CtEDO 29.11.2011 AI

STEFAN c. ROUMANIE

RESPONDENT
ROU
HOTĂRÂRE
29.11.2011
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Irrecevable
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2011
DESCARCĂ: PDF · DOCX
Citează această cauză
STEFAN c. ROUMANIE (CtEDO, 2011)
HUDOC · oficial

Cerere nr. 5650/04

prezentată de Marin STEFAN

împotriva României

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), sesizată la 29 noiembrie 2011 în ședință de cameră alcătuită din:

Josep Casadevall,

președinte,

Egbert Myjer,

Ján Šikuta,

Ineta Ziemele,

Nona Tsotsoria,

Mihai Poalelungi,

judecător ad hoc,

Kristina Pardalos,

judecători,

și Santiago Quesada,

grefier de secțiune,

Ținând seama de petiția menționată mai sus introdusă la 3 decembrie 2003,

Ținând seama de observațiile prezentate de guvernul pârât și de răspunsurile prezentate de reclamant,

După deliberare, pronunță următoarea decizie:

1.

Reclamantul, Marin Stefan, este cetățean român, născut în 1933 și locuind la Craiova. A fost reprezentat în fața Curții de dna I. Gruia, avocat la Craiova.

Guvernul român («

Guvernul

») a fost reprezentat de co-agenta sa, doamna I. Cambrea, din ministerul afacerilor externe.

2.

Ca urmare a recuzării lui Corneliu Bîrsan (art. 28 din regulament), judecător ales în calitate de reprezentant al României, președintele camerei a desemnat pe Mihai Poalelungi pentru a participa în calitate de judecător ad hoc (articolele 26 § 4 din Convenție și 29 § 1 din regulament).

A.

Circumstanțele cauzei

3.

Faptele cauzei, așa cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează.

4.

Conform reclamantului, la 28 iunie 1998, a survenit un conflict între el și un vecin, M.S., ofițer al armatei, cu privire la o scurgere de apă pe care reclamantul ar fi provocat-o în mod intenționat la vecinul G.D., care locuia într-un alt apartament din clădire. M.S. ar fi imobilizat reclamantul împotriva unui perete în coridorul etajului trei al clădirii și, în ciuda rugăminților acestuia din urmă, l-ar fi lovit de mai multe ori. Soția lui M.S. și fiul lor, L.S., ofițer de poliție, ar fi apărut câteva clipe mai târziu și ar fi lovit la rândul lor reclamantul. L.S. ar fi i dat mai multe lovituri violente la față și soția lui M.S. ar fi rupt cămașa sa. Reclamantul ar fi strigat odată după ajutor și apoi, sub efectul loviturilor, ar fi leșinat. La trezire, ar fi coborât la parter al clădirii unde a întâlnit doi vecini, M.M. și I.I., cărora le-a declarat că fusese bătut de membri ai familiei S.

5.

În aceeași zi, reclamantul s-a prezentat la postul de poliție. A fost întâmpinat de ofițerul G. care, potrivit spuselor reclamantului, a refuzat să se deplaseze la locul agresiunii, dar l-a sfătuit să meargă la spital. Reclamantul a mers acolo și a fost spitalizat, medicii constatând numeroase răni la față, inclusiv o fractura a piramidei nazale. Acolo a rămas până pe 7 iulie 1998.

6.

Pe 8 iulie 1998, reclamantul a fost examinat de un medic legist. Certificatul medical emis în aceeași zi menționa contuzi la nivelul feței și brațului drept, precum și fractura oaselor nasului. Medicul a confirmat că reclamantul fusese victimă a unei agresiuni și a estimat că leziunile puteau fi cauzate de lovituri date cu un obiect dur.

7.

Pe 16 iulie 1998, medicul legist a examinat din nou reclamantul și a concluzionat că leziunile necesitau în total douăzeci și cinci de zile de ingrijire medicală.

8.

Pe 20 august 1998, reclamantul a sesizat parchetul militar din Dolj cu o plângere penală împotriva celor trei membri ai familiei S. Bazandu-se pe art. 181 din codul penal, i-a acuzat că l-au supus la violență care a lezat integritatea corporală a sa.

9.

Dosarul a fost transmis la parchetul militar de lângă tribunalul militar teritorial din București (în continuare, «

parchetul

militar»).

10.

Pe 8 septembrie 1998, reclamantul, asistat de un avocat, și agresorul presuși au fost audiați de un procuror. La 16 și 28 septembrie și 2 octombrie 1998, trei martori propuși de reclamant (M.M., I.I. și D.S.) și doi martori propuși de agresorii presuși (A.C. și G.D.) au fost de asemenea audiați. M.S. a recunoscut că întâlnise reclamantul, dar a negat orice conflict între ei și a declarat că acesta din urmă era sub influența alcoolului. Martorul M.M. a confirmat că a văzut reclamantul cu fața plinată de sânge. Martorul I.I. a explicat că din cauza vârstei sale, nu putuse deosebi fața reclamantului, dar observase că acesta mirosea a alcool. Martorul G.D. a declarat că se plânsese la M.S. că reclamantul ar fi intenționat provocat o scurgere de apă în apartamentul său, dar că nu întâlnise reclamantul la 28 iunie 1998.

11.

La 4 noiembrie 1998, reclamantul a completat declarația sa inițială recunoscând că provocase scurgerea de apă în mod intenționat pentru a o determina pe G.D. să contribuie la cheltuielile de reparare a acoperișului clădirii.

12.

La 26 octombrie 1998, la cererea parchetului militar, laboratorul departamental de medicină legală a indicat că leziunile brațului drept putea fi provocate de o cădere.

13.

Printr-o ordonanță de neîncepere a urmăririi penale din 23 noiembrie 1998, parchetul militar a închis ancheta, estimând că leziunile reclamantului aveau altă origine decât agresiunea pretendeți. El a judecat deosebit de surprinzător faptul că reclamantul nu îl alertase pe vecinii atunci când fusese agresat.

14.

Pe 4 decembrie 1998, ordonanța a fost notificată reclamantului, dar a fost returnată expeditorului din cauza absenței reclamantului de la domiciliul său și din faptul că nu o preluase de la poștă în termenul indicat de aceasta în avisul de trecere.

15.

La 19 mai 2000, reclamantul a aflat de la procurorul militar existența neînceperii urmăririi penale din 23 noiembrie 1998 și returnarea scrisorii.

16.

Ca urmare a unei plângeri a reclamantului, neînceperea urmăririi penale a fost confirmată de procurorul șef al parchetului militar la 4 iulie 2000. Reclamantul a fost informat printr-o scrisoare din aceeași dată.

17.

Pe 8 august 2000, reclamantul a fost autorizat să consulte dosarul.

18.

Ca urmare a unei plângeri a reclamantului, dosarul a fost trimis la parchetul militar de lângă Curtea Supremă de Justiție. Acest parched a interpretat concluziile raportului laboratorul departamental de medicină legală din 26 octombrie 1998 în sensul că fractura oaselor nasului era evident consecința loviturilor date cu un obiect dur. Considerând deci că elementele dosarului demonstrau că reclamantul fusese victimă a unei agresiuni din parte membrilor familiei S., acest parched a ordonat la 12 decembrie 2000 reluarea anchetei. A ordonat parchetului inferior să audiere din nou victima, agresorii presuși și martorii și, dacă este cazul, să procedeze la confruntări.

19.

Dosarul a fost din nou înregistrat la rola parchetului militar. La 8 noiembrie 2001, procurorul încărcat cu cauza l-a audiat din nou pe reclamant și pe agresorii presuți M.S. și L.S. și a procedat de asemenea la confruntarea reclamantului cu M.S. Procurorul a audiat de asemenea un nou martor, T.I., o altă vecină a reclamantului, care a descris pe acesta ca o persoană agresivă, mai ales după consumul de alcool.

20.

Printr-o ordonanță din 10 aprilie 2002, parchetul a închis din nou ancheta printr-o decizie ample motivată. Conform parchetului, era puțin probabil ca conflictul să nu fi atras atenția niciunui vecin, în timp ce a avut loc o duminică în coridorul unei clădiri cu mai multe niveluri. De aceea, a concluzionat că leziunile fuseseră probabil provocate de o cădere din cauza stării de ebrietate a reclamantului.

21.

La contestația reclamantului, la 16 iulie și 16 septembrie 2002, parchetul militar de lângă Curtea Supremă de Justiție a confirmat bine-fondarea deciziei parchetului militar.

22.

La 30 august 2002, reclamantul a depus o plângere la președintele tribunalului militar din București, contestând neînceperea urmăririi penale pronunțată de parchetul militar. Plângerea sa a fost redirecționată către acesta din urmă. Printr-o decizie din 8 iulie 2003, procurorul șef al parchetului a respins contestația sa.

23.

Reclamantul a fost informat printr-o scrisoare din aceeași dată că contestația sa împotriva neînceperii urmăririi penale din 10 aprilie 2002 fusese respingă. Copia unei scrisori trimise în acest sens la domiciliul reclamantului se găsește între piesele dosarului intern prezentat de Guvern.

24.

După mai multe cereri ale reclamantului, acesta a putut consulta dosarul și obține copii ale documentelor incluse în dosar.

25.

Reclamantul a informat Curtea că a depus o plângere penală împotriva ofițerului G. care ar fi refuzat să se deplaseze la locul agresiunii la 28 iunie 1998. Curtea nu a fost informată despre urmările acestei plângeri.

B.

Dreptul și practica internă pertinentă

26.

Dispozițiile pertinente ale codului penal (CP) sunt următoarele:

art. 181 – Atingerea integrității corporale

«

1.

Atingerea integrității corporale sau a sănătății persoanei necesitând ingrijire medicală de maximum 60 de zile este pedepsită cu închisoare de la șase luni la cinci ani.

»

«

2.

Acțiunea penală este pusă în mișcare pe baza plângerii penale prealabile a părții păgubite (...).

»

27.

Dispozițiile pertinente ale codului de procedură penală (CPP) privind căile de atac disponibile pentru a contesta o decizie a parchetului sunt următoarele:

art. 278 – Plângere împotriva unui act al procurorului

«

O plângere împotriva unei măsuri sau a unui act de instrucție penală efectuat de procuror (...) dă naștere unei decizii a procurorului șef al parchetului. Dacă măsura sau actul contestat au fost efectuate de procurorul șef sau pe baza instrucțiunilor sale, plângerea dă naștere unei decizii a procurorului ierarhic superior.

»

28.

Legea nr. 281 din 26 iunie 2003 (publicată în Monitorul Oficial la 1 iulie 2003) a introdus în CPP noul articol 278¹, care este formulat după cum urmează:

art. 278¹ – Plângere în fața tribunalului împotriva unei decizii de neîncepere a urmăririi penale pronunțate de procuror

«

1.

După respingerea unei plângeri depuse în temeiul articolelor 275 și 278 ale codului de procedură penală împotriva unei decizii de neîncepere a urmăririi penale pronunțate de procuror, partea păgubită sau orice altă persoană ale cărei drepturi legitime sunt lezate poate, în termen de douăzeci de zile de la data comunicării deciziei, depune o

plângere în fața tribunalului

competent conform legii, pentru a pronunța asupra cauzei în prima instanță.

2.

Dacă procurorul șef al parchetului sau, după caz, procurorul general al parchetului curții de apel, procurorul șef de secție al parchetului Curții Supreme de Justiție sau procurorul ierarhic superior, nu s-a pronunțat asupra

plângerii în termenul de douăzeci de zile menționat la art. 277, termenul de douăzeci de zile prevăzut la primul paragraf curge de la expirarea primului termen.

3.

Parchetul trimite dosarul tribunalului competent în termen de cinci zile (...).

4.

Persoana vizată de decizia de neîncepere a urmăririi penale și autorul plângerii sunt citați să se prezinte (...). Tribunalul care se pronunță asupra plângerii examinează decizia atacată pe baza elementelor incluse în dosarul cauzei și pe baza oricărui nouă element de dovadă scrisă prezentat în fața sa.

(...)

8.

Pronunță una dintre următoarele decizii:

a)

respingere a plângerii și menținerea soluției adoptate în decizia atacată;

b)

admitere a plângerii, anulare a deciziei atacate și trimitere a cauzei la procuror pentru ca acesta să deschidă sau să redeschidă urmărirea penală;

c)

admitere a plângerii, anulare a deciziei atacate și, dacă dovezile incluse în dosar sunt suficiente pentru a judeca cauza, reținere a cauzei în vederea judecării;

(...)

10.

Procurorul, autorul plângerii, persoana vizată de decizia de neîncepere a urmăririi penale și orice persoană ale cărei drepturi legitime sunt lezate pot introduce o

cale de atac

împotriva hotărârii tribunalului.

(...)

12.

Tribunalul se pronunță asupra plângerii în termen de douăzeci de zile de la data la care a fost sesizat și comunică imediat decizia motivată autorul plângerii.

»

29.

Privind deciziile parchetului adoptate înainte de intrarea în vigoare a legii, articolele IX și XI ale legii nr. 281 din 26 iunie 2003 precizează:

Articolul IX

«

(...)

5.

Termenul pentru depunerea unei plângeri bazate pe art. 278¹ din codul de procedură penală împotriva unei decizii de neîncepere a urmăririi penale luate de procuror înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi este de un an de la data intrării în vigoare a legii dacă responsabilitatea penală nu este prescrisă.

»

Articolul XI

«

Prezenta lege intră în vigoare la data publicării în Monitorul Oficial și se aplică (...) de la 1 ianuarie 2004.

»

30.

Dispozițiile pertinente ale dreptului intern privind statutul poliților și procurorilor militari sunt prezentate la § 40 din hotărârea

Barbu

Anghelescu c. România

(nr. 46430/99, 5 octombrie 2004).

31.

La data faptelor, organizarea și funcționarea poliției române erau reglementate de legea nr. 26 din 12 mai 1994, în temeiul căreia polițiștii aveau calitatea de militari activi. Urmărirea penală și judecarea polițiștilor urmăriți pentru fapte interzise de legea penală aparțineau, în virtutea statutului lor de militari activi, competenței parchetelor și tribunalelor militare.

32.

Această lege a fost abrogată de legea nr. 218 din 23 aprilie 2002, privind organizarea și funcționarea poliției, și de legea nr. 360 din 6 iunie 2002, privind statutul polițistului, în temeiul cărora ministerul de interne s-a descentralizat din punct de vedere militar, polițiștii având acum calitatea de funcționari publici. Urmărirea penală și judecarea polițiștilor aparțin acum competenței parchetelor și tribunalelor ordinare.

33.

Invocând art. 6 din Convenție, reclamantul se plânge de absența unei anchete efective asupra violenței pe care ar fi-o suferit la 28 iunie 1998.

34.

Reclamantul se plânge de absența unei anchete efective asupra violenței pe care ar fi-o suferit din partea vecinilor. El invocă art. 6 din Convenție. Amintindu-și că este stăpână pe calificarea juridică a faptelor cauzei și că nu este legată de cea atribuită de reclamanți, Curtea consideră că este potrivit să analizeze petiția pe teren articolului 3 din Convenție, formulat după cum urmează:

«

Nicio persoană nu poate fi supusă torturii sau unor pedepse sau maltratări inumane sau degradante.

»

35.

Guvernul excipează inadmisibilitatea cererei pentru neepuizarea căilor de recurs interne. El susține că reclamantul a omis să sesizeze tribunalul competent, în virtutea articolului 278¹ CPP, pentru a se plânge de deciziile de neîncepere a urmăririi penale ale parchetului, ceea ce putea face în termenul de un an prevăzut de dispozițiile tranzitorii din articolul IX al legii nr. 281 din 26 iunie 2003. Guvernul consideră că este vorba de un recurs adecvat, suficient, accesibil și efectiv, în sensul articolului 35 § 1 din Convenție. Conform lui, noua prevedere asigură posibilitatea de a face examinată de un tribunal deciziile litigioase pe baza pieselor dosarului și de a analiza orice nou mijloc de dovadă. Eficacitatea acestui recurs rezidă de asemenea în faptul că, dacă o consideră necesar, tribunalul are puterea, fie de a cassa decizia contestată și de a trimite cauza procurorului pentru ca acesta să ordone deschiderea urmăririi penale, fie de a examina direct cauza pe fond. Guvernul furnizează exemple de jurisprudență și un articol din doctrină care, după părerea sa, dovedesc că această cale de atac este efectivă atât în teorie cât și în practică.

36.

Cu privire la excepția ridicată de Guvern, reclamantul afirmă că înainte de formarea cererei sale în fața Curții, a folosit singura cale de atac disponibilă în dreptul intern, și anume recurs în fața procurorului ierarhic. Apoi, reclamantul argumentează că obiectiv nu era în măsură să folosească noua cale de atac indicată de Guvern, decizia de neîncepere a urmăririi penale din 8 iulie 2003 pronunțată de parchetul militar nefiind comunicată.

37.

Curtea amintește că regula epuizării căilor de recurs interne enunțată la art. 35 din Convenție impune persoanelor care doresc să ințieze o acțiune împotriva unui stat în fața Curții obligația de a folosi anterior recursurile oferite de sistemul juridic al țării lor. Aceste recurse trebuie să existe la un grad suficient de certitudine, în practică cât și în teorie, altfel le lipsesc eficacitatea și accesibilitatea dorite (a se vedea, în special,

Dalia c. Franța

, hotărâre din 19 februarie 1998,

Colecția hotărârilor și deciziilor

1998 - I, p. 87, § 38). Epuizarea căilor de recurs interne se apreciază în mod normal la data introducerii cererei în fața Curții. Cu toate acestea, această regulă nu merge fără excepții, care pot fi justificate de circumstanțele particulare ale cauzei (

Brusco

c. Italia

(decizie), nr. 69789/01, CEDH 2001 - IX și

Prodan c.

Moldova

, nr. 49806/99, § 39, CEDH 2004 - III).

38.

În prezenta cauză, Curtea nu va examina excepția de neepuizare ridicată de Guvern deci petiția este, în orice caz, manifestă nefondat pentru motivele expuse mai jos.

39.

Privind ancheta derulată de autoritățile competente din cauza plângerii reclamantului, Guvernul consideră că satisface condițiile de eficacitate și imparțialitate stabilite de jurisprudența Curții. El observă că în speță, autoritățile naționale erau obligate să desfășoare o anchetă oficială susceptibilă să conducă la identificare și pedepsirea responsabililor. Cât privește caracterul efectiv al anchetei, Guvernul susține că toți mijloacele de dovadă potențial utile au fost examinate pentru a stabili în mod complet situația de fapt. Ancheta a fost de asemenea derulată cu diligență, decizia de neîncepere a urmăririi penale fiind pronunțată trei luni după plângerea reclamantului.

40.

Cât privește pretendul caracter lipsit de obiectivitate al anchetei derulate de autorități, el amintește că gradul de independență al unui organ de anchetă trebuie apreciat după circumstanțele concrete ale unei cauze (

Mantog

c. România

, nr. 2893/02, § 70, 11 octombrie 2007). Or, în speță, agresorii presuși nu acționaseră în calitatea lor oficială, faptele litigioase aparținând unui conflict privat, nu exista niciun legătură ierarhică sau instituțională între persoanele înscrise să desfășoare investigațiile și cele supuse anchetei și nu se poate presupune automat că orice persoană implicată în derularea unei anchete și care are calitatea de cadru militar îi lipseșteuindependența și imparțialitatea.

41.

Reclamantul consideră că, în cadrul anchetei derulate în speță, autoritățile interne au favorizat agresorii lor din cauza statutului lor de ofițeri ai armatei și poliției. În acest sens, el argumentează că procurorul militar refuzase avocatului să participe la audierea martonilor. În plus, se plânge că ofițerul de poliție G. a refuzat să se deplaseze la locul faptelor în ziua incidentului. În fine, el denunță practica parchetelor de a transcrie declarațiile ografe ale persoanelor care depun pentru nevoile anchetei și consideră deci ca false mai multe asemenea declarații versate în dosar și care i-au fost comunicate de parched.

42.

Curtea amintește că interdictus absolută prevăzută în art. 3 din Convenție implică pentru autoritățile naționale obligația de a desfășura o anchetă oficială efectivă atunci când o persoană susține, în mod «

sustenabil

», că a fost victimă a unor acte contrare articolului 3 și comise în circumstanțe suspecte, indiferent de calitatea persoanelor implicate (a se vedea,

mutatis mutandis

,

M.C. c. Bulgaria

, nr. 39272/98, §§ 151 și 153, CEDH 2003-XII). Această anchetă trebuie să poată conduce nu doar la identificare ci și la pedepsirea responsabililor (a se vedea,

mutatis mutandis

,

Filip c. România

, nr. 41124/02, § 47, 14 decembrie 2006).

43.

În speță, Curtea consideră că caracterul sustenabil al alegerilor reclamantului privind atingerea integrității corporale rezulta din realitatea necontestată a leziunilor menționate în certificatul medical din 8 iulie 1998 (a se vedea §6 mai sus). Ținând seama de caracterul autonom al termenilor contenți în art. 3 din Convenție, Curtea judecă constatarea aceasta suficientă pentru a face ca agresiunea de care reclamantul a fost victimă să intre în sfera de protecție a acestui articol (a se vedea,

mutatis mutandis

,

pentru o agresiune rezultând dintr-un conflict între vecini,

Macovei și alții c.

România

, nr. 5048/02, § 50, 21 iunie 2007).

44.

Curtea observă că o anchetă a avut loc în fapt în prezenta cauză ca urmare a plângerii depuse de reclamant la 20 august 1998. Rămâne de apreciat caracterul său «

efectiv

».

45.

La această privire, Curtea observă că ancheta penală a început prompt și a constat în diverse acte vizând determinarea circumstanțelor agresiunii denunțate. Reclamantul, agresorii presuți și mai mulți martori, inclusiv unii citați de reclamant, au fost audiați de parched în luna care a urmat depunerii plângerii. Constatările examinării medico-legale a reclamantului din iulie 1998 au fost incluse în dosar și au fost completate la cererea parchetului de laboratorul departamental de medicină legală în octombrie 1998. După infirmarea neînceperii urmăririi penale din 23 noiembrie 1998, parchetul a procedat la o nouă audiere a reclamantului și a lui M.S. precum și la confruntarea lor și a audiat un nou martor.

46.

Curtea observă de asemenea că, contrar afirmațiilor reclamantului, acesta a fost asociat și informat cu privire la ancheta în curs. Deci, deși era reprezentat de un avocat, a fost audiat de parched și a putut cere ca anumiți martori să fie audiați. De altfel, Curtea constată că, la încheierea măsurilor de anchetă, parchetul militar a comunicat reclamantului deciziile de neîncepere a urmăririi penale pronunțate în speță (a se vedea paragrafele 14, 15 și 23 mai sus). Pe recurs al reclamantului, ancheta a fost redeschisă de parched, care a procedat la o nouă instrucție a dovezilor. Reclamantul a putut de asemenea consulta dosarul și obține copii ale documentelor solicitate (a se vedea §24 mai sus).

47.

Curtea consideră de altfel că ancheta a fost derulată în termen rezonabil. Deși durata totală se ridică la cinci ani, trebuie să se observă că prima decizie de neîncepere a urmăririi penale a fost pronunțată la 23 noiembrie 1998 și comunicată reclamantului la 4 decembrie 1998, adică aproximativ trei luni după depunerea plângerii. Un termen de un an și jumătate a urmat din motive care nu sunt imputabile autoritățile dezi scrisoarea care informo reclamantul cu privire la decizia menționată a fost returnată parchetului din cauza absenței reclamantului din domiciliul și din faptul că nu a preluat scrisoare de la poștă în termenul indicat de aceasta în avisul de trecere (a se vedea §14 mai sus). Perioada de doi ani și jumătate posteriară infirmării deciziei de neîncepere a urmăririi penale de parched militar de lângă Curtea Supremă de Justiție la 12 decembrie 2000 nu poate constitui în sine un element suficient pentru a pune sub semnul întrebării eficacitatea anchetei derulate în prezenta cauză.

48.

Privind independența necesară a investigatorilor în raport cu persoanele implicate în faptele litigioase, Curtea admite că independența procurorilor militari care au desfășurat ancheta în raport cu M.S. și L.S. poate fi pusă la îndoială ținând seama de reglementarea națională în vigoare la data faptelor (

Barbu Anghelescu c. România

, citat mai sus, § 67). Cu toate acestea, Curtea amintește că gradul de independență al unui organ de anchetă trebuie apreciat după circumstanțele concrete ale unei cauze. La această privire, ea observă că ancheta în cauză nu viza fapte de omucidere sau maltratare comise de agenți ai statului în exercitarea funcțiilor lor. Pe acest punct, Curtea constată că investigații foarte aprofundate au fost derulate în legătură cu M.S. și L.S. de parched militar, care este o instituție diferită de cele unde își exercitau activitatea. De altfel, pe recurs al reclamantului, parchetul militar a redeschis dosarul de anchetă și reexaminarea sa a cauzei a dus la confirmarea neînceperii urmăririi penale din 23 noiembrie 1998. Curtea nu percepe, de altfel, în dosar, niciun element susceptibil să susțină teza conform căreia autoritățile ar fi căutat evitarea unei condamnări penale pentru M.S. și L.S. (a se vedea,

mutatis mutandis, Mantog c. România

, citat mai sus, § 71).

49.

Mai în special privind criticile avansate de reclamant și care, după părerea sa, demonstrează lipsa de independență a procurorilor militari în practică (a se vedea §41 mai sus), rezultă din dosarul de anchetă că acesta nu s-a plâns niciodată în fața autoritățile interne de faptul că avocatul se nu putuse participa la audierea martonilor sau că declarațiile transcrise, incluse în dosarul intern și care i-au fost comunicate, erau false. De altfel, trebuie observat că reclamantul contestă doar semnăturile apuse pe aceste declarații și nu conținuturi lor. În fine, cu privire la refuzul ofițerului de poliție G. de a se deplasa la locul faptelor în ziua incidentului, Curtea observă că reclamantul nu a depus plângere penală cu privire la agresiune din 28 iunie 1998 decât la 20 august 1998. În orice caz, se pare că o plângere penală a fost depusă de reclamant împotriva ofițerului, încredințând deci autoritățile române sarcina de a se ocupa de reclamația sa.

50.

Ținând seama de ceea ce precede, Curtea consideră că autoritățile au procedat la o anchetă judiciară satisfăcând cerințele articolului 3 din Convenție. Amintindu-și că Convenția nu cuprinde dreptul pentru un reclamant de a face să se urmărească sau condamne penal terți sau obligație de rezultat presupunând că orice urmărire trebuie să se încheie cu o condamnare, Curtea concluzionează că prezenta cerere este manifestă nefondat și trebuie respingă în aplicarea articolului 35 §§ 3 (a) și 4 din Convenție.

Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate,

Declară

petiția inadmisibilă.

Santiago Quesada

Josep Casadevall

Grefier

Președinte

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
CtEDO 2009-01-27
0,95
AFFAIRE STEFAN et STEF c. ROUMANIE
TROISIÈME SECTION AFFAIRE ŞTEFAN et ŞTEF c. ROUMANIE (Requêtes n os 24428/03 et 26977/03) ARRÊT STRASBOURG 27 janvier 2009 DÉFINITIF 27/04/2009 Cet arrêt peut subir des retouches de forme. En l’affaire Ştefan et Ştef c. Roumanie, La Cour eu
CtEDO 2011-12-20
0,95
AFFAIRE BĂLĂȘOIU c. ROUMANIE (N° 2)
TROISIÈME SECTION AFFAIRE BĂLĂŞOIU c. ROUMANIE (n o 2) (Requête n o 17232/04) ARRÊT STRASBOURG 20 décembre 2011 DÉFINITIF 20/03/2012 Cet arrêt est devenu définitif en vertu de l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches d
CtEDO 2011-06-21
0,95
AFFAIRE GIURAN c. ROUMANIE
TROISIÈME SECTION AFFAIRE GIURAN c. ROUMANIE (Requête n o 24360/04) ARRÊT [Extraits] STRASBOURG 21 juin 2011 DÉFINITIF 21/09/2011 Cet arrêt est devenu définitif en vertu de l’article 44 § 2 de la Convention. En l’affaire Giuran c. Roumanie,
CtEDO 2011-05-10
0,95
GUIU ET AUTRES c. ROUMANIE
TROISIÈME SECTION DÉCISION Requêtes n os 26844/03, 26847/03, 26848/03, 26849/03 et 26850/03 présentées par Constantin GUIU, Mihai DOREA, Gheorghe DIACENCO, Ioan CONSTANTINESCU et Viorel COMAN contre la Roumanie La Cour européenne des droits
CtEDO 2012-03-06
0,95
R.R. c. ROUMANIE
TROISIÈME SECTION DÉCISION Requête n o 3574/11 R.R. contre la Roumanie La Cour européenne des droits de l’homme (troisième section), siégeant le 6 mars 2012 en une Chambre composée de : Josep Casadevall, président, Egbert Myjer, Ján Šikuta,
Sursă