7 aprilie 2010 Secțiunea a treia Cerere nr. 43994/05 prezentată de E.M. împotriva României introdusă la 5 decembrie 2005 EXPOSAT DE FAPTĂ recurenta, M.M., este un resortisant român născut în 1973 și rezident în București. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de reclamantă, pot fi rezumate după cum urmează: La 4 martie 2004, în jurul orei 17:00, recurenta se afla în apartamentul familiei cu fiica ei de un an și jumătate, când soțul ei, I.B., cu care relațiile erau foarte tensionate, a apărut, amenințând-o să o lovească până când a necesitat spitalizare și a ucis-o dacă nu se muta. Sub privirea terorizată a fiicei sale, I.B. a luat mai multe obiecte din sufragerie pe care l-a aruncat pe podea, apoi și-a lovit soția cu pumnii și cu diverse obiecte.
Deoarece nu a fost vorba despre primul episod de violență conjugală, pe 6 Martie 2004 reclamanta a depus o plângere penală la poliție, care descrie pe o pagină întreaga violență, amenințările continue ale soțului ei că el i-ar viola și i-ar ucide pe ea și pe fiica sa, și trauma suferită de copilul care apărea la cel mai mic zgomot. Întotdeauna la 6 martie 2004, recurenta s-a prezentat la serviciul de ortopedie-traument al spitalului Sf. Pantelimon. Următorul diagnostic a fost stabilit prin lovituri la brațe, antebrațe și cot stâng, cu un hematom important pe partea exterioară a brațului ; contuzii la brațe, antebrațe și cot drept, cu hematom la marginea cubital ; traumă prin agresiune pe partea exterioară a coapsei stângi, cu hematom mare și ruptură a tendonului facial larg ; traumă pe partea exterioară a coapsei drepte cu hematom și traumă pe partea posterioară a coapsei drepte cu hematom.
A fost utilizată o atelă placată ante-brachio-palmar. Certificatul medico-legal concluzionează că recurenta prezenta leziuni traumatice care puteau datează din 4 martie 2004 și care puteau fi rezultatul unor lovituri repetate cu un obiect dur și care necesitau opt până la nouă zile de îngrijire medicală. Sesizat de Parchetul plângerii penale a recurentei, Tribunalul de Primă Instanță din București a ascultat-o pe reclamantă, I.B., M. (sora reclamantei) și D.E. (un prieten al lui .I.B.). Recurenta a repetat faptele prezentate în plângerea sa. Ea a adăugat că a vrut să caute ajutor la un vecin de clădire, dar că acesta a fost absent, că a sunat părinții lui .I.B. și că ea a așteptat timp de o oră și jumătate de la sosirea mamei sale care a trebuit să-l ia acasă cu fiica ei.
M.M., care s-ar fi alăturat imediat după fapte și s-ar fi întâlnit cu I.B., la 4 martie 2002, pe scările clădirii, a declarat că acesta din urmă purta două pungi, pe care i-a spus că o va ucide pe sora sa, și că aceasta din urmă prezenta urme de violență și avea hainele rupte. I.B. a negat că era autorul faptelor și că l-a întâlnit pe dl.M. în acea zi. El a declarat că a fost trimis de două ori la apartament la 4 martie 2004 pentru a-și recupera lucrurile, prima dată în jurul orei 18:30, când a fost împiedicat de reclamantă, și a doua oară două ore mai târziu, însoțit de polițiști, când a găsit încuietoarea ușii de intrare schimbată. D.E. a declarat că a luat I.B. care trebuia să-și ia lucrurile din apartamentul său, pe care l-a așteptat un sfert de oră cu mașina în fața clădirii, iar I.B.
a coborât doar cu încărcătorul telefonului mobil. a solicitat relaxarea sa pe motiv că existența faptelor [art. 10 litera (a) din Codul de procedură penală (CPP) ] nu a fost dovedită de înscrisurile din dosar. în temeiul articolului 10 litera (b) CPP și condamnarea sa la plata unei amenzi administrative. Pentru a justifica caracterul ușor al sancțiunii, acesta a invocat numărul redus de zile de îngrijire medicală necesare în conformitate cu certificatul medico-legal al recurentei, faptul că I.B. nu a avut nici o peniță și nu a lovit doar coapsele și brațele victimei, și, în cele din urmă, împrejurarea că părțile au divorțat în octombrie 2004. Prin hotărârea din 14 martie 2005, Tribunalul de Primă Instanță a primit parțial plângerea recurentei și l-a condamnat pe I.B.
la plata unei amenzi penale de 10 milioane de lei românești în temeiul articolului 180 din Codul penal (CP). Instanța a considerat că I.B. era autorul infracțiunii în cauză, fapt care apărea dintr-o fâșie de probe. : certificatul medico-legal, declarația martorului aflat în întreținere M.M. și chiar și a martorului cu descărcare de gestiune, D.E., declarații care puneau I.B. la fața locului și în momentul în care recurenta fusese victima violenței incriminate; în plus, a respins ca întârziere cererea recurentei, făcută în cursul procedurii, de a se constitui parte civilă. I.B. a formulat o acțiune împotriva hotărârii din 14 martie 2005 și a solicitat relaxarea sa în temeiul articolului 10 (a) CPP, pe motiv că dovezile instruite nu demonstrau în mod sigur că Printr-o hotărâre din 9 iunie 2005, tribunalul departamental din București a dat dreptul la acțiune și l-a relaxat pe I.B.
El a considerat că instanța de primă instanță și-a întemeiat judecata numai pe declarația surorii reclamantei, domnul M., care nu era credibilă și trebuia respinsă în lumina mai multor elemente care infirmau prezența sa în clădirea sa la 4 martie 2004. În această privință, tribunalul nota că, descriind faptele relevante în plângerea sa și în declarația sa, recurenta nu a menționat în mod clar că M.M. a avut loc în apartament și că a fost puțin credibil faptul că a căutat ajutor de la un vecin, așa cum a afirmat ea, dacă sora sa ar fi ajuns efectiv acasă. În plus, I.B. a negat că l-a întâlnit pe M.M. și D.E. a declarat, contrar spuselor dlui M.M., că primul nu a raportat din vizita sa în afara apartamentului că un încărcător de laptop.
Tribunalul a constatat că nu există dovezi suficient de clare care să indice că I.B. era autorul violenței în cauză pentru ca prezumția de nevinovăție să fie răsturnată. ; or la ui a descris agresiunea într-un mod lapidar, fără a preciza modul în care aceaceasta a fost produsă, ce obiecte au fost utilizate și ce părți ale corpului au fost vizate. Tribunalul concluzionează că I.B. nu a comis actele de violență în cauză (art. 10c) CPP). Dreptul intern relevant La art. 10 din Codul de procedură penală (CPP) este formulat după cum urmează: art. 10 Nu poate exista deschiderea sau continuarea unei proceduri penale în cazul în care fapta nu există fapta nu este prevăzută de legea penală faptul că nu este vorba despre gradul de gravitate al unei infracțiuni faptul că nu a fost comis de persoana acuzată; (...) GRIFS Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamanta se plânge de o lipsă de echitate a procedurii pe care a inițiat-o împotriva I.B.
Fără a aduce atingere articolului din Convenție, Comisia afirmă în esență că, în ciuda existenței mai multor acte normative care sancționează violența în familie și în ciuda plângerii depuse la 6 În martie 2004, autoritățile competente nu au luat măsurile necesare în acest sens, pentru a o proteja pe ea și pe fiica ei, și pentru a preveni astfel de acte, cunoscute ca fiind comise cel mai frecvent în familie, în absența martorilor oculari. A existat vreo încălcare de către autorități a obligațiilor lor pozitive inerente art. 3 și 8 din Convenție (a se vedea, mutatis mutandis M.C. c. Bulgaria, nr. 39272/98, CEDO 2003-XII), având în vedere modul în care au clarificat faptele și au condus ancheta privind prejudiciile aduse integrității fizice a recurentei Guvernul este invitat să furnizeze o copie completă a dosarului de anchetă și a dosarului judiciar constituit de Parchet și, respectiv, de tribunale cu privire la violențele din 4 martie 2004.
7 avril 2010
Requête n o 43994/05 présentée par E.M. contre la Roumanie introduite le 5 décembre 2005
EN FAIT La requérante, M me E.M., est une ressortissante roumaine née en 1973 et résidant à Bucarest. A. Les circonstances de l’espèce Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par la requérante, peuvent se résumer comme suit. Le 4 mars 2004, vers 17 heures, la requérante se trouvait dans l’appartement familial avec sa fille d’un an et demi lorsque son mari, I.B., avec lequel les relations étaient très tendues, fit son apparition, la menaça de la frapper jusqu’à ce qu’elle nécessite une hospitalisation et de la tuer si elle ne déménageait pas. Sous le regard terrorisé de sa fille, I.B. prit plusieurs objets du salon qu’il jeta par terre, puis il frappa sa femme à coups de poing et avec différents objets.
Comme il ne s’agissait pas du premier épisode de violence conjugale, le 6 mars 2004 la requérante déposa une plainte pénale à la police, décrivant sur une page entière les violences subies, les menaces continuelles de son mari selon lesquelles il les ferait violer et tuer, elle et sa fille, et le traumatisme manifesté par l’enfant qui sursautait au moindre bruit. L’intéressée demandait la protection de la police. Toujours le 6 mars 2004, la requérante se présenta au service d’orthopédie-traumatologie de l’hôpital Sf. Pantelimon.
Le diagnostic suivant fut établi : « Traumatisme par des coups aux bras, avant-bras et coude gauches, avec un hématome important sur la partie extérieure du bras ; contusions aux bras, avant-bras et coude droits, avec hématome du bord cubital ; traumatisme par agression sur la partie extérieure de la cuisse gauche, avec hématome important et rupture du tendon fascia large ; traumatisme sur la partie extérieure de la cuisse droite avec hématome et traumatisme sur la partie postérieure de la cuisse droite avec hématome. Une attelle plâtrée ante-brachio-palmaire a été utilisée. » Le certificat médicolégal conclut que la requérante présentait des lésions traumatiques qui pouvaient dater du 4 mars 2004 et être le résultat de coups répétés avec un objet dur, et qui nécessitaient huit à neuf jours de soins médicaux.
Saisi par le parquet de la plainte pénale de la requérante, le tribunal de première instance de Bucarest entendit la requérante, I.B., M.M. (la sœur de la requérante) et D.E. (un ami d’I.B.). La requérante réitéra les faits présentés dans sa plainte. Elle ajouta qu’elle avait voulu chercher secours chez un voisin de l’immeuble mais que celui-ci était absent, qu’elle avait appelé les parents d’I.B. et qu’elle avait attendu pendant une heure et demie l’arrivée de sa mère qui devait l’emmener chez elle avec sa fille. M.M., qui aurait rejoint l’intéressée tout de suite après les faits et aurait rencontré I.B., le 4 mars 2002, dans l’escalier de l’immeuble, déclara que ce dernier portait deux sacs, qu’il lui avait dit qu’il tuerait sa sœur, et que cette dernière présentait des traces de violence et avait les vêtements déchirés.
I.B. nia être l’auteur des faits et avoir rencontré M.M. ce jour-là. Il déclara s’être rendu deux fois à l’appartement le 4 mars 2004 pour récupérer ses affaires, la première fois vers 18 h 30, lorsqu’il en avait été empêché par la requérante, et la seconde fois deux heures plus tard, accompagné des policiers, lorsqu’il avait trouvé la serrure de la porte d’entrée changée. D.E. déclara qu’il avait emmené I.B. qui devait prendre des affaires dans son appartement, qu’il l’avait attendu un quart d’heure avec sa voiture devant l’immeuble et que I.B. était descendu seulement avec le chargeur de son téléphone portable. Le 14 mars 2005, lors des débats sur le fond, l’avocat d’I.B. demanda sa relaxe au motif que l’existence des faits (article 10 a) du code de procédure pénale (CPP)) n’était pas prouvée par les pièces du dossier.
Il estima que les affirmations de l’intéressée dans sa plainte et dans sa déclaration devant le tribunal étaient différentes et que le certificat médicolégal n’était pas corroboré par d’autres preuves. Le parquet proposa la relaxe d’I.B. sur la base de l’article 10 b 1 ) CPP et sa condamnation au paiement d’une amende administrative. Pour justifier la légèreté de la sanction, il fit valoir le nombre réduit de jours de soins médicaux nécessaires selon le certificat médicolégal de la requérante, le fait que I.B. n’avait pas d’antécédents pénaux et qu’il n’avait frappé que les cuisses et les bras de la victime, et enfin la circonstance que les parties avaient divorcé en octobre 2004. Par un jugement du 14 mars 2005, le tribunal de première instance accueillit partiellement la plainte de la requérante et condamna I.B.
au paiement d’une amende pénale de 10 millions de lei roumains sur la base de l’article 180 (« coups et blessures ») du code pénal (CP). Le tribunal considéra que I.B. était l’auteur du délit en cause, fait qui ressortait d’un faisceau de preuves : le certificat médicolégal, la déclaration du témoin à charge M.M. et même celle du témoin à décharge, D.E., déclarations qui plaçaient I.B. à l’endroit et au moment où la requérante avait été victime des violences incriminées. Par ailleurs, il rejeta comme tardive la demande de la requérante, faite au cours de la procédure, de se constituer partie civile. I.B. forma un recours contre le jugement du 14 mars 2005 et demanda sa relaxe en vertu de l’article 10 a) CPP, au motif que les preuves instruites ne prouvaient pas avec certitude qu’il avait commis les faits qu’on lui reprochait, sa culpabilité étant fondée seulement sur la déclaration de M.M.
dépourvue selon lui d’objectivité. Par un arrêt du 9 juin 2005, le tribunal départemental de Bucarest fit droit au recours et relaxa I.B. Il jugea que le tribunal de première instance avait fondé son jugement seulement sur la déclaration de la sœur de la requérante, M.M., témoignage qui n’était pas crédible et devait être écarté au vu de plusieurs éléments infirmant sa présence dans l’immeuble le 4 mars 2004. A cet égard, le tribunal nota qu’en décrivant les faits pertinents dans sa plainte et dans sa déclaration, la requérante n’avait pas mentionné l’arrivée de M.M. dans l’appartement et qu’il était peu crédible que l’intéressée eût cherché de l’aide chez un voisin, comme elle l’avait affirmé, si sa sœur était réellement arrivée chez elle.
De plus, I.B. avait nié avoir croisé M.M. et D.E. avait déclaré, contrairement aux dires de M.M., que le premier n’avait rapporté de sa visite dans l’appartement qu’un chargeur de portable. Le tribunal constata qu’il n’y avait pas de preuves suffisamment claires indiquant que I.B. était l’auteur des violences en question pour que la présomption d’innocence soit renversée. Il nota que, faute de témoins oculaires, seule la déclaration de la requérante-victime incriminait I.B. ; or l’intéressée avait décrit l’agression de manière lapidaire, sans détailler comment celle-ci s’était produite, quels objets l’agresseur avait utilisés et quelles parties du corps avaient été visées. Le tribunal conclut que I.B.
n’avait pas commis les actes de violence en cause (article 10 c) CPP). B. Le droit interne pertinent L’article 10 du code de procédure pénale (CPP) est libellé comme suit : Article 10 « Il ne peut y avoir ouverture ou poursuite d’une procédure pénale si : a) le fait n’existe pas ; b) le fait n’est pas prévu par la loi pénale ; b 1 ) le fait n’atteint pas le degré de gravité d’une infraction ; c) le fait n’a pas été commis par l’accusé ; (...) » GRIEFS 1. Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, la requérante se plaint d’un défaut d’équité de la procédure qu’elle a engagée contre I.B.
2. Sans invoquer d’article de la Convention, elle allègue en substance que, malgré l’existence de plusieurs actes normatifs sanctionnant la violence en famille et en dépit de la plainte qu’elle avait déposée le 6 mars 2004, les autorités compétentes n’ont pas pris les mesures nécessaires à cet égard, pour la protéger, elle et sa fille, et prévenir des actes de ce genre, connus pour être perpétrés le plus souvent en famille, en l’absence de témoins oculaires.
Y a-t-il eu violation par les autorités de leurs obligations positives inhérentes aux articles 3 et 8 de la Convention (voir, mutatis mutandis , M.C. c. Bulgarie , n o 39272/98, CEDH 2003-XII), eu égard à la manière dont elles ont éclairci les faits et mené l’enquête relative aux atteintes alléguées à l’intégrité physique de la requérante ? Le Gouvernement est invité à fournir une copie intégrale du dossier d’enquête et du dossier judiciaire constitués respectivement par le parquet et par les tribunaux au sujet des violences subies par l’intéressée le 4 mars 2004.