Marsynaho împotriva Finlandei

CUARTA DECIZIE A SECȚIUNEI 16428/09 de Jarmo Juhani MÄRSYNAHO împotriva Finlandei Curții Europene a Drepturilor Omului (Catrică Secțiunea), care așezează la 30 martie 2010 în calitate de Cameră compusă din: Nicolas Bratza, președinte, Giovanni Bonello, David Thór Björgvinsson, Ján Šikuta, Päivi Hirvelä, Ledi Bianku, Nebojša Vučinić, judecători și Fatoș Aracı, secretar adjunct al secțiunii Având în vedere cererea depusă la 20 martie 2009, după ce a deliberat, decide după cum urmează: Reclamantul, dl Jarmo Juhani Märsinaho, este un național finlandez născut în 1963 și locuiește în Vahto. El a fost reprezentat în fața Curții de către dl Miikka Hakanen, un avocat practicant în Turku. Guvernul finlandez („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dl Arto Kosonen, de la Ministerul Afacerilor Externe.

Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează. În mai 2003, Instituția de Asigurare Socială ( KELA, FPA ) a respins cererea reclamantului de subvenție a pensionatului. Consiliul de Inspecție a respins recursul în septembrie 2004. Curtea de Asigurări a dat hotărârea finală în această chestiune în ianuarie 2006. La 3 mai 2006, reclamantul a solicitat anularea deciziei de către Curtea Administrativă Supremă, deoarece nu s-a desfășurat nicio ședință orală și că Curtea de Asigurări nu i-a comunicat două declarații prevăzute pentru acțiunea dinainte de KELA. La 12 iunie 2008, Curtea Administrativă Supremă a anulat hotărârea din cauza necomunicarii a două documente.

Cazul a fost remis la Curtea de Asigurări pentru reexaminare. Curtea de Asigurări și-a dat hotărârea la 15 decembrie 2009. Hotărârea a fost finală, cu excepția subvenției pensionarilor începând cu 1 ianuarie 2008, care a fost remisă KELA pentru a fi examinată la un nivel de primă instanță. Reclamantul s-a plâns că procedura menționată mai sus a fost excesiv de lungă. El s-a bazat pe art. 6 care citește în măsura în care este relevant: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ... fiecare are dreptul la o ... audiere într-un timp rezonabil de [a] ... tribunal ...” Prin scrisoarea din 25 ianuarie 2010, Guvernul a informat Curtea cu privire la declarația lor unilaterală, semnată la aceeași dată, în vederea soluționării problemei formulate de cerere.

Declarația prevăzută după cum urmează: 1. Întrucât eforturile de asigurare a unei soluții prietenoase a cazului nu au reușit, Guvernul dorește să exprime, prin intermediul unei declarații unilaterale, recunoașterea că durata procedurii nu a îndeplinit cerința „rațională” prevăzută la art. 6 § 1 din Convenție. În consecință, Guvernul este pregătit să plătească reclamantului în compensație de 4,940 EUR (patru mii nouă sute patru sute patru sute și patru sute de euro), suma cuprinde 3,325 EUR (trei mii trei sute și două sute și cinci sute de euro) în compensație pentru prejudiciu moral, precum și 1,615 EUR (o mie șase sute și cincisprezece euro) pentru costuri și cheltuieli (inclusiv TVA). În opinia Guvernului, având în vedere toate circumstanțele cauzei și atribuirile Curții dumneavoastră în lungimea comparabilă a cauzelor de procedură, suma totală de mai sus ar constitui o soluție adecvată pentru lungimea excesivă a procedurii.

Suma totală va fi plătită în termen de trei luni de la data notificării hotărârii în temeiul articolului 37 § 1 litera (c) din convenție. În cazul în care nu s-a plătit această sumă în termenul de trei luni, guvernul se angajează să plătească dobânzi simple pe aceasta, de la expirarea perioadei respective până la decontare, la o rată egală cu rata marginală de împrumut a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei implicite plus trei puncte procentuale.

Având în vedere cele de mai sus, Guvernul ar sugera că circumstanțele prezentului caz permit Curții dumneavoastră să ajungă la concluzia că există „alte motive”, astfel cum se menționează la art. 37 alineatul (1) litera (c) din Convenție, justificând faptul că Curtea dumneavoastră poate întrerupe examinarea acestei părți a cererii și că, în plus, nu există motive de caracter general, astfel cum se definește la art. 37 alineatul (1) în amendă , care ar necesita examinarea în continuare a cauzei în temeiul acestei dispoziții. În consecință, Guvernul invită Curții dumneavoastră să abordeze această parte a cererii din lista sa de cazuri.” În scrisorile sale din 4 și 5 februarie 2010, reclamantul a exprimat opinia că, având în vedere că acest caz era în suspensie la nivel național în ceea ce privește compensarea începând cu 1 ianuarie 2008, nu exista niciun motiv pentru a elimina cazul din lista cazurilor și a solicitat ca examinarea cazului să continue.

El a afirmat, de asemenea, că va accepta compensarea oferită de Guvern numai dacă ar fi plătită înainte de 15 martie 2010. Evaluarea Curții Reiterează că ambele părți au depus cereri la Registru în contextul negocierilor de soluționare prietenoasă (art. 38 § 1 litera (b) din Convenția și art. 62 din Regulamentul Curții). Nu s-a atins nicio soluție. art. 37 din Convenție prevede că Curtea poate decide, în orice etapă a procedurii, să scoată o cerere din lista cazurilor în care circumstanțele conduc la una dintre concluziile menționate la alineatul (1) literele (a), (b) sau (c) din respectivul articol. art. 37 § (c) permite Curtea, în special, să scoată un caz din lista sa în cazul în care: „pentru orice alt motiv stabilit de Curte, nu mai este justificat continuarea examinării cererii”.

art. 37 § 1 în amendă include următoarele dispoziții: „Cu toate acestea, Curtea continuă examinarea cererii în cazul în care respectul drepturilor omului, astfel cum este definit în Convenția și în Protocolurile în cauză.” Curtea subliniază că, în anumite circumstanțe, ar putea fi necesar să se elimine o cerere sau o parte a acesteia, în temeiul articolului (c) din Convenție pe baza unei declarații unilaterale depuse de guvernul contestat, chiar dacă reclamantul dorește să continue examinarea cazului.

În hotărârea dacă ar trebui sau nu să pună capăt plângerii de procedură din lista sa, Curtea va examina cu atenție termenele declarației făcute de Guvern, având în vedere principiile care iese din jurisprudența sa, în special hotărârile sale în cazuri precum Tahsin Acar c. Turcia [GC] (n. 26307/95, §§ 75-77, CEDH 2003-VI); Meriakri c. Moldova (n. 53487/99, 1 martie 2005); Sindicatul suedez al lucrătorilor din transport împotriva Suedia ((striking out), nr. 53507/99, 18 iulie 2006); Van Houten v. Țările de Jos (striking out), nr. 25149/03, ECHR 2005 IX), Kalanyos și alții v. România (nr. 57884/00, § 25, 26 aprilie 2007) și K.K. c. Finlanda (striking out), nr. 7779/04, 27 noiembrie 2007). Curtea constată că declarația Guvernului conține o recunoaștere clară a nerespectării cerinței de „temps rezonabil” în sensul articolului 6 § 1 din Convenție.

Curtea este convinsă că suma totală oferită reclamantului de către Guvern în compensare pentru daune și cheltuieli morale, adică 4.940 euro, constituie o soluție adecvată pentru lungimea excesivă a procedurii având în vedere toate circumstanțele cauzei. Curtea a stabilit, într-o serie de cazuri, practica sa privind plângerile referitoare la încălcarea dreptului unei persoane la o audiere într-un timp rezonabil (a se vedea, de exemplu, Frydlender c. France [GC], nr. 30979/96, § 43, ECHR 2000-VII și Cocchiarella c. Italia [GC], nr. 64886/01, §§ 69-98, CEDO 2006-).

În plus, a avut deja ocazia de a aborda plângerile legate de presupusa încălcare a dreptului unei persoane la o audiere într-un timp rezonabil în cazurile împotriva Finlandei (a se vedea, de exemplu, Rihikallio și alții v. Finlanda , nr. 25072/02 , §§ 22-27, 31 mai 2007; și M. c. Finlanda , nr. 22508/02 , §§ 48-53, 17 iulie 2007 și Ekholm v. Finlanda . , nr. 68050/01, §§ 62-66, 24 iulie 2007). În acest context și în conformitate cu art. 37 § 1 în amendă, Curtea nu constată nicio circumstanță specială în ceea ce privește respectarea drepturilor omului, astfel cum este definită în Convenția și în Protocolurile sale, care necesită examinarea continuă a cazului. Având în vedere cele de mai sus, este oportun să se scoată cazul din listă.

Din aceste motive, Curtea ia act în unanimitate de termenele declarației guvernului contestat și de modalitățile de asigurare a respectării întreprinderilor menționate în acest articol; decide să scoată cererea din lista sa de cazuri în conformitate cu art. 37 § 1 litera (c) din Convenție. Fatoș Aracı Nicolas Bratza Președintele adjunct al grefierului

FOURTH SECTION

DECISION Application no. 16428/09 by Jarmo Juhani MÄRSYNAHO against Finland The European Court of Human Rights (Fourth Section), sitting on 30 March 2010 as a Chamber composed of: Nicolas Bratza, President, Giovanni Bonello, David Thór Björgvinsson, Ján Šikuta, Päivi Hirvelä, Ledi Bianku, Nebojša Vučinić, judges, and Fatoș Aracı, Deputy Section Registrar , Having regard to the above application lodged on 20 March 2009, Having deliberated, decides as follows: THE FACTS The applicant, Mr Jarmo Juhani Märsynaho, is a Finnish national who was born in 1963 and lives in Vahto. He was represented before the Court by Mr Miikka Hakanen, a lawyer practising in Turku. The Finnish Government (“the Government”) was represented by their Agent, Mr Arto Kosonen, from the Ministry for Foreign Affairs.

A. The circumstances of the case The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows. In May 2003 the Social Insurance Institution ( KELA, FPA ) rejected the applicant’s request for a pensioner’s subsidy. The Inspection Board rejected the appeal in September 2004. The Insurance Court gave the final decision in the matter in January 2006. On 3 May 2006 the applicant requested that the decision be annulled by the Supreme Administrative Court as no oral hearing had been held and as the Insurance Court did not communicate to him two statements provided for the proceedings before KELA. On 12 June 2008 the Supreme Administrative Court quashed the judgment due to the non-communication of two documents.

The case was returned to the Insurance Court for re-examination. The Insurance Court gave its decision on 15 December 2009. The decision was final, except with regard to the pensioner’s subsidy from 1 January 2008 onwards, which issue was returned to KELA to be examined at a first-instance level. THE LAW The applicant complained that the above-mentioned proceedings were excessively lengthy. He relied on Article 6 which reads insofar as relevant: “In the determination of his civil rights and obligations ... everyone is entitled to a ... hearing within a reasonable time by [a] ... tribunal ...” 1. The parties’ submissions By a letter dated 25 January 2010 the Government informed the Court of their unilateral declaration, signed on the same date, with a view to resolving the issue raised by the application.

The declaration provided as follows: “ 1. Whereas the efforts with a view to securing a friendly settlement of the case have been unsuccessful, the Government wishes to express – by way of a unilateral declaration – its acknowledgement that the length of the proceedings has failed to fulfil the requirement of “reasonable” referred to in Article 6 § 1 of the Convention. 2. Consequently, the Government is prepared to pay the applicant in compensation EUR 4,940 (four thousand nine hundred and forty euros). The sum includes EUR 3,325 (three thousand three hundred and twenty-five euros) in compensation for non-pecuniary damage as well as EUR 1,615 (one thousand six hundred and fifteen euros) for costs and expenses (inclusive of VAT).

In the Government’s view, having regard to all the circumstances of the case and to your Court’s awards in comparable length of proceedings cases, the above total amount would constitute adequate redress for the excessive length of the proceedings. 3. The total sum will be payable within three months from the date of notification of the decision pursuant to Article 37 § 1 (c) of the Convention. In the event of the failure to pay this sum within the said three-month period, the Government undertake to pay simple interest on it, from expiry of that period until settlement, at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points.

4. In the light of above, the Government would suggest that the circumstances of the present case allow your Court to reach the conclusion that there exists ‘any other reason’, as referred to in Article 37 § 1 (c) of the Convention, justifying your Court to discontinue the examination of this part of the application, and that, moreover, there are no reasons of a general character, as defined in Article 37 § 1 in fine , which would require the further examination of the case by virtue of that provision. Accordingly, the Government invites your Court to strike this part of the application out of its list of cases.” In his letters of 4 and 5 February 2010 the applicant expressed the view that, as the case was pending at national level with regard to compensation from 1 January 2008 onwards, there was no reason to strike the case out of the list of cases and requested that the examination of the case be continued.

He further stated that he would accept the compensation offered by the Government only if it was to be paid to him before 15 March 2010. 2. The Court’s assessment The Court reiterates that both parties filed submissions with the Registry in the context of friendly settlement negotiations (Article 38 § 1 (b) of the Convention and Rule 62 of the Rules of Court). No settlement was reached. Article 37 of the Convention provides that the Court may, at any stage of the proceedings, decide to strike an application out of its list of cases where the circumstances lead to one of the conclusions specified under (a), (b) or (c) of paragraph 1 of that Article. Article 37 § 1 (c) enables the Court in particular to strike a case out of its list if: “for any other reason established by the Court, it is no longer justified to continue the examination of the application”.

Article 37 § 1 in fine includes the following proviso: “However, the Court shall continue the examination of the application if respect for human rights as defined in the Convention and the Protocols thereto so requires.” The Court points out that, under certain circumstances, it may be appropriate to strike out an application, or part thereof, under Article 37 § 1 (c) of the Convention on the basis of a unilateral declaration filed by the respondent Government even if the applicant wishes the examination of the case to be continued.

In deciding whether or not it should strike the length of proceedings complaint out of its list, the Court will examine carefully the terms of the declaration made by the Government in the light of the principles emerging from its case-law, in particular its judgments in cases such as Tahsin Acar v. Turkey [GC] (no. 26307/95, §§ 75-77, ECHR 2003-VI); Meriakri v. Moldova ((striking out), no. 53487/99, 1 March 2005); Swedish Transport Workers Union v. Sweden ((striking out), no. 53507/99, 18 July 2006); Van Houten v. the Netherlands ((striking out), no. 25149/03, ECHR 2005 ‑ IX), Kalanyos and Others v. Romania ((no. 57884/00, § 25, 26 April 2007)), and K.K. v. Finland ((striking out), no. 7779/04, 27 November 2007). The Court notes that the Government’s declaration contains a clear acknowledgment that the “reasonable time” requirement has not been respected within the meaning of Article 6 § 1 of the Convention.

The Court is satisfied that the total amount offered to the applicant by the Government in compensation for non-pecuniary damage and costs and expenses, that is 4,940 euros, constitutes adequate redress for the excessive length of the proceedings having regard to all the circumstances of the case. The Court has established in a number of cases its practice concerning complaints about the violation of one’s right to a hearing within a reasonable time (see, for example, Frydlender v. France [GC], no. 30979/96, § 43, ECHR 2000-VII and Cocchiarella v. Italy [GC], no. 64886/01, §§ 69-98, ECHR 2006-).

Furthermore, it has already had occasion to address complaints related to alleged breach of one’s right to a hearing within a reasonable time in cases against Finland (see, for example, Riihikallio and Others v. Finland , no. 25072/02, §§ 22-27, 31 May 2007; F. and M. v. Finland , no. 22508/02, §§ 48-53, 17 July 2007 and Ekholm v. Finland , no. 68050/01, §§ 62-66, 24 July 2007). Against this background and in accordance with Article 37 § 1 in fine, the Court finds no special circumstances regarding respect for human rights as defined in the Convention and its Protocols which require the continued examination of the case. In view of the above, it is appropriate to strike the case out of the list.

For these reasons, the Court unanimously Takes note of the terms of the respondent Government’s declaration and of the modalities for ensuring compliance with the undertakings referred to therein; Decides to strike the application out of its list of cases in accordance with Article 37 § 1 (c) of the Convention. Fatoș Aracı Nicolas Bratza Deputy Registrar President