CHLUMOVA ET CHLUM c. REPUBLIQUE TCHEQUE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Partiellement irrecevable
CHLUMOVA ET CHLUM c. REPUBLIQUE TCHEQUE (CtEDO, 2010)
SECȚIUNEA A CINCEA DECIZIE PARTIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 9491/06 prezentate de Bohuslava CHLUMOVÁ și Miloslav CHLUM împotriva Republicii Cehe Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a cincea), care a avut loc la 30 martie 2010 într-o cameră compusă din Peer Lorenzen, președinte, Renate Jaeger, Karel Jungwiert, Rait Martus, Isabelle Berro-Lefevre, Mirjana Lazarova Trajkovska; Zdravka Kalaydjieva, judecători, și Claudia Westerdiek, graffière de secțiune, având în vedere cererea sus-menționată formulată la 28 februarie 2006, după ce a intenționat acest lucru, face următoarea decizie ÎN FAVOAREA reclamanților, dl Bohuslava Chlumová și dl Miloslav Chlum, sunt cetățeni cehi, născuți în 1956 și, respectiv, 1948 și rezidenți în Praga. Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de către reclamanți, pot fi rezumate după cum urmează. 1. Geneza la cauza În 1981, soții a fost condamnat, pentru părăsirea clandestină a vechiului Cehoslovacia, la confiscarea casei lor din Praga și a terenurilor. Ulterior, respondenții au răspuns la o ofertă din partea statului, solicitându-le autorităților să le vândă bunurile respective. Printr-un contract de vânzare încheiat în ianuarie 1984, aceștia au achiziționat casa la prețul de 17 117 coroane cehoslovace (CSK) stabilit de autorități pe baza unui raport de expertiză. De asemenea, s-a constituit un drept de utilizare personală a terenurilor în favoarea acestora, la prețul de 4 200 CSK. Potrivit reclamanților, nu au putut vizita casa înainte de a depune oferta. Prin urmare, acest lucru nu este decât la primirea bunurilor pe care le-ar fi fost înștiințate că a fost vorba despre bunurile confiscate de la foștii proprietari emigranți și că casa era ocupată de P., mama (frumoasă) acestora. După ce sentința din 1981 pronunțată împotriva lor a fost anulată în contextul reabilitării judiciare, soții au intentat împotriva reclamanților o acțiune în restituire. În 1994, ei au fost în mod definitiv decăzuți de aceasta, pe motiv că nu au respectat termenul legal stabilit pentru ca persoanele interesate să le restituie bunurile. O altă acțiune în restituire introdusă de soții lor, în 1995, a fost respinsă în 1998, la motivul pentru care nu au îndeplinit condiția de cetățenie și nu au fost, prin urmare, abilitate să solicite restituirea în temeiul Legii 87/1991 privind reabilitarea extrajudiciară. Astfel, în lipsa unei persoane autorizate să solicite restituirea bunurilor respective, statul a dobândit dreptul de a beneficia de restituirea acestora, în temeiul articolului 34 din Legea nr. 87/1991. 2. Procedura de restituire inițiată de statul La 16 august 1994, statul ceh a intentat, prin urmare, împotriva reclamanților, o procedură de restituire a bunurilor în litigiu, susținând că părțile interesate le-au dobândit în 1984 cu încălcarea normelor atunci în vigoare, în special pentru că, la momentul respectiv, aveau deja în posesie un alt imobil, că au fost selecționați ca cumpărători, în special în funcție de profilul lor politic și că dreptul de preempțiune în beneficiul casei fusese încălcat. În cele din urmă, tribunalele au respins în repetate rânduri cererea de la . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Aceste decizii au fost anulate de către organismele superioare, cu concluzia că statul era abilitat să solicite restituirea, că a somat în mod corespunzător părțile interesate și că a respectat termenul pentru inițierea procedurii judiciare. Prin urmare, rămânea să se stabilească dacă reclamanții dobândiseră bunurile în conformitate cu normele în vigoare atunci sau cu un avantaj ilegal și dacă acestea erau, prin urmare, obligate să le restituie în statul membru respectiv. Prin hotărârea din 3 octombrie 2003, tribunalul din Luxemburg (Obvodní soud) de la Praga 4 a decăzut de la cererea sa. Bazându-se pe un raport de revizie pe care îl comandase și pe numeroase documente scrise, tribunalul a considerat că prețul de achiziție fusese stabilit în conformitate cu normele în vigoare la momentul respectiv; în ceea ce privește celelalte obiecții de la . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Prin hotărârea din 11 februarie 2004, Tribunalul Municipal (Městský soud) din Praga a reformat hotărârea din 3 octombrie 2003 și le-a solicitat reclamanților să încheie un acord de restituire privind casa și terenul. În timp ce subscriea la avizul tribunalului din mai multe motive conform căruia nu s-a demonstrat că prețul de achiziție fusese stabilit cu încălcarea normelor atunci în vigoare, instanța municipală consideră că reclamanții fuseseră avantajați în mod ilegal în momentul cumpărării. 10/ 1964 de la Ministerul de Finanțe, achiziționarea casei ar fi trebuit să fie oferită ocupantului său de la acea vreme, și anume P. Or, deși aceasta din urmă a cerut în 1982 să cumpere casa, ea a fost decăzută (în special pentru că, după moartea sa, bunurile ar putea fi aduse din nou soților luat), în beneficiul reclamanților. În timp ce a constatat că această directivă ministerială nu era un standard cu caracter general obligatoriu, astfel încât neobservarea sa nu a dus la încălcarea normelor legale în vigoare, instanța a considerat totuși că această directivă era obligatorie pentru autoritățile din statul membru în momentul vânzării casei. ; prin urmare, faptul că dreptul de preempție de P.n. a fost încălcat a fost un avantaj ilegal pentru cumpărători, în sensul articolului 4 alineatul (2) din Legea nr. 87/1991. Reclamanții s-au ocupat de casare, obiectând că P. nu avea la momentul respectiv nici un titlu pentru a ocupa casa, că directiva nr. La momentul tranzacției nu mai era în vigoare și nu puteau fi învinuiți de faptul că autoritățile au încercat să împiedice achiziționarea bunurilor de către rudele emigranților condamnați. Prin Hotărârea din 25 noiembrie 2004, Curtea Supremă (Nejvyší soud) a respins recursul în casarea reclamanților pentru lipsa de temei. În opinia instanței, concluzia că vânzarea a fost în speță înfășurată într-un avantaj ilegal, se baza pe jurisprudența stabilită a instanțelor superioare. Potrivit acesteia, observația autorităților competente cu privire la standardele fără caracter general obligatoriu nu putea rămâne fără consecințe, deoarece acest lucru ar contrazice scopul legislației privind restituirile ; dacă această lipsă nu putea fi calificată drept nerespectare a normelor, ea ar fi putut totuși constitui un avantaj ilegal de care beneficiau cumpărătorii. Curtea Supremă a menționat, de asemenea, că principiul egalității de drept impunea ca statul să nu fie exclus din categoria persoanelor abilitate să restituie, chiar dacă situația din speță era absolut excepțională. Succesul cererii de restituire formulată de statul membru nu a generat o nouă nedreptate, deoarece laon nu a putut tolera faptul că cel care a dobândit un avantaj patrimonial în condițiile caracterizate de lipsa de libertate și de egalitate poate continua să se bucure de acest avantaj numai pe motiv, aleator, că statul a devenit în speță abilitat să restituie. La 27 octombrie 2005, Curtea Constituțională (Ústavní soud) a declarat în mod evident că acțiunea constituțională în care reclamanții se plângeau de încălcarea drepturilor lor la un proces echitabil și la respectarea bunurilor. Aceasta va reirita că ar fi contrară legislației de restituire a protecției cumpărătorilor împotriva propriului comportament. mai ales dacă alegerea cumpărătorilor a fost sau nu unfair Depindea de criteriile de selecție din fiecare caz în parte. Or, dacă este adevărat că reclamanții au fost selectați în speță la sfârșitul unei proceduri desfășurate în mod corespunzător, trebuia să se țină seama de faptul că persoana care ocupase casa la momentul respectiv a fost reținută în mod intenționat de către autorități, cu încălcarea directivei nr. 10/ 1964. Curtea Constituțională a considerat deci că concluziile instanțelor erau în speță în conformitate cu Constituția, precum și cu scopul și spiritul legilor de restituire. În 2007, statul a vândut bunurile în cauză unor terțe persoane alese în cadrul unei proceduri de selecție, la prețul de 3 743 000 CZK (143 214 EUR). 87/1991 privind reabilitarea extrajudiciară În conformitate cu art. 4 alin. (2), persoanele care au obținut dreptul la restituire se numără printre persoanele fizice care au dobândit dreptul de proprietate asupra statului, care dispuneau de acest drept în cazurile prevăzute la art. 6 (inclusiv bunurile lăsate pe teritoriu de către persoanele care au părăsit țara), cu condiția ca acestea să fi dobândit proprietatea în conformitate cu normele atunci în vigoare sau pe baza unui avantaj ilegal. În conformitate cu art. 11, persoana (alta decât statul) care este obligată să rezilieze proprietatea are dreptul la rambursarea prețului de cumpărare plătit în momentul achiziției sale; acest drept este de invocat de autoritatea centrală competentă. La art. 34 se prevede că, în cazul în care nu există o persoană abilitată să restituie sau în cazul în care nici una dintre persoanele împuternicite nu a solicitat restituirea bunurilor în termenul stabilit, aceaceasta este statul care poate beneficia de restituire în termen de 18 luni de la intrarea în vigoare a legii. 1. Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamanții contestă durata și la data la care procedura de restituire a fost efectuată împotriva lor. 2. Pe teren de la art. 1 din Protocolul nr. 1, cei interesați se plâng că au fost deposedați de bunurile dobândite în bună credință, fără a fi primit alte despăgubiri decât rambursarea prețului de achiziție plătit în 1984. (1) Reclamanții ridică două obiecții pe teritoriul art. 6 alin. (1) din Convenție, formulat după cum urmează Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale civile (...) 1.1. Primul motiv se referă la durata excesivă a procedurii care s-a încheiat între 16 august 1994 și 27 octombrie 2005. Invitații de către Curte la instanță, dacă au fost prevazuți de acțiunea de despăgubire introdusă în ordinea juridică cehă prin legea nr. 160/2006 din 27 aprilie 2006, reclamanții au remarcat că, având în vedere că această lege este ulterioară introducerii cererii lor, ei nu au putut face uz de această acțiune în momentul sesizării Curții. În plus, aceștia consideră că efectul delegat al acestei legi constituie o ingerință inadmisibilă a legiuitorului în funcționarea justiției. Ar trebui remarcat faptul că în Decizia Vokurka c. Republica Cehă 4052/02, 16 octombrie 2007), Curtea a considerat că acțiunea introdusă în ordinea juridică cehă prin amendamentul nr. 160/2006 la Legea 82/1998 era efectivă și accesibilă pentru a denunța depășirea termenului rezonabil de termen. 1 din Convenție. În această decizie, Curtea a acordat, de asemenea, o importanță deosebită dispoziției tranzitorii cuprinse în art. II din Legea nr. 160/2006, potrivit căreia Responsabilitatea statului membru în cauză se aplică, de asemenea, prejudiciilor survenite înainte de data intrării în vigoare a legii, cu condiția ca dreptul la repararea acestui prejudiciu să nu fie prevăzut. Această dispoziție precizează că, în cazurile în care justițiabilul a introdus, înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 160/2006, o cerere care rămâne pendinte în fața Curții, prescrierea dreptului său la La un an de la intrarea în vigoare a legii menționate anterior, rezultă că, în speță, reclamanții aveau până la 27 aprilie 2007 pentru a solicita redresarea Ö la nivel intern în temeiul Legii nr. 82/1998. Prin urmare, acest aspect trebuie respins pentru a nu epuiza căile de atac interne, în conformitate cu art. 35 alineatul (1) și art. 4 din Convenție. 1.2. În al doilea motiv întemeiat pe art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamanții se plâng de faptul că instanțele nu au răspuns la toate argumentele lor și că au interpretat scopul legilor de restituire, concluzionând că nerespectarea de către statul membru al unui standard fără caracter general obligatoriu ar putea fi analizată într-un avantaj ilegal al cumpărătorilor de bună credință. Curtea consideră că instanțele naționale au apreciat mijloacele de probă suverană și având în vedere toate circumstanțele cazului și că acestea și-au motivat în mod corespunzător deciziile. Acestea au fost luate la termen de o procedură contradictorie în cursul căreia reclamanții, reprezentați de un avocat, au putut prezenta observațiile și mijloacele pe care le-au considerat necesare, precum și argumente în sprijinul tezei lor. În ceea ce privește întrebarea dacă interpretarea făcută în speță de instanțele de drept de restituire a avut ca rezultat o ingerință disproporționată în dreptul reclamanților de a-și respecta bunurile, este necesar, în opinia Curții, să se examineze în contextul Ö Õ articolului 1 din Protocolul nr. Prin urmare, trebuie să se respingă faptul că, în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din Convenție, partea interesată se plânge apoi că a fost privată de bunurile sale fără a li se oferi o despăgubire adecvată. În această privință, aceasta se referă la art. 1 din Protocolul nr. 1, care dispune astfel de art. 1 din Protocolul nr. 1. Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. În stadiul actual al dosarului, Curtea nu consideră că este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestui litigiu și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât în conformitate cu art. 54 alineatul (3) litera (b) din Regulamentul său de procedură. Claudia Westerdiek Peer Lorenzen Modulul Președinte