STEFAN c. ROUMANIE

Reclamantul, Marin Stefan, este cetățean român, născut în 1933 și locuind la Craiova. A fost reprezentat în fața Curții de dna I. Gruia, avocat la Craiova. Guvernul român (« Guvernul ») a fost reprezentat de co-agenta sa, doamna I. Cambrea, din ministerul afacerilor externe.

Ca urmare a recuzării lui Corneliu Bîrsan (art. 28 din regulament), judecător ales în calitate de reprezentant al României, președintele camerei a desemnat pe Mihai Poalelungi pentru a participa în calitate de judecător ad hoc (articolele 26 § 4 din Convenție și 29 § 1 din regulament). A. Circumstanțele cauzei

Faptele cauzei, așa cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează.

Conform reclamantului, la 28 iunie 1998, a survenit un conflict între el și un vecin, M.S., ofițer al armatei, cu privire la o scurgere de apă pe care reclamantul ar fi provocat-o în mod intenționat la vecinul G.D., care locuia într-un alt apartament din clădire. M.S. ar fi imobilizat reclamantul împotriva unui perete în coridorul etajului trei al clădirii și, în ciuda rugăminților acestuia din urmă, l-ar fi lovit de mai multe ori. Soția lui M.S. și fiul lor, L.S., ofițer de poliție, ar fi apărut câteva clipe mai târziu și ar fi lovit la rândul lor reclamantul. L.S. ar fi i dat mai multe lovituri violente la față și soția lui M.S. ar fi rupt cămașa sa. Reclamantul ar fi strigat odată după ajutor și apoi, sub efectul loviturilor, ar fi leșinat. La trezire, ar fi coborât la parter al clădirii unde a întâlnit doi vecini, M.M. și I.I., cărora le-a declarat că fusese bătut de membri ai familiei S.

În aceeași zi, reclamantul s-a prezentat la postul de poliție. A fost întâmpinat de ofițerul G. care, potrivit spuselor reclamantului, a refuzat să se deplaseze la locul agresiunii, dar l-a sfătuit să meargă la spital. Reclamantul a mers acolo și a fost spitalizat, medicii constatând numeroase răni la față, inclusiv o fractura a piramidei nazale. Acolo a rămas până pe 7 iulie 1998.

Pe 8 iulie 1998, reclamantul a fost examinat de un medic legist. Certificatul medical emis în aceeași zi menționa contuzi la nivelul feței și brațului drept, precum și fractura oaselor nasului. Medicul a confirmat că reclamantul fusese victimă a unei agresiuni și a estimat că leziunile puteau fi cauzate de lovituri date cu un obiect dur.

Pe 16 iulie 1998, medicul legist a examinat din nou reclamantul și a concluzionat că leziunile necesitau în total douăzeci și cinci de zile de ingrijire medicală.

Pe 20 august 1998, reclamantul a sesizat parchetul militar din Dolj cu o plângere penală împotriva celor trei membri ai familiei S. Bazandu-se pe art. 181 din codul penal, i-a acuzat că l-au supus la violență care a lezat integritatea corporală a sa.

Dosarul a fost transmis la parchetul militar de lângă tribunalul militar teritorial din București (în continuare, « parchetul militar»).

Pe 8 septembrie 1998, reclamantul, asistat de un avocat, și agresorul presuși au fost audiați de un procuror. La 16 și 28 septembrie și 2 octombrie 1998, trei martori propuși de reclamant (M.M., I.I. și D.S.) și doi martori propuși de agresorii presuși (A.C. și G.D.) au fost de asemenea audiați. M.S. a recunoscut că întâlnise reclamantul, dar a negat orice conflict între ei și a declarat că acesta din urmă era sub influența alcoolului. Martorul M.M. a confirmat că a văzut reclamantul cu fața plinată de sânge. Martorul I.I. a explicat că din cauza vârstei sale, nu putuse deosebi fața reclamantului, dar observase că acesta mirosea a alcool. Martorul G.D. a declarat că se plânsese la M.S. că reclamantul ar fi intenționat provocat o scurgere de apă în apartamentul său, dar că nu întâlnise reclamantul la 28 iunie 1998.

La 4 noiembrie 1998, reclamantul a completat declarația sa inițială recunoscând că provocase scurgerea de apă în mod intenționat pentru a o determina pe G.D. să contribuie la cheltuielile de reparare a acoperișului clădirii.

La 26 octombrie 1998, la cererea parchetului militar, laboratorul departamental de medicină legală a indicat că leziunile brațului drept putea fi provocate de o cădere.

Printr-o ordonanță de neîncepere a urmăririi penale din 23 noiembrie 1998, parchetul militar a închis ancheta, estimând că leziunile reclamantului aveau altă origine decât agresiunea pretendeți. El a judecat deosebit de surprinzător faptul că reclamantul nu îl alertase pe vecinii atunci când fusese agresat.

Pe 4 decembrie 1998, ordonanța a fost notificată reclamantului, dar a fost returnată expeditorului din cauza absenței reclamantului de la domiciliul său și din faptul că nu o preluase de la poștă în termenul indicat de aceasta în avisul de trecere.

La 19 mai 2000, reclamantul a aflat de la procurorul militar existența neînceperii urmăririi penale din 23 noiembrie 1998 și returnarea scrisorii.

Ca urmare a unei plângeri a reclamantului, neînceperea urmăririi penale a fost confirmată de procurorul șef al parchetului militar la 4 iulie 2000. Reclamantul a fost informat printr-o scrisoare din aceeași dată.

Pe 8 august 2000, reclamantul a fost autorizat să consulte dosarul.

Ca urmare a unei plângeri a reclamantului, dosarul a fost trimis la parchetul militar de lângă Curtea Supremă de Justiție. Acest parched a interpretat concluziile raportului laboratorul departamental de medicină legală din 26 octombrie 1998 în sensul că fractura oaselor nasului era evident consecința loviturilor date cu un obiect dur. Considerând deci că elementele dosarului demonstrau că reclamantul fusese victimă a unei agresiuni din parte membrilor familiei S., acest parched a ordonat la 12 decembrie 2000 reluarea anchetei. A ordonat parchetului inferior să audiere din nou victima, agresorii presuși și martorii și, dacă este cazul, să procedeze la confruntări.

Dosarul a fost din nou înregistrat la rola parchetului militar. La 8 noiembrie 2001, procurorul încărcat cu cauza l-a audiat din nou pe reclamant și pe agresorii presuți M.S. și L.S. și a procedat de asemenea la confruntarea reclamantului cu M.S. Procurorul a audiat de asemenea un nou martor, T.I., o altă vecină a reclamantului, care a descris pe acesta ca o persoană agresivă, mai ales după consumul de alcool.

Printr-o ordonanță din 10 aprilie 2002, parchetul a închis din nou ancheta printr-o decizie ample motivată. Conform parchetului, era puțin probabil ca conflictul să nu fi atras atenția niciunui vecin, în timp ce a avut loc o duminică în coridorul unei clădiri cu mai multe niveluri. De aceea, a concluzionat că leziunile fuseseră probabil provocate de o cădere din cauza stării de ebrietate a reclamantului.

La contestația reclamantului, la 16 iulie și 16 septembrie 2002, parchetul militar de lângă Curtea Supremă de Justiție a confirmat bine-fondarea deciziei parchetului militar.

La 30 august 2002, reclamantul a depus o plângere la președintele tribunalului militar din București, contestând neînceperea urmăririi penale pronunțată de parchetul militar. Plângerea sa a fost redirecționată către acesta din urmă. Printr-o decizie din 8 iulie 2003, procurorul șef al parchetului a respins contestația sa.

Reclamantul a fost informat printr-o scrisoare din aceeași dată că contestația sa împotriva neînceperii urmăririi penale din 10 aprilie 2002 fusese respingă. Copia unei scrisori trimise în acest sens la domiciliul reclamantului se găsește între piesele dosarului intern prezentat de Guvern.

După mai multe cereri ale reclamantului, acesta a putut consulta dosarul și obține copii ale documentelor incluse în dosar.

Reclamantul a informat Curtea că a depus o plângere penală împotriva ofițerului G. care ar fi refuzat să se deplaseze la locul agresiunii la 28 iunie 1998. Curtea nu a fost informată despre urmările acestei plângeri. B. Dreptul și practica internă pertinentă

Dispozițiile pertinente ale codului penal (CP) sunt următoarele: art. 181 – Atingerea integrității corporale « 1. Atingerea integrității corporale sau a sănătății persoanei necesitând ingrijire medicală de maximum 60 de zile este pedepsită cu închisoare de la șase luni la cinci ani. » « 2. Acțiunea penală este pusă în mișcare pe baza plângerii penale prealabile a părții păgubite (...). »

Dispozițiile pertinente ale codului de procedură penală (CPP) privind căile de atac disponibile pentru a contesta o decizie a parchetului sunt următoarele: art. 278 – Plângere împotriva unui act al procurorului « O plângere împotriva unei măsuri sau a unui act de instrucție penală efectuat de procuror (...) dă naștere unei decizii a procurorului șef al parchetului. Dacă măsura sau actul contestat au fost efectuate de procurorul șef sau pe baza instrucțiunilor sale, plângerea dă naștere unei decizii a procurorului ierarhic superior. »

Legea nr. 281 din 26 iunie 2003 (publicată în Monitorul Oficial la 1 iulie 2003) a introdus în CPP noul articol 278¹, care este formulat după cum urmează: art. 278¹ – Plângere în fața tribunalului împotriva unei decizii de neîncepere a urmăririi penale pronunțate de procuror « 1. După respingerea unei plângeri depuse în temeiul articolelor 275 și 278 ale codului de procedură penală împotriva unei decizii de neîncepere a urmăririi penale pronunțate de procuror, partea păgubită sau orice altă persoană ale cărei drepturi legitime sunt lezate poate, în termen de douăzeci de zile de la data comunicării deciziei, depune o plângere în fața tribunalului competent conform legii, pentru a pronunța asupra cauzei în prima instanță. 2. Dacă procurorul șef al parchetului sau, după caz, procurorul general al parchetului curții de apel, procurorul șef de secție al parchetului Curții Supreme de Justiție sau procurorul ierarhic superior, nu s-a pronunțat asupra plângerii în termenul de douăzeci de zile menționat la art. 277, termenul de douăzeci de zile prevăzut la primul paragraf curge de la expirarea primului termen. 3. Parchetul trimite dosarul tribunalului competent în termen de cinci zile (...). 4. Persoana vizată de decizia de neîncepere a urmăririi penale și autorul plângerii sunt citați să se prezinte (...). Tribunalul care se pronunță asupra plângerii examinează decizia atacată pe baza elementelor incluse în dosarul cauzei și pe baza oricărui nouă element de dovadă scrisă prezentat în fața sa. (...) 8. Pronunță una dintre următoarele decizii: a) respingere a plângerii și menținerea soluției adoptate în decizia atacată; b) admitere a plângerii, anulare a deciziei atacate și trimitere a cauzei la procuror pentru ca acesta să deschidă sau să redeschidă urmărirea penală; c) admitere a plângerii, anulare a deciziei atacate și, dacă dovezile incluse în dosar sunt suficiente pentru a judeca cauza, reținere a cauzei în vederea judecării; (...) 10. Procurorul, autorul plângerii, persoana vizată de decizia de neîncepere a urmăririi penale și orice persoană ale cărei drepturi legitime sunt lezate pot introduce o cale de atac împotriva hotărârii tribunalului. (...) 12. Tribunalul se pronunță asupra plângerii în termen de douăzeci de zile de la data la care a fost sesizat și comunică imediat decizia motivată autorul plângerii. »

Privind deciziile parchetului adoptate înainte de intrarea în vigoare a legii, articolele IX și XI ale legii nr. 281 din 26 iunie 2003 precizează: Articolul IX « (...) 5. Termenul pentru depunerea unei plângeri bazate pe art. 278¹ din codul de procedură penală împotriva unei decizii de neîncepere a urmăririi penale luate de procuror înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi este de un an de la data intrării în vigoare a legii dacă responsabilitatea penală nu este prescrisă. » Articolul XI « Prezenta lege intră în vigoare la data publicării în Monitorul Oficial și se aplică (...) de la 1 ianuarie 2004. »

Dispozițiile pertinente ale dreptului intern privind statutul poliților și procurorilor militari sunt prezentate la § 40 din hotărârea Barbu Anghelescu c. România (nr. 46430/99, 5 octombrie 2004).

La data faptelor, organizarea și funcționarea poliției române erau reglementate de legea nr. 26 din 12 mai 1994, în temeiul căreia polițiștii aveau calitatea de militari activi. Urmărirea penală și judecarea polițiștilor urmăriți pentru fapte interzise de legea penală aparțineau, în virtutea statutului lor de militari activi, competenței parchetelor și tribunalelor militare.

Această lege a fost abrogată de legea nr. 218 din 23 aprilie 2002, privind organizarea și funcționarea poliției, și de legea nr. 360 din 6 iunie 2002, privind statutul polițistului, în temeiul cărora ministerul de interne s-a descentralizat din punct de vedere militar, polițiștii având acum calitatea de funcționari publici. Urmărirea penală și judecarea polițiștilor aparțin acum competenței parchetelor și tribunalelor ordinare. CONSIDERENT

Invocând art. 6 din Convenție, reclamantul se plânge de absența unei anchete efective asupra violenței pe care ar fi-o suferit la 28 iunie 1998. PE DREPT

Reclamantul se plânge de absența unei anchete efective asupra violenței pe care ar fi-o suferit din partea vecinilor. El invocă art. 6 din Convenție. Amintindu-și că este stăpână pe calificarea juridică a faptelor cauzei și că nu este legată de cea atribuită de reclamanți, Curtea consideră că este potrivit să analizeze petiția pe teren articolului 3 din Convenție, formulat după cum urmează: « Nicio persoană nu poate fi supusă torturii sau unor pedepse sau maltratări inumane sau degradante. »

Guvernul excipează inadmisibilitatea cererei pentru neepuizarea căilor de recurs interne. El susține că reclamantul a omis să sesizeze tribunalul competent, în virtutea articolului 278¹ CPP, pentru a se plânge de deciziile de neîncepere a urmăririi penale ale parchetului, ceea ce putea face în termenul de un an prevăzut de dispozițiile tranzitorii din articolul IX al legii nr. 281 din 26 iunie 2003. Guvernul consideră că este vorba de un recurs adecvat, suficient, accesibil și efectiv, în sensul articolului 35 § 1 din Convenție. Conform lui, noua prevedere asigură posibilitatea de a face examinată de un tribunal deciziile litigioase pe baza pieselor dosarului și de a analiza orice nou mijloc de dovadă. Eficacitatea acestui recurs rezidă de asemenea în faptul că, dacă o consideră necesar, tribunalul are puterea, fie de a cassa decizia contestată și de a trimite cauza procurorului pentru ca acesta să ordone deschiderea urmăririi penale, fie de a examina direct cauza pe fond. Guvernul furnizează exemple de jurisprudență și un articol din doctrină care, după părerea sa, dovedesc că această cale de atac este efectivă atât în teorie cât și în practică.

Cu privire la excepția ridicată de Guvern, reclamantul afirmă că înainte de formarea cererei sale în fața Curții, a folosit singura cale de atac disponibilă în dreptul intern, și anume recurs în fața procurorului ierarhic. Apoi, reclamantul argumentează că obiectiv nu era în măsură să folosească noua cale de atac indicată de Guvern, decizia de neîncepere a urmăririi penale din 8 iulie 2003 pronunțată de parchetul militar nefiind comunicată.

Curtea amintește că regula epuizării căilor de recurs interne enunțată la art. 35 din Convenție impune persoanelor care doresc să ințieze o acțiune împotriva unui stat în fața Curții obligația de a folosi anterior recursurile oferite de sistemul juridic al țării lor. Aceste recurse trebuie să existe la un grad suficient de certitudine, în practică cât și în teorie, altfel le lipsesc eficacitatea și accesibilitatea dorite (a se vedea, în special, Dalia c. Franța , hotărâre din 19 februarie 1998, Colecția hotărârilor și deciziilor 1998 - I, p. 87, § 38). Epuizarea căilor de recurs interne se apreciază în mod normal la data introducerii cererei în fața Curții. Cu toate acestea, această regulă nu merge fără excepții, care pot fi justificate de circumstanțele particulare ale cauzei ( Brusco c. Italia (decizie), nr. 69789/01, CEDH 2001 - IX și Prodan c. Moldova , nr. 49806/99, § 39, CEDH 2004 - III).

În prezenta cauză, Curtea nu va examina excepția de neepuizare ridicată de Guvern deci petiția este, în orice caz, manifestă nefondat pentru motivele expuse mai jos.

Privind ancheta derulată de autoritățile competente din cauza plângerii reclamantului, Guvernul consideră că satisface condițiile de eficacitate și imparțialitate stabilite de jurisprudența Curții. El observă că în speță, autoritățile naționale erau obligate să desfășoare o anchetă oficială susceptibilă să conducă la identificare și pedepsirea responsabililor. Cât privește caracterul efectiv al anchetei, Guvernul susține că toți mijloacele de dovadă potențial utile au fost examinate pentru a stabili în mod complet situația de fapt. Ancheta a fost de asemenea derulată cu diligență, decizia de neîncepere a urmăririi penale fiind pronunțată trei luni după plângerea reclamantului.

Cât privește pretendul caracter lipsit de obiectivitate al anchetei derulate de autorități, el amintește că gradul de independență al unui organ de anchetă trebuie apreciat după circumstanțele concrete ale unei cauze ( Mantog c. România , nr. 2893/02, § 70, 11 octombrie 2007). Or, în speță, agresorii presuși nu acționaseră în calitatea lor oficială, faptele litigioase aparținând unui conflict privat, nu exista niciun legătură ierarhică sau instituțională între persoanele înscrise să desfășoare investigațiile și cele supuse anchetei și nu se poate presupune automat că orice persoană implicată în derularea unei anchete și care are calitatea de cadru militar îi lipseșteuindependența și imparțialitatea.

Reclamantul consideră că, în cadrul anchetei derulate în speță, autoritățile interne au favorizat agresorii lor din cauza statutului lor de ofițeri ai armatei și poliției. În acest sens, el argumentează că procurorul militar refuzase avocatului să participe la audierea martonilor. În plus, se plânge că ofițerul de poliție G. a refuzat să se deplaseze la locul faptelor în ziua incidentului. În fine, el denunță practica parchetelor de a transcrie declarațiile ografe ale persoanelor care depun pentru nevoile anchetei și consideră deci ca false mai multe asemenea declarații versate în dosar și care i-au fost comunicate de parched.

Curtea amintește că interdictus absolută prevăzută în art. 3 din Convenție implică pentru autoritățile naționale obligația de a desfășura o anchetă oficială efectivă atunci când o persoană susține, în mod « sustenabil », că a fost victimă a unor acte contrare articolului 3 și comise în circumstanțe suspecte, indiferent de calitatea persoanelor implicate (a se vedea, mutatis mutandis , M.C. c. Bulgaria , nr. 39272/98, §§ 151 și 153, CEDH 2003-XII). Această anchetă trebuie să poată conduce nu doar la identificare ci și la pedepsirea responsabililor (a se vedea, mutatis mutandis , Filip c. România , nr. 41124/02, § 47, 14 decembrie 2006).

În speță, Curtea consideră că caracterul sustenabil al alegerilor reclamantului privind atingerea integrității corporale rezulta din realitatea necontestată a leziunilor menționate în certificatul medical din 8 iulie 1998 (a se vedea §6 mai sus). Ținând seama de caracterul autonom al termenilor contenți în art. 3 din Convenție, Curtea judecă constatarea aceasta suficientă pentru a face ca agresiunea de care reclamantul a fost victimă să intre în sfera de protecție a acestui articol (a se vedea, mutatis mutandis , pentru o agresiune rezultând dintr-un conflict între vecini, Macovei și alții c. România , nr. 5048/02, § 50, 21 iunie 2007).

Curtea observă că o anchetă a avut loc în fapt în prezenta cauză ca urmare a plângerii depuse de reclamant la 20 august 1998. Rămâne de apreciat caracterul său « efectiv ».

La această privire, Curtea observă că ancheta penală a început prompt și a constat în diverse acte vizând determinarea circumstanțelor agresiunii denunțate. Reclamantul, agresorii presuți și mai mulți martori, inclusiv unii citați de reclamant, au fost audiați de parched în luna care a urmat depunerii plângerii. Constatările examinării medico-legale a reclamantului din iulie 1998 au fost incluse în dosar și au fost completate la cererea parchetului de laboratorul departamental de medicină legală în octombrie 1998. După infirmarea neînceperii urmăririi penale din 23 noiembrie 1998, parchetul a procedat la o nouă audiere a reclamantului și a lui M.S. precum și la confruntarea lor și a audiat un nou martor.

Curtea observă de asemenea că, contrar afirmațiilor reclamantului, acesta a fost asociat și informat cu privire la ancheta în curs. Deci, deși era reprezentat de un avocat, a fost audiat de parched și a putut cere ca anumiți martori să fie audiați. De altfel, Curtea constată că, la încheierea măsurilor de anchetă, parchetul militar a comunicat reclamantului deciziile de neîncepere a urmăririi penale pronunțate în speță (a se vedea paragrafele 14, 15 și 23 mai sus). Pe recurs al reclamantului, ancheta a fost redeschisă de parched, care a procedat la o nouă instrucție a dovezilor. Reclamantul a putut de asemenea consulta dosarul și obține copii ale documentelor solicitate (a se vedea §24 mai sus).

Curtea consideră de altfel că ancheta a fost derulată în termen rezonabil. Deși durata totală se ridică la cinci ani, trebuie să se observă că prima decizie de neîncepere a urmăririi penale a fost pronunțată la 23 noiembrie 1998 și comunicată reclamantului la 4 decembrie 1998, adică aproximativ trei luni după depunerea plângerii. Un termen de un an și jumătate a urmat din motive care nu sunt imputabile autoritățile dezi scrisoarea care informo reclamantul cu privire la decizia menționată a fost returnată parchetului din cauza absenței reclamantului din domiciliul și din faptul că nu a preluat scrisoare de la poștă în termenul indicat de aceasta în avisul de trecere (a se vedea §14 mai sus). Perioada de doi ani și jumătate posteriară infirmării deciziei de neîncepere a urmăririi penale de parched militar de lângă Curtea Supremă de Justiție la 12 decembrie 2000 nu poate constitui în sine un element suficient pentru a pune sub semnul întrebării eficacitatea anchetei derulate în prezenta cauză.

Privind independența necesară a investigatorilor în raport cu persoanele implicate în faptele litigioase, Curtea admite că independența procurorilor militari care au desfășurat ancheta în raport cu M.S. și L.S. poate fi pusă la îndoială ținând seama de reglementarea națională în vigoare la data faptelor ( Barbu Anghelescu c. România , citat mai sus, § 67). Cu toate acestea, Curtea amintește că gradul de independență al unui organ de anchetă trebuie apreciat după circumstanțele concrete ale unei cauze. La această privire, ea observă că ancheta în cauză nu viza fapte de omucidere sau maltratare comise de agenți ai statului în exercitarea funcțiilor lor. Pe acest punct, Curtea constată că investigații foarte aprofundate au fost derulate în legătură cu M.S. și L.S. de parched militar, care este o instituție diferită de cele unde își exercitau activitatea. De altfel, pe recurs al reclamantului, parchetul militar a redeschis dosarul de anchetă și reexaminarea sa a cauzei a dus la confirmarea neînceperii urmăririi penale din 23 noiembrie 1998. Curtea nu percepe, de altfel, în dosar, niciun element susceptibil să susțină teza conform căreia autoritățile ar fi căutat evitarea unei condamnări penale pentru M.S. și L.S. (a se vedea, mutatis mutandis, Mantog c. România , citat mai sus, § 71).

Mai în special privind criticile avansate de reclamant și care, după părerea sa, demonstrează lipsa de independență a procurorilor militari în practică (a se vedea §41 mai sus), rezultă din dosarul de anchetă că acesta nu s-a plâns niciodată în fața autoritățile interne de faptul că avocatul se nu putuse participa la audierea martonilor sau că declarațiile transcrise, incluse în dosarul intern și care i-au fost comunicate, erau false. De altfel, trebuie observat că reclamantul contestă doar semnăturile apuse pe aceste declarații și nu conținuturi lor. În fine, cu privire la refuzul ofițerului de poliție G. de a se deplasa la locul faptelor în ziua incidentului, Curtea observă că reclamantul nu a depus plângere penală cu privire la agresiune din 28 iunie 1998 decât la 20 august 1998. În orice caz, se pare că o plângere penală a fost depusă de reclamant împotriva ofițerului, încredințând deci autoritățile române sarcina de a se ocupa de reclamația sa.

Ținând seama de ceea ce precede, Curtea consideră că autoritățile au procedat la o anchetă judiciară satisfăcând cerințele articolului 3 din Convenție. Amintindu-și că Convenția nu cuprinde dreptul pentru un reclamant de a face să se urmărească sau condamne penal terți sau obligație de rezultat presupunând că orice urmărire trebuie să se încheie cu o condamnare, Curtea concluzionează că prezenta cerere este manifestă nefondat și trebuie respingă în aplicarea articolului 35 §§ 3 (a) și 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, Declară petiția inadmisibilă. Santiago Quesada Josep Casadevall Grefier Președinte

Le requérant, M. Marin Stefan, est un ressortissant roumain, né en 1933 et résidant à Craiova. Il a été représenté devant la Cour par M e I. Gruia, avocat à Craiova. Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») a été représenté par par sa co-agente, M me I. Cambrea, du ministère des Affaires étrangères.

A la suite du déport de M. Corneliu Bîrsan (article 28 du règlement), juge élu au titre de la Roumanie, le président de la chambre a désigné M. Mihai Poalelungi pour siéger en qualité de juge ad hoc (articles 26 § 4 de la Convention et 29 § 1 du règlement). A. Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

Selon le requérant, le 28 juin 1998, un conflit survint entre lui et un voisin, M.S., officier de l’armée, au sujet d’un dégât des eaux que le requérant aurait intentionnellement provoqué chez une voisine, G.D., habitant un autre appartement de l’immeuble. M.S. aurait immobilisé le requérant contre un mur dans le couloir du troisième étage de l’immeuble et, malgré les supplications de ce dernier, l’aurait frappé plusieurs fois. L’épouse de M.S. et leur fils, L.S., officier de police, auraient surgi quelques instants après et auraient frappé à leur tour le requérant. L.S. lui aurait porté plusieurs coups violents au visage et l’épouse de M.S. aurait déchiré sa chemise. Le requérant aurait appelé une fois au secours puis, sous l’effet des coups, se serait évanoui. A son réveil, il serait descendu au rez ‑ de ‑ chaussée de l’immeuble où il rencontra deux voisines, M.M. et I.I., auxquelles il déclara qu’il avait été battu par les membres de la famille S.

Le même jour, le requérant se présenta au poste de police. Il fut accueilli par l’officier G. qui, selon les dires du requérant, refusa de se déplacer sur le lieu de l’agression, mais lui conseilla d’aller à l’hôpital. Le requérant s’y rendit et fut hospitalisé, les médecins ayant constaté de nombreuses plaies au visage, dont une fracture de la pyramide nasale. Il y resta jusqu’au 7 juillet 1998.

Le 8 juillet 1998, le requérant fut examiné par un médecin légiste. Le certificat médical délivré le même jour faisait état de contusions au niveau du visage et du bras droit, ainsi que de la fracture des os du nez. Le médecin confirma que le requérant avait été victime d’une agression et estima que les lésions pouvaient avoir été causées par des coups portés avec un objet dur.

Le 16 juillet 1998, le médecin légiste examina une nouvelle fois le requérant et conclut que les lésions nécessitaient au total vingt cinq jours de soins médicaux.

Le 20 août 1998, le requérant saisit le parquet militaire de Dolj d’une plainte pénale contre les trois membres de la famille S. Se fondant sur l’article 181 du code pénal, il les accusait de l’avoir soumis à des violences ayant porté atteinte à son intégrité corporelle.

Le dossier fut transmis au parquet militaire près le tribunal militaire territorial de Bucarest (ci-après, « le parquet militaire»).

Le 8 septembre 1998, le requérant, assisté par un avocat, et les agresseurs présumés furent entendus par un procureur. Les 16 et 28 septembre et le 2 octobre 1998, trois témoins proposés par le requérant (M.M., I.I. et D.S.) et deux témoins proposés par les agresseurs présumés (A.C. et G.D.) furent également entendus. M.S. reconnut avoir rencontré le requérant, mais nia tout conflit entre eux et déclara que ce dernier était sous l’influence de l’alcool. Le témoin M.M. confirma avoir vu le requérant, le visage ensanglanté. Le témoin I.I. expliqua qu’en raison de son âge, elle n’avait pas pu distinguer le visage du requérant, mais qu’elle s’était aperçue que ce dernier sentait l’alcool. Le témoin G.D., déclara qu’elle s’était plainte à M.S. que le requérant aurait intentionnellement provoqué un dégât des eaux dans son appartement, mais qu’elle n’avait pas rencontré le requérant le 28 juin 1998.

Le 4 novembre 1998, le requérant compléta sa déclaration initiale reconnaissant qu’il avait provoqué le dégât des eaux de manière intentionnelle afin de pousser G.D. à contribuer aux frais de réparation de la toiture de l’immeuble.

Le 26 octobre 1998, sur demande du parquet militaire, le laboratoire départemental de médecine légale indiqua que les lésions du bras droit pouvaient avoir été provoquées par une chute.

Par une ordonnance de non-lieu du 23 novembre 1998, le parquet militaire mit fin à l’enquête, estimant que les lésions du requérant avaient une autre origine que l’agression alléguée. Il jugea particulièrement étonnant que le requérant n’ait pas alerté les voisins lors de l’agression.

Le 4 décembre 1998, l’ordonnance fut notifiée au requérant, mais elle fut retournée à l’expéditeur vu l’absence du requérant de son domicile et le fait qu’il ne l’avait pas récupérée auprès de la poste dans le délai indiqué par cette dernière dans l’avis de passage.

Le 19 mai 2000, le requérant apprit par le procureur militaire l’existence du non-lieu du 23 novembre 1998 et le retour de la lettre.

A la suite d’une plainte du requérant, le non-lieu fut confirmé par le procureur en chef du parquet militaire le 4 juillet 2000. Le requérant en fut informé par une lettre du même jour.

Le 8 août 2000, le requérant fut autorisé à consulter le dossier.

A la suite d’une plainte du requérant, le dossier fut renvoyé au parquet militaire près la Cour suprême de Justice. Ce parquet interpréta les conclusions du rapport du laboratoire départemental de médecine légale du 26 octobre 1998 dans le sens que la fracture des os du nez était à l’évidence la conséquence de coups portés avec un objet dur. Considérant ainsi que les éléments du dossier démontraient que le requérant avait été la victime d’une agression de la part des membres de la famille S., ce parquet ordonna, le 12 décembre 2000, la reprise de l’enquête. Il ordonna au parquet inférieur d’entendre une nouvelle fois la victime, les agresseurs présumés et les témoins et, le cas échéant, de procéder à des confrontations.

Le dossier fut à nouveau enregistré au rôle du parquet militaire. Le 8 novembre 2001, le procureur chargé de l’affaire entendit à nouveau le requérant et les agresseurs présumés M.S. et L.S. et procéda également à la confrontation du requérant avec M.S. Le procureur entendit aussi un nouveau témoin, T.I., une autre voisine du requérant, qui décrivit celui-ci comme une personne agressive, surtout après la consommation d’alcool.

Par une ordonnance du 10 avril 2002, le parquet mit fin une nouvelle fois à l’enquête par une décision amplement motivée. Selon le parquet, il était invraisemblable que le conflit n’ait attiré l’attention d’aucun voisin, alors qu’il avait eu lieu un jour de dimanche dans le couloir d’un immeuble à plusieurs niveaux. Dès lors, il conclut que les lésions avaient probablement été provoquées par une chute en raison de l’état d’ivresse du requérant.

Sur contestation du requérant, les 16 juillet et 16 septembre 2002, le parquet militaire près la Cour suprême de Justice confirma le bien fondé de la décision du parquet militaire.

Le 30 août 2002, le requérant forma une plainte auprès du président du tribunal militaire de Bucarest, contestant le non-lieu rendu par le parquet militaire. Sa plainte fut renvoyée à ce dernier. Par une décision du 8 juillet 2003, le procureur en chef du parquet rejeta sa contestation.

Le requérant fut informé par une lettre du même jour de ce que sa contestation contre le non-lieu du 10 avril 2002 avait été rejetée. La copie d’une lettre envoyée en ce sens au domicile du requérant figure parmi les pièces du dossier interne produit par le Gouvernement.

Après plusieurs demandes du requérant, celui-ci put consulter le dossier et obtenir des copies des documents versés au dossier.

Le requérant a informé la Cour de ce qu’il a déposé une plainte pénale contre l’officier G. qui aurait refusé de se déplacer sur le lieu de l’agression le 28 juin 1998. La Cour n’a pas été informée des suites de cette plainte. B. Le droit et la pratique internes pertinents

Les dispositions pertinentes du code pénal (CP) sont les suivantes : Article 181 – L’atteinte à l’intégrité corporelle « 1. L’atteinte à l’intégrité corporelle ou à la santé de la personne nécessitant des soins médicaux pendant 60 jours maximum est passible d’une peine de prison de six mois à cinq ans. » « 2. L’action pénale est mise en mouvement sur plainte pénale préalable de la partie lésée (...) »

Les dispositions pertinentes du code de procédure pénale (CPP) concernant les recours disponibles pour contester une décision du parquet sont les suivantes : Article 278 – Plainte contre un acte du procureur « Une plainte contre une mesure ou un acte d’instruction pénale accomplis par le procureur (...) donne lieu à une décision du procureur en chef du parquet. Si la mesure ou l’acte contestés ont été accomplis par le procureur en chef ou sur la base de ses instructions, la plainte donne lieu à une décision du procureur hiérarchiquement supérieur. »

La loi n o 281 du 26 juin 2003 (publiée au Journal officiel le 1 er juillet 2003) a introduit dans le CPP le nouvel article 278 1 , qui est ainsi libellé : Article 278 1 – Plainte auprès du tribunal contre une décision de non-lieu rendue par le procureur « 1. Après rejet d’une plainte déposée en vertu des articles 275 et 278 du code de procédure pénale contre une décision de non-lieu rendue par le procureur, la personne lésée ou toute autre personne dont les intérêts légitimes sont lésés peut, dans un délai de vingt jours à compter de la date de la communication de la décision, déposer une plainte auprès du tribunal compétent selon la loi, pour trancher l’affaire en première instance. 2. Si le procureur en chef du parquet ou, selon le cas, le procureur général du parquet de la cour d’appel, le procureur en chef de section du parquet de la Cour suprême de justice ou le procureur hiérarchiquement supérieur, n’a pas tranché la plainte dans le délai de vingt jours mentionné à l’article 277, le délai de vingt jours prévu au premier paragraphe court à compter de l’expiration du premier délai. 3. Le parquet adresse le dossier au tribunal compétent dans un délai de cinq jours (...) 4. La personne visée par la décision de non-lieu et l’auteur de la plainte sont cités à comparaître (...) Le tribunal qui statue sur la plainte examine la décision attaquée en se fondant sur les éléments versés au dossier de l’affaire et sur tout nouvel élément de preuve écrit produit devant lui. (...) 8. Il prononce l’une des décisions suivantes : a) rejet de la plainte et maintien de la solution adoptée dans la décision attaquée ; b) admission de la plainte, annulation de la décision attaquée et renvoi de l’affaire au procureur pour qu’il engage ou rouvre des poursuites pénales ; c) admission de la plainte, annulation de la décision attaquée et, si les preuves versées au dossier sont suffisantes pour juger l’affaire, conservation de l’affaire en vue de son jugement ; (...) 10. Le procureur, l’auteur de la plainte, la personne visée par la décision de non­lieu et toute personne dont les intérêts légitimes sont lésés peuvent introduire un recours contre le jugement du tribunal. (...) 12. Le tribunal se prononce sur la plainte dans un délai de vingt jours à compter de la date à laquelle il en a été saisi et communique immédiatement sa décision motivée à l’auteur de la plainte. »

S’agissant des décisions du parquet adoptées avant l’entrée en vigueur de la loi, les articles IX et XI de la loi n o 281 du 26 juin 2003 précisent : Article IX « (...) 5. Le délai imparti pour le dépôt d’une plainte fondée sur l’article 278 1 du code de procédure pénale contre une décision de non-lieu prise par le procureur avant l’entrée en vigueur de la présente loi est de une année à compter de la date de l’entrée en vigueur de la loi si la responsabilité pénale n’est pas prescrite. » Article XI « La présente loi entrera en vigueur à la date de sa publication au Journal officiel et sera mise en application (...) à compter du 1 er janvier 2004. »

Les dispositions pertinentes du droit interne concernant le statut des policiers et des procureurs militaires figurent au § 40 de l’arrêt Barbu Anghelescu c. Roumanie (n o 46430/99, 5 octobre 2004).

A la date des faits, l’organisation et le fonctionnement de la police roumaine étaient régis par la loi n o 26 du 12 mai 1994, en vertu de laquelle les policiers avaient la qualité de militaires actifs. Les poursuites pénales et le jugement des policiers poursuivis pour avoir commis des faits prohibés par la loi pénale relevaient, en vertu de leur statut de militaires actifs, de la compétence des parquets et des tribunaux militaires.

Cette loi a été abrogée par la loi n o 218 du 23 avril 2002, sur l’organisation et le fonctionnement de la police, et la loi n o 360 du 6 juin 2002, sur le statut du policier, en vertu desquelles le ministère de l’Intérieur s’est vu démilitarisé, les policiers ayant désormais la qualité de fonctionnaires publics. Les poursuites pénales et le jugement des policiers relèvent désormais de la compétence des parquets et des tribunaux ordinaires. GRIEF

Invoquant l’article 6 de la Convention, le requérant se plaint de l’absence d’enquête effective sur les violences qu’il aurait subies le 28 juin 1998. EN DROIT

Le requérant se plaint de l’absence d’enquête effective sur les violences qu’il aurait subies de la part de voisins. Il invoque l’article 6 de la Convention. Rappelant qu’elle est maîtresse de la qualification juridique des faits de la cause et qu’elle n’est pas liée par celle que leur attribuent les requérants, la Cour estime qu’il convient d’analyser la requête sur le terrain de l’article 3 de la Convention, ainsi libellé : « Nul ne peut être soumis à la torture ni à des peines ou traitements inhumains ou dégradants. »

Le Gouvernement excipe de l’irrecevabilité de la requête pour non ‑ épuisement des voies de recours internes. Il fait valoir que le requérant a omis de saisir le tribunal compétent, en vertu de l’article 278 1 CPP, pour se plaindre des décisions de non-lieu du parquet, ce qu’il pouvait faire dans le délai d’un an prévu par la disposition transitoire contenue dans l’article IX de la loi n o 281 du 26 juin 2003. Le Gouvernement considère qu’il s’agit d’un recours adéquat, suffisant, accessible et effectif, au sens de l’article 35 § 1 de la Convention. Selon lui, la nouvelle disposition assure la possibilité de faire examiner par un tribunal les décisions litigieuses sur la base des pièces du dossier et de faire analyser tout nouveau moyen de preuve. L’efficacité de ce recours réside également dans le fait que, s’il l’estime nécessaire, le tribunal a le pouvoir, soit de casser la décision contestée et de renvoyer l’affaire au procureur afin que celui-ci ordonne l’ouverture de poursuites pénales, soit d’examiner directement l’affaire au fond. Le Gouvernement fournit des exemples de jurisprudence et un article de doctrine qui, selon lui, prouvent que cette voie de recours est efficace tant en théorie qu’en pratique.

En ce qui concerne l’exception soulevée par le Gouvernement, le requérant affirme qu’avant la formulation de sa requête devant la Cour, il a utilisé la seule voie de recours disponible en droit interne, à savoir le recours devant le procureur hiérarchique. Ensuite, le requérant argue qu’objectivement il n’était pas en mesure d’utiliser la nouvelle voie de recours indiquée par le Gouvernement, la décision de non-lieu du 8 juillet 2003 rendue par le parquet militaire ne lui ayant pas été communiquée.

La Cour rappelle que la règle de l’épuisement de voies de recours internes énoncée à l’article 35 de la Convention impose aux personnes désireuses d’intenter contre un État une action devant la Cour l’obligation d’utiliser auparavant les recours qu’offre le système juridique de leur pays. Ces recours doivent exister à un degré suffisant de certitude, en pratique comme en théorie, sans quoi leur manquent l’effectivité et l’accessibilité voulues (voir, notamment, Dalia c. France , arrêt du 19 février 1998, Recueil des arrêts et décisions 1998 ‑ I, p. 87, § 38). L’épuisement des voies de recours internes s’apprécie normalement à la date de l’introduction de la requête devant la Cour. Cependant, cette règle ne va pas sans exceptions, qui peuvent être justifiées par les circonstances particulières de l’espèce ( Brusco c. Italie (déc.), n o 69789/01, CEDH 2001 ‑ IX et Prodan c. Moldova , n o 49806/99, § 39, CEDH 2004 ‑ III).

Dans le présent cas d’espèce, la Cour n’examinera pas l’exception de non-épuisement soulevée par la Gouvernement puisque la requête est, en tout état de cause, manifestement mal fondée pour les raisons exposées ci ‑ dessous.

S’agissant de l’enquête menée par les autorités nationales compétentes à la suite de la plainte du requérant, le Gouvernement estime qu’elle satisfait aux conditions d’efficacité et d’impartialité établies par la jurisprudence de la Cour. Il note qu’en l’espèce, les autorités nationales étaient tenues de mener une enquête officielle susceptible à conduire à l’identification et la punition des responsables. Quant au caractère effectif de l’enquête, le Gouvernement fait valoir que tous les moyens de preuve potentiellement utiles ont été instruits afin d’établir de manière complète la situation de fait. L’enquête a été par ailleurs menée avec diligence, la décision de non-lieu ayant été rendue trois mois après la plainte du requérant.

Pour ce qui est du prétendu manque d’objectivité de l’enquête menée par les autorités, il rappelle que le degré d’indépendance d’un organe d’enquête doit s’apprécier selon les circonstances concrètes d’une affaire ( Mantog c. Roumanie , n o 2893/02, § 70, 11 octobre 2007). Or, en l’espèce, les agresseurs présumés n’avaient pas agi en leurs qualités officielles, les faits litigieux s’inscrivant dans le cadre d’un conflit privé, il n’y avait pas de lien hiérarchique ou institutionnel entre les personnes chargées de mener les investigations et celles soumises à l’enquête et l’on ne peut pas présumer de manière automatique que toute personne impliquée dans le déroulement d’une enquête et qui a la qualité de cadre militaire manque d’indépendance et d’impartialité.

Le requérant estime que, dans le cadre de l’enquête menée en l’espèce, les autorités internes ont favorisé ses agresseurs en raison de leur statut d’officiers de l’armée et de la police. En ce sens, il argue que le procureur militaire avait refusé à son avocat d’assister à l’audition des témoins. En outre, il se plaint que l’officier de police G. a refusé de se rendre sur le lieu des faits le jour de l’incident. Enfin, il dénonce la pratique des parquets de transcrire les déclarations olographes des personnes qui déposent pour les besoins de l’enquête et considère dès lors comme fausses plusieurs déclarations de ce genre versées au dossier et qui lui ont été communiquées par le parquet.

La Cour rappelle que l’interdiction absolue inscrite à l’article 3 de la Convention implique pour les autorités nationales le devoir de mener une enquête officielle effective lorsqu’une personne allègue, de manière « défendable », avoir été victime d’actes contraires à l’article 3 et commis dans des circonstances suspectes, quelle que soit la qualité des personnes mises en cause (voir, mutatis mutandis , M.C. c. Bulgarie , n o 39272/98, §§ 151 et 153, CEDH 2003-XII). Cette enquête doit pouvoir mener non seulement à l’identification mais aussi à la punition des responsables (voir, mutatis mutandis , Filip c. Roumanie , n o 41124/02, § 47, 14 décembre 2006).

En l’espèce, la Cour estime que le caractère défendable des allégations du requérant concernant l’atteinte à son intégrité corporelle résultait de la réalité non contestée des lésions mentionnées dans le certificat médical du 8 juillet 1998 (voir paragraphe 6 ci-dessus). Au vu du caractère autonome des termes contenus dans l’article 3 de la Convention, la Cour juge ce constat suffisant pour faire entrer l’agression dont le requérant a été victime dans la sphère de protection de cet article (voir, mutatis mutandis , pour une agression résultant d’un conflit entre voisins, Macovei et autres c. Roumanie , n o 5048/02, § 50, 21 juin 2007).

La Cour note qu’une enquête a bien eu lieu dans la présente affaire à la suite de la plainte déposée par le requérant le 20 août 1998. Il reste à apprécier son caractère « effectif ».

A cet égard, la Cour note que l’enquête pénale a débuté promptement et a consisté en divers actes visant à déterminer les circonstances de l’agression dénoncée. Le requérant, les agresseurs présumés et plusieurs témoins, dont certains cités par le requérant, ont été interrogés par le parquet dans le mois qui a suivi le dépôt de la plainte. Les constats de l’examen médico-légal du requérant de juillet 1998 ont été versés au dossier et ont été complétés sur demande du parquet par le laboratoire départemental de médecine légale en octobre 1998. Après l’infirmation du non-lieu du 23 novembre 1998, le parquet a procédé à une nouvelle audition du requérant et de M.S. ainsi qu’à leur confrontation et a entendu un nouveau témoin.

La Cour note également que, contrairement aux affirmations du requérant, celui-ci a été associé et informé de l’enquête en cours. Ainsi, alors qu’il était représenté par un avocat, il a été entendu par le parquet et a pu demander que certains témoins soient auditionnés. Par ailleurs, la Cour constate que, à l’issue des mesures d’enquête, le parquet militaire a communiqué au requérant les décisions de non-lieu adoptées en l’espèce (voir paragraphes 14, 15 et 23 ci-dessus). Sur recours du requérant, l’enquête a été rouverte par le parquet, qui a procédé à une nouvelle instruction des preuves. Le requérant a pu également consulter le dossier et obtenir des copies des documents sollicitées (voir paragraphe 24 ci-dessus).

La Cour considère en outre que l’enquête a été menée dans un délai raisonnable. Bien que la durée totale s’élève à cinq ans, il convient cependant de noter que la première décision de non-lieu a été rendue le 23 novembre 1998 et communiquée au requérant le 4 décembre 1998, soit environ trois mois après le dépôt de la plainte. Un délai d’un an et demi s’ensuivit pour des raisons non imputables aux autorités puisque la lettre informant le requérant de la décision susmentionnée a été retournée au parquet en raison de l’absence du requérant de son domicile et du fait qu’il n’a pas récupéré la lettre auprès de la poste dans le délai indiqué par cette dernière dans l’avis de passage (voir paragraphe 14 ci-dessus). La période de deux ans et demi postérieure à l’infirmation de la décision de non-lieu par le parquet militaire près la Cour suprême de justice le 12 décembre 2000 ne saurait constituer à elle seule un élément suffisant afin de douter de l’efficacité de l’enquête menée dans la présente affaire.

S’agissant de la nécessaire indépendance des enquêteurs par rapport aux personnes impliquées dans les faits litigieux, la Cour admet que l’indépendance des procureurs militaires qui ont mené l’enquête à l’égard de M.S. et L.S. puisse être mise en doute eu égard à la réglementation nationale en vigueur à la date des faits ( Barbu Anghelescu c. Roumanie , précité, § 67). Néanmoins, la Cour rappelle que le degré d’indépendance d’un organe d’enquête doit s’apprécier selon les circonstances concrètes d’une affaire. A cet égard, elle relève que l’enquête en cause ne visait pas des faits d’homicide ou de mauvais traitements commis par des agents de l’État dans l’exercice de leurs fonctions. Sur ce point, la Cour constate que des investigations très poussées ont été menées en ce qui concerne M.S. et L.S. par le parquet militaire, qui est une institution différente de celles où ils exerçaient leur activité. En outre, sur contestation du requérant, le parquet militaire a rouvert le dossier d’enquête et son réexamen de l’affaire a abouti à la confirmation du non-lieu du 23 novembre 1998. La Cour n’aperçoit, en outre, dans le dossier, aucun élément susceptible d’appuyer la thèse selon laquelle les autorités auraient cherché à éviter une condamnation pénale à M.S. et L.S. (voir, mutatis mutandis, Mantog c. Roumanie , précité, § 71).

S’agissant plus particulièrement des critiques avancées par le requérant et démontrant, à son avis, le manque d’indépendance des procureurs militaires en pratique (voir paragraphe 41 ci-dessus), il ressort du dossier d’enquête que celui-ci ne s’est jamais plaint devant les autorités nationales du fait que son avocat n’avait pas pu assister à l’audition des témoins ou que les déclarations transcrites, versées au dossier interne et qui lui ont été communiquées, étaient fausses. De surcroît, il convient de noter que le requérant conteste seulement les signatures apposées sur ces déclarations et non leur contenu. Enfin, en ce qui concerne le refus de l’officier de police G. de se rendre sur le lieu des faits le jour de l’incident, la Cour note que le requérant n’a déposé de plainte pénale au sujet de l’agression du 28 juin 1998, que le 20 août 1998. En tout état de cause, il apparaît qu’une plainte pénale a été déposée par le requérant à l’encontre de l’officier, confiant ainsi aux autorités roumaines la charge de traiter de son grief.

Compte tenu de ce qui précède, la Cour considère que les autorités ont procédé à une enquête judiciaire satisfaisant aux exigences de l’article 3 de la Convention. Rappelant que la Convention ne comprend pas le droit pour un requérant de faire poursuivre ou condamner au pénal des tiers ou une obligation de résultat supposant que toute poursuite doit se solder par une condamnation, la Cour conclut que la présente requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 3 (a) et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête irrecevable. Santiago Quesada Josep Casadevall Greffier Président