În cauza Karanikolas c. Grecia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), care se află într-o cameră compusă din Nina Vajić, președintă, Christos Rozakis, Khanlar Hajiyev, Dean Spielmann, Ssticlă Erik Jebens, Giorgio Malinverni, George Nicolaou, judecători, și de André Wampach, grefier adjunct al secțiunii După ce a deliberat în camera Consiliului la 11 martie 2010, Renunță hotărârea pe care o reprezintă, adoptată la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere (n 12879/08) îndreptat împotriva Republicii Elene și al cărui resortisant al acestui stat, dl Anastasios Karanikolas, a sesizat Curtea la 26 februarie 2008 în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( Delegații agentului său, dl Apessos, sunt consultanți în cadrul Consiliului juridic al statului și dl Trekli, auditor la Consiliul juridic al statului. La 14 mai 2009, președinta primei secțiuni a decis să comunice plângerile întemeiate pe durata procedurii guvernului. După cum permite art. 29 alineatul (3) din Convenție, s-a decis, de asemenea, ca camera să se pronunțe în același timp cu privire la admisibilitate și la fond. La 31 decembrie 1997, reclamantul a fost pensionat. Prin Decizia nr. 3009 din 11 februarie 1998, Contabilitatea generală a statului ( În ianuarie 1998, reclamantul a formulat o opoziție împotriva Deciziei nr. 3009/1998. Prin Decizia nr. 240/1999, Comitetul de control al contabilității generale a statului (Επιτταπή Ελέγχου Πράχε 240/1999 a fost notificată reclamantului la 12 mai 2000. La 5 iulie 2000, reclamantul a răspuns la apelul la decizia nr. 240/1999 în fața Curții de Conturi. Ședința a avut loc la 18 aprilie 2002. La 10 octombrie 2002, a doua cameră a Curții de Conturi a respins apelul ca fiind nefondat (hotărârea nr. 1385/2002). Această hotărâre a fost notificată reclamantului la 17 decembrie 2002. La 12 decembrie 2003, reclamantul s-a ocupat de casare. Ședința a avut loc la 7 decembrie 2005. 10. La 4 octombrie 2006, printr-o hotărâre motivată pe termen lung, ședința plenară a Curții de Conturi a confirmat hotărârea atacată și a respins recursul, observând, printre altele, că reclamantul nu avea în niciun moment pretins că valoarea adjuvanților trimestriali pe care îi primise pentru perioada în litigiu era mai mică decât cea a pensiei sale (hotărârea nr. 2160/2006). După o încercare nereușită de notificare la 6 decembrie 2006, ale cărei părți contestă răspunderea, această hotărâre a fost notificată reclamantului la 19 octombrie 2007. Reclamantul se plânge de echitatea și durata procedurii în litigiu. El invocă art. 6 alineatul (1) din convenție, ale cărui părți relevante sunt astfel formulate Orice persoană are dreptul la audierea echitabilă a cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Cu privire la motivul întemeiat pe echitatea procedurii privind admisibilitatea12, Curtea amintește că, în temeiul articolului 19 din convenție, aceasta are sarcina de a asigura respectarea angajamentelor care rezultă din convenție pentru părțile contractante. În special, nu este de competența sa să cunoască erorile de fapt sau de drept presupuse comise de o instanță internă, cu excepția cazului în care și în măsura în care acestea ar fi putut aduce atingere drepturilor și libertăților protejate prin convenție (a se vedea, printre altele, García Ruiz c. Spania [GC], n 30544/96, § 28, CEDO 1999 În plus, autorităților naționale le revine în primul rând sarcina de a interpreta și aplica legislația națională (a se vedea, printre altele, Streletz, Kessler și Krenz c. Germania [GC], 34044/96, 35532/97 și 44881/98, § 49, CEDH 2001-II). 13. Or, Curtea nu identifică niciun indiciu de arbitraritate în desfășurarea procedurii, care a respectat principiul contradictoriei și în cursul căruia reclamantul avea posibilitatea de a prezenta toate argumentele pentru apărarea intereselor sale. În concluzie, Curtea consideră că, considerată în ansamblul său, procedura în litigiu a avut un caracter echitabil, în sensul articolului 6 alineatul (1) 1 din Convenție. 14. Prin urmare, acest motiv este vădit nefondat și trebuie respins în conformitate cu art. 35 alin. (3) și (4) din Convenție. Cu privire la motivul întemeiat pe durata procedurii privind admisibilitatea 15. Curtea constată că acest motiv nu este vădit nefondat în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție și subliniază, de asemenea, că nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate; prin urmare, acesta trebuie declarat admisibil. Curtea ia notă de faptul că procedura în fața Curții de Conturi a început la 5 iulie 2000, cu cererea adresată de reclamant și s-a încheiat la 19 octombrie 2007, cu notificarea hotărârii nr. 2160/2006 a formării plenare a acestei instanțe. În această privință, Curtea consideră că, având în vedere elementele dosarului, contrar afirmațiilor guvernului, recurentul nu poate fi considerat răspunzător pentru eșecul primei tentative de notificare; prin urmare, procedura judiciară a durat șapte ani, trei luni și 14 zile pentru două grade de jurisdicție. La acest termen trebuie adăugat cel de un an, opt luni și unsprezece zile pe care l-a cunoscut cazul în fața Contabilității Generale de Stat (Xc. Franța), Hotărârea din 31 martie 1992, § 31, seria A n 234-C Anagnostopoulos și alții c. Grecia, n 39374/98, § 24, CEDH 2000-XI Litozalitis c. Grecia, n 62771/00, § 28, 5 februarie 2004 Belaousof și alții c. Grecia, 66296/01, § 41, 27 mai 2004). În această privință, Curtea amintește că procedura în cauză a început la 1 septembrie 1998, cu opoziția formulată de reclamant și s-a încheiat la 12 mai 2000, cu notificarea deciziei n 240/1999 al Comitetului de control al contabilității generale a statului. Prin urmare, perioada care trebuie luată în considerare este de opt ani, unsprezece luni și douăzeci și cinci de zile în total pentru trei instanțe. Caracterul rezonabil al duratei procedurii 17. Guvernul ia notă de faptul că reclamantului i-a luat aproximativ un an pentru a se asigura că procedura în litigiu s-a desfășurat cât mai curând posibil. 18. Curtea amintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și având în vedere criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente, precum și provocarea litigiului pentru părțile interesate (a se vedea, printre altele, Frydlender c. Franța [GC], n 30979/96, § 43, CEDO 2000-VII. 19. Curtea a tratat în repetate rânduri cazuri care ridică întrebări similare cu cele din cazul de față și a constatat încălcarea articolului 6 alineatul (1) din convenție (a se vedea Frydlender citată anterior 20). După examinarea tuturor elementelor care i-au fost prezentate, Curtea consideră că guvernul nu a prezentat niciun fapt sau argument care ar putea conduce la o concluzie diferită în cazul de față. În special, chiar dacă Curtea este de acord cu guvernul că termenul de unsprezece luni și douăzeci și cinci de zile acordat de reclamant pentru a se ocupa de casare a contribuit la prelungirea procedurii, aceasta consideră totuși că durata globală a acesteia rămâne excesivă. Având în vedere jurisprudența sa în materie, Curtea consideră că, în cazul de față, durata procedurii în litigiu este excesivă și nu îndeplinește cerința privind termenul rezonabil care decurge din aceasta, a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1). II. PRIVIND VIOLAȚIA ALEZATĂ A ARTICOLULUI 1 DIN PROTOCOLUL nr. 21, invocând art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamantul se plânge în sfârșit de o încălcare a dreptului său la respectarea bunurilor sale. În opinia sa, erorile comise de instanțele interne în momentul examinării cazului său l-au împiedicat să atingă sumele solicitate în acțiunea sa. Pe admisibilitate 22. Curtea consideră că presupusa creanță a reclamantului nu poate fi considerată drept un 1, deoarece nu a fost constatată printr-o hotărâre cu forță de lucru judecat. Totuși, aceaceasta este condiția pentru ca o creanță să fie sigură și exigibilă și, prin urmare, protejată prin art. 1 din Protocolul nr 1 (a se vedea, printre altele, rafinăriile grecești Stran și Stratis Andreadis c. Grecia, 9 decembrie 1994, § 59, seria A, n 301-B). 23. În special, Curtea constată că, atâta timp cât cauza sa era pendinte în fața instanțelor interne, acțiunea sa nu constituia, în fața reclamantului, niciun drept de creanță, ci numai posibilitatea de a obține o astfel de creanță. Or, Comisia reamintește că reclamantul a fost demis în urma procedurii în litigiu și consideră că hotărârile instanțelor care au respins cererea sa nu au putut avea ca efect privarea acestuia de un bun de care ar fi deținut. 24. Prin urmare, acest motiv este vădit nefondat și trebuie respins în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din Convenție. III. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIA 25. În conformitate cu art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante permite să se șteargă numai în mod impecabil consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Guvernul susține că suma solicitată este prea mare și că o constatare a încălcării ar constitui în sine o satisfacție echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral, altfel guvernul se bazează pe înțelepciunea Curții pentru a se pronunța în mod corect 28. Curtea consideră că reclamantul a suferit o eroare morală certă că nu compensează suficient constatarea încălcării Convenției. Curtea, hotărând în mod echitabil, îi acordă 4 000 EUR în acest sens, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit. Comisioane și cheltuieli de judecată 29. Reclamantul, care nu a fost asistat de un consiliu, nu a depus o cerere pentru cheltuielile sale și cheltuielile de judecată. Curtea consideră adecvată stabilirea ratei dobânzii moratorii pe rata dobânzii la facilitatea de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene plus trei puncte procentuale. cererea admisibilă cu privire la motivul întemeiat pe durata excesivă a procedurii și inadmisibilă pentru surplus A declarat că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din convenție, 4 000 EUR (patru mii de euro) pentru daune morale, plus orice sumă care poate fi datorată de către acesta ca impozit decât de la expirarea termenului respectiv și până la plată, această sumă va crește cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabile în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale Respins cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. În limba franceză și apoi comunicat în scris la 1 aprilie 2010, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. André Wampach Nina Vajić Grefier adjunct
PREMIÈRE SECTION
KARANIKOLAS c. GRÈCE
(
Requête n
o
12879/08)
ARRÊT
1
er
avril 2010
01/07/2010
Cet arrêt est devenu définitif en vertu de l'article
44 §
2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.
En l'affaire Karanikolas c. Grèce,
La Cour européenne des droits de l'homme (première section), siégeant en une chambre composée de
:
Nina Vajić,
présidente,
Christos Rozakis,
Khanlar Hajiyev,
Dean Spielmann,
Sverre Erik Jebens,
Giorgio Malinverni,
George Nicolaou,
juges,
et de André Wampach,
greffier adjoint de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 11 mars 2010,
Rend l'arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n
o
12879/08) dirigée contre la République hellénique et dont un ressortissant de cet Etat, M.
Anastasios Karanikolas («
le requérant
»), a saisi la Cour le 26 février 2008 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l'homme et des libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
Le gouvernement grec («
le Gouvernement
») est représenté par les délégués de son agent, M. M. Apessos, conseiller auprès du Conseil juridique de l'Etat et M
me
3.
Le 14 mai 2009, la présidente de la première section a décidé de communiquer le grief tiré de la durée de la procédure au Gouvernement. Comme le permet l'article 29 § 3 de la Convention, il a en outre été décidé que la chambre se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond.
LES CIRCONSTANCES DE L'ESPÈCE
4.
Le requérant est né en 1937 et réside à Athènes.
5.
Le 31 décembre 1997, le requérant fut mis à la retraite. Par décision n
o
3009 du 11 février 1998, la Comptabilité Générale de l'Etat (
Γεvικό Λoγιστήριo τoυ Κράτoυς
) fixa le montant de sa pension, et décida que celle-ci serait payable à partir du 1
er
avril 1998.
6.
Le 1
er
septembre 1998, estimant que sa pension devait être payable à partir du 1
er
janvier 1998, le requérant forma une opposition contre la décision n
o
3009/1998. Par décision n
o
240/1999, le comité de contrôle de la Comptabilité Générale de l'Etat (
Επιτροπή Ελέγχου Πράξεων Κανονισμού Συντάξεων
) rejeta l'opposition, au motif que le requérant avait lui-même déclaré qu'il avait perçu des appointements trimestriels pour la période allant du 1
er
janvier au 1
er
avril 1998. La décision n
o
240/1999 fut notifiée au requérant le 12 mai 2000.
7.
Le 5 juillet 2000, le requérant interjeta appel de la décision n
o
240/1999 devant la Cour des comptes. L'audience eut lieu le 18 avril 2002.
8.
Le 10 octobre 2002, la deuxième chambre de la Cour des comptes rejeta l'appel comme étant dénué de fondement (arrêt n
o
1385/2002). Cet arrêt fut notifié au requérant le 17
décembre 2002.
9.
Le 12 décembre 2003, le requérant se pourvut en cassation. L'audience eut lieu le 7 décembre 2005.
10.
Le 4 octobre 2006, par un arrêt longuement motivé, la formation plénière de la Cour des comptes confirma l'arrêt attaqué et rejeta le pourvoi, en notant, entre autres, que le requérant n'avait à aucun moment allégué que le montant des appointements trimestriels qu'il avait perçus pour la période litigieuse était inférieur à celui de sa pension (arrêt n
o
2160/2006). Après une tentative infructueuse de notification en date du 6 décembre 2006, dont les parties contestent la responsabilité, cet arrêt fut notifié au requérant le 19
octobre 2007.
I.
SUR LES VIOLATIONS ALLÉGUÉES DE L'ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
11.
Le requérant se plaint de l'équité et de la durée de la procédure litigieuse. Il invoque l'article 6 § 1 de la Convention, dont les parties pertinentes sont ainsi libellées
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
A.
Sur le grief tiré de l'équité de la procédure
Sur la recevabilité
12.
La Cour rappelle qu'aux termes de l'article 19 de la Convention, elle a pour tâche d'assurer le respect des engagements résultant de la Convention pour les Parties contractantes. En particulier, il ne lui appartient pas de connaître des erreurs de fait ou de droit prétendument commises par une juridiction interne, sauf si et dans la mesure où elles pourraient avoir porté atteinte aux droits et libertés sauvegardés par la Convention (voir, notamment,
García Ruiz c. Espagne
[GC], n
o
1999
‑
I). De plus, il incombe au premier chef aux autorités nationales, et singulièrement aux cours et tribunaux, d'interpréter et d'appliquer le droit interne (voir, parmi beaucoup d'autres,
Streletz, Kessler et Krenz c.
Allemagne
[GC],
n
os
34044/96, 35532/97 et 44801/98, §
13.
Or, la Cour ne décèle aucun indice d'arbitraire dans le déroulement de la procédure, qui a respecté le principe du contradictoire et au cours de laquelle le requérant avait la possibilité de présenter tous les arguments pour la défense de ses intérêts. En conclusion, la Cour estime que, considérée dans son ensemble, la procédure litigieuse a revêtu un caractère équitable, au sens de l'article
6 §
1 de la Convention.
14.
Partant, ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
B.
Sur le grief tiré de la durée de la procédure
1.
Sur la recevabilité
15.
La Cour constate que ce grief n'est pas manifestement mal fondé au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Elle relève en outre qu'il ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable.
2.
Sur le fond
a)
Période à prendre en considération
16.
La Cour note que la procédure devant la Cour des comptes a débuté le 5 juillet 2000, avec l'appel interjeté par le requérant, et s'est terminée le 19 octobre 2007, avec la notification de l'arrêt n
o
2160/2006 de la formation plénière de cette juridiction. Sur ce point, la Cour estime qu'au vu des éléments du dossier, contrairement aux affirmations du Gouvernement, le requérant ne saurait être tenu pour responsable de l'échec de la première tentative de notification. La procédure judiciaire a donc duré sept ans, trois mois et quatorze jours pour deux degrés de juridiction. A ce délai il faut ajouter celui d'un an, huit mois et onze jours que connut l'affaire devant la Comptabilité Générale de l'Etat (
X c. France
, arrêt du 31 mars 1992, § 31, série A n
o
234-C
;
Anagnostopoulos et autres c. Grèce
, n
o
;
Litoselitis c. Grèce
, n
o
62771/00, § 28, 5 février 2004
;
Belaousof et autres c. Grèce
, n
o
66296/01, § 41, 27 mai 2004). Sur ce point, la Cour rappelle que la procédure en question a débuté le 1
er
septembre 1998, avec l'opposition formée par le requérant, et s'est terminée le 12 mai 2000, avec la notification de la décision n
o
240/1999 du comité de contrôle de la Comptabilité Générale de l'Etat. La période à considérer est donc de huit ans, onze mois et vingt-cinq jours au total pour trois instances.
b)
Caractère raisonnable de la durée de la procédure
17.
Le Gouvernement note que le requérant a mis un an environ pour se pourvoir en cassation et affirme que la procédure litigieuse s'est déroulée dans les meilleurs délais possibles.
18.
La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d'une procédure s'apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l'affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes ainsi que l'enjeu du litige pour les intéressés (voir, parmi beaucoup d'autres,
Frydlender c. France
[GC], n
o
19.
La Cour a traité à maintes reprises d'affaires soulevant des questions semblables à celle du cas d'espèce et a constaté la violation de l'article
6 §
1 de la Convention (voir
Frydlender
précité).
20.
Après avoir examiné tous les éléments qui lui ont été soumis, la Cour considère que le Gouvernement n'a exposé aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. En particulier, même si la Cour convient avec le Gouvernement que le délai de onze mois et vingt-cinq jours mis par le requérant pour se pourvoir en cassation a contribué au rallongement de la procédure, elle estime toutefois que la durée globale de celle-ci demeure excessive. Compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime qu'en l'espèce la durée de la procédure litigieuse est excessive et ne répond pas à l'exigence du «
délai raisonnable
».
Partant, il y a eu violation de l'article 6 § 1.
II.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 1 DU PROTOCOLE N
o
1
21.
Invoquant l'article 1 du Protocole n
o
1, le requérant se plaint enfin d'une atteinte à son droit au respect de ses biens. Selon lui, les erreurs commises par les juridictions internes lors de l'examen de son affaire l'ont empêché de toucher les sommes réclamées dans son action.
Sur la recevabilité
22.
La Cour estime que la prétendue créance du requérant ne peut passer pour un «
bien
» au sens de l'article 1 du Protocole n
o
1, puisque elle n'a pas été constatée par une décision judiciaire ayant force de chose jugée. Telle est pourtant la condition pour qu'une créance soit certaine et exigible et, partant, protégée par l'article 1 du Protocole n
o
1 (voir, parmi d'autres,
Raffineries Grecques Stran et Stratis Andreadis c.
Grèce
, 9
décembre 1994, § 59, série A, n
o
23.
En particulier, la Cour note que, tant que son affaire était pendante devant les juridictions internes, son action ne faisait naître, dans le chef du requérant, aucun droit de créance, mais uniquement l'éventualité d'obtenir pareille créance. Or, elle rappelle que le requérant fut débouté à l'issue de la procédure litigieuse et estime que les décisions des juridictions ayant rejeté sa demande n'ont pas pu avoir pour effet de le priver d'un bien dont il aurait été propriétaire.
24.
Il s'ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
III.
SUR L'APPLICATION DE L'ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
25.
Aux termes de l'article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu'il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d'effacer qu'imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s'il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage
26.
Le requérant réclame 80
000 euros (EUR) au titre du préjudice moral qu'il aurait subi.
27.
Le Gouvernement affirme que la somme réclamée est excessive et qu'un constat de violation constituerait en soi une satisfaction équitable suffisante au titre du dommage moral. Autrement, le Gouvernement s'en remet à la sagesse de la Cour pour statuer en équité.
28.
La Cour estime que le requérant a subi un tort moral certain que ne
compense pas suffisamment le constat de violation de la Convention. Statuant en équité, elle lui accorde 4
000 EUR à ce titre, plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt.
B.
Frais et dépens
29.
Le requérant, qui n'était pas assisté d'un conseil, n'a pas présenté de demande pour ses frais et dépens. Partant, la Cour estime
qu'il n'y a pas lieu de lui octroyer de somme à ce titre.
C.
Intérêts moratoires
30.
La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.
PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ,
1.
Déclare
la requête recevable quant au grief tiré de la durée excessive de la procédure et irrecevable pour le surplus
;
2.
Dit
qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention
;
3.
Dit
a)
que l'Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article
44 § 2 de la Convention, 4
000 EUR (quatre mille euros) pour dommage moral, plus tout montant pouvant être dû par lui à titre d'impôt
;
b)
qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ce montant sera à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage
;
4.
Rejette
la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 1
er
avril 2010, en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
André Wampach
Nina Vajić
Greffier adjoint
Présidente