CtEDO 30.03.2010 AI

MARGALET c. FRANCE

RESPONDENT
FRA
HOTĂRÂRE
30.03.2010
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Irrecevable
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2010
DESCARCĂ: PDF · DOCX
Citează această cauză
MARGALET c. FRANCE (CtEDO, 2010)
HUDOC · oficial

recurgurii nr. 28487/06

depuse de Gilles MARGALET

împotriva Franței

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a cincea secțiune), ședință la 30 martie 2010 într-o cameră compusă din:

Peer Lorenzen, președinte,

Renate Jaeger,

Jean-Paul Costa,

Karel Jungwiert,

Rait Maruste,

Isabelle Berro-Lefèvre,

Mirjana Lazarova Trajkovska, judecători,

și Claudia Westerdiek, greffieră de secțiune,

Având în vedere recurs ul sus-menționat introdus la 3 iulie 2006,

Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate în răspuns de reclamant,

După deliberări,

Pronunță următoarea decizie:

Reclamantul, d. Gilles Margalet, este cetățean francez, născut în 1960 și rezident la Saverne. Este reprezentat în fața Curții de SCP Lyon-Caen, Fabiani, Thiriez, avocați la Consilul de Stat și la Curtea de Casație. Guvernul francez ("Guvernul") a fost reprezentat de agentul său, d-na E. Belliard, director al afacerilor juridice la ministerul Afacerilor Externe.

A.

Circumstanțele cauzei

Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează.

Reclamantul este directorul general al societății de curățenie S.

La 21 ianuarie 2003, un inspector al muncii a întocmit proces-verbal după ce a inspectat societatea S. și a constatat că prima de experiență prevăzută de contractul colectiv nu era plătită la patru salariați cu posturi de conducere care justificau totuși vechimea necesară.

Printr-o citație din 16 decembrie 2003, reclamantul a fost trimis în fața tribunalului de poliție din Schiltigheim pentru "încălcarea unei convenții sau a unui acord colectiv extins privind salariul și accesoriile sale", infracțiune prevăzută de articolul R 153-2 alinea 1 din codul muncii (a se vedea dreptul intern relevant) comisă împotriva patru salariaților ai societății S.

La ședința tribunalului de poliție, reclamantul a explicat că plata primei de experiență era obligatorie doar pentru salariaților având statut de muncitor, ceea ce nu era cazul celor patru persoane supuse inspecției. A precizat că contractul colectiv anterior, din 1981, prevedea o primă de vechime care era aplicabilă doar pentru muncitori și că contractul colectiv din 1994 menționează în mod expres că prima de experiență înlocuiește indemnitatea de vechime stabilită în contractul colectiv anterior.

Printr-o sentință din 7 iunie 2004, tribunalul de poliție din Schiltigheim l-a condamnat pe reclamant la patru penalități de amendă de 100 euro (EUR) fiecare. Tribunalul a estimat că în ceeași, contrar declarațiilor reclamantului, contractul colectiv din 1994 este un text de aplicare generală care nu prevede nici o restricție în ceea ce privește categoriile de personal vizate, contrar d'altfel contractului colectiv anterior din 1981. A considerat că, de îndată ce textul nu viza nici o categorie profesională determinată, avea vocația să se aplice la ansamblul personalului. A concluzionat că nu ar putea exista excludere a salariaților cu posturi de conducere, agenți de conducere sau angajați, pentru plata acestei prime de experiență de îndată ce criteriile de vechime sunt îndeplinite.

Parchetul și reclamantul au formulat apel.

Printr-o hotărâre contradictorie din 24 martie 2005, curtea de apel din Colmar a confirmat sentința. A observat că contractul colectiv din 1981 conține art. 11.02 intitulat "indemnitate de vechime" și care dispune că "o indemnitate de vechime este plătită lunar muncitorilor". A adăugat că noul contract din 1994 anulează acest articol în toate dispoziții și îl înlocuiește cu o primă de experiență în art. 11.07. Curtea a estimat că lectura obiectivă a acestui nou articol nu permite evident nici o interpretare restrictivă sau extensivă și că prima se referă la toți salariaților întreprinderii fără excepție, fie că sunt muncitori sau nu, deoarece conducători, agenți de conducere, șefi de exploatare, angajați nu au fost în mod expres vizați sau excluși de către noul text.

Reclamantul s-a căzut în casație. Ridicând un singur motiv, a invocat faptul că judecătorul penal nu poate pronunța o pedeapsă din cauza unui fapt calificat ca infracțiune decât dacă constată existența circumstanțelor necesare pentru a o repara, că articolul R 153-2 din codul muncii reprimă faptul de a plăti salarii mai mici decât cele fixate de contractul colectiv și că prin absținerea de a cerceta, după cum o invitau concluziile demandantului, dacă salariile plătite acestor patru persoane nu ar fi fost mai mari decât cele prevăzute de contractul colectiv național extins al întreprinderilor de curățenie, curtea de apel nu a dat bază legală deciziei sale. Reclamantul a considerat că Curtea de Casație a încălcat principiul interpretării stricte a legii penale și a evlocat o jurisprudență prin care curtea de apel din Grenoble ar fi, la 25 iunie 2003, tranșat în favoarea aplicării primei de experiență a contractului din 1994 doar pentru muncitori.

Printr-o hotărâre din 3 ianuarie 2006, Curtea de Casație a respins recursul reclamantului. A considerat că decizia atacată nu incalcă dispoziții contractuale invocate.

A estimat că dacă art. 11.07 al contractului colectiv național al întreprinderilor de curățenie prevede că prima de experiență înlocuiește indemnitatea de vechime anterioară stabilită de contractul colectiv anterior al personalului de curățenie a spațiilor, aceasta nu limitează totuși, ca anterior, plata sa doar pentru muncitori, categorie profesională care nu mai există în clasificarea ocupațiilor.

B.

Dreptul și practica internă relevantă

1.

Codul Muncii

Articolul R 153-2

"Când o convenție sau un acord colectiv a fost supus unui decret de extensiune, angajatorul obligat de această convenție sau acord care plătește salarii mai mici decât cele fixate de această convenție sau acord va fi pedepsit cu pedeapsa de amendă prevăzută pentru contraventuri de clasa a patra.

Amenda se pronunță de atâtea ori de câte ori sunt salariaților vătămați.

Este pasibil de aceleași pedepse de amendă angajatorul care încalcă dispoziții privind accesoriile salariale care au fost supuse unui decret de extensiune. Este pasibil de aceleași pedepse angajatorul care încalcă dispoziții legislative și reglementare privind accesoriile salariale."

2.

Contractul colectiv național al personalului din întreprinderile de curățenie a spațiilor din 17 decembrie 1981

"11.02 Indemnitate de Vechime

O indemnitate de vechime este plătită lunar muncitorilor în următoarele condiții:

– după trei ani de vechime: 2%

– după șase ani de vechime: 3%

– după nouă ani de vechime: 4%

– după doisprezece ani de vechime: 6%

– după cincisprezece ani de vechime: 8%

Este calculată pe baza remunerării așa cum este definită în art. 11.01.

Se adaugă salariului și apare pe fișa de salariu.

Indemnitatea de vechime se va aplica din luna următoare datei publicării decretului de extensiune a prezentului contract."

3.

Contractul colectiv național al întreprinderilor de curățenie din 1 iulie 1994

art. 9

"9.01.2. Perioada de probă

(...) Contractul de muncă cu durată nedeterminată, cu excepția cazului unui acord special, nu este considerat ca definitiv încheiat decât la sfârșitul perioadei de probă a cărei durată este fixată după cum urmează:

– personal agenți de serviciu și șefi de echipă: 1 lună;

– personal angajați: 1 lună;

– personal tehnicieni și agenți de conducere: 3 luni;

– personal conducători: 3 luni.

(...)

9.08 Rezilierea Contractului de Muncă

(...)

9.08.2. Preaviz reciproc:

(...) Durata preavizului reciproc va fi:

a) Personal agent de curățenie: (...)

b) Personal angajat: (...)

c) Personal tehnician și agent de conducere: (...)

d) Personal conducător: (...)"

art. 11.07

"Prima de experiență înlocuiește indemnitatea de vechime stabilită în prezentul contract colectiv.

Dacă suma indemnitații de vechime dobândite de un salariat în întreprindere, cu titlu al contractului colectiv, este mai mare decât suma primei de experiență, această indemnitate de vechime este menținută până când prima de experiență a atins nivelul sau l-a depășit.

Această primă este plătită lunar salariaților având experiență profesională necesară, care se apreciază în ramura profesională în caz de schimbare de întreprindere, cu condiția că cu prezentarea justificativelelor (cum ar fi certificate de muncă) să nu existe o întrerupere de mai mult de doisprezece luni între angajare și sfârșitul contractului de muncă anterior, efectuat în profesie. Este egală cu:

– după patru ani de experiență profesională: 2%

– după șase ani de experiență profesională: 3%

– după opt ani de experiență profesională: 4%

– după zece ani de experiență profesională: 5%

Este calculată pe baza remunerației minime ierarhice corespunzătoare coeficientului persoanei în cauză, proporțional cu timp de lucru pentru salariații cu normă de lucru redusă.

În caz de absență în luna considerată, prima respectivă este redusă corespunzător; atunci când absența este indemnizată, prima face parte integrantă a bazei indemnizării.

Prima de experiență se adaugă salariului care apare pe fișa de salariu."

4.

Jurisprudență

Camera socială a Curții de Casație, la 30 iunie 2004, confirmând hotărârea curții de apel din Lyon din 28 ianuarie 2002, l-a condamnat pe reclamant să plătească unui fost salariat prima de experiență prevăzută de art. 11.07 al contractului colectiv. S-a exprimat în termenii următori:

"(...) dacă art. 11.07 al Contractului colectiv național al întreprinderilor de curățenie prevede că prima de experiență înlocuiește indemnitatea de vechime stabilită în contractul colectiv anterior al personalului din întreprinderile de curățenie a spațiilor, aceasta nu limitează totuși, ca anterior, plata sa doar pentru muncitori, categorie profesională care nu mai există în clasificarea ocupațiilor."

Invocând art. 6 § 1 din Convenție, reclamantul consideră că Curtea de Casație nu a răspuns unui motiv al recursului privind elementele calificării articolului R 153-2 din codul muncii. Consideră prin urmare că acest defect de motivare l-a privat de un recurs efectiv.

Invocând art. 7 § 1 din Convenție, reclamantul se plânge de defectul de claritate și de previzibilitate a inculpării pe care se bazează condamnarea penală. Consideră că instanțele, considerând că prima de experiență prevăzută de art. 11.07 al contractului colectiv din 1994 trebuia să se aplice tuturor salariaților - și nu doar muncitorilor - chiar atunci când înlocuia prima de vechime prevăzută de art. 11.02 al contractului colectiv din 1981, au interpretat art. 11.07 într-o manieră imprevizibilă, chiar și pentru un profesionist. Subliniază de asemenea absența, la momentul întocmirii procesului-verbal care constată infracțiunea, a jurisprudenței care să clarifice sensul articolului 11.07 al contractului colectiv din 1994.

1.

Reclamantul se plânge de neechitatea procedurii în fața Curții de Casație care nu ar fi motivat suficient hotărârea respingând motiv al recursului privind elementele calificării articolului R 153-2 din codul muncii. Consideră că nu a beneficiat de un recurs efectiv. Invocă art. 6 § 1 din Convenție care dispune:

"Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie auzită în mod echitabil (...) de o instanță (...) care va hotărî (...) asupra fondului oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa."

Reclamantul consideră că Curtea de Casație nu a motivat suficient decizia sa privind infracțiunea reprochate în timp ce, după spusele sale, motiv ul prezenta o chestiune de drept nouă în fața camerei criminale.

Curtea reamintește că a judecat deja că, dacă art. 6 § 1 obligă instanțele să-și motiveze deciziile, aceasta nu poate fi înțeles ca cerând o răspuns detaliat la fiecare argument al părților. Ponderea acestui dever de motivare poate varia în funcție de natura deciziei. De altfel, trebuie luate în considerare, în special, diversitatea motevelor pe care o parte poate ridica în justiție și diferențele în statele contractante în materie de dispoziții legale, obiceiuri, concepții doctrinale și prezentare și redactare a sentințelor și hotărârilor. De aceea, chestiunea dacă o instanță nu a-și îndeplinit obligația de motivare rezultă din art. 6 al Convenției nu poate fi analizată decât în lumina circumstanțelor cauzei (a se vedea Ruiz Torija c. Spania, 9 decembrie 1994, § 29, seria A nr. 303-A). Curtea reamintește, de asemenea, că nu este competentă să examineze o recurgere privind erori de fapt sau de drept pretinse comise de o instanță internă (a se vedea în special García Ruiz c. Spania [GC], nr. 30544/96, CEDO 1999-I) și că nu este chemată să cerceteze dacă argumentele au fost în mod adecvat tratate (a se vedea Van de Hurk c. Țările de Jos, 19 aprilie 1994, § 61, seria A nr. 288, și Burg și alții c. Franța (decizie), nr. 34763/02, CEDO 2003-II).

Curtea constată că în ceeași, Curtea de Casație a examinat motiv ul unic al reclamantului tras din interpretarea articolelor R 153-2 din codul muncii și 11.07 al contractului colectiv combinați și că dacă răspunsul la motiv ul dezvoltat de reclamant este scurt, aceasta nu pare insuficient în ceeași. Astfel, dacă motivele deciziei de condamnare sau răspunsurile date la motiv ul de apărare ar fi putut părea scurte și puțin satisfacătoare reclamantului cu privire la caracterul detaliat al tezelor și argumentelor dezvoltate, ele trebuie considerate suficiente cu privire la cerințele articolului 6 din Convenție (a se vedea, mutatis mutandis, Thoma c. Luxemburg (decizie), nr. 38432/97, CEDO 2001-III, Kok c. Țările de Jos (decizie), nr. 43149/98, CEDO 2000-VI).

Rezultă de aici că această parte a recurgurii este evident lipsită de temei și trebuie respingă în aplicarea articolelor 35 §§ 3 și 4 din Convenție.

2.

Reclamantul invocă, de asemenea, art. 7 § 1 din Convenție care dispune:

"Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acțiune sau o omisiune care, la momentul comiterii, nu constituia o infracțiune în conformitate cu dreptul național sau internațional. De asemenea, nu este infligea nici o pedeapsă mai grea decât cea care era aplicabilă la momentul comiterii infracțiunii."

Guvernul consideră că motiv ul reclamantului este evident lipsit de temei. Pe de o parte, consideră că interpretarea adoptată de Curtea de Casație era previzibilă. Contrar a ceea ce pretenzi, reclamantul având fost parte la o altă procedură care se referea, de asemenea, la interpretarea dispoziției 11.07 al contractului colectiv din 1994, nu ar fi putut ignora că instanțele interne tindeau să considere că noua "primă de experiență" era de acum aplicabilă tuturor salariaților și nu mai doar muncitorilor. Guvernul precizează în acest sens că hotărârea curții de apel în afacerea anterioară a fost pronunțată la 28 ianuarie 2002, adică anterior procesului-verbal care constată infracțiunea în cauză, întocmit la 21 ianuarie 2003. Adaugă că dacă hotărârea curții de apel a fost supusă unui recurs în casație care nu fusese tranșat la data procesului-verbal, recursul nu fiind suspensiv, societatea a trebuit să execute imediat hotărârea. Astfel, reclamantul nu ar putea pretinde că interpretarea dispoziției litigioase era imprevizibilă.

Pe de altă parte, Guvernul reamintește că revine în principal autorităților naționale să interpreteze și să aplice dreptul intern și subliniază că operațiile de calificare și interpretare a dreptului intern nu pot constitui un motiv sub unghiul Convenției decât în caz de arbitrar evident (a se vedea July și Sarl Libération c. Franța, nr. 20893/03, § 56, CEDO 2008-...). Potrivit Guvernului, contractul colectiv din 1994 era pe lângă perfect clar. Astfel, redactarea dispoziției 11.07 litigioase este mult diferită de dispoziția 11.02 din 1981 pe care o înlocuiește în că nu doar lărgește sfera de aplicare a primei în cauză, aplicând-o de acum la ansamblul salariaților, dar și prin modificarea modului său de calcul, luând de acum în considerare experiența profesională în ramură. Guvernul adaugă că dacă autorii textului ar fi dorit să facă o distinc în funcție de calificarea salariaților, aceasta ar fi fost în mod expres precizată (de exemplu, articolele 9.01.2 și 9.08.2 al contractului din 1994 făcând distinc între diferitele clasificări). Guvernul concluzionează că art. 11.07 este o dispoziție generală și neambiguă a cărei interpretare era previzibilă și lipsită de arbitrar.

Reclamantul invocă defectul de claritate și de previzibilitate al contractului colectiv din 1 iulie 1994. Consideră, de altfel, că interpretarea dispoziției 11.07 a contractului colectiv din 1994 adoptată de Curtea de Casație lipsea de previzibilitate. Reclamantul citează jurisprudența Pessino în care Curtea a concluzionat la o încălcare a articolului 7 din Convenție din cauza interpretării extensive a anumitor dispoziții ale dreptului intern și în care ea constată că, în aceeași caz, Guvernul nu fusese în măsură să producă decizii ale instanțelor interne, fie ale Curții de Casație sau ale instanțelor de fond, stabilind că înainte de hotărârea în cauză, un precedent fusese stabilit (a se vedea Pessino c. Franța, nr. 40403/02, 10 octombrie 2006). Reclamantul consideră că dacă hotărârea din 28 ianuarie 2002 poza o interpretare a articolului în cauză, această jurisprudență nu putea fi considerată ca definitivă și de aplicare erga omnes, trebuind luată în considerare de întreprindere cu privire la ansamblul salariaților. Reclamantul consideră că interpretarea desprinsă de judecătorii de apel în această cauză nu putea aplica decât părților în litigiu, cu excepția cazului în care s-ar priva reclamantul de un recurs efectiv. Într-adevăr, aceasta din urmă a formulat un recurs în casație împotriva acelei hotărâri care prin urmare nu era definitivă. În sfârșit, reclamantul subliniază că Curtea menționează decizii interne la plural în hotărârea Pessino și din aceasta deduce că faptul că nu exista decât o singură hotărâre purând interpretare a dispoziției litigioase, care pe lângă fusese pasibilă unui recurs în casație, nu permite a afirma că exista, la data procesului-verbal, o interpretare previzibilă a dispoziției în cauză.

Astfel, reclamantul consideră că interpretarea articolului 11.07 al contractului colectiv din 1994 nu era rezonabil previzibilă. Susține că faptul că noul contract s-a substituit celui vechi nu excludea ca ambele prime, deși diferit numite, să acopere aceiași beneficiari și chiar și dacă modul de calcul ar fi fost modificat. Adaugă că cu intenție redactorii contractului colectiv au precizat că prima de experiență se "substituie" indemnitații de vechime. Deduce de aici că primul paragraf al articolului 11.07 subînțelege că sfera de aplicare a ambelor prime este identică. În ceea ce privește utilizarea termenului general "salariaților" în art. 11.07 al noului contract, reclamantul consideră că ea decurge logic din modificarea categoriilor de personal: clasificarea "agenți de curățenie" adoptată în contractul din 1994 neacoperind exact categoria de "muncitori" utilizată în contractul din 1981. Reclamantul susține că criteriul previzibilității este caracterul rezonabil al interpretării și nu doar arbitrarul evident care, după spusele sale, este criteriul utilizat în cazuri în care jurisprudența este abundentă (a se vedea, mutatis mutandis, July și Sarl Libération, precitat, §§ 50-57, și Kafkaris c. Cipru [GC], nr. 21906/04, § 140, CEDO 2008-...).

Ca concluzie, reclamantul consideră că interpretarea adoptată de judecătorii de fond și apoi Curtea de Casație era imprevizibilă, chiar și pentru un profesionist și că nu era de la sine înțeles că art. 11.07 trebuia interpretat ca vizând ansamblul salariaților.

Ca chestiune preliminară, privind aplicabilitatea articolului 7, Curtea observă că aceasta nu a fost contestată de guvern. În orice caz, este de opinie că această dispoziție este aplicabilă în ceeași.

Curtea reamintește că art. 7 al Convenției consacră, în mod general, principiul legalității delictelor și pedepselor (nullum crimen, nulla poena sine lege) și interzice, în special, aplicarea retroactivă a dreptului penal atunci când se operează în detrimentul inculpatului. Dacă în special interzice extinderea sferei de aplicare a infracțiunilor existente la fapte care, anterior, nu constituia infracțiuni, aceasta cere de altfel să nu se aplice legea penală într-o manieră extensivă în detrimentul inculpatului, de exemplu prin analogie. Rezultă de aici că legea trebuie să definească în mod clar infracțiunile și pedepsele care le reprimă: trebuie ca justiciabilul să poată ști, pe baza redactării dispoziției relevante și dacă este necesar cu ajutorul interpretării care i se dă de instanțe, ce acțiuni și omisiuni-și angajează răspunderea penală (a se vedea, printre altele, hotărârile Kokkinakis c. Grecia, 25 mai 1993, § 52, seria A nr. 260-A, Cantoni c. Franța, 15 noiembrie 1996, § 29, Recunoașterea arrêtelor și deciziilor 1996-V, Pessino, precitat, § 28, și Ooms c. Franța (decizie), nr. 38126/06, CEDO 2008-...).

Curtea reamintește că domeniu de aplicare a noțiunii de previzibilitate depinde într-o mare măsură de conținutul textului în cauză, de domeniu pe care-l acoperă, precum și de numărul și calitatea destinatarilor săi. Previzibilitatea unei legi nu se opune ca persoana interesată să fie condusă să apeleze la sfaturi iluminate pentru a evalua, într-o măsură rezonabilă în circumstanțele cauzei, consecințele care ar putea rezulta dintr-o acțiune determinată. Aceasta este cu deosebire cazul profesioniștilor, obișnuiți cu necesitatea de a demonstra o mare prudență în exercitarea profesiei lor. De aceea se poate aștepta de la ei să pună o grijă deosebită în evaluarea riscurilor pe care le comportă (a se vedea Pessino, precitat, § 33).

Curtea trebuie să se asigure că în momentul faptelor care constituia infracțiunea, reclamantul avea cunoștință a interpretării care trebuia dată dispoziției care a dus la condamnarea sa.

Curtea constată că în ceeași redactarea articolului 11.07 al contractului colectiv din 1994 nu aduce la confuzie. Consideră, la fel ca Guvernul, că redactorii dispoziției litigioase au folosit intenționat termenul "salariaților" deoarece scopul era să cuprindă ansamblul personalului. Curtea observă, de altfel, că alte dispoziții ale contractului au procedat la o distincție în funcție de categoriile de personal atunci când aceasta s-a dovedit necesară (a se vedea de exemplu art. 9 al contractului colectiv menționat anterior).

Cu caracter suplimentar, Curtea observă că evoluția dreptului intern nu ar fi putut surprinde reclamantul. Într-adevăr, pentru a rezolva conflictul de jurisprudență între două curți de apel (cea din Lyon în ianuarie 2002 într-o cauză privind reclamantul și cea din Grenoble în iunie 2003 într-o cauză fără legătură cu ceeași), Curtea de Casație a, deja în 2004, interpretat art. 11.07 într-o manieră pe care interesatul, înconjurând-se dacă era necesar cu sfaturi iluminate, putea cu totul bine să o prevadă.

În sfârșit, Curtea observă că reclamantul este un profesionist, obișnuit cu necesitatea de a demonstra o mare prudență în exercitarea profesiei sale și că ar fi putut ști, cu ajutorul sfaturilor corespunzătoare, că sfera de aplicare a primei de experiență fusese extinsă de noul contract colectiv.

Având în vedere cele de mai sus, trebuie respins acest motiv pentru defect evident de temei în virtutea articolelor 35 §§ 3 și 4 din Convenție.

Din aceste motive, Curtea, în unanimitate,

Declară

recurgurii inadmisibilă.

Claudia Westerdiek Peer Lorenzen

Greffieră Președinte

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
Sursă