénale sans constitution de partie civile contre P.V. et contre les membres de la commission locale, des chefs d'abus d'autorité publique, de faux et d'usage de faux qui auraient été commis dans les actes préalables à la délivrance du titre de propriété de P.V.

Par une résolution du 21 mai 1998, le parquet rendit un non-lieu, aux motifs que les éléments constitutifs du premier délit n'étaient pas remplis, et que la prescription était acquise par rapport aux deux derniers. D. Action civile contre la commission locale

Le 28 décembre 1999, les requérants introduisirent une action contre la commission locale et la mairie de Bascov, tendant à donner injonction aux défendeurs d'accomplir les actes préalables à la délivrance d'un titre de propriété portant sur la superficie de 5 000 m² qu'ils pouvaient prétendre en vertu du jugement du 18 mai 1992 du tribunal de première instance de Pitești, assortie d'une demande d'astreinte.

Par un arrêt du 13 septembre 2001, statuant en dernier ressort, la cour d'appel de Pitești rejeta comme mal fondée l'action des requérants. Elle jugea, d'une part, que le refus de la commission locale de leur délivrer un titre de propriété portant sur l'intégralité du terrain en cause était justifié par le fait que P.V. avait obtenu un titre de propriété sur une partie de ce terrain et, d'autre part, que le retard dans l'exécution du jugement du 18 mai 1992 était imputable aux requérants, qui avaient refusé la mise en possession d'une autre parcelle. III.

Par un jugement du 26 novembre 1999, le tribunal de première instance de Pitești fit droit à une action introduite par G.M. et ordonna à la commission locale de Bascov d'accomplir les formalités préalables et de délivrer à la demanderesse le titre de propriété d'un terrain de 3 000 m². Ce jugement devint définitif.

En exécution du jugement susmentionné, le 5 août 2002, la commission départementale délivra à G.M. un titre de propriété portant sur une parcelle de 3 000 m² du terrain de 4 391 m² dont les requérants avaient été mis en possession en vertu du jugement du 18 mai 1992. Par trois contrats des 23 octobre et 22 novembre 2002, et 14 janvier 2003, G.M. vendit la parcelle en question à des tiers. B. Les actions en annulation du titre de propriété délivré à G.M. et des contrats de vente portant sur la parcelle de 3 000 m²

Le 21 novembre 2002, les requérants introduisirent une action en annulation du titre de propriété délivré à G.M.

Par un arrêt du 28 septembre 2004, statuant en dernier ressort, la cour d'appel de Pitești accueillit l'action des requérants. La cour d'appel jugea que la situation juridique du terrain litigieux avait été fixée par le jugement du 18 mai 1992, passé en force de chose jugée, et qu'elle ne pouvait dès lors être remise en question. Estimant qu'en vertu des dispositions pertinentes de la loi n o 18/1991 G.M. ne pouvait prétendre à l'attribution du terrain litigieux, la cour d'appel constata la nullité absolue du titre de propriété du 5 août 2002.

Les 11 octobre et 1 er novembre 2004, les requérants demandèrent à la commission locale leur mise en possession de la parcelle litigieuse.

Par une lettre du 5 novembre 2004, la commission locale rejeta la demande des requérants, aux motifs que l'arrêt du 28 septembre 2004 ne lui enjoignait pas de procéder à leur mise en possession de la parcelle en question, et qu'en tout état de cause, le titre annulé avait produit des effets de droit, car la parcelle avait été vendue à des tiers.

Par conséquence, le 15 novembre 2004, les requérants demandèrent en justice l'annulation de ces contrats. Le 10 juin 2005, le tribunal de première instance de Pitești rejeta leur action. Le tribunal jugea que les requérants ne justifient pas d'un intérêt à agir puisqu'ils n'ont pas obtenu un titre de propriété sur le terrain en litige. Ce jugement devint définitif.

A présent, les requérants ont la possession d'environ 1 000 m² du terrain qui leur a été attribué par le jugement du 18 mai 1992. EN DROIT I. SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION ET DE L'ARTICLE 1 DU PROTOCOLE N o 1

Les requérants allèguent que l'inexécution des jugements des 18 mai 1992 et 9 janvier 1995 a enfreint leur droit d'accès à un tribunal, tel que prévu par l'article 6 § 1 de la Convention, ainsi que leur droit au respect de leurs biens, tel qu'il est garanti par l'article 1 du Protocole n o 1 à la Convention. Les articles invoqués sont ainsi libellé : Article 6 § 1 « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) » Article 1 du Protocole n o 1 « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d'utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les États de mettre en vigueur les lois qu'ils jugent nécessaires pour réglementer l'usage des biens conformément à l'intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d'autres contributions ou des amendes. » A. Sur la recevabilité

La Cour constate que ces griefs ne sont pas manifestement mal fondés au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. La Cour relève par ailleurs qu'ils ne se heurtent à aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient donc de les déclarer recevables. B. Sur le fond

Le Gouvernement estime que l'inexécution partielle du jugement du 18 mai 1992 n'est pas imputable aux autorités, mais résulte d'une impossibilité objective d'exécution, à savoir l'existence de titres de propriété concurrents portant sur une partie du terrain litigieux. Dans ces conditions, il fait valoir que l'inexécution partielle du jugement du 18 mai 1992 est imputable au comportement des requérants, qui ont refusé la mise en possession sur un autre terrain que celui mentionné dans ledit jugement.

Le Gouvernement affirme aussi que la commission locale a informé les requérants des raisons qui faisaient obstacle à leur mise en possession conformément au jugement du 18 mai 1992. Ces raisons ont également été portées à leur connaissance par les tribunaux appelés à statuer sur les actions que les requérants ont introduites contre P.V. et contre la commission locale, qui ont confirmé l'impossibilité objective d'exécution du jugement du 18 mai 1992. Soulignant qu'à différence de l'affaire Sabin Popescu c. Roumanie (n o 48102/99, 2 mars 2004), en l'espèce les autorités se sont conformées à l'obligation d'informer les requérants des raisons qui ont rendu impossible l'exécution telle quelle du jugement rendu en leur faveur, le Gouvernement estime qu'un juste équilibre a été préservé entre les intérêts en jeu, dès lors que les requérants se sont vu offrir un terrain équivalent.

Le Gouvernement estime également qu'il n'y a pas eu d'ingérence dans le droit au respect des biens des requérants, mais que si la Cour arrivait toutefois à la conclusion contraire, une telle ingérence serait justifiée et proportionnelle. En outre, il fait valoir qu'une grande partie du terrain des requérants, à savoir une parcelle de 4 394 m² du total de 5 000 m² est entrée dans leur possession.

Les requérants contestent la position du Gouvernement et soulignent que, malgré l'existence de deux jugements en leur faveur enjoignant l'administration locale de les mettre en possession du terrain litigieux, y compris la parcelle sur laquelle portait le titre de propriété de P.V., la commission locale ne leur a pas attribué, à ce jour, l'intégralité du terrain. En plus, ils n'ont pas été mis en possession d'aucune surface de terrain et n'ont reçu aucun titre de propriété en vertu des jugements rendus en leur faveur, ne serait-ce qu'en ce qui concerne la surface de 4 394 m², contrairement à ce qu'affirme le Gouvernement sans en faire la preuve avec un document officiel. Les requérants font valoir qu'au moment où le jugement du 18 mai 1992 a été rendu, rien n'empêchait la commission locale de s'y conformer, dès lors qu'à l'époque P.V. ne détenait pas de titre de propriété sur la parcelle litigieuse. Ils estiment que l'impossibilité objective invoquée par le Gouvernement est due aux actions des autorités locales, à savoir la mise en possession et à la délivrance d'un titre de propriété sur la parcelle en question à un tiers, actions subséquentes au jugement du 18 mai 1992.

La Cour rappelle que, dans la présente affaire, bien que les requérants aient obtenu, les 18 mai 1992 et 9 janvier 1995, des jugements définitifs condamnant la commission locale à procéder à la mise en possession sur un terrain précis, ces décisions n'ont été ni exécutées, ni annulées ou modifiées à la suite de l'exercice d'une voie de recours prévue par la loi. Or ce n'est que par une telle annulation, ou par le remplacement par le tribunal de l'obligation due en vertu des jugements en cause par une autre obligation équivalente, que la situation continue de non-exécution pourrait cesser (voir Sabin Popescu , précité, § 54).

Bien qu'il n'appartienne pas à la Cour de juger si l'emplacement du terrain qui devait être attribué aux requérants a été déterminé correctement, elle estime qu'il appartenait aux autorités de faire des démarches afin d'éviter l'adoption de décisions concurrentes qu'elles devaient exécuter ou au moins d'éclaircir la situation ainsi créée (voir Găină c. Roumanie , n o 16707/03, § 36, 24 février 2009). La Cour note dans la présente affaire que les juridictions ont annulé le titre de propriété délivré à G.M. sur une parcelle du terrain auquel les requérants avaient droit d'être mis en possession en vertu du jugement du 18 mai 1992, tout en considérant que la situation juridique du terrain litigieux avait été fixée par ledit jugement, passé en force de chose jugée, et qu'elle ne pouvait dès lors être remise en question (paragraphe 28 ci-dessus). Par conséquent, la Cour estime qu'il ne s'agissait pas, en l'espèce, d'une impossibilité objective de faire exécuter ledit arrêt.

La Cour ne partage pas non plus la position du Gouvernement selon laquelle l'exécution des décisions litigieuses se heurte à une impossibilité objective due à l'existence d'un titre de propriété délivré à P.V. A cet égard, la Cour observe que ce titre a été dressé le 3 mai 1993, soit postérieurement au jugement du 18 mai 1992 condamnant les commissions administratives d'attribuer en propriété aux requérants une partie du terrain attribué à P.V.

Enfin, la Cour note que même si les faits attestent que les requérants ont la possession au moins d'une partie de leur terrain, le Gouvernement n'a produit aucun document probant l'émission d'un titre de propriété par les autorités.

La Cour a traité à maintes reprises d'affaires soulevant des questions semblables à celle du cas d'espèce et a constaté la violation des articles 6 § 1 de la Convention et 1 du Protocole n o 1 à la Convention (voir parmi beaucoup d'autres, Sabin Popescu , précité ; Dragne et autres c. Roumanie , n o 78047/01, 7 avril 2005).

Après avoir examiné tous les éléments qui lui ont été soumis, la Cour considère que le Gouvernement n'a exposé aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. Compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime qu'en l'espèce l'Etat, par le biais de ses organes spécialisés, n'a pas déployé tous les efforts nécessaires afin de faire exécuter les décisions judiciaires favorables aux requérants et de respecter leur droit de propriété. Partant, il y a eu violation des articles 6 § 1 de la Convention et 1 du Protocole n o 1. II.

Il est à noter que les requérants ont saisi la Cour de ces griefs plus de six mois après les arrêts des 25 mars 1998 et 13 septembre 2001 rendues par la cour d'appel de Pitești et qui constituent, en l'espèce, les décisions internes définitives au sens de l'article 35 § 1 de la Convention.

Il s'ensuit que ces griefs sont tardifs et doivent être rejetés en application de l'article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.

Invoquant l'article 1 du Protocole n o 1, les requérants se plaignent en substance du fait que, en méconnaissance des jugements en leur faveur, les autorités administratives locales ont délivré à G.M. le titre de propriété de la parcelle de 3 000 m² comprise dans le terrain dont ils avaient été mis en possession en vertu du jugement du 18 mai 1992.

Eu égard à ses conclusions figurant au paragraphe 44 ci-dessus, la Cour conclut que ce grief doit être déclaré recevable, mais qu'il n'y a pas lieu à statuer sur le fond (voir, mutatis mutandis , entre autres, Laino c. Italie [GC], n o 33158/96, § 25, CEDH 1999-I ; Zanghì c. Italie , 19 février 1991, § 23, série A n o 194-C ; Église catholique de la Cannée c. Grèce , 16 décembre 1997, § 50, Recueil 1997-VIII ; Ruianu c. Roumanie , n o 34647/97, § 74, 17 juin 2003). III.

Les requérants réclament au titre du préjudice matériel l'attribution en propriété du terrain de 5 000 m² attenant à la maison. Ultérieurement ils ont précisé que le prix d'un mètre carré était de 90 euros (EUR). Ils réclament également 30 000 EUR au titre du préjudice moral. La requérants ne demandent aucune somme pour frais et dépens.

Le Gouvernement fait valoir que les décisions judiciaires favorables aux requérants ont été exécutées et que les requérants ont été mis en possession d'une parcelle de 4 394 m² et pour le reste ils se sont vu proposer un autre emplacement, qu'ils ont refusé. Le Gouvernement avance que la valeur d'un mètre carré de terrain ne dépasse pas 29,47 EUR et présente en ce sens une expertise de janvier 2007. Il considère également que le constat éventuel d'une violation constitue une satisfaction équitable pour le préjudice moral allégué.

La Cour considère que, dans les circonstances de l'espèce, la question de l'application de l'article 41 de la Convention ne se trouve pas en état, de sorte qu'il convient de la réserver en tenant également compte de l'éventualité d'un accord entre l'Etat défendeur et les intéressés (article 75 §§ 1 et 4 du règlement de la Cour). PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable quant aux griefs tirés des articles 6 § 1 de la Convention et 1 du Protocole n o 1 et relatifs à la non-exécution des jugements des 18 mai 1992 et 9 janvier 1995, ainsi que celui tiré de l'article 1 du Protocole n o 1 pour ce qui est de la délivrance d'un titre de propriété à G.M., et irrecevable pour le surplus ; 2. Dit qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention et de l'article 1 du Protocole n o 1 en raison de la non-exécution des jugements des 18 mai 1992 et 9 janvier 1995 ; 3. Dit qu'il n'y a pas lieu d'examiner le grief tiré de l'article 1 du Protocole n o 1 pour ce qui est de la délivrance d'un titre de propriété à G.M. ; 4. Dit que la question de l'application de l'article 41 de la Convention ne se trouve pas en état ; en conséquence : a) la réserve en entier ; b) invite le Gouvernement et les requérants à lui adresser par écrit, dans le délai de six mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif en vertu de l'article 44 § 2 de la Convention, leurs observations sur cette question et notamment à lui donner connaissance de tout accord auquel ils pourraient aboutir ; c) réserve la procédure ultérieure et délègue au président de la chambre le soin de la fixer au besoin. Fait en français, puis communiqué par écrit le 23 mars 2010, en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Santiago Quesada Josep Casadevall Greffier Président