Cererea nr. 16264/07
Gabriel PAILLET
împotriva Franței
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secția a cincea), având sedință la 11 octombrie 2011 în cameră compusă din:
Dean Spielmann, președinte,
Elisabet Fura,
Jean-Paul Costa,
Mark Villiger,
Isabelle Berro-Lefèvre,
Ann Power-Forde,
Ganna Yudkivska, judecători,
și Claudia Westerdiek, grefieră de secție,
Ținând seama de cererea mai sus-menționată introdusă la 10 aprilie 2007,
Ținând seama de observațiile prezentate de guvernul pârât și de răspunsurile prezentate de reclamant,
După deliberări, pronunță decizia următoare:
Reclamantul, d. Gabriel Paillet, este un cetățean francez, născut în 1934 și locuitor al localității Palais-sur-Vienne. Este reprezentat în fața Curții de d-na Roland Houver, avocat la Strasbourg. Guvernul francez ("Guvernul") este reprezentat de agentul acestuia, d-na E. Belliard, directoare a afacerilor juridice la ministerul afacerilor externe.
Faptele cauzei, după cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează.
La 22 septembrie 1995, reclamantul a fost condamnat de curtea de asiz a Haute-Loire la o pedeapsă de șaisprezece ani de închisoare. A obținut ulterior o eliberare condiționată de la 15 februarie 2002 (hotărâre a curții de apel din Paris din 17 ianuarie 2002).
Din noiembrie 1993 până în aprilie 1996, reclamantul a avut o activitate remunerată în cadrul penitenciarelor unde era deținut în contextul procedurii penale aflate în curs. I s-au eliberat ca atare buletine de salaru, intitulate din decembrie 1995 "buletine de plată", și care conțineau mențiunile "salarii", "cost salarial" și "zi de lucru"; din remunerația sa au fost reținute cotizații pentru regimurile de boală, maternitate și pensionare, precum și contribuția socială generalizată.
Estimând că, în baza articolului L. 921-1 al codului securității sociale, administrația penitenciară era obligată să-l afilieze la o casă de pensii complementare (cea din care depindea înainte de detenție), ca orice "angajat" sau fost angajat cu dreptul la aceasta, reclamantul a sesizat tribunalul pentru chestiuni de securitate socială din Haute-Loire. A cerut cu titlu principal ca afilierea sa la casa complementară să fie ordonată cu efect retroactiv și, în subsidiar, a solicitat condamnarea statului la daune-interese.
La 6 martie 2003, tribunalul a judecat că reclamantul, ca deținut care percepe un salariu și căruia i se remite un bon de plată, era un angajat. A estimat că administrația penitenciară era obligată în acest sens să-l afilieze nu doar la regimul general de pensionare, ci și la un regim complementar. În consecință, a acordat parțial cererea subsidiar a reclamantului și i-a alocat 3.500 euro de daune-interese.
Agentul judiciar al Trezoreriei a declarat apel. În concluziile sale, reclamantul a invitat curtea amintită să confirme sentința din 6 martie 2003, invocând în special respectarea principiului egalității consacrat de art. 1 al Declarației Drepturilor Omului și ale Cetățeanului.
Printr-o hotărâre din 23 martie 2004, curtea de apel din Riom a infirmat sentința trimisă și l-a dezlegat pe reclamant de cererile sale. A considerat în special că articolul L. 921-1 precitat se aplică doar categoriilor de angajați supuși titlului obligatoriu regimului general de pensionare, adăugând că legea a negat în mod expres calitatea de angajat deținuților. Ca atare, a precizat că articolele L. 111-1 și L. 311-2 ale codului securității sociale (a se vedea "legislația internă relevantă" mai jos) care definesc condițiile de afiliere la regimul general se aplică doar în absența unor dispoziții specifice cum sunt cele aplicabile deținuților.
La 11 octombrie 2006, Curtea de Casație a respins recursul depus de reclamant, care invoca în special o încălcare a articolelor 14 ale Convenției și 1 al Protocolului nr. 1 în combinație, pe motiv că persoana în cauză nu demonstra că a invocat acest argument în fața judecătorului instanței de fond, argument care, nou și amestecat din fapt și drept, era inadmisibil.
a) Asigurarea pentru bătrânețe
Articolele L. 111-1, L. 311-2, L. 381-31 și L. 921-1 ale codului securității sociale, în forma lor aplicabilă la momentul faptelor, se citesc după cum urmează:
Articolul L. 111-1
"Organizarea securității sociale se bazează pe principiul solidarității naționale.
Ea garantează lucrătorii și familiile lor împotriva oricăror riscuri care ar putea reduce sau elimina capacitatea lor de câștig. Ea acoperă și cheltuielile de maternitate, paternitate și cheltuielile familiale.
Ea asigură pentru orice altă persoană și pentru membrii familiei sale locuindu-se pe teritoriul francez, acoperirea cheltuielilor de boală, maternitate și paternitate, precum și cheltuielile familiale.
Această garanție se exercită prin afilierea persoanelor în cauză și conectarea beneficiarilor acestora la un (sau mai mulți) regim(uri) obligatoriu/obligatorii.
Ea asigură plata prestațiilor asigurării sociale, accidente de muncă și boli profesionale, alocații de bătrânețe, precum și plata prestațiilor familiale în cadrul dispozițiilor stabilite de prezentul cod.
"
Articolul L. 311-2
"Sunt afiliate obligatoriu la asigurarile sociale ale regimului general, indiferent de vârstă și chiar dacă sunt titulare ale unei pensii, toate persoanele indiferent de naționalitate, de ambele sexe, angajate sau lucrând în orice titlu sau în orice loc, pentru unul sau mai mulți angajatori și indiferent de suma și natura remunerației lor, forma, natura sau validitatea contractului lor.
"
Articolul L. 381-31
"Cu toate dispozițiile articolului L. 115-6, deținuții care execută o muncă penală sau urmează o stagiere de formare profesională sunt afiliate obligatoriu la asigurarea pentru bătrânețe a regimului general de securitate socială.
Obligațiile angajatorului sunt preluate de administrația penitenciară care acoperă și cotizații forfetare datorate de deținuții folosiți în serviciul general.
Totuși, cotizațiile deținuților care urmează o stagiere de formare profesională sunt calculate și acoperite în condițiile prevăzute de articolul L. 980-3 al codului muncii.
Dispozițiile prezentului articol nu se aplică condamnații care beneficiază de o măsură de semi-libertate sau plasament la exterior în aplicarea articolului 723 al codului de procedură penală care, exercitând o activitate profesională în aceleași condiții ca lucrătorii liberi, sunt afiliate la regimul de asigurare pentru bătrânețe din care depind prin această activitate.
"
Articolul L. 921-1
"Categoriile de angajați supuși titlului obligatoriu asiguării pentru bătrânețe a regimului general de securitate socială sau asigurarilor sociale agricole și foștii angajați din aceeași categorie, care nu depind de un regim complementar de pensionare gestionat de o instituție de pensionare complementară autorizată în virtutea prezentului titlu sau al I sau al articolului 1050 al codului rural, sunt afiliate obligatoriu la una din aceste instituții, cu excepția persoanelor care exercită profesia de agent general de asigurări în condițiile prevăzute la 11 sau 12 al articolului L. 311-3.
O solidaritate interprofesională și generală va fi organizată între instituții, în aplicarea comună, dacă este cazul, a procedurilor definite de articolul L. 911-4 al prezentului cod și art. 1051 al codului rural.
"
art. 1 din acordul național interprofesional de pensionare din 8 decembrie 1961 este redactat după cum urmează:
"Întreprinderile membre ale unei organizații aderente la MEDEF, CGPME sau UPA, precum și întreprinderile la care prezentul Acord va fi aplicabil în virtutea decretelor de extindere sau lărgire (1), cu excepția celor a căror activitate se încadrează într-un regim special de Securitate Socială - cu excepții menționate mai sus -, trebuie să-și afilieze personalul angajat la o instituție de pensionare complementară în condițiile prevăzute de art. 4 și art. 8 al anexei A la prezentul Acord.
Dispozițiile prezentului Acord și ale anexelor sale sunt aplicabile din 1 ianuarie 1967 organizațiilor miniere în condițiile determinate de acord cu reprezentanții organizațiilor în cauză.
"
Legea nr. 72-1223 din 29 decembrie 1972 a supus pensionării complementare toți angajații și foștii angajați afiliate la regimul obligatoriu de bază al securității sociale sau asigurarilor sociale agricole.
Legea nr. 2003-775 din 21 august 2003 privind reforma pensiilor a creat un regim complementar obligatoriu pentru industriași și comercianți, creând astfel de la 1 ianuarie 2004 o obligație de afiliere a lucrătorilor independenți nu încă acoperiți.
De la 1 ianuarie 2005, aceeași lege a instituit un regim obligatoriu de pensionare complementară, denumit regim public de pensionare suplimentară obligatorie, pentru agenții statului precum și pentru cei ai funcțiilor publice teritoriale și spitalicești.
b) Munca deținuților
Articolele 720 și D. 99 la D. 103 ale codului de procedură penală, în forma lor aplicabilă la momentul faptelor, sunt redactate după cum urmează:
art. 720
"Activitățile de lucru și de formare profesională sunt luate în considerare la aprecierea garanțiilor de reinserție și bună conduită ale condamnați.
În cadrul stabilimentelor penitenciare, se iau toate măsurile pentru a asigura o activitate profesională persoanelor încarcerate care doresc.
Relațiile de muncă ale persoanelor încarcerate nu fac obiectul unui contract de muncă. Această regulă poate fi incălcată pentru activitățile exercitate în afara stabilimentelor penitenciare.
Regulile privind distribuirea produselor muncii deținuților sunt fixate prin decret.
"
Articolul D. 99
"Deținuții, indiferent de categoria penală, pot cere ca li se propună o muncă.
Nerespectarea de către deținuți a ordinelor și instrucțiunilor date pentru executarea unei sarcini poate duce la suspendare sau degradare a muncii.
"
Articolul D. 100
"Trebuie să se ia măsurile necesare pentru a furniza deținuților o muncă productivă și suficientă pentru a ocupa durata normală a unei zile de lucru.
"
Articolul D. 101
"Munca este oferită deținuților ținând seama de regimul penitenciar căruia aceștia sunt supuși, de necesitățile bunului funcționament al stabilimentelor, precum și de posibilitățile locale de muncă.
În măsura posibilului, munca fiecărui deținut este aleasă ținând seama nu doar de capacitățile fizice și intelectuale ale acestuia, ci și de influența pe care munca poate o exercita asupra perspectivelor reinserției sale. Se ține seama și de situația familială și de existența părților civile care trebuie să fie despăgubite.
Deținuții pot fi autorizați să lucreze pentru propriul cont. Pot fi, de asemenea, autorizați să lucreze pentru asociații constituite în scopul de a-și pregăti reinserția socială și profesională.
Aceste asociații sunt agregate prin decizia directorului regional al serviciilor penitenciare competent din punct de vedere teritorial.
"
Articolul D. 102
"Niciun fel de muncă nu poate fi adoptat permanent dacă nu a fost autorizat anterior de directorul regional al serviciilor penitenciare.
Organizarea, metodele și remunerațiile muncii trebuie să se apropie pe cât posibil de cele ale activităților profesionale externe, în special pentru a pregăti deținuții pentru condițiile normale ale muncii libere.
"
Articolul D. 103
"Pe lângă modalitățile prevăzute de articolul D. 101, alineatul 3, munca se efectuează în stabilimentele penitenciare sub regimul serviciului general, al concesionării muncii penale sau în cadrul unei convenții încheiate între stabilimentele penitenciare și serviciul de angajare penitenciar.
Relațiile dintre entitatea angajatoare și deținut sunt cu excluderea oricărui contract de muncă; această regulă este derogată pentru deținuții admși la regimul semi-libertății. Această regulă poate fi, de asemenea, deoparte, în conformitate cu art. 717-3, pentru deținuții care exercită activități în afara stabilimentelor penitenciare în condițiile definite de primul alineat al articolului 723 și art. 723-7.
Condițiile de remunerare și angajare ale deținuților care lucrează sub regimul concesionării sau pentru asociații sunt fixate prin convenție, cu referință la condițiile de angajare la exterior, ținând seama de specificurile producției în mediul carceral.
"
Articolul D. 320
"Toate sumele care cad la deținuți sunt considerate a avea caracter alimentar, în măsura în care nu depășesc lunar 200 Euro. Această sumă este dublată cu ocazia sărbătorilor de final de an.
Sunt ca urmare versate integral la partea disponibilă până la concurența acestei prevederi alimentare și, pentru rest, sunt supuse distribuției în proporțiile determinate mai jos, sub rezerva dispozițiilor particulare privind rentele, pensiile și indemnizațiile.
"
2. Textele internaționale relevante
Curtea se referă la starea dreptului internațional descrisă în hotărârea Stummer c. Austria ([GC], nr. 37452/02, §§ 47-60, 7 iulie 2011).
3.Ghidul reglementării AGIRC-ARRCO
Acest document prezintă o sinteză a reglementării privind regimurile complementare. Relatează în special geneza acestor regimuri, care urmărește două logici diferite:
- privind regimul cadrelor, gestionat de AGIRC (asociația generală a instituțiilor de pensionare ale cadrelor), acesta a fost creat în 1947 pe o bază interprofesională pentru a completa pensia de bază a cadrelor al cărei montant nu era considerat satisfăcător, ținând seama de plafonarea cotizațiilor;
- privind regimurile salariaților non-cadru din sectorul privat, apărute în mod dispersat în cadrul unor întreprinderi sau ramuri de activitate chiar înainte de existența unui regim de securitate socială, s-au organizat treptat în cadrul conveniilor colective sau acordurilor prevăzând o gestionare de către instituții paritare. Hotărârea interprofesional din 1961 creând ARRCO (asociația regimurilor de pensionare complementară) a contribuit la armonizarea sistemului, fără a pune sub semnul întrebării existența instituțiilor pe bază profesională. A creat între ele o coordonare și solidaritate financiară, asigurate de ARRCO. Textele ulterioare, menționate mai sus, au continuat apoi mișcarea de generalizare și racionalizare a sistemului inițiată de acest text.
Invocând articolele 14 ale Convenției și 1 al Protocolului nr. 1, reclamantul susține că deținuții efectuând muncă în penitenciarele din Franța sunt supuși unui regim de securitate socială discriminatoriu, deoarece, spre deosebire de alți lucrători, nu beneficiază de un regim de pensionare complementară obligatoriu și se află astfel privați de o sursă de venituri doar din cauza calității lor de lucrător "deținut".
Reclamantul se plânge de o discriminare la prejudiciul deținuților care lucrează în stabilimentele penitenciare în beneficiul dreptului la o pensionare complementară. Invocă art. 14 al Convenției, în combinație cu art. 1 al Protocolului nr. 1, care se citesc după cum urmează:
art. 14
"Exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute în (...) Convenție trebuie asigurată fără nicio discriminare, în special pe bază de sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau alte circumstanțe.
"
art. 1 al Protocolului nr. 1
"Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din cauza de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Dispozițiile anterioare nu afectează dreptul pe care îl au statele de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosirea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau a amenzilor.
"
Guvernul afirmă cu titlu principal că reclamantul nu a ridicat, chiar și în substanță, grieful său în fața jurisdicțiilor instanței de fond. S-ar fi limitat la a invoca dreptul de a beneficia de un regim de pensionare complementară cu titlu de activitate profesională în detenție.
Guvernul argumentează cu titlu secundar că crearea unui regim de pensionare complementară nu poate genera un interes patrimonial care să intre sub incidența articolului 1 al Protocolului nr. 1 decât pentru angajații, singura categorie care, conform articolului L. 921-1 al codului securității sociale, intră sub incidența acestui domeniu. În consecință, aceasta nu poate fi invocată cu utilitate de reclamant în calitatea sa de fost deținut.
În orice caz, pentru Guvern, cererea este vădit nefondat, din moment ce diferența de tratament invocată s-ar baza pe o justificare obiectivă și rezonabilă și nu ar depăși larga marjă de apreciere recunoscută statelor în această materie. Precizează că un deținut se află într-o situație diferită de a unui angajat, care este supus legislației muncii. Adaugă în acest sens că munca carcerală, care răspunde unor scopuri specifice legate de reinserția deținuților, scapă de orice relație contractuală cu angajatorul și urmează de aceea reguli particulare care guvernează atât condițiile de muncă cât și protecția socială a deținuților în cauză.
De aceea, conform Guvernului, conectarea deținuților la regimul general de securitate socială răspunde unică necesității de a le oferi o acoperire socială și nu implică în niciun fel beneficiul unui regim complementar care vizează doar categoriile de angajați supuși regimului general de securitate socială, care dispun de un contract de muncă.
Reclamantul consideră, pe de altă parte, că a epuizat căile de atac interne în măsura în care grieful său, care este o chestiune de drept, ar fi fost dezbătut în fața jurisdicțiilor instanței de fond.
Cât privește aplicabilitatea articolului 1 al Protocolului nr. 1, consideră că pensiile, ca orice remunerare, constituie un "bun" care intră sub incidența acestei dispoziții.
Cât privește existența unei discriminări la adresa sa, reclamantul observă varietatea situației deținuților în diferite țări europene comparabile, atât din perspectiva exercitării unei activități profesionale cât și a regimului de protecție socială aplicabil. Deduce din aceasta că există cu toate acestea o tendință generală către aproprierea situației deținuților de cea a altor lucrători, și că aceasta se aplică și în materia protecției sociale, în special a pensionării.
Precizează, de asemenea, că toate regimurile de securitate socială franceze, și nu doar cele ale angajaților care au un contract de muncă, beneficiază de un regim obligatoriu de pensionare complementară.
În primul rând, Curtea consideră inutil să examineze teza Guvernului conform căreia cererea este inadmisibilă pentru neepuizarea căilor de atac interne în sensul articolului 35 § 1 al Convenției, cererea fiind în orice caz vădit nefondat în sensul articolului 35 § 3 al Convenției.
Curtea reamintește, într-adevăr, în cazul în care sunt invocate inegalități într-un regim de securitate socială, că art. 1 al Protocolului nr. 1 nu conține dreptul de a achiziționa bunuri și, prin urmare, de a obține beneficiul unei pensii. Nu limitează în niciun fel libertatea pe care o au statele contractante de a decide dacă este oportun sau nu să creeze orice regim de securitate socială sau de a alege tipul sau nivelul prestațiilor care urmează să fie acordate în titlul unui asemenea regim. Este doar atunci când un stat decide să creeze un regim de prestații sau pensii, că această legislație trebuie considerată ca generând un interes patrimonial care intră sub incidența articolului 1 al Protocolului nr. 1 pentru persoanele în cauză (Stec și alții c. Regatul Unit (dec.) [GC], nr. 65731/01 și 65900/01, § 54, CEDO 2005-X, și, mutatis mutandis, Koua Poirrez c. Franța, nr. 40892/98, § 42, CEDO 2003-X).
În al doilea rând, presupunând că faptele cauzei cad "sub imperiul" articolului 1 al Protocolului nr. 1 (a se vedea, în special, Abdulaziz, Cabales și Balkandali c. Regatul Unit, 28 mai 1985, seria A nr. 94, § 71), o asemenea legislație trebuie, de asemenea, să fie compatibilă cu art. 14 al Convenției (Stummer, precitat, § 83, Stec și alții, precitat, § 55, Gaygusuz c. Austria, 16 septembrie 1996, § 40, Culegere 1996-IV, și Willis c. Regatul Unit, nr. 36042/97, § 34, CEDO 2002-IV). Curtea reamintește în acest sens că, conform jurisprudenței sale stabilite, orice diferență de tratament nu atrage automat o încălcare a articolului 14 al Convenției. O distincție este discriminatorie în sensul acestui articol dacă îi lipsește justificarea obiectivă și rezonabilă, adică dacă nu urmărește un scop legitim sau dacă nu există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit. De altfel, statele contractante se bucură de o anumită marjă de apreciere pentru a determina dacă și în ce măsură diferențele dintre situații altfel analoage justifică distincții de tratament. (a se vedea, între altele, Petrovic c. Austria, 27 martie 1998, § 30, Culegere 1998-II, Gaygusuz, precitat, § 42, Culegere 1996-IV, și Karlheinz Schmidt c. Germania, 18 iulie 1994, § 24, seria A nr. 291-B).
De altfel, o libertate largă este de obicei lăsată statului pentru a lua măsuri de ordin general în materia economică sau socială (a se vedea, de exemplu, Stec și alții c. Regatul Unit [GC], nr. 65731/01, § 52, CEDO 2006-VI, National & Provincial Building Society, Leeds Permanent Building Society și Yorkshire Building Society c. Regatul Unit, 23 octombrie 1997, § 80, Culegere 1997-VII, și James și alții c. Regatul Unit, 21 februarie 1986, § 46, seria A nr. 98).
Cât privește situația unui deținut care efectuează muncă în raport cu cea a unui angajat obișnuit, Curtea a afirmat în special în hotărârea Stummer, precitată (§§ 94-95), că, deși activitățile în cauză au un scop diferit și apar în contexte distincte, aceste puncte nu sunt determinante în raport cu necesitatea unui sistem de prevedere pentru persoanele vârstnice. Din această perspectivă, un deținut cu o activitate remunerată se află într-o situație comparabilă cu cea a unui angajat obișnuit.
Cu toate acestea, Curtea reamintește că în statele părți la Convenție, societățile se îndreaptă doar progresiv spre afilierea deținuților la sistemele lor generale de securitate socială și la regimurile lor de pensii de retragere în special (Stummer, precitat, § 106). Adaugă că, spre deosebire de situația din cauza precitată, afilierea reclamantului la regimul de retragere de bază obligatorie, susceptibilă de a afecta chiar dreptul la pensie, nu este în joc în cazul de față, reclamantul având cotizat la acest regim cu titlu de perioada muncii sale în detenție. De altfel, observă că, cât privește protecția socială, Regulile Penitenciare Europene recomandă doar o afiliere, în măsura posibilului, la regimul național de securitate socială (regula 26.17), ceea ce nu poate include dreptul de a beneficia de un regim de pensionare complementară.
În plus, Curtea trebuie să țină seama de specificul organizării și funcționării regimurilor de pensionare complementară. Astfel, generalizarea acestor regimuri complementare, care decurge din extinderea la ansamblul angajaților a unui domeniu de aplicare anterior definit de un acord interprofesional, este însoțită de o solidaritate interprofesională și generală între diferitele instituții de pensionare complementară în cauză. Pensionarea complementară a altor lucrători, în măsura în care o au, păstrează, de altfel, o bază profesională.
În consecință, Curtea estimează, ținând seama de acest context, că statul pârât nu a avut, în cadrul acestei marje de apreciere, o judecată "în mod evident lipsită de o bază rezonabilă" (Stummer, precitat, §§ 109-110).
Astfel, ea estimează că diferența de tratament invocată între persoanele care lucrează în detenție și angajații se încadrează în raza larjei marje de apreciere pe care Convenția o lasă statelor în această materie.
De aceea, statul nu a comis nicio discriminare în sensul articolului 14 al Convenției.
Rezultă din aceasta că acest grief este vădit nefondat și trebuie respins în aplicarea articolului 35 §§ 3 a) și 4 al Convenției.
Din aceste motive, Curtea, cu unanimitate,
Declară cererea inadmisibilă.
Claudia Westerdiek
Dean Spielmann
Grefieră
Președinte
Requête n
o
16264/07
Gabriel PAILLET
contre la France
La Cour européenne des droits de l’homme (cinquième section), siégeant le 11 octobre 2011 en une chambre composée de
:
Dean Spielmann,
président,
Elisabet Fura,
Jean-Paul Costa,
Mark Villiger,
Isabelle Berro-Lefèvre,
Ann Power-Forde,
Ganna Yudkivska,
juges,
et de Claudia Westerdiek,
greffière de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 10 avril 2007,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Gabriel Paillet, est un ressortissant français, né en 1934 et résidant au Palais-sur-Vienne. Il est représenté devant la Cour par M
e
Roland Houver, avocat à Strasbourg. Le gouvernement français («
le Gouvernement
») est représenté par son agent, M
me
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
Le 22 septembre 1995, le requérant fut condamné par la cour d’assises de Haute-Loire à une peine de seize ans de réclusion criminelle. Il obtint ensuite une libération conditionnelle à compter du 15 février 2002 (arrêt de la cour d’appel de Paris du 17 janvier 2002).
De novembre 1993 à avril 1996, le requérant avait eu une activité rémunérée au sein des maisons d’arrêt où il était incarcéré dans le cadre de la procédure criminelle dont il faisait l’objet. Il se vit à ce titre délivrer des bulletins de salaire, intitulés à partir de décembre 1995 « bulletins de paie
», et contenant les mentions « salaires », « coût salarial » et « jour de travail » ; étaient prélevées sur sa rémunération les cotisations aux régimes maladie, maternité et vieillesse, ainsi que la contribution sociale généralisée.
Estimant qu’en application de l’article L. 921-1 du code de la sécurité sociale, l’administration pénitentiaire était tenue de l’affilier à une caisse de retraite complémentaire (celle dont il dépendait avant son incarcération), tout « salarié » ou ancien salarié y ayant droit, le requérant saisit le tribunal des affaires de sécurité sociale de la Haute-Loire. Il demanda à titre principal que son affiliation à la caisse complémentaire soit ordonnée avec effet rétroactif et, subsidiairement, il sollicita la condamnation de l’Etat à des dommages-intérêts.
Le 6 mars 2003, le tribunal jugea que le requérant, en tant que détenu percevant un salaire et se voyant remettre une fiche de paie, était un salarié. Il estima que l’administration pénitentiaire était tenue à ce titre de l’affilier non seulement au régime général de retraite, mais aussi à un régime complémentaire. En conséquence, il fit partiellement droit à la demande subsidiaire du requérant et lui alloua 3
500 euros de dommages et intérêts.
L’agent judiciaire du Trésor interjeta appel. Dans ses conclusions, le requérant invita ladite cour à confirmer le jugement du 6 mars 2003, invoquant en particulier le respect du principe d’égalité consacré par l’article premier de la Déclaration des Droits de l’Homme et du Citoyen.
Par un arrêt du 23 mars 2004, la cour d’appel de Riom infirma le jugement déféré et débouta le requérant de ses demandes. Elle considéra notamment que l’article L. 921-1 précité ne s’appliquait qu’aux catégories de salariés soumis à titre obligatoire au régime général de retraite, ajoutant que la loi déniait expressément la qualité de salarié aux détenus. A ce titre, elle précisa que les articles L. 111-1 et L. 311-2 du code de la sécurité sociale (voir «
le droit interne pertinent
» ci-après) définissant les conditions d’affiliation au régime général ne trouvaient à s’appliquer qu’à défaut de dispositions spécifiques telles que celles applicables aux détenus.
Le 11 octobre 2006, la Cour de cassation rejeta le pourvoi formé par le requérant, qui invoquait notamment une violation des articles 14 de la Convention et 1 du Protocole n
o
1 combinés, au motif que l’intéressé ne démontrait pas avoir soutenu ce moyen devant le juge du fond, lequel moyen, nouveau et mélangé de fait et de droit, était irrecevable.
B.
Le droit et la pratique internes et internationaux pertinents
1.
Le droit interne
a)
L’assurance vieillesse
Les articles L. 111-1, L. 311-2, L. 381-31 et L. 921-1 du code de la sécurité sociale, dans leur rédaction applicable au moment des faits, se lisent comme suit
:
Article L. 111-1
«
L’organisation de la sécurité sociale est fondée sur le principe de solidarité nationale.
Elle garantit les travailleurs et leur famille contre les risques de toute nature susceptibles de réduire ou de supprimer leur capacité de gain. Elle couvre également les charges de maternité, de paternité et les charges de famille.
Elle assure, pour toute autre personne et pour les membres de sa famille résidant sur le territoire français, la couverture des charges de maladie, de maternité et de paternité ainsi que des charges de famille.
Cette garantie s’exerce par l’affiliation des intéressés et le rattachement de leurs ayants droit à un (ou plusieurs) régime(s) obligatoire(s).
Elle assure le service des prestations d’assurances sociales, d’accidents du travail et maladies professionnelles, des allocations de vieillesse ainsi que le service des prestations familiales dans le cadre des dispositions fixées par le présent code.
»
Article L. 311-2
«
Sont affiliées obligatoirement aux assurances sociales du régime général, quel que soit leur âge et même si elles sont titulaires d’une pension, toutes les personnes quelle que soit leur nationalité, de l’un ou de l’autre sexe, salariées ou travaillant à quelque titre ou en quelque lieu que ce soit, pour un ou plusieurs employeurs et quels que soient le montant et la nature de leur rémunération, la forme, la nature ou la validité de leur contrat.
»
Article L. 381-31
«
Nonobstant les dispositions de l’article L. 115-6, les détenus exécutant un travail pénal ou suivant un stage de formation professionnelle sont affiliés obligatoirement à l’assurance vieillesse du régime général de sécurité sociale.
Les obligations de l’employeur sont assumées par l’administration pénitentiaire qui prend également en charge les cotisations forfaitaires dues par les détenus employés au service général.
Toutefois, les cotisations des détenus qui suivent un stage de formation professionnelle sont calculées et prises en charge dans les conditions prévues par l’article L. 980-3 du code du travail.
Les dispositions du présent article ne sont pas applicables aux condamnés bénéficiant d’une mesure de semi-liberté ou de placement à l’extérieur en application de l’article 723 du code de procédure pénale qui, exerçant une activité professionnelle dans les mêmes conditions que les travailleurs libres, sont affiliés au régime d’assurance vieillesse dont ils relèvent au titre de cette activité.
»
Article L. 921-1
«
Les catégories de salariés soumis à titre obligatoire à l’assurance vieillesse du régime général de sécurité sociale ou des assurances sociales agricoles et les anciens salariés de même catégorie, qui ne relèvent pas d’un régime complémentaire de retraite géré par une institution de retraite complémentaire autorisée en vertu du présent titre ou du I ou de l’article 1050 du code rural sont affiliés obligatoirement à une de ces institutions, à l’exception des personnes exerçant la profession d’agent général d’assurances dans les conditions prévues au 11
o
ou 12
o
de l’article L. 311-3.
Une solidarité interprofessionnelle et générale sera organisée entre les institutions, en application conjointe, s’il y a lieu, des procédures définies par l’article L. 911-4 du présent code et l’article 1051 du code rural.
»
L’article 1
er
de l’accord national interprofessionnel de retraite du 8
décembre 1961 est ainsi rédigé
:
«
Les entreprises membres d’une organisation adhérente au MEDEF, à la CGPME ou à l’UPA, ainsi que les entreprises auxquelles le présent Accord aura été rendu applicable en vertu d’arrêtés d’extension ou d’élargissement (1), à l’exclusion de celles dont l’activité relève d’un régime spécial de Sécurité sociale - sauf exceptions visées ci-après -, doivent affilier leur personnel salarié à une institution de retraite complémentaire dans les conditions visées à l’article 4 et à l’article 8 de l’annexe A audit Accord.
Les dispositions du présent Accord et de ses annexes sont applicables depuis le 1
er
janvier 1967 aux organismes miniers dans les conditions déterminées en accord avec les représentants des organismes en cause.
»
La loi n
o
72-1223 du 29
décembre 1972 a assujetti à la retraite complémentaire tous les salariés et anciens salariés affiliés au régime obligatoire de base de la sécurité sociale ou des assurances sociales agricoles.
La loi n
o
2003-775 du 21
août 2003 portant réforme des retraites a créé un régime complémentaire obligatoire pour les industriels et les commerçants, créant ainsi à compter du 1
er
janvier 2004 une obligation d’affiliation des travailleurs indépendants non encore couverts.
A compter du 1
er
janvier 2005, cette même loi a institué un régime obligatoire de retraite complémentaire, dénommé régime public de retraite additionnel obligatoire, pour les agents de l’État ainsi que ceux des fonctions publiques territoriale et hospitalière.
b)
Le travail des détenus
Les articles 720 et D. 99 à D. 103 du code de procédure pénale, tels qu’applicables au moment des faits, sont ainsi rédigés
:
Article 720
«
Les activités de travail et de formation professionnelle sont prises en compte pour l’appréciation des gages de réinsertion et de bonne conduite des condamnés.
Au sein des établissements pénitentiaires, toutes dispositions sont prises pour assurer une activité professionnelle aux personnes incarcérées qui le souhaitent.
Les relations de travail des personnes incarcérées ne font pas l’objet d’un contrat de travail. Il peut être dérogé à cette règle pour les activités exercées à l’extérieur des établissements pénitentiaires.
Les règles relatives à la répartition des produits du travail des détenus sont fixées par décret.
»
Article D. 99
«
Les détenus, quelle que soit leur catégorie pénale, peuvent demander qu’il leur soit proposé un travail.
L’inobservation par les détenus des ordres et instructions donnés pour l’exécution d’une tâche peut entraîner la mise à pied ou le déclassement de l’emploi.
»
Article D. 100
«
Les dispositions nécessaires doivent être prises pour qu’un travail productif et suffisant pour occuper la durée normale d’une journée de travail soit fourni aux détenus.
»
Article D. 101
«
Le travail est procuré aux détenus compte tenu du régime pénitentiaire auquel ceux-ci sont soumis, des nécessités de bon fonctionnement des établissements ainsi que des possibilités locales d’emploi.
Dans la mesure du possible, le travail de chaque détenu est choisi en fonction non seulement de ses capacités physiques et intellectuelles, mais encore de l’influence que ce travail peut exercer sur les perspectives de sa réinsertion. Il est aussi tenu compte de sa situation familiale et de l’existence de parties civiles à indemniser.
Les détenus peuvent être autorisés à travailler pour leur propre compte. Ils peuvent également être autorisés à travailler pour le compte d’associations constituées en vue de préparer leur réinsertion sociale et professionnelle.
Ces associations sont agréées par décision du directeur interrégional des services pénitentiaires territorialement compétent.
»
Article D. 102
«
Aucun genre de travail ne peut être adopté à titre définitif s’il n’a été préalablement autorisé par le directeur interrégional des services pénitentiaires.
L’organisation, les méthodes et les rémunérations du travail doivent se rapprocher autant que possible de celles des activités professionnelles extérieures afin notamment de préparer les détenus aux conditions normales du travail libre.
»
Article D. 103
«
Outre les modalités prévues à l’article D. 101, alinéa 3, le travail est effectué dans les établissements pénitentiaires sous le régime du service général, de la concession de main-d’oeuvre pénale ou dans le cadre d’une convention conclue entre les établissements pénitentiaires et le service de l’emploi pénitentiaire.
Les relations entre l’organisme employeur et le détenu sont exclusives de tout contrat de travail ; il est dérogé à cette règle pour les détenus admis au régime de la semi-liberté. Cette règle peut en outre être écartée, conformément à l’article 717-3, pour les détenus exerçant des activités à l’extérieur des établissements pénitentiaires dans les conditions définies au premier alinéa de l’article 723 et à l’article 723-7.
Les conditions de rémunération et d’emploi des détenus qui travaillent sous le régime de la concession ou pour le compte d’associations sont fixées par convention, en référence aux conditions d’emploi à l’extérieur, en tenant compte des spécificités de la production en milieu carcéral.
»
Article D. 320
«
Toutes les sommes qui échoient aux détenus sont considérées comme ayant un caractère alimentaire, dans la mesure où elles n’excèdent pas chaque mois 200 Euros. Cette somme est doublée à l’occasion des fêtes de fin d’année.
Elles sont dès lors entièrement versées à la part disponible jusqu’à concurrence de cette provision alimentaire et, pour le surplus, elles sont soumises à répartition dans les proportions ci-après déterminées, sous réserve des dispositions particulières concernant les rentes, les pensions et les indemnités.
»
2.
Les textes internationaux pertinents
La Cour renvoie à l’état du droit international décrit dans l’arrêt
Stummer
c.
Autriche
([GC], n
o
37452/02, §§
47-60, 7
juillet 2011).
3.
Le guide de la réglementation AGIRC-ARRCO
Ce document présente une synthèse de la réglementation relative aux régimes complémentaires. Il relate notamment la génèse de ces régimes, qui obéit à deux logiques différentes :
-
concernant le régime des cadres, géré par l’AGIRC (association générale des institutions de retraite des cadres), celui-ci fut créé en 1947 sur une base interprofessionnelle pour compléter la retraite de base des cadres dont le montant n’était pas jugé satisfaisant, compte tenu du plafonnement des cotisations
;
-
concernant les régimes des salariés non-cadres du secteur privé, apparus en ordre dispersés au sein de certaines entreprises ou branches d’activités avant même l’existence d’un régime de sécurité sociale, ils se sont organisés progressivement dans le cadre de conventions collectives ou d’accords prévoyant une gestion par des institutions paritaires. L’accord interprofessionnel de 1961 créant l’ARRCO (association des régimes de retraite complémentaire) a contribué à l’harmonisation du système, sans remettre en cause l’existence d’institutions sur une base professionnelle. Il a créé entre elles une coordination et une solidarité financière, assurées par l’ARRCO. Les textes ultérieurs, mentionnés ci-dessus, ont ensuite poursuivi le mouvement de généralisation et de rationalisation du système amorcé par ce texte.
GRIEF
Invoquant les articles 14 de la Convention et 1 du Protocole n
o
1, le requérant soutient que les détenus effectuant un travail dans les maisons d’arrêt en France sont soumis à un régime de sécurité sociale discriminatoire dès lors que, contrairement aux autres travailleurs, ils ne bénéficient pas d’un régime de retraite complémentaire obligatoire et se trouvent ainsi privés d’une source de revenus du seul fait de leur qualité de travailleur « détenu ».
Le requérant se plaint d’une discrimination au détriment des détenus travaillant dans les établissements pénitentiaires dans le bénéfice du droit à une retraite complémentaire. Il invoque l’article 14 de la Convention, combiné à l’article 1 du Protocole n
o
1, qui se lisent ainsi
:
Article 14
«
La jouissance des droits et libertés reconnus dans la (...) Convention doit être assurée, sans distinction aucune, fondée notamment sur le sexe, la race, la couleur, la langue, la religion, les opinions politiques ou toutes autres opinions, l’origine nationale ou sociale, l’appartenance à une minorité nationale, la fortune, la naissance ou toute autre situation.
»
Article 1 du Protocole n
o
1
«
Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.
Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.
»
Le Gouvernement affirme à titre principal que le requérant n’a pas, même en substance, soulevé son grief devant les juridictions du fond. Il se serait borné à invoquer un droit au bénéfice d’un régime de retraite complémentaire au titre de son activité professionnelle en détention.
Le Gouvernement fait valoir à titre subsidiaire que la création d’un régime de retraite complémentaire de retraite n’est susceptible d’engendrer un intérêt patrimonial relevant de l’article 1 du Protocole n
o
1 que pour les salariés, seule catégorie entrant, aux termes de l’article L. 921-1 du code de la sécurité sociale, dans son champ d’application. Par conséquent, elle ne saurait être utilement invoquée par le requérant en sa qualité d’ancien détenu.
En tout état de cause, pour le Gouvernement, la requête est manifestement mal fondée, dès lors que la différence de traitement alléguée reposerait sur une justification objective et raisonnable et n’excèderait pas la large marge d’appréciation reconnue aux États en la matière. Il précise qu’un détenu se trouve dans une situation différente d’un salarié, lequel est soumis à la législation du travail. Il ajoute à cet égard que le travail carcéral, qui répond à des finalités spécifiques liées à la réinsertion des détenus, échappe à toute relation contractuelle avec l’employeur et obéit de ce fait à des règles particulières qui régissent tant les conditions de travail que la protection sociale des détenus concernés.
Dès lors, selon le Gouvernement, le rattachement des détenus au régime général de sécurité sociale répond à la seule nécessité de leur donner une couverture sociale et n’implique aucunement le bénéfice d’un régime complémentaire qui ne vise que les catégories de salariés soumis au régime général de sécurité sociale, lesquelles disposent d’un contrat de travail.
Le requérant estime quant à lui avoir épuisé les voies de recours internes dans la mesure où son grief, qui est un moyen de droit, aurait été débattu devant les juridictions du fond.
S’agissant de l’applicabilité de l’article 1 du Protocole n
o
1, il considère que les pensions, comme toute rémunération, constituent un «
bien
» entrant dans le champ d’application de cette disposition.
Quant à l’existence d’une discrimination à son endroit, le requérant relève la variété de la situation des détenus dans différents pays européens comparables, tant au regard de l’exercice d’une activité professionnelle que du régime de protection sociale applicable. Il en déduit qu’il existe cependant une tendance générale au rapprochement de la situation des détenus et de celle des autres travailleurs, et que cela vaut également en matière de protection sociale, spécialement de retraite.
Il précise en outre que tous les régimes de sécurité sociale français, et non seulement celui des salariés ayant un contrat de travail, bénéficient d’un régime de retraite complémentaire obligatoire.
En premier lieu, la Cour juge inutile d’examiner la thèse du Gouvernement selon laquelle la requête est irrecevable pour défaut d’épuisement des voies de recours internes au sens de l’article 35
§
1 de la Convention, la requête étant en tout état de cause manifestement mal fondée au sens de l’article 35
§
3 de la Convention.
La Cour rappelle en effet, s’agissant d’une espèce où sont alléguées des inégalités dans un régime de sécurité sociale, que l’article 1 du Protocole
n
o
1 ne comporte pas un droit à acquérir des biens, et partant à obtenir le bénéfice d’une pension. Il ne limite en rien la liberté qu’ont les Etats contractants de décider s’il convient ou non de mettre en place un quelconque régime de sécurité sociale ou de choisir le type ou le niveau de prestations devant être accordées au titre de pareil régime. Ce n’est que lorsqu’un Etat décide de créer un régime de prestations ou de pensions, que cette législation doit être considérée comme faisant naître un intérêt patrimonial relevant du champ d’application de l’article 1 du Protocole n
o
1 pour les personnes concernées (
Stec et autres c.
Royaume-Uni
(déc.) [GC], n
os
65731/01 et 65900/01, §
54, CEDH 2005-X, et,
mutatis mutandis
,
Koua
Poirrez c. France
, n
o
En second lieu, à supposer que les faits de la cause tombent «
sous l’empire
» de l’article 1 du Protocole n
o
1 (voir, notamment,
Abdulaziz, Cabales et Balkandali c. Royaume-Uni
, 28 mai 1985, série
A n
o
94, § 71), une telle législation doit en outre être compatible avec l’article 14 de la Convention (
Stummer,
précité, §
83,
Stec et autres
précitée, §
55,
Gaygusuz c.
Autriche
, 16 septembre 1996, §
40,
Recueil
1996-IV, et
Willis c.
Royaume-Uni
, n
o
36042/97, §
2002-IV). La Cour rappelle à cet égard que, selon sa jurisprudence établie, toute différence de traitement n’emporte pas automatiquement violation de l’article 14 de la Convention. Une distinction est discriminatoire au sens de cet article si elle manque de justification objective et raisonnable, c’est-à-dire si elle ne poursuit pas un but légitime ou s’il n’y a pas de rapport raisonnable de proportionnalité entre les moyens employés et le but visé. Par ailleurs, les Etats contractants jouissent d’une certaine marge d’appréciation pour déterminer si et dans quelle mesure des différences entre des situations à d’autres égards analogues justifient des distinctions de traitement. (voir, entre autres,
Petrovic c.
Autriche
, 27 mars 1998, §
30,
Recueil
Gaygusuz
, précité, §
42,
Recueil
1996-IV, et
Karlheinz Schmidt c.
Allemagne
, 18
juillet
1994, §
24, série A n
o
De surcroît, une ample latitude est d’ordinaire laissée à l’Etat pour prendre des mesures d’ordre général en matière économique ou sociale (voir, par exemple,
Stec et autres c. Royaume-Uni
[GC], n
o
65731/01, §
National & Provincial Building Society, Leeds Permanent Building Society et Yorkshire Building Society c.
Royaume-Uni
, 23
octobre
1997, §
80,
Recueil
1997-VII, et
James et autres c.
Royaume
‑
Uni
, 21
février 1986, §
46, série A
n
o
98).
Quant à la situation d’un détenu effectuant un travail par rapport à celle d’un salarié ordinaire, la Cour a notamment affirmé, dans l’arrêt
Stummer
, précité (§§
94-95), que, bien que les activités en cause aient un but différent et interviennent dans des contextes distincts, ces points ne sont pas déterminants par rapport à la nécessité d’un système de prévoyance pour les personnes âgées. Sous cet angle, un détenu ayant une activité rémunérée se trouve dans une situation comparable à celle d’un salarié ordinaire.
Cependant, la Cour rappelle que dans les Etats parties à la Convention, les sociétés ne se dirigent que progressivement vers l’affiliation des détenus à leurs systèmes de sécurité sociale en général et à leurs régimes de pensions de retraite en particulier (
Stummer
, précité, §
106). Elle ajoute que, à la différence de la situation en cause dans l’affaire précitée, l’affiliation du requérant au régime de retraite de base obligatoire, susceptible d’affecter son droit même à la retraite, n’entre pas en jeu en l’espèce, le requérant ayant cotisé à ce régime au titre de sa période de travail en détention. Du reste, elle observe que, s’agissant de la protection sociale, les Règles pénitentiaires européennes recommandent uniquement une affiliation, dans la mesure du possible, au régime national de sécurité sociale (règle 26.17), ce qui ne saurait inclure un droit au bénéfice d’un régime de retraite complémentaire.
En outre, la Cour doit prendre en compte la spécificité de l’organisation et du fonctionnement des régimes de retraite complémentaire. Ainsi, la généralisation de ces régimes complémentaires, qui procède de l’extension à l’ensemble des salariés d’un champ d’application précédemment défini par un accord interprofessionnel, s’accompagne-t-elle d’une solidarité interprofessionnelle et générale entre les différentes institutions de retraite complémentaire concernées. La retraite complémentaire des autres travailleurs, dans la mesure où ils en ont une, conserve par ailleurs une base professionnelle.
En conséquence, la Cour estime, eu égard à ce contexte que l’Etat défendeur n’a pas eu, dans le cadre de cette marge d’appréciation, de jugement «
manifestement dépourvu de base raisonnable
» (
Stummer
, précité, §§
109-110).
Ainsi, elle estime que la différence de traitement alléguée entre les personnes travaillant en détention et les salariés s’inscrit dans le cadre de la grande marge d’appréciation que la Convention laisse aux Etats en la matière.
Partant, l’Etat n’a commis aucune discrimination au sens de l’article 14 de la Convention.
Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 a) et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Claudia Westerdiek
Dean Spielmann
Greffière
Président