SHIMIDZU AND BERLLAQUE v. THE UNITED KINGDOM

Reclamanții, dl Takahashi Shimidzu și dl Andrew Ivan Berllaque, sunt resortisanți britanici născuți în 1982 și, respectiv, în 1965, locuiesc în Gibraltar. Dl Shimidzu a fost reprezentat în fața Curții de dl D. Hughes, un barrister practicant în Gibraltar; dl Berllaque de dl S. Bossino, un barrister practicant în Gibraltar. Nicholls Q.C., avocat. Guvernul Regatului Unit (“Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dna E. Willmott, a Oficiului Commonwealth de Externe. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 1-3 aprilie 2003, primul reclamant, dl Shimidzu, a fost judecător și juriu la Curtea Supremă de Gibraltar pentru acuzații de agresiune, obstrucționând un ofițer de poliție și respingând un ofițer de poliție în îndeplinirea sarcinii sale. El a fost achitat de juriul după ce nu a fost respins de judecător. Când sfatul dlui Shimidzu a depus cererea pentru costuri după proces, judecătorul-șef a declarat: „Dar, dle Hughes, știți că nu puteți primi costuri. Le-aș acorda, dacă aș putea, știți că legea este împotriva voastră.” Când avocatul a persistat judecătorul-șef a spus: „În continuare încercați, dle Hughes, înțeleg de ce continuați să încercați, dar în opinia mea este un sistem nedrept, care spune că puteți acorda costuri împotriva acuzatului pe condamnare, nu puteți acorda costuri în Curtea Supremă în achitarea. Nu este un sistem just, dar nu este ceva ce pot obține rotund, cu toate că mi-ar place să încerc să-l teavă. Pur și simplu nu pot, și este o chestiune pentru legislatură, dar este o chestiune poate că legislatura ar trebui să fie invitată să acorde atenția lor la.” La 13 – 16 octombrie 2003, al doilea reclamant, dl Berllaque, a fost judecat în fața aceleiași instanțe pentru acuzații de viol. La încheierea procesului, judecătorul judecător a susținut o declarație de apărare fără a răspunde și, în direcția sa, juriul a achita cel de-al doilea reclamant. Dl Shimidzu a formulat o cerere de a contesta refuzul de atribuire a costurilor. Acest lucru a fost depus de Curtea Supremă la Curtea de Apel din Gibraltar la 30 septembrie 2003. Dl Berllaque a primit permisiunea de a interveni în cadrul procedurii dinainte de Curtea de Apel în cazul dlui Shimidzu. Înainte de Curtea de Apel, reclamanții au susținut, printre altele, că dispozițiile relevante ale dreptului penal gibraltarian, art. 232 din Ordinul de procedură penală, au încălcat Constituția Gibraltarului. În ceea ce privește art. 8, ei au susținut că art. 232 a încălcat dreptul la o audiere echitabilă și a fost o încălcare a presunției de nevinovăție. Se pare că a fost acceptat în fața Curții de Apel că, deși art. 232 alin. (2) a permis Curții Supreme să ordone urmărirea penală să plătească costurile unui acuzat, toți inculpații în fața Curții Supreme nu ar putea îndeplini condițiile prevăzute la art. 232 alin. (2), deoarece pentru a fi comis pentru proces ar trebui să fie reținuți în custodie sau obligați prin recunoaștere (a se vedea art. 232 alin. (2) lit. (a) mai jos). Curtea de Apel a respins în unanimitate argumentele reclamantului în ceea ce privește presupunerea de nevinovăție și interzicerea discriminării conținută în secțiunea 1. Cu majoritate, a constatat că art. 232 a încălcat dreptul la o audiere echitabilă conținut în secțiunea 8. Procurorul general pentru Gibraltar a apelat la Comitetul judiciar al Consiliului privat. La 28 iunie 2005, Consiliul privat a permis apelul, deținând această secțiune 232, în timp ce neatrăgătoare și lipsă de echilibru, nu a încălcat Constituția. Această neatrăvire a fost ușurată de faptul că subsecțiunea (1) din secțiune, permițând urmărirea penală să solicite costuri de la un inculpat condamnat, a fost o scrisoare moartă. Consiliul privat, care se bazează pe hotărârile acestei Curte în Masson și Van Zon v. Țările de Jos, hotărârea din 28 septembrie 1995, Seria A nr. 327A, §§ 48-49 și Lutz v. Germania, hotărârea din 25 august 1987, Seria A nr. 123, § 59, a concluzionat că art. 6 din convenție nu a solicitat o discreție pentru atribuirea costurilor unui inculpat achitat. Deși ar fi dorit o putere discrețională uniformă de a ordona rambursarea costurilor suportate de un procuror de succes sau de un acuzat de succes, nu este corect să se găsească, după cum a avut Curtea de Apel, că o astfel de putere este universală între țările din Europa de Vest. Principiul egalității de arme a căutat să se asigure că un acuzat nu a suferit un dezavantaj procedural necorespunzător, dar nu a solicitat ca situația procurorului și a inculpatului să fie asimilată și nici un reclamant nu a putut demonstra nici un dezavantaj procedural în ceea ce privește desfășurarea procesului din incapacitatea de a recupera costurile sale. În ceea ce privește presunția de nevinovăție (și referindu-se la concluziile acestei Curte în Lutz, citate mai sus; Leutscher c. Țările de Jos, hotărârea din 26 martie 1996, Raporturi de hotărâri și hotărâri 1996II; și Minelli c. Elveția, hotărârea din 25 martie 1983, Serie A nr. 62), Consiliul privat a constatat că, în cazul în care instanța internă are discreția de a ordona costuri împotriva procurorului în favoarea unui inculpat achitat, instanța nu ar trebui să refuze o astfel de pronunțare în termeni care au pus îndoieli asupra presupunerii de nevinovăție. Cu toate acestea, în cazul în care dreptul intern nu a acordat nici o discreție și nu a permis elaborarea unei ordine, nerespectarea unei astfel de ordine nu poate fi înțelesă rațional ca aruncând îndoieli asupra nevinovăției inculpatului. Secțiunea 1 din Ordinea constituțională a Gibraltarului 1969 (în prezent înlocuită cu Ordinea 2006), în măsura în care este relevantă, cu condiția următoarea: „Se recunoaște și se declară prin prezenta că în Gibraltar există și continuă să existe fără discriminare din cauza rasei, locul de origine, avizele politice, culorii, credințelor sau sexului, dar sub rezerva respectării drepturilor și libertăților altora și a interesului public, fiecare și toate următoarele drepturi omului și libertăților fundamentale, și anume – (a) dreptul individ la viață, la libertate, la securitatea persoanei și la protecția legii; ... ...și dispozițiile prezentului capitol au efect în scopul de a oferi protecție la aceste drepturi și libertăți sub rezerva unor astfel de limitări ale protecției, astfel cum sunt incluse în aceste dispoziții, fiind limitări destinate să asigure că bucurarea de astfel de drepturi și libertăți de către orice persoană nu aduce atingere drepturilor și libertăților altor persoane sau interesului public.” Secțiunea 8 alineatele (1) și (2), în măsura în care acestea sunt relevante, cu condiția următoare: „Provizii de a asigura protecția legii 8.(1) Dacă o persoană este acuzată de o infracțiune penală, atunci, cu excepția îndepărtării acuzațiilor, se acordă o ședință echitabilă într-un timp rezonabil de către o instanță independentă și imparțială stabilită de lege. (2) Orice persoană care este acuzată de o infracțiune penală – (a) se presupune că este nevinovat până când nu a fost demonstrat sau a invocat vinovat; ... (c) se acordă timp și facilități adecvate pentru pregătirea apărării sale; (d) se permite să se apere în persoană sau, la costurile sale, de către un reprezentant juridic de alegerea sa sau, în cazul în care este prescris, de un reprezentant juridic prevăzut la cheltuielile publice...” Secțiunea 6 și 7 a furnizat, de asemenea, protecție împotriva privației de bunuri. Partea XI din Ordonanța reglementează costurile și alte ordine auxiliare în cazurile penale. Secțiunea 229, care reglementează atribuirea costurilor de către Curtea Magistratelor, în măsura în care este relevantă, prevede: „ (1) În procesul de rezumat al unei informații, instanța magistrate are competența de a face o astfel de pronunțare în ceea ce privește costurile – (a) în condamnare, care urmează să fie plătită procurorului; și (b) în ceea ce privește concedierea informațiilor, care urmează să fie plătită de către procuror la inculpat, după cum consideră just și rezonabil: (i) în cazul în care, sub condamnare, instanța ordonă plata de orice sumă ca amendă, penalitate, confiscare sau compensare, și suma astfel ordonată nu depășește £1, instanța nu ordonă acuzatului să plătească orice costuri în temeiul prezentei subpoziții, cu excepția cazului în care ar fi ordonat să fie plătit astfel; (ii) și în cazul în care acuzatul este un copil sau un tânăr, suma cheltuielile ordonate să fie plătite de către în sine de accul în sine însuși subse în conformitate cu această subpozi. (2) Curtea specifică în condamnarea sau, după caz, ordinul de concediere, suma tuturor costurilor pe care le ordonă să le fie plătite în conformitate cu subsecțiunea (1). (3) În cazul în care examinarea justiției stabilește să nu comite acuzatul pentru judecată, din cauza faptului că dovezile nu sunt suficiente pentru a-l pune în judecată și sunt de părere că acuzația nu a fost făcută cu bună credință, acestea pot ordona procurorului să plătească întreg sau oricare parte din costurile suportate în sau în legătură cu apărarea.” În momentul relevant, secțiunea 232, care reglementează atribuirea costurilor de către Curtea Supremă, cu condiția ca: „(1) Curtea Supremă să poată, dacă este potrivit, ordona oricărei persoane condamnate în fața acesteia să plătească întregi sau ori oricare parte din costurile suportate în urma urmăririi și condamnării, inclusiv orice procedură înainte de examinarea justiției. (2) În cazul în care orice persoană este achitată în acuzație, atunci, în cazul în care – (a) nu a fost angajată sau reținută în custodie sau obligată prin recunoașterea de a răspunde la inculpare; sau (b) inculparea este pentru o infracțiune în temeiul Ordonandei Marks Merchandise; (c) inculparea este de către un procuror privat pentru publicarea unei libele difamatorii sau pentru orice practică coruptă în sensul Ordonandei Casa Adunării, Curtea Supremă poate ordona procurorului să plătească întregul sau oricare parte din costurile suportate în sau în legătură cu apărarea, inclusiv orice procedură înainte de examinarea justiției. (3) Costurile plătibile în temeiul prezentei secțiuni sunt impozitate de grefier.” Secțiunea 231 alineatul (1) a fost abrogată prin Ordonanța de procedură penală (modificare) 2005 cu efect de la 22 decembrie 2005.

The applicants, Mr Takahashi Shimidzu and Mr Andrew Ivan Berllaque, are British nationals who were born in 1982 and 1965 respectively. They live in Gibraltar. Mr Shimidzu was represented before the Court by Mr D. Hughes, a barrister practising in Gibraltar; Mr Berllaque by Mr S. Bossino, a barrister also practising in Gibraltar. They were each assisted by Ms J. Simor and Mr C. Nicholls Q.C., counsel. The United Kingdom Government (“the Government”) were represented by their Agent, Ms E. Willmott of the Foreign Commonwealth Office. The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows. On 1–3 April 2003, the first applicant, Mr Shimidzu, was tried before a judge and jury in the Supreme Court of Gibraltar on charges of assault occasioning bodily harm, obstructing a police officer and resisting a police officer in the execution of his duty. He was acquitted by the jury after a submission of no case to answer was rejected by the trial judge. When Mr Shimidzu’s counsel made application for costs after the trial, the Chief Justice said: “But, Mr Hughes, you know that you can’t get costs. I would grant them, if I could, you know that the law is against you.” When counsel persisted the Chief Justice said: “You keep trying, Mr Hughes, I understand why you keep trying, but in my opinion it is an unjust system, which says, you can award costs against the defendant on conviction, you cannot award costs in the Supreme Court on acquittal. It is not a just system, but it’s not something that I can get round, however much I would enjoy trying to weave it. I just cannot, and it is a matter for the Legislature, but it is a matter perhaps that the Legislature ought to be invited to give their attention to.” On 13 – 16 October 2003, the second applicant, Mr Berllaque, was tried before the same court on charges of rape. At the conclusion of the prosecution case, the trial judge upheld a defence submission of no case to answer and, on his direction, the jury acquitted the second applicant. Mr Shimidzu made a motion to challenge the refusal to award costs. This was referred by the Supreme Court to the Court of Appeal of Gibraltar on 30 September 2003. Mr Berllaque was given leave to intervene in the proceedings before the Court of Appeal in Mr Shimidzu’s case. Before the Court of Appeal, the applicants argued, inter alia, that the relevant provision of Gibraltarian criminal law, section 232 of the Criminal Procedure Ordinance, violated the Gibraltar Constitution. They relied on sections 1 and 8 of the Constitution. In respect of section 8, they argued that section 232 violated their right to a fair hearing and was a violation of the presumption of innocence. It appears that it was accepted before the Court of Appeal that while section 232 (2) allowed the Supreme Court to order the prosecution to pay costs to an acquitted defendant, all defendants before the Supreme Court would be unable to fulfil the conditions laid down in section 232 (2) since in order for a person to be committed for trial they would have to be detained in custody or bound by recognizance (see section 232 (2) (a) below). The Court of Appeal unanimously rejected the applicant’s submissions in respect of the presumption of innocence and the prohibition on discrimination contained in section 1. By a majority, it found that section 232 violated the right to a fair hearing contained in section 8. The Attorney-General for Gibraltar appealed to the Judicial Committee of the Privy Council. On 28 June 2005, the Privy Council allowed the appeal, holding that section 232, while unattractive and lacking even-handedness, did not violate the Constitution. This unattractiveness was relieved by the fact that the subsection (1) of the section, allowing the prosecution to claim costs from a convicted defendant, was a dead letter. The Privy Council, relying on this Court’s rulings in Masson and Van Zon v. the Netherlands, judgment of 28 September 1995, Series A no. 327A, §§ 48-49 and Lutz v. Germany, judgment of 25 August 1987, Series A no. 123, § 59, found that Article 6 of the Convention did not require a discretion to award costs to an acquitted defendant. While an even-handed discretionary power to order reimbursement of costs incurred by a successful prosecutor or a successful defendant would be desirable, it was not correct to find, as the Court of Appeal had, that such a power was universal among Western European countries. The principle of equality of arms sought to ensure that a defendant did not suffer an unfair procedural disadvantage but did not require that the situations of the prosecutor and defendant should be assimilated and neither applicant had been able to show any procedural disadvantage in the conduct of the trial from the inability to recover his costs. In respect of the presumption of innocence (and referring to this Court’s findings in Lutz, cited above; Leutscher v. the Netherlands, judgment of 26 March 1996, Reports of Judgments and Decisions 1996II; and Minelli v. Switzerland, judgment of 25 March 1983, Series A no. 62), the Privy Council found that where the domestic court had a discretion to order costs against a prosecutor in favour of an acquitted defendant, the court should not refuse to make such an order in terms which threw doubt on the presumption of innocence. However, where domestic law granted no discretion and did not permit the making of an order, the failure to make such an order could not be rationally understood as throwing doubt on the defendant’s innocence. Section 1 of the Gibraltar Constitution Order 1969 (now superseded by a 2006 Order), in so far as it is relevant, provided as follows: “It is hereby recognised and declared that in Gibraltar there have existed and shall continue to exist without discrimination by reason of race, place of origin, political opinions, colour, creed or sex, but subject to respect for the rights and freedoms of others and for the public interest, each and all of the following human rights and fundamental freedoms, namely― (a) the right of the individual to life, liberty, security of the person and the protection of the law; ... ...and the provisions of this Chapter shall have effect for the purpose of affording protection to the said rights and freedoms subject to such limitations of that protection as are contained in those provisions, being limitations designed to ensure that the enjoyment of the said rights and freedoms by any individual does not prejudice the rights and freedoms of others or the public interest.” Section 8 (1) and (2), insofar as they are relevant, provided as follows: ““Provisions to secure protection of law 8.(1) If any person is charged with a criminal offence, then, unless the charge is withdrawn, the case shall be afforded a fair hearing within a reasonable time by an independent and impartial court established by law. (2) Every person who is charged with a criminal offence ― (a) shall be presumed to be innocent until he is proved or has pleaded guilty; ... (c) shall be given adequate time and facilities for the preparation of his defence; (d) shall be permitted to defend himself in person or, at his own expense, by a legal representative of his own choice or, where so prescribed, by a legal representative provided at the public expense...” Sections 6 and 7 also provided protection against deprivation of property. Part XI of the Ordinance governs costs and other ancillary orders in criminal cases. Section 229, governing the award of costs by Magistrates’ Courts, so far as it is relevant, provides: “(1) On the summary trial of an information the magistrates’ court shall have power to make such order as to costs ― (a) on conviction, to be paid by the defendant to the prosecutor; and (b) on dismissal of the information, to be paid by the prosecutor to the defendant, as it thinks just and reasonable: Provided that ― (i) where under the conviction the court orders payment of any sum as a fine, penalty, forfeiture or compensation, and the sum so ordered to be paid does not exceed £1, the court shall not order the defendant to pay any costs under this subsection unless in any particular case it thinks fit to do so; (ii) and where the defendant is a child or young person, the amount of the costs ordered to be paid by the defendant himself under this subsection shall not exceed the amount of any fine ordered to be so paid. (2) The court shall specify in the conviction, or, as the case may be, the order of dismissal, the amount of any costs that it orders to be paid under subsection (1). (3) Where examining justices determine not to commit the accused for trial on the ground that the evidence is not sufficient to put him upon his trial, and are of opinion that the charge was not made in good faith, they may order the prosecutor to pay the whole or any part of the costs incurred in or about the defence.” At the relevant time, section 232, governing the award of costs by the Supreme Court, provided: “(1) The Supreme Court may, if it thinks fit, order any person convicted before it to pay the whole or any part of the costs incurred in or about the prosecution and conviction, including any proceedings before the examining justices. (2) Where any person is acquitted on indictment, then, if ― (a) he has not been committed to or detained in custody or bound by recognizance to answer the indictment; or (b) the indictment is for an offence under the Merchandise Marks Ordinance; (c) the indictment is by a private prosecutor for the publication of a defamatory libel or for any corrupt practice within the meaning of the House of Assembly Ordinance, the Supreme Court may order the prosecutor to pay the whole or any part of the costs incurred in or about the defence, including any proceedings before the examining justices. (3) Costs payable under this section shall be taxed by the Registrar.” Section 231(1) was repealed by the Criminal Procedure (Amendment) Ordinance 2005 with effect from 22 December 2005.