SECȚIUNEA A TREIA CAUZA DOINA VASILIU c. ROMÂNIA Cerere nr. 29248/04) HOTĂRÂREA STRASBURG 21 septembrie 2010 DEFINIF 21/02/2011 Această hotărâre a devenit definitivă în temeiul articolului 44 alineatul (1) din Convenție. În cauza Doina Vasiliu c. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a treia secțiune), care se află într-o cameră compusă din Josep Casadevall, președinte, Elisabet Fura, Corneliu Biersan, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Ann Power, judecători, și Santiago Quesada, grefier de secțiune, După ce a deliberat în camera Consiliului la 31 august 2010, Renunță hotărârea adoptată la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere (n 29248/04) îndreptată împotriva României și al cărei resortisant al acestui stat, Doina Vasiliu (inclusiv reclamanta mai întâi) a sesizat Curtea la 22 iulie 2004 în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (în temeiul Convenției privind protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale) și reclamanta este reprezentată de dl Dorel Băicoana Pinkerton, avocat la București. Guvernul României (în funcție de Guvern) La 14 iunie 2007, președintele secțiunii a decis să comunice cererea guvernului. După cum permite art. 3 din Convenție, s-a decis, de asemenea, să se examineze în același timp admisibilitatea și fondul cauzei. Recurenta s-a nascut in 1951 si locuieste in Bucuresti. Procedura de restituire a unui teren întemeiat pe legea nr. 18/1991 privind domeniul funciar la 21 aprilie 1993, tatal si matusa reclamantei ( În temeiul articolului 36 alineatul (5) din Legea nr. 18/1991, o acțiune împotriva primăriei și a prefecturii, pentru a fi restituită, în temeiul articolului 36 alineatul (5) din Legea nr. 18/1991, unui teren expropriat în anii '80. Potrivit acestei dispoziții, terenurile neconstruite (...) în perimetrul localităților, aflate sub administrația primăriei și care aparțin statului în conformitate cu dispozițiile decretului nr. 712/1966, sunt restituite foștilor proprietari sau moștenitorilor lor (...) printr-o hotărâre din 30 iulie 1993, tribunalul departamental a respins acțiunea. Prin Hotărârea din 26 noiembrie 1993, Curtea Supremă de Justiție ( Pentru o nouă examinare în primă instanță. Curtea Supremă a statuat că Curtea de Apel era competentă să cunoască cauza. Prin hotărârea din 25 martie 1994, Curtea de Apel a respins acțiunea, pe motiv că reclamanții au omis să solicite restituirea terenului comisiei locale pentru aplicarea Legii nr. 18/1991. Ei au formulat o acțiune la Curtea Supremă, care a primit-o printr-o hotărâre din 11 iulie 1994 și a trimis dosarul Curții de Apel. Curtea Supremă a considerat că această ultimă instanță a omis să identifice terenul în litigiu. 10. printr-o hotărâre din 24 aprilie 1996, Curtea de Apel a dat dreptul la acțiune și a condamnat primăria să restituie terenul reclamanților. 11. Prefectura a formulat o acțiune în fața Curții Supreme, susținând că terenul fusese expropriat, că era ocupat la momentul respectiv de un parc și că, prin urmare, condițiile prevăzute de Legea nr. 18/91 în vederea restituirii sale nu erau îndeplinite. 12. Prin hotărârea din 4 septembrie 1998, Curtea Supremă a acceptat acțiunea și a trimis cauza în fața Tribunalului de Primă Instanță din București ( Prin hotărârea din 10 iulie 2000, Tribunalul de Primă Instanță a respins acțiunea, pe motiv că Legea nr. 18/1991 nu era aplicabilă în speță, având în vedere că statul nu avea niciun titlu pe acest teren. Prin urmare, s-a considerat că reclamanții trebuiau să introducă o acțiune în revendicare împotriva statului. 14. 15. Ca urmare a decesului tatălui reclamantei și a transmiterii către aceasta a drepturilor de autor ale mătușii sale (adică a contractului de vânzare-cumpaire de drepturi litigioase, la 18 aprilie 2001, tribunalul departamental a autorizat recurenta să continue procedura în calitate de moștenitor al tatălui său și beneficiar al drepturilor mătușii sale. 16. Prin hotărârea din 2 mai 2001, tribunalul departamental a respins apelul recurentei, pe motiv că Legea nr. 18/1991 nu era aplicabilă în speță. Aceasta a formulat o acțiune în fața Curții de Apel. 17. La o dată nespecificată, la cererea recurentei, examinarea acțiunii a fost suspendată până la examinarea unei cereri de restituire depuse la primărie, în temeiul Legii nr. 10/2001. Cererea de restituire a terenului în temeiul Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al bunurilor imobile, luată în mod abuziv de către stat 18. La 14 mai 2001, recurenta sesizează primăria cu o cerere în temeiul Legii nr. 10/2001, care a intrat în vigoare la 14 februarie 2001, pentru a primi înapoi terenul și nu a primit niciun răspuns. 19. Prin hotărârea din 14 martie 2002, tribunalul departamental a admis acțiunea formulată de reclamantă împotriva primăriei și a condamnat-o pe aceasta din urmă să ia o decizie. 20. Prin decizia din 20 mai 2002, primăria a respins cererea recurentei, considerând că terenul revendicat face parte din domeniul public. Primăria a arătat că reclamanta avea dreptul la despăgubiri, a căror valoare trebuia stabilită după elaborarea standardelor de aplicare a Legii nr. 10/2001. 21. La 11 iunie 2002, recurenta sesizează tribunalul departamental cu privire la o acțiune împotriva primăriei pentru a fi anulată decizia menționată anterior și pentru a primi înapoierea terenului. 22. Prin hotărârea din 11 decembrie 2002, tribunalul departamental a respins acțiunea, considerând că reclamanta nu a dovedit că a moștenit terenul în cauză și că, în plus, acest teren făcea parte din domeniul public. 23. Recurenta a făcut apel la Curtea de Apel și s-a opus unei expertize în vederea identificării terenului, susținând că primăria nu a contestat anterior dimensiunile și amplasarea terenului revendicat. 24. Prin hotărârea din 2 aprilie 2004, Curtea de Apel a respins apelul, considerând că reclamanta este moștenitoarea rudelor sale, dar că terenul revendicat nu a putut fi identificat, ceea ce a făcut inutilă examinarea valabilității titlului de stat și a posibilității recurentei de a obține măsuri compensatorii. 25. Recurenta a formulat o acțiune în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție (atît Curtea Supremă, fosta Curte Supremă) și a considerat că statul nu avea un titlu pe teren și că, prin urmare, nu putea face parte din domeniul public. 26. Prin hotărârea din 18 mai 2006, Curtea a constatat că Curtea de Apel nu verificase dacă terenul putea fi restituit și dacă statul avea un titlu de proprietate pe teren. Prin urmare, aceasta a primit acțiunea și a trimis cauza în fața acestei din urmă instanțe, pentru identificarea terenului și pentru o nouă examinare a apelului. 27. Prin hotărârea din 8 noiembrie 2007, Curtea de Apel a respins apelul recurentei, pe motiv că terenul în litigiu era un parc care aparținea domeniului public al orașului București și că, prin urmare, restituirea sa în natură era imposibilă, recurenta având totuși dreptul de a solicita despăgubiri, în temeiul Legii nr. 247/2005. 28. Prin hotărârea definitivă din 4 iulie 2008, Înalta Curte a confirmat hotărârea menționată anterior. ÎN DREPT PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ A ARTICOLULUI 6 alineatul (1) DIN CONVENȚIE 29. Recurenta a susținut că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil mai puțin decât cel prevăzut la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum s-a formulat Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va hotărî (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale civile (...) 30. Guvernul se opune acestei teze și susține că, în cazul de față, este vorba despre două proceduri distincte de obiectul lor, una începută la 21 aprilie 1993 și suspendată la 29 noiembrie 2001, la cererea recurentei, iar cealaltă privind cererea depusă de recurentă după apariția Legii nr. 10/2001. 31. Acesta arată, de asemenea, că durata acestor două proceduri este justificată de complexitatea cauzei, în ceea ce privește o cerere de restituire a unei clădiri în litigiu, susținând, de asemenea, că instanțele au fost diligente și că, în cadrul procedurii, nu au existat perioade lungi de neacțiune care să le fie imputabile. Acesta constată că reclamanta este, de asemenea, responsabilă pentru prelungirea procedurii, deoarece a solicitat în mod repetat, în cursul acesteia, amânări și a utilizat toate mijloacele și căile de atac pe care le punea la dispoziție dreptul intern. Curtea constată că acest motiv nu este în mod evident nefondat în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. În plus, aceasta arată că nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. Pe fond 33. Curtea amintește jurisprudența sa potrivit căreia termenul pentru care trebuie verificat caracterul rezonabil acoperă întreaga procedură, până la decizia de încetare a contestației (Richoux c. Franța 45256/99, §§ 34-35, 12 iunie 2003). Curtea observă că prima procedură se baza pe art. 35 alineatul (5) din Legea nr. 18/1991 și că, la intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, dispoziția menționată anterior din Legea nr. 18/1991 a rămas fără obiect sau a devenit inaplicabilă și constată că două instanțe, și anume Tribunalul de Primă Instanță din București în hotărârea sa din 10 iulie 2000 și Tribunalul departamental din București în hotărârea sa din 2 mai 2001, au ajuns la concluzia că art. 35 alineatul (5) din Legea nr. 18/1991 în cazul de față, considerând că statul nu avea niciun titlu pe teren. Or, o astfel de situație face aplicabilă dispozițiile Legii nr. 10/2001 privind restituirea clădirilor luate în mod abuziv de stat. 35. Având în vedere obiectul identic al celor două acțiuni, Curtea consideră că ar trebui să se considere că ultima procedură întemeiată pe legea nr. 10/2001 continuă procedura inițială și, prin urmare, va examina în general durata acestor două proceduri (a se vedea mutatis mutandis Richheux c. Franța, menționată anterior, § 35). 36. În ceea ce privește începutul procedurii, Curtea arată că a fost inițiată de rudele recurentei și continuată de aceasta din urmă. Aceasta amintește că, atunci când reclamantul a participat la litigiu ca moștenitor, se poate plânge de întreaga durată a procedurii (Cocchiarella c. Italia [GC], n 64886/01, § 113, CEDH 2006 V. În cazul de față, recurenta a intervenit în procedură în calitate de moștenitor și beneficiar al drepturilor rudelor sale. Prin urmare, procedura a început pentru reclamantă la 21 aprilie 1993, cu sesizarea tribunalului departamental din București. 37. Curtea constată că procedura a început la 21 aprilie 1993 și s-a încheiat prin hotărârea definitivă din 4 iulie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Având în vedere faptul că România a ratificat Convenția abia la 20 iunie 1994, procedura care trebuie luată în considerare a durat mai mult de 14 ani. 38. Curtea amintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și având în vedere criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul recurentei și cel al autorităților competente, precum și provocarea litigiului pentru părțile interesate (a se vedea, printre altele, Frydlender c. Franța [GC], n 30979/96, § 43, CEDO 2000-VII. 39. Curtea a tratat în repetate rânduri cauze care ridică întrebări similare cu cele din cazul de față și a constatat încălcarea articolului 6 alineatul (1) din convenție (a se vedea Frydlender citată anterior). 40. În urma examinării tuturor elementelor care i-au fost prezentate, Curtea consideră că guvernul nu a prezentat niciun fapt sau argument care ar putea conduce la o concluzie diferită în acest caz. Având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că, în speță, durata procedurii în litigiu este excesivă și nu îndeplinește cerința termenului rezonabil Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) al doilea paragraf din Protocolul nr. 1 privind violarea teritoriului în litigiu nr. 41. Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, recurenta susține că imposibilitatea în care se află de a se bucura de terenul în litigiu constituie o încălcare a dreptului său la respectarea bunurilor sale. 42. Curtea constată că, prin hotărârea definitivă din 4 iulie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție a hotărât că terenul în litigiu nu putea fi restituit recurentei, recunoscându-i totuși dreptul de a solicita despăgubiri. 43. Prin urmare, recurenta nu avea un În sensul Convenției, în raport cu terenul în litigiu a cărui restituire o solicită în natură, Curtea consideră că acest aspect este incompatibil cu dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Curtea respinge acest aspect, în conformitate cu art. În conformitate cu art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante permite să se șteargă numai în mod impecabil consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Cu titlu de prejudiciu material, recurenta solicită restituirea în natură a terenului în litigiu și valoarea deficitului de câștig legat de imposibilitatea de a utiliza acest teren și solicită, de asemenea, 8 000 000 EUR (EUR) ca prejudiciu moral. 46. Guvernul contestă aceste pretenții. 47. Curtea amintește că a ajuns la concluzia încălcării articolului 6 alineatul (1) din convenție ca urmare a duratei procedurii. Curtea consideră că recurenta a suferit un prejudiciu moral ca urmare a duratei excesive a procedurii. Recurenta solicită rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor de judecată, fără a preciza suma și fără a furniza documente justificative. 49. Curtea amintește că, în temeiul articolului 41 din convenție, numai cheltuielile de care s-a stabilit că au fost suportate efectiv, că corespund unei necesități și că sunt rezonabile (a se vedea, printre altele, Nikolova Bulgaria [GC], nr. 31195/96, § 79, CEDO 1999-II. 50. Având în vedere faptul că reclamanta nu a justificat cheltuielile și cheltuielile efectuate, Curtea decide să nu îi aloce nicio sumă în acest scop. Interese moratoriu 51. Curtea consideră că este adecvat să stabilească rata dobânzii moratoriu pe rata dobânzii a facilității de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. Pe aceste motive, Curtea, la UNANIMITATE, declară cererea admisibilă în ceea ce privește motivul întemeiat pe durata procedurii [art. 6 alineatul (1) din convenție] și inadmisibilă pentru surplus A declarat că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenția menționată pe care statul pârât trebuie să o plătească recurentei, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în temeiul articolului 2 din Convenție 6 400 EUR (șase mii patru sute EUR), să o convertească în moneda statului pârât la rata aplicabilă la data regulamentului, pentru daune morale, plus orice sumă care poate fi datorată ca impozit pe această sumă că, de la expirarea termenului suplimentar menționat și până la plată, această sumă va crește de la o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Adoptată în limba franceză și apoi comunicată în scris la 21 septembrie 2010, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Santiago Quesada Josep Casadevall Președinte
TROISIÈME SECTION
DOINA VASILIU c. ROUMANIE
(
Requête n
o
29248/04)
ARRÊT
21 septembre 2010
21/02/2011
Cet arrêt est devenu définitif en vertu de l'article
44 §
2
c)
de la Convention.
Il peut subir des retouches de forme.
En l'affaire Doina Vasiliu c. Roumanie,
La Cour européenne des droits de l'homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de
:
Josep Casadevall,
président,
Elisabet Fura,
Corneliu Bîrsan,
Alvina Gyulumyan,
Egbert Myjer,
Ineta Ziemele,
Ann Power,
juges,
et de Santiago Quesada,
greffier de section,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 31 août 2010,
Rend l'arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n
o
29248/04) dirigée contre la Roumanie et dont une ressortissante de cet État, M
me
Doina Vasiliu («
la requérante
»), a saisi la Cour le 22 juillet 2004 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l'homme et des libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
La requérante est représentée par M
e
Dorel Băicoană Pinkerton, avocat à Bucarest. Le gouvernement roumain («
le Gouvernement
») est représenté par son agent, M. Răzvan-Horațiu Radu, du ministère des Affaires étrangères.
3.
Le 14 juin 2007, le président de la troisième section a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Comme le permet l'article
29
§
3 de la Convention, il a en outre été décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le fond de l'affaire.
LES CIRCONSTANCES DE L'ESPÈCE
4.
La requérante est née en 1951 et réside à Bucarest.
1.
Procédure en restitution d'un terrain fondée sur la loi n
o
18/1991 relative au domaine foncier
5.
Le 21 avril 1993, le père et la tante de la requérante («
les plaignants
»), représentés par la requérante, saisirent le tribunal départemental de Bucarest («
le tribunal départemental
») d'une action contre la mairie et la préfecture, afin de se voir restituer, en vertu de l'article 36 § 5 de la loi n
o
18/1991, un terrain exproprié dans les années 80. Selon cette disposition, «
les terrains non construits (...) dans le périmètre des localités, qui se trouvent sous l'administration des mairies et appartiennent à l'État en application des dispositions du décret n
o
712/1966, sont restitués aux anciens propriétaires ou à leurs héritiers (...)
».
6.
Par un jugement du 30 juillet 1993, le tribunal départemental rejeta l'action.
7.
Par un arrêt du 26 novembre 1993, la Cour suprême de justice («
la Cour suprême
») fit droit au recours des plaignants et renvoya l'affaire devant la cour d'appel de Bucarest («
la cour d'appel
»), pour un nouvel examen en première instance. La Cour suprême jugea que la cour d'appel était compétente pour connaître de l'affaire.
8.
Par un arrêt du 25 mars 1994, la cour d'appel rejeta l'action, au motif que les plaignants avaient omis de demander la restitution du terrain à la commission locale pour l'application de la loi n
o
18/1991.
9.
Ils formèrent un recours devant la Cour suprême, qui l'accueillit par un arrêt du 11 juillet 1994 et renvoya le dossier à la cour d'appel. La Cour suprême estima que cette dernière juridiction avait omis d'identifier le terrain litigieux.
10.
Par un arrêt du 24 avril 1996, la cour d'appel fit droit à l'action et condamna la mairie à restituer le terrain aux plaignants.
11.
La préfecture forma un recours devant la Cour suprême, en alléguant que le terrain avait été exproprié, qu'il était à l'époque occupé par un parc et que, dès lors, les conditions prévues par la loi n
o
18/1991 en vue de sa restitution n'étaient pas remplies.
12.
Par un arrêt du 4 septembre 1998, la Cour suprême accueillit le recours et renvoya l'affaire devant le tribunal de première instance de Bucarest («
le tribunal de première instance
»), afin d'établir si les dispositions de la loi n
o
18/1991 étaient applicables en l'espèce. Elle ordonna à ce tribunal de «
déterminer correctement le fondement juridique d'une éventuelle restitution du terrain
».
13.
Par un jugement du 10 juillet 2000, le tribunal de première instance rejeta l'action, au motif que la loi n
o
18/1991 n'était pas applicable en l'espèce, compte tenu de ce que l'État n'avait aucun titre sur ce terrain. Par conséquent, il estima que les plaignants devaient introduire une action en revendication contre l'État.
14.
Les plaignants interjetèrent appel devant le tribunal départemental.
15.
A la suite du décès du père de la requérante et de la transmission à cette dernière des «
droits litigieux
» de sa tante («
contract de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase
»), le tribunal départemental autorisa la requérante, le 18 avril 2001, à continuer la procédure en tant qu'héritière de son père et bénéficiaire des droits de sa tante.
16.
Par un arrêt du 2 mai 2001, le tribunal départemental rejeta l'appel de la requérante, au motif que la loi n
o
18/1991 n'était pas applicable en l'espèce. Elle forma un recours devant la cour d'appel.
17.
A une date non précisée, sur demande de la requérante, l'examen du recours fut suspendu jusqu'à l'examen d'une demande de restitution qu'elle avait déposé à la mairie, en vertu de la loi n
o
10/2001.
2.
Demande de restitution du terrain fondée sur la loi n
o
10/2001 concernant le régime juridique des biens immeubles pris abusivement par l'État
18.
Le 14 mai 2001, la requérante saisit la mairie d'une demande en vertu de la loi n
o
10/2001, entrée en vigueur le 14 février 2001, afin de se voir restituer le terrain. Elle ne reçut pas de réponse.
19.
Par un arrêt du 14 mars 2002, le tribunal départemental fit droit à l'action introduite par la requérante contre la mairie et condamna cette dernière à prendre une décision.
20.
Par une décision du 20 mai 2002, la mairie rejeta la demande de la requérante, estimant que le terrain revendiqué faisait partie du domaine public. La mairie exposa que la requérante avait droit à des dommages et intérêts, dont le montant devait être établi après l'élaboration des normes d'application de la loi n
o
10/2001.
21.
Le 11 juin 2002, la requérante saisit le tribunal départemental d'une action contre la mairie afin de voir annuler la décision susmentionnée et de se voir restituer le terrain.
22.
Par un arrêt du 11 décembre 2002, le tribunal départemental rejeta l'action, jugeant que la requérante n'avait pas prouvé avoir hérité le terrain en question et que, de plus, ce terrain faisait partie du domaine public.
23.
La requérante interjeta appel devant la cour d'appel. Elle s'opposa à une expertise en vue de l'identification du terrain, en faisant valoir que la mairie n'avait pas contesté auparavant les dimensions et l'emplacement du terrain revendiqué.
24.
Par un arrêt du 2 avril 2004, la cour d'appel rejeta l'appel, en jugeant que la requérante était l'héritière de ses proches, mais que le terrain revendiqué n'avait pas pu être identifié, ce qui rendait inutile l'examen de la validité du titre de l'État et de la possibilité pour la requérante d'obtenir des mesures compensatoires.
25.
La requérante forma un recours devant la Haute Cour de cassation et de justice («
la Haute Cour
», l'ancienne Cour suprême). Elle estimait que l'État n'avait pas de titre sur le terrain et que, dès lors, il ne pouvait pas faire partie du domaine public.
26.
Par un arrêt du 18 mai 2006, la Haute Cour constata que la cour d'appel n'avait pas vérifié si le terrain pouvait être restitué et si l'État avait un titre de propriété sur ledit terrain. Par conséquent, elle accueillit le recours et renvoya l'affaire devant cette dernière juridiction, pour l'identification du terrain et pour un nouvel examen de l'appel.
27.
Par un arrêt du 8 novembre 2007, la cour d'appel rejeta l'appel de la requérante, au motif que le terrain litigieux était un parc appartenant au domaine public de la ville de Bucarest et que, dès lors, sa restitution en nature était impossible, la requérante ayant toutefois le droit de demander des dédommagements, en vertu de la loi n
o
247/2005.
28.
Par un arrêt définitif du 4 juillet 2008, la Haute Cour confirma l'arrêt précité.
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
29.
La requérante allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «
délai raisonnable
» tel que prévu par l'article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
30.
Le Gouvernement s'oppose à cette thèse. Il fait valoir qu'en l'espèce il s'agit de deux procédures distinctes de par leur objet, l'une commencée le 21 avril 1993 et suspendue le 29 novembre 2001, à la demande de la requérante, et l'autre portant sur la demande introduite par la requérante après l'apparition de la loi n
o
10/2001.
31.
Il indique également que la durée de ces deux procédures est justifiée par la complexité de l'affaire, s'agissant d'une demande de restitution d'un immeuble litigieux. Il fait valoir par ailleurs que les juridictions ont été diligentes et qu'il n'y pas eu, dans la procédure, de longues périodes d'inaction qui leur soient imputables. Il observe que la requérante est également responsable pour l'allongement de la procédure, car elle a demandé à plusieurs reprises, au cours de celle-ci, des ajournements et a utilisé tous les moyens et recours que le droit interne mettait à sa disposition.
A.
Sur la recevabilité
32.
La Cour constate que ce grief n'est pas manifestement mal fondé au sens de l'article 35 § 3 de la Convention Elle relève en outre qu'il ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité.
B.
Sur le fond
33.
La Cour rappelle sa jurisprudence selon laquelle
le délai dont il convient de contrôler le caractère raisonnable couvre l'ensemble de la procédure, jusqu'à la décision mettant fin à la contestation (
Richeux c.
France
,
n
o
45256/99, §§ 34-35, 12 juin 2003). Elle observe qu'en l'espèce, la «
contestation
» de la requérante concerne la restitution d'un terrain, qu'elle a demandée au cours de deux procédures, dont la seconde a été engagée à la suite de l'entrée en vigueur de la loi n
o
10/2001.
34.
La Cour observe que la première procédure était fondée sur l'article 35 § 5 de la loi n
o
18/1991 et que, lors de l'entrée en vigueur de la loi n
o
10/2001, la disposition susmentionnée de la loi n
o
18/1991 est restée sans objet ou est devenue inapplicable. Elle constate en outre que deux juridictions, à savoir le tribunal de première instance de Bucarest dans son jugement du 10 juillet 2000 et le tribunal départemental de Bucarest dans son arrêt du 2 mai 2001, ont conclu à l'inapplicabilité de l'article 35 § 5 de la loi n
o
18/1991 en l'espèce, en jugeant que l'État n'avait aucun titre sur le terrain. Or, une telle situation rendait applicables les dispositions de la loi n
o
10/2001 sur la restitution des immeubles pris abusivement par l'État.
35.
Compte tenu de l'objet identique des deux actions, la Cour estime qu'il y a lieu de considérer que la dernière procédure fondée sur la loi n
o
10/2001 continue la procédure initiale. Dès lors, elle va examiner globalement la durée de ces deux procédures (voir
mutatis mutandis Richeux c. France
, précitée, § 35).
36.
Quant au début de la procédure, la Cour relève qu'elle a été engagée par les proches de la requérante et continuée par cette dernière. Elle rappelle que lorsque le requérant se constitue partie au litige en tant qu'héritier, il peut se plaindre de toute la durée de la procédure (
Cocchiarella c.
Italie
[GC], n
o
‑
V). En l'espèce, la requérante est intervenue dans la procédure en tant qu'héritière et bénéficiaire des droits de ses proches. Il s'ensuit que la procédure a débuté pour la requérante le 21
avril 1993, avec la saisine du tribunal départemental de Bucarest.
37.
La Cour observe que la procédure a débuté le 21 avril 1993 et s'est terminée par l'arrêt définitif du 4 juillet 2008 de la Haute Cour de cassation et de justice. Compte tenu de ce que la Roumanie n'a ratifié la Convention que le 20 juin 1994, il s'ensuit que la procédure à prendre en considération a duré un peu plus de quatorze ans.
38.
La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d'une procédure s'apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l'affaire, le comportement de la requérante et celui des autorités compétentes ainsi que l'enjeu du litige pour les intéressés (voir, parmi beaucoup d'autres,
Frydlender c. France
[GC], n
o
39.
La Cour a traité à maintes reprises d'affaires soulevant des questions semblables à celle du cas d'espèce et a constaté la violation de l'article
6 §
1 de la Convention (voir
Frydlender
précité).
40.
Après avoir examiné tous les éléments qui lui ont été soumis, la Cour considère que le Gouvernement n'a exposé aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. Compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime qu'en l'espèce la durée de la procédure litigieuse est excessive et ne répond pas à l'exigence du «
délai raisonnable
».
Partant, il y a eu violation de l'article 6 § 1.
II.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 1 DU PROTOCOLE N
o
1
41.
Invoquant l'article 1 du Protocole n
o
1 à la Convention, la requérante allègue que l'impossibilité dans laquelle elle se trouve de jouir du terrain litigieux est constitutive d'une atteinte à son droit au respect de ses biens.
42.
La Cour observe que par l'arrêt définitif du 4 juillet 2008, la Haute Cour de cassation et de justice a jugé que le terrain en litige ne pouvait pas être restitué à la requérante, lui reconnaissant toutefois le droit à demander des dédommagements.
43.
Dès lors, la requérante n'ayant pas un «
bien
», au sens de la Convention, par rapport au terrain litigieux dont elle demande la restitution en nature, la Cour estime que ce grief est incompatible
ratione materiae
avec les dispositions de l'article 1 du Protocole n
o
1 à la Convention. Elle le rejette, en application de l'article
35
§§ 3 et 4 de la Convention.
III.
SUR L'APPLICATION DE L'ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
44.
Aux termes de l'article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu'il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d'effacer qu'imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s'il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage
45.
A titre de préjudice matériel, la requérante demande la restitution en nature du terrain litigieux et le montant du manque à gagner afférent à l'impossibilité d'utiliser ce terrain. Elle demande également 8
000
000 euros (EUR) à titre de préjudice moral.
46.
Le Gouvernement conteste ces prétentions.
47.
La Cour rappelle avoir conclu à la violation de l'article 6 § 1 de la Convention en raison de la durée de la procédure. Elle estime que la requérante a subi un tort moral du fait de la durée excessive de la procédure. Statuant en équité, elle lui accorde 6 400 EUR à ce titre.
B.
Frais et dépens
48.
La requérante demande le remboursement de frais et dépens, sans préciser la somme et sans fournir de justificatifs.
49.
La Cour rappelle qu'au regard de l'article 41 de la Convention seuls peuvent être remboursés les frais dont il est établi qu'ils ont été réellement exposés, qu'ils correspondaient à une nécessité et qu'ils sont d'un montant raisonnable (voir, entre autres,
Nikolova
c.
Bulgarie
[GC], n
o
31195/96, §
50.
Compte tenu du fait que la requérante n'a pas justifié les frais et dépens exposés, la Cour décide de ne lui allouer aucune somme à ce titre.
C.
Intérêts moratoires
51.
La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.
PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ,
1.
Déclare
la requête recevable pour ce qui est du grief fondé sur la durée de la procédure (article 6 § 1 de la Convention) et irrecevable pour le surplus
;
2.
Dit
qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention
;
3.
Dit
a)
que l'État défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif en vertu de l'article
44
§
2 de la Convention 6 400 EUR (six mille quatre cents euros), à convertir dans la monnaie de l'État défendeur au taux applicable à la date du règlement, pour dommage moral, plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt sur cette somme
;
b)
qu'à compter de l'expiration du délai sus-indiqué et jusqu'au versement, ce montant sera à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage
;
4.
Rejette
la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 21 septembre 2010, en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
Santiago Quesada
Josep Casadevall
Greffier
Président