AFFAIRE STEGARESCU ET BAHRIN c. PORTUGAL

AFFAIRE STEGARESCU ET BAHRIN c. PORTUGAL (CtEDO, 2010)

A DOUA SECȚIUNEA CAUZA STEGARESCU ȘI BAHRIN c. PORTUGALIA (solicitarea nr. 46194/06) HOTĂRÂREA STRASBURG 6 aprilie 2010 DEFINITIVF 04/10/2010 Această hotărâre a devenit definitivă în temeiul articolului 44 alineatul (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cauza Stegarescu și Bahrin c. Portugalia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află într-o cameră compusă din Francoise Tulkens, președinte, Ireneu Cabral Barreto, Vladimiro Zagrebelsky, Danutė Jočienė, Dragoljub Popović, András Sajó, Nona Tsotsoria, judecători, și Sally Dolle, graffière de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 16 martie 2010, Rend Hotărârea pe care o reprezintă, adoptată la această dată procedura La originea cazului (n 46194/06) îndreptată împotriva Republicii Portugheze și dintre care doi resortisanți moldoveni, domnii Simeon Stegarescu și Ivan Bahrin ( A. Costa Almeida, avocată la Coimbra (Portugalia). Guvernul portughez (atlée) a fost reprezentat până la 23 februarie 2010 de către agentul său, J. Miguel, procuror general adjunct, și de la această dată de către domnul F. Carvalho, de asemenea procuror general adjunct. În special, reclamanții susțin că nu au fost în măsură să conteste plasarea lor într-o celulă de securitate, având în vedere lipsa oricărei acțiuni efective în această privință. La 14 octombrie 2008, președintele celei de-a doua secțiuni a decis să comunice cererea guvernului. 3 din Convenție, s-a decis, de asemenea, că camera se va pronunța în același timp cu privire la admisibilitate și la fond. Informat cu privire la cerere, guvernul moldovean nu și-a exprimat intenția de a-și exercita dreptul pe care îl recunoaște la art. 36 alineatul (1) din Convenție. Reclamanții s-au născut în 1974 și 1973, primul reclamant fiind în prezent deținut la penitenciarul din Paços de Ferreira (Portugalia) și al doilea la cel din Carregueira (Portugalia) începând cu 5 februarie 2001 (prima) și 14 februarie 2001. martie 2001 (al doilea) din pedeapsa cu închisoarea de 21 și respectiv 19 ani, ca urmare a unei condamnări a Tribunalului din Oeiras. La 5 mai 2006, în timp ce erau reținuți la închisoarea din Coimbra, agenții închisorii le-au transferat. Potrivit reclamanților, nu li s-a dat nici o informație cu privire la motivele unei astfel de transferări sau la locul în care trebuiau transferați. În aceeași zi, reclamanții au fost transferați la penitenciarul din Paços de Ferreira, unde au fost plasați în secția de securitate, iar reclamanții au fost izolați în celule de 8 m2, cu dreptul la o plimbare de o oră, rămânând închiși în celulele lor pentru alte 23 de ore. 10. La 17 mai 2006, reclamanții au fost informați cu privire la o ordonanță emisă la 5 mai 2006 de către directorul general adjunct al serviciilor penitenciare, potrivit căreia plasarea lor în celulă de securitate fusese pronunțată în temeiul articolului 115 din Decretul-lege nr. 265/79, deoarece existau indicii care să indice că: pregătirea unei evadări cu introducerea de arme de război care implică deținuți din est ar fi în curs de desfășurare. Ordonanța în sine nu a fost comunicată reclamanților. 11. La 16 iunie 2006, Consiliul recurentelor a adresat inspectoratului General al Justiției, Ministerului Justiției, o plângere privind situația de izolare a reclamanților. La 26 iunie 2006, Inspectorul General Indiqua a deschis un dosar. Reclamanții nu au primit nici o altă informație cu privire la eventuala evoluție a acestei proceduri. 12. La 29 septembrie 2006, Consiliul reclamanților a prezentat o expunere instanței de aplicare a pedepsei din Porto, susținând că măsura de izolare în cauză era ilegală. La 10 octombrie 2006, reclamanții au fost informați cu privire la o nouă ordonanță emisă la 4 octombrie 2006 de către directorul general adjunct al serviciilor penitenciare, acum plasarea reclamanților în celulă de securitate. Ordonanța în sine nu a fost comunicată reclamanților. 14. La 14 noiembrie 2006, consiliul reclamanților îl sesizează pe directorul închisorii din Paços de Ferreira, întrebând în special dacă controlul trimestrial al măsurii de izolare în celulă de securitate, prevăzut de lege, a avut loc în cazul reclamanților. La 6 decembrie 2006, reclamanții au fost informați cu privire la ridicarea măsurii de izolare ordonată la 30 noiembrie 2006 de către subdirectorul general al serviciilor penitenciare. Textul ordonanței în cauză nu a fost comunicat reclamanților 16. De atunci, primul reclamant a beneficiat de un regim normal de detenție la penitenciarul din Paços de Ferreira. Al doilea reclamant a fost transferat la 6 decembrie 2006 la penitenciarul din Linhó și, ulterior, la o dată nespecificată, la penitenciarul din Carregueira, unde se află în prezent și unde beneficiază de un regim normal de detenție. II. DREPTUL ȘI PRACTICA PERTINENTE Dreptul și practica internă Decretul-lege nr. 265/7917, executarea pedepselor și a altor măsuri privative de libertate în Portugalia face obiectul normelor Decretului-lege nr. 265/79 din 1 august 1979. 18. Articolele 111 și următoarele din acest text prevăd măsurile de securitate care pot fi aplicate deținuților, cea mai gravă dintre acestea fiind plasarea persoanei în izolare într-o celulă de securitate [art. 111 alineatul (2) litera (f) ]. o unitate adecvată pentru încarcerare în condiții speciale de siguranță în cazul în care există un pericol concret de evaziune sau în cazul în care comportamentul său constituie un pericol pentru securitatea și ordinea instituției 20. Decretul-lege nr. 265/79 nu prevede nicio cale de atac împotriva deciziilor în materie de securitate. prezentate directorului și altor funcționari ai instituției, precum și inspectorilor serviciilor penitenciare (art. 138) și judecătorului Tribunalului de aplicare a pedepselor (art. 139). Codul de procedură al instanțelor administrative 21. În special art. 46 din Codul de procedură al instanțelor administrative dispune de art. 46 din Codul de procedură al instanțelor administrative. Procedurile care au ca obiect pretenții referitoare la adoptarea sau omiterea ilegală a unui act administrativ (...) sunt sub forma unei acțiuni administrative speciale. (...) 22. art. 47 din același cod permite persoanei interesate să solicite, pe de altă parte, în cadrul acțiunii administrative speciale, adoptarea unui alt act administrativ care urmează să fie înlocuit cu cel a cărui anulare este solicitată. Instanțele administrative 23. printr-o hotărâre din 29 martie 2007, Tribunalul de Conflict (Tribunalul de Conflitos) ), instanța specială compusă din judecători ai Curții Supreme și ai Curții Supreme Administrative, hotărând în urma unui conflict negativ de competență între Tribunalul Administrativ de la Lisabona și Tribunalul de aplicare a pedepselor, a considerat că decizia directorului general al serviciilor penitenciare de a transfera un deținut către o instituție adecvată în temeiul articolului 115 din Decretul-lege nr. 265/79 constituia un act administrativ care putea fi atacat în fața instanțelor administrative. 24. Aceeași instanță a pronunțat la 10 iulie 2007 o altă hotărâre privind o situație similară: acesta era un conflict negativ de competență între instanțele administrative și instanțele judiciare privind o procedură asigurătorie introdusă de un deținut. Acesta a solicitat suspendarea unei reglementări introduse de către directorul unei instituții a cărei activitate se aplică tuturor deținuților de pe teritoriul UE care se referă la limitarea numărului de apeluri telefonice. Tribunalul pentru conflicte, care se referă în special la hotărârea sa din 29 martie 2007 (menționată la alineatul precedent) a atribuit competența în acest domeniu instanțelor administrative. Noul Cod de aplicare a pedepselor 25. La 12 octombrie 2009, a fost publicat în Jurnalul Oficial noul Cod de aplicare a pedepselor (Legea nr. 115/2009), care urmează să intre în vigoare la 180 de zile de la data publicării sale. 26. În expunerea de motive prezentată Parlamentului, se afirmă în special că Plasarea deținuților în regim de securitate depinde acum de condițiile obiective prevăzute în mod expres de lege, care sunt comunicate procurorului public aproape de instanța de aplicare a pedepselor în scopul examinării legalității [a unei astfel de investiții] (...) 27. art. 200 din noul cod de aplicare a pedepselor prevede că orice decizie a serviciilor penitenciare poate fi atacată în fața instanței de aplicare a pedepselor. Unele decizii pot fi atacate de către procurorul public și de către deținuți. În ceea ce privește plasarea deținuților în regim de securitate, articolele 15 și 197-1999 din noul cod determină comunicarea, în termen de 24 de ore, a acestor decizii către Ministerul de Stat, care trebuie să verifice compatibilitatea lor cu legea. Dacă consideră necesar, procurorul public sesizează instanța de aplicare a unei cereri de anulare a deciziei. Recomandarea Rec(2006)2 a Comitetului miniștrilor Consiliului Europei 28. La 11 ianuarie 2006, Comitetul miniștrilor Consiliului Europei a adoptat, în cadrul celei de-a 952-a reuniuni a delegaților miniștrilor, Recomandarea Rec(2006)2 privind normele penale europene. Măsuri speciale de securitate sau de securitate 53.1 Utilizarea unor măsuri de securitate de înaltă securitate sau de securitate nu este permisă decât în circumstanțe excepționale. 53.3 Trebuie stabilite proceduri clare, care să fie aplicate cu ocazia utilizării unor astfel de măsuri pentru toți deținuții. 53.4 În fiecare caz, aplicarea măsurilor trebuie aprobată de autoritatea competentă pentru o anumită perioadă de timp. 53.5 Orice decizie de extindere a perioadei de aplicare trebuie să facă obiectul unei noi aprobări de către autoritatea competentă. 53.6 Aceste măsuri trebuie aplicate indivizilor și nu grupurilor de deținuți. 53.7 Orice deținut supus unor astfel de măsuri are dreptul de a depune o plângere în conformitate cu procedura prevăzută în Regula 70. (...) Solicitări și plângeri 70.1 Deținuții trebuie să aibă posibilitatea de a depune cereri și plângeri individuale sau colective directorului închisorii sau oricărei alte autorități competente. 70.2 În cazul în care medierea pare adecvată, aceasta ar trebui luată în considerare în primul rând. În caz de respingere a cererii sau a plângerii sale, motivele respingerii trebuie comunicate deținutului în cauză și acesta din urmă trebuie să poată introduce o acțiune în fața unei autorități independente. 70.4 Deținuții nu trebuie pedepsiți pentru că au depus o cerere sau au depus o plângere. 70.5 Autoritatea competentă trebuie să ia în considerare orice plângere scrisă din partea familiei unui deținut în cazul în care plângerea menționează încălcări ale drepturilor persoanei în cauză. 70.6 Nici o plângere din partea reprezentantului juridic sau a unei organizații care apără bunăstarea populației penitenciare nu poate fi depusă în numele unui deținut dacă persoana în cauză obiectează. 70.7 Deținuții trebuie să aibă dreptul de a solicita un aviz juridic cu privire la procedurile de plângere și de apel intern, precum și la serviciile unui avocat atunci când acest lucru este necesar în interesul justiției. Reclamanții susțin că nu au fost în măsură să conteste în mod eficient plasarea în celulă de securitate a acestora și denunță o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din convenție, care prevede în special: Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil (...) de către o instanță (...) care va hotărî, fie cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil, fie cu privire la temeinicia oricărei acuzații în materie penală îndreptată împotriva ei. (...) 30. Guvernul se opune acestei teze. Despre admisibilitatea părților 31. Guvernul ridică de la început o excepție bazată pe incompatibilitatea cu materia în primul rând, subliniază că partea penală a articolului 6 alineatul (1) din convenție nu intră în discuție, întrucât Curtea a recunoscut în repetate rânduri inaplicabilitatea acestei dispoziții în situații care au avut loc în cursul executării pedepselor cu închisoarea pronunțate de o instanță competentă. 32. Guvernul susține apoi că nu există niciun drept civil. În opinia sa, măsurile contestate de solicitanți, necesare pentru menținerea ordinii și securității în cadrul instituțiilor penitenciare, intră sub incidența exercitării competențelor de autoritate, care sunt excluse din domeniul de aplicare al articolului 6. (1) Guvernul adaugă că reclamanții nu au precizat drepturile recunoscute la nivel intern care le-ar fi fost negate: această specie s-ar distinge astfel de alte cauze mai ales de cauza Ganci c. Italia 41576/98, CEDH 2003 XI), în care Curtea a ajuns la concluzia că componenta civilă a articolului 6 alineatul (1) din Convenție este aplicabilă. 33. Reclamanții nu se pronunță cu privire la aplicabilitatea articolului 6 la situația în litigiu, ci se limitează la a sublinia consecințele negative ale plasării lor în celulă de securitate asupra situației lor penale, în special cu privire la restricțiile privind vizitele și la imposibilitatea de a continua studiile și de a efectua examinări. Curtea își reafirmă de la bun început jurisprudența constantă potrivit căreia componenta penală a articolului 6 alineatul (1) din convenție nu intră în discuție în ceea ce privește litigiul pendinte, care, în principiu, nu privește justificarea unei acuzații în materie penală (a se vedea, printre altele, Ezeh și Connors c. Regatul Unit [GC], n 39665/95 și 408/98, § 82, CEDH 2003 X și Enea c. Italia [GC], n 74912/01, § 97, CEDO 2009 ...). 35. În ceea ce privește componenta civilă a articolului 6 alineatul (1), Curtea a trebuit deja să examineze problema aplicabilității acestei dispoziții mai multor proceduri desfășurate în penitenciare. Astfel, în Hotărârea Gülmez c. Turcia, Curtea a considerat această dispoziție aplicabilă anumitor proceduri disciplinare în cadrul executării pedepselor cu închisoarea (Gül în cauzele Ganci c. Italia (citată anterior) și Musumeci c. Italia 33695/96, 11 ianuarie 2005), Curtea a estimat art. 6 alineatul (1) aplicabil nivelului ridicat de supraveghere care poate face obiectul anumitor deținuți în Italia. 36. O Mare Cameră a Curții a confirmat această jurisprudență în cauza Enea c. Italia (citată mai întâi). În hotărârea sa, Curtea s-a exprimat în special astfel (§§ 103-107) 103. (...) Curtea constată că unele dintre limitările pretinse de reclamant, cum ar fi cele care vizează contactele sale cu familia sa și cele care au o decădere patrimonială, intră în mod clar în domeniul de aplicare al drepturilor persoanei și, prin urmare, au un caracter civil (Ganci citată anterior, § 25). (...) 105. Curtea nu ignoră faptul că este indispensabil ca un stat să păstreze o marjă de manevră în ceea ce privește mijloacele de asigurare a securității și ordinii în contextul dificil al închisorii. Cu toate acestea, Curtea amintește că mai degrabă justiția nu se poate opri la poarta închisorilor și că nimic (...) nu permite privarea deținuților de protecția articolului 6 Ezeh și Connors c. Regatul Unit [GC], n 3966/98 și 40086/98, punctul 83, CEDO 2003-X). 106. Într-adevăr, orice restricție care afectează drepturile cu caracter civil ale individului trebuie să poată fi contestată în cadrul unei proceduri judiciare, din cauza naturii limitărilor (de exemplu, o interdicție de a beneficia de un anumit număr de vizite pe lună ale membrilor familiei sau de controlul continuu al corespondenței epistole și telefonice etc.), precum și a consecințelor pe care le pot avea (de exemplu, dificultăți în menținerea legăturilor familiale sau a relațiilor cu terții, excluderea plimbărilor). Pe această cale se poate realiza echilibrul corect între, pe de o parte, luarea în considerare a constrângerilor lumii penitenciare cu care se confruntă statul și, pe de altă parte, protecția drepturilor deținuților. 107. În concluzie, Curtea consideră că motivul privind restricțiile pe care reclamantul susține că le-a suportat ca urmare a plasării sale într-un sector E.I.V. este compatibil raționalizată Materiae cu dispozițiile Convenției, cu condiția ca aceasta să se refere la art. 6 sub aspectul său civil.... 37. În plus față de situația din speță, Curtea constată în primul rând că plasarea reclamanților în celulă de securitate a condus, în plus față de izolarea ca atare și în funcție de informațiile furnizate de solicitanți și care nu au fost contestate de guvern, la limitarea vizitelor la o oră pe săptămână și numai prin interviul la sala de sport vitree, la limitarea plimbării la o oră zilnică și la imposibilitatea, în ceea ce privește primul reclamant, de a-și continua studiile și de a-și efectua examinările. 38. În opinia Curții, aceste restricții se referă la drepturile cu caracter civil ale persoanei respective. Astfel de limitări ale drepturilor deținutelor, precum și repercusiunile pe care le pot avea ele, trebuie, prin urmare, să se analizeze ca făcând parte din noțiunea de "drepturi cu caracter civil" (Enea, citată anterior, § 106). 39. Prin urmare, art. 6 alineatul (1) din Convenție se aplică sub aspectul său civil, cu excepția guvernului care trebuie respins astfel. 40. Curtea constată, de asemenea, că acest motiv nu este în mod evident întemeiat în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție și subliniază că nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate și, prin urmare, trebuie declarat admisibil. Teezele părților 41. Reclamanții se plâng de lipsa unei căi de atac pentru a-și ataca plasarea în regim special de securitate. În primul rând, aceștia nu au primit nicio informație exactă cu privire la motivele pentru care a fost ordonată plasarea lor în regim de securitate, în pofida cererilor lor în acest sens din partea Direcției Generale Justiție, a Inspectoratului General al Justiției sau a Tribunalului de aplicare a pedepselor 42. Reclamanții susțin că o astfel de lipsă de informații îi împiedică să sesizeze instanțele administrative, care, în orice caz, nu ar fi competente să examineze cauzele care țin de litigiile penale. Pentru reclamanți, Tribunalul de aplicare a pedepselor ar fi trebuit să examineze posibilele acțiuni împotriva unor măsuri precum cea în cauză în speță. Cu toate acestea, legislația aplicabilă la momentul respectiv nu prevedea nicio acțiune în fața acestei instanțe în ceea ce privește plasarea în regim special de securitate, contrar noului cod de aplicare a pedepselor deja publicat în Jurnalul Oficial, dar încă în vigoare la momentul faptelor. Recurenții concluzionează că o astfel de absență a oricărei căi de atac încalcă art. 6 alineatul (1) din convenție. 43. Guvernul contestă aceste argumente și susține că sistemul portughez dispune de căi de atac eficiente care să le permită reclamanților nu numai să conteste măsura în cauză, ci și să obțină, după caz, despăgubiri. 44. Guvernul observă astfel că actele în cauză ale administrației penale se analizează în acte administrative susceptibile de a fi atacate în fața instanțelor administrative. În acest sens, guvernul face trimitere la acțiunea administrativă specială prevăzută la articolele 46 și 47 din noul cod de procedură al instanțelor administrative, în vigoare din 2004, care ar depăși simpla dispută de anulare și ar permite părților interesate să solicite adoptarea unui alt act administrativ care se substituie actului anulat (a se vedea punctele 21-22 de mai sus) În plus, persoana în cauză ar avea posibilitatea de a solicita măsuri asigurătorii pentru a soluționa temporar situația sa. Guvernul face referire în această privință la două decizii ale Tribunalului de Conflicte care nu ar lăsa nicio îndoială cu privire la competența instanțelor administrative în acest domeniu (a se vedea punctele 23-24 de mai sus). 45. Pe scurt, guvernul consideră că reclamanții aveau un drept real de acces la o instanță, iar guvernul expune în cele din urmă reforma aplicării pedepselor, indicând că, odată cu adoptarea noului cod de aplicare a pedepselor, este de acum înainte responsabilitatea instanțelor de aplicare a pedepselor să examineze legalitatea unor măsuri precum cele aplicate în cazul de față. Evaluarea Cu r ii 46. Curtea reamintește că dreptul la o instană, al cărui drept de acces constituie un aspect particular, nu este absolut; el se pregătește pentru limitări admise implicit, deoarece acesta solicită, prin însăși natura sa, o reglementare de către stat. Prin elaborarea unei astfel de reglementări, statele contractante beneficiază de o anumită marjă de apreciere. Cu toate acestea, este de competența Curții să se pronunțe în ultimă instanță cu privire la respectarea cerințelor Convenției ; ea trebuie să se convingă că restricțiile aplicate nu restricționează accesul deschis la individ într-un mod sau într-un punct cum ar fi dreptul în sine. În plus, o astfel de limitare nu se limitează la art. 6 alineatul (1) decât dacă tinde să aibă un scop legitim și dacă există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul vizat. (a se vedea, printre altele, Hotărârea Fayed c. Regatul Unit din 21 septembrie 1994, seria A n 294-B, pp. 49-50, § 65.) Pe de altă parte, în ceea ce privește eficacitatea dreptului de acces, un individ trebuie să aibă o posibilitate clară și concretă de a contesta un act care constituie o interferență în drepturile sale (Bellet c. Franța, Hotărârea din 4 decembrie 1995, seria A n 333-B, § 36). Curtea trebuie să examineze mai întâi dacă acțiunea administrativă specială menționată de guvern ar putea fi considerată drept drept drept drept de acces la o instanță în ceea ce privește drepturile cu caracter civil ale reclamanților afectați de plasarea lor în celulă de securitate. 48. În acest sens, Comisia constată că guvernul nu a putut furniza decât două decizii după perioada vizată de prezenta cauză: Tribunalul a confirmat competența instanțelor administrative în situații comparabile cu cele din speță, în timp ce legislația aplicabilă în momentul faptelor era în vigoare de aproape 30 de ani. Curtea ia notă apoi de faptul că reclamanții nu au dispus niciodată, pe parcursul întregii perioade în cauză, de textul ordonanțelor subdirectorului general al serviciilor penitenciare care au dispus plasarea lor în celulă de securitate ; aceștia au fost informați doar cu privire la faptul că o astfel de măsură a fost luată din cauza existenței unor indicii care să permită să se considere că proiectele de evadare erau în curs de desfășurare (a se vedea punctele 10 și 13 de mai sus). 49. În aceste condiții, trebuie să se constate că acțiunea administrativă specială în cauză, precum și posibilitatea de a solicita măsuri asigurătorii care să se atașeze de o astfel de acțiune, nu oferea reclamanților posibilități clare și concrete de a contesta măsurile luate împotriva lor, presupunând chiar că competența instanțelor administrative în acest domeniu era suficient stabilită de jurisprudență la momentul respectiv. După cum Curtea a amintit în mod constant, Convenția are ca obiectiv protejarea drepturilor nu teoretice sau iluzorii, ci concrete și efective, care sunt valabile în special în ceea ce privește dreptul de acces la tribunale, având în vedere locul proeminent pe care dreptul la un proces echitabil îl ocupă într-o societate democratică (Airey c. Irlanda, 9 octombrie 1979, § 24, seria A n 32). 50. Curtea constată apoi că guvernul nu a prezentat niciun argument care să justifice o astfel de limitare a dreptului de acces la o instanță. În orice caz, Comisia reamintește că existența unei proceduri judiciare care să permită atacarea unor acte care au un impact semnificativ asupra drepturilor civile ale deținuților este necesară pentru a realiza echilibrul corect între, pe de o parte, luarea în considerare a constrângerilor din lumea penitenciarelor cu care se confruntă statul și, pe de altă parte, protecția drepturilor deținuților (a se vedea punctul 36 de mai sus și Enea, citată anterior, punctul 106. 51. În sfârșit, Curtea ia act de reforma legislației privind aplicarea pedepselor efectuate de guvern și de intenția acestuia de a consolida drepturile deținuților. Cu toate acestea, în cazul de față, reclamanții nu au putut beneficia de această reformă, care nu pare să prevadă în orice caz niciun drept personal de recurs al deținuților împotriva deciziilor de a-l plasa în regim de securitate (a se vedea punctele 25-27 de mai sus). 52. În concluzie, a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenția II. Cu privire la violarea articolelor 5 și 6 alineatul (2) și 3 din Convenție 53. Pe de altă parte, reclamanții invocă, în sprijinul afirmațiilor lor privind imposibilitatea de a contesta plasarea lor în celulă de securitate, articolele 5 și 6 alineatul (2) și 3 din Convenție. 54. Curtea arată că acest motiv este legat de cel examinat anterior și, prin urmare, trebuie să fie declarat admisibil. 55. Cu toate acestea, având în vedere constatarea referitoare la art. 6 alineatul (1) (punctul 52 de mai sus), Curtea consideră că nu este necesar să se examineze separat dacă, în cazul de față, a existat o încălcare a acestor dispoziții. Reclamanții se plâng, de asemenea, că au făcut obiectul unui tratament discriminatoriu din cauza originii lor naționale moldovenești și invocă art. 14 din convenție. 57. Cu toate acestea, Curtea constată că reclamanții nu au susținut acest motiv, doar făcând afirmații cu caracter general. În plus, examinarea dosarului nu permite identificarea niciunei elemente care ar putea susține această teză. 58. Prin urmare, Curtea consideră că acest motiv este vădit nefondat și trebuie respins în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. Prin urmare, această parte a cererii este inadmisibilă. IV. PE APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIA 59. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei Părțile contractante permite să se șteargă numai în mod impecabil consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. 62. Curtea consideră că reclamanții au suferit un prejudiciu moral care merită despăgubiri. Statuând în echitate, aceasta acordă fiecărui solicitant 4 000 EUR în acest sens. Cheltuieli și cheltuieli de judecată 63. Reclamanții nu solicită nicio sumă pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată; prin urmare, nu este necesar să se acorde acest drept. Interese moratoriu 64. Curtea consideră că este oportun să se stabilească rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PRIN CES MOTIVE, CURTEA, LA UNANIMITATE, Declară cererea admisibilă cu privire la obiecțiunile trase din imposibilitatea de a contesta plasarea în celulă de securitate și inadmisibilă pentru surplusul menționat că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din convenție, afirmă că nu este necesar să se examineze separat motivul întemeiat pe articolele 5 și 6 alineatul (2) și 3 din convenție, afirmă că statul pârât trebuie să plătească fiecăruia dintre solicitanți, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 2 din convenție, 4 000 EUR (patru mii EUR) pentru daune morale, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit decât de la expirarea termenului respectiv și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabile în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale Respins cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. În limba franceză și apoi comunicat în scris la 6 aprilie 2010, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Sally Dolle Françoise Tulkens Modulul Președinte

DEUXIÈME SECTION

AFFAIRE

STEGARESCU ET BAHRIN c. PORTUGAL

(Requête n

o

46194/06)

ARRÊT

STRASBOURG

6 avril 2010

DÉFINITIF

04/10/2010

Cet arrêt est devenu définitif en vertu de l'article

44 §

2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l'affaire Stegarescu et Bahrin c. Portugal,

La Cour européenne des droits de l'homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de

:

Françoise Tulkens,

présidente,

Ireneu Cabral Barreto,

Vladimiro Zagrebelsky,

Danutė Jočienė,

Dragoljub Popović,

András Sajó,

Nona Tsotsoria,

juges,

et de Sally Dollé,

greffière de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 16 mars 2010,

Rend l'arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n

o

46194/06) dirigée contre la République portugaise et dont deux ressortissants moldaves, MM.

Simeon Stegarescu et Ivan Bahrin («

les requérants

»), ont saisi la Cour le 13 novembre 2006 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l'homme et des libertés fondamentales («

la Convention

»).

2.

Les requérants sont représentés par M

e

A. Costa Almeida, avocate à Coimbra (Portugal). Le gouvernement portugais («

le Gouvernement

») a été représenté jusqu'au 23 février 2010 par son agent, M. J. Miguel, procureur général adjoint, et à partir de cette date par M

me

M. F. Carvalho, également procureur général adjoint.

3.

Les requérants allèguent en particulier ne pas avoir été en mesure de contester leur placement en cellule de sécurité, vu l'absence de tout recours effectif à cet égard.

4.

Le 14 octobre 2008, la présidente de la deuxième section a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Comme le permet l'article

29

§

3 de la Convention, il a en outre été décidé que la chambre se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond.

5.

Informé de la requête, le gouvernement moldave n'a pas exprimé l'intention d'exercer le droit que lui reconnaît l'article 36 § 1 de la Convention.

EN FAIT

I.

LES CIRCONSTANCES DE L'ESPÈCE

6.

Les requérants sont nés respectivement en 1974 et 1973. Le premier requérant est actuellement détenu à l'établissement pénitentiaire de Paços de Ferreira (Portugal) et le deuxième à celui de Carregueira (Portugal).

7.

Les requérants purgent depuis le 5 février 2001 (le premier) et le 14

mars 2001 (le second) des peines d'emprisonnement de 21 et 19 ans respectivement suite à une condamnation du tribunal d'Oeiras.

8.

Le 5 mai 2006, alors qu'ils se trouvaient détenus à l'établissement pénitentiaire de Coimbra, des agents des services pénitentiaires procédèrent à leur transfèrement. D'après les requérants, aucun renseignement ne leur fut donné sur les motifs d'un tel transfèrement ou sur l'établissement où ils devaient être transférés.

9.

Le jour même, les requérants furent transférés à l'établissement pénitentiaire de Paços de Ferreira, où ils furent placés dans la section de sécurité. Les requérants furent mis à l'isolement dans des cellules de 8 m², avec le droit à une promenade d'une heure, restant confinés dans leur cellules pendant les vingt-trois autres heures.

10.

Le 17 mai 2006, les requérants furent informés d'une ordonnance rendue le 5 mai 2006 par le sous-directeur général des services pénitentiaires, selon laquelle leur placement en cellule de sécurité avait été prononcé en application de l'article 115 du décret-loi n

o

265/79 car il y avait des indices permettant de penser que «

la préparation d'une évasion avec introduction d'armes de guerre impliquant des détenus de l'Est serait en cours

». L'ordonnance elle-même ne fut pas communiquée aux requérants.

11.

Le 16 juin 2006, le conseil des requérants adressa à l'Inspection générale de la Justice, du ministère de la Justice, une plainte concernant la situation d'isolement des requérants. Le 26 juin 2006, l'Inspection générale indiqua avoir ouvert un dossier. Les requérants ne reçurent aucune autre information concernant l'éventuelle évolution de cette procédure.

12.

Le 29 septembre 2006, le conseil des requérants adressa un exposé au juge du tribunal d'application des peines de Porto, alléguant que la mesure d'isolement en cause était illégale. D'après les requérants, aucune suite n'aurait été donnée à cette démarche.

13.

Le 10 octobre 2006, les requérants furent informés d'une nouvelle ordonnance rendue le 4 octobre 2006 par le sous-directeur général des services pénitentiaires, maintenant le placement des requérants en cellule de sécurité. L'ordonnance elle-même ne fut pas communiquée aux requérants.

14.

Le 14 novembre 2006, le conseil des requérants saisit le directeur de l'établissement pénitentiaire de Paços de Ferreira, demandant notamment si le contrôle trimestriel de la mesure d'isolement en cellule de sécurité, prévu par la loi, avait eu lieu dans le cas des requérants. Le directeur ne répondit pas à cette demande.

15.

Le 6 décembre 2006, les requérants furent informés de la levée de la mesure d'isolement ordonnée le 30 novembre 2006 par le sous-directeur général des services pénitentiaires. Le texte de l'ordonnance en cause ne fut pas communiqué aux requérants.

16.

Depuis lors, le premier requérant bénéficie d'un régime normal de détention à l'établissement pénitentiaire de Paços de Ferreira. Le second requérant fut transféré le 6 décembre 2006 à l'établissement pénitentiaire de Linhó et par la suite, à une date non précisée, à l'établissement pénitentiaire de Carregueira, où il se trouve actuellement et où il bénéficie d'un régime normal de détention.

II.

LE DROIT ET LA PRATIQUE PERTINENTS

A.

Le droit et la pratique internes

1.

Le décret-loi n

o

265/79

17.

L'exécution des peines et d'autres mesures privatives de liberté au Portugal est soumise aux règles du décret-loi n

o

265/79, du 1

er

août 1979.

18.

Les articles 111 et suivants de ce texte prévoient les mesures de sécurité qui peuvent être appliquées aux détenus, la plus grave d'entre elles étant le placement de l'intéressé à l'isolement dans une cellule de sécurité (article 111 § 2 alinéa f)).

19.

L'article 115 dispose que le détenu peut être transféré vers un «

établissement approprié à l'incarcération dans des conditions spéciales de sécurité lorsqu'il existe un danger concret d'évasion ou lorsque son comportement constitue un danger pour la sécurité et l'ordre de l'établissement

».

20.

Le décret-loi n

o

265/79 ne prévoit aucune voie de recours contre les décisions en matière de sécurité. Le détenu dispose cependant de la possibilité de présenter des «

exposés

» au directeur et aux autres fonctionnaires de l'établissement ainsi qu'aux inspecteurs des services pénitentiaires (article 138) et au juge du tribunal d'application des peines (article 139).

2.

Le code de procédure des tribunaux administratifs

21.

L'article 46 du code de procédure des tribunaux administratifs dispose notamment

:

«

1.

Les procédures ayant pour objet des prétentions se rapportant à l'adoption ou à l'omission illégale d'un acte administratif (...) revêtent la forme d'une action administrative spéciale.

(...)

»

22.

L'article 47 de ce même code permet à l'intéressé de demander par ailleurs, dans le cadre de l'action administrative spéciale, l'adoption d'un autre acte administratif à substituer à celui dont l'annulation est demandée.

3.

Les juridictions administratives

23.

Par un arrêt du 29 mars 2007, le Tribunal des conflits (

Tribunal de Conflitos

), juridiction spéciale composée de juges de la Cour suprême et de la Cour suprême administrative, statuant suite à un conflit négatif de compétence entre le tribunal administratif de Lisbonne et le tribunal d'application des peines, a estimé que la décision du directeur général des services pénitentiaires de transférer un détenu vers un établissement approprié en vertu de l'article 115 du décret-loi n

o

265/79 constituait un acte administratif susceptible d'être attaqué devant les juridictions administratives.

24.

Le même tribunal a rendu le 10 juillet 2007 un autre arrêt concernant une situation similaire. Il s'agissait d'un conflit négatif de compétence entre les juridictions administratives et les juridictions judiciaires concernant une procédure conservatoire introduite par un détenu. Celui-ci a demandé la suspension d'une réglementation introduite par le directeur d'un établissement pénitentiaire – applicable à l'ensemble des détenus – portant sur la limitation du nombre d'appels téléphoniques. Le Tribunal des conflits, se référant notamment à son arrêt du 29 mars 2007 (mentionné au paragraphe précédent) a attribué compétence en la matière aux juridictions administratives.

4.

Le nouveau code d'application des peines

25.

Le 12 octobre 2009, a été publié au Journal officiel le nouveau code d'application des peines (loi n

o

115/2009), devant entrer en vigueur 180 jours après la date de sa publication.

26.

Dans l'exposé des motifs soumis au Parlement, il est notamment affirmé

:

«

Le placement du détenu en régime de sécurité dépend désormais de conditions objectives prévues expressément par la loi, qui sont communiquées au ministère public près le tribunal d'application des peines aux fins d'examen de la légalité [d'un tel placement] (...)

»

27.

L'article 200 du nouveau code d'application des peines dispose que toute décision des services pénitentiaires est susceptible d'être attaquée devant le tribunal d'application des peines. Certaines décisions peuvent être attaquées par le ministère public et d'autres par le détenu lui-même. S'agissant du placement du détenu en régime de sécurité, les articles 15 et 197 à 199 du nouveau code déterminent la communication, dans les 24

heures, de ces décisions au ministère public, lequel doit vérifier leur compatibilité avec la loi. S'il l'estime nécessaire, le ministère public saisit le tribunal d'application des peines d'une demande en annulation de la décision.

B.

La Recommandation Rec(2006)2 du Comité des Ministres du Conseil de l'Europe

28.

Le 11 janvier 2006, le Comité des Ministres du Conseil de l'Europe a adopté, lors de la 952

e

réunion des Délégués des Ministres, la

Recommandation

Rec(

2006)2 sur les Règles pénitentiaires européennes. Les passages pertinents sont ainsi libellés

:

«

Partie IV – Bon ordre

(...)

Mesures spéciales de haute sécurité ou de sûreté

53.1

Le recours à des mesures de haute sécurité ou de sûreté n'est autorisé que dans des circonstances exceptionnelles.

53.2

Des procédures claires, à appliquer à l'occasion du recours à de telles mesures pour tous détenus, doivent être établies.

53.3

La nature de ces mesures, leur durée et les motifs permettant d'y recourir doivent être déterminés par le droit interne.

53.4

L'application des mesures doit être, dans chaque cas, approuvée par l'autorité compétente pour une période donnée.

53.5

Toute décision d'extension de la période d'application doit faire l'objet d'une nouvelle approbation par l'autorité compétente.

53.6

Ces mesures doivent être appliquées à des individus et non à des groupes de détenus.

53.7

Tout détenu soumis à de telles mesures a le droit de déposer une plainte selon la procédure prévue à la Règle

70.

(...)

Requêtes et plaintes

70.1

Les détenus doivent avoir l'occasion de présenter des requêtes et des plaintes individuelles ou collectives au directeur de la prison ou à toute autre autorité compétente.

70.2

Si une médiation semble appropriée, elle devrait être envisagée en premier lieu.

70.3

En cas de rejet de sa requête ou de sa plainte, les motifs de ce rejet doivent être communiqués au détenu concerné et ce dernier doit pouvoir introduire un recours devant une autorité indépendante.

70.4

Les détenus ne doivent pas être punis pour avoir présenté une requête ou avoir introduit une plainte.

70.5

L'autorité compétente doit tenir compte de toute plainte écrite émanant de la famille d'un détenu lorsque ladite plainte fait état de violations des droits de l'intéressé.

70.6

Aucune plainte par le représentant juridique ou par une organisation défendant le bien-être de la population pénitentiaire ne peut être déposée au nom d'un détenu si l'intéressé s'y oppose.

70.7

Les détenus doivent avoir le droit de solliciter un avis juridique sur les procédures de plainte et d'appel internes, ainsi que les services d'un avocat lorsque l'intérêt de la justice l'exige.

»

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

29.

Les requérants allèguent ne pas avoir pu contester efficacement le placement en cellule de sécurité dont ils ont fait l'objet. Ils dénoncent une violation de l'article 6 § 1 de la Convention, qui dispose notamment

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...) qui décidera, soit des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil, soit du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle. (...)

»

30.

Le Gouvernement s'oppose à cette thèse.

A.

Sur la recevabilité

1.

Thèses des parties

31.

Le Gouvernement soulève d'emblée une exception tirée de l'incompatibilité

ratione materiae

de ce grief. Il souligne d'abord que le volet pénal de l'article 6 § 1 de la Convention n'entre pas en ligne de compte, la Cour ayant reconnu à plusieurs reprises l'inapplicabilité de cette disposition à des situations survenues au cours de l'exécution de peines d'emprisonnement prononcées par un tribunal compétent.

32.

Le Gouvernement prétend ensuite qu'aucun «

droit de caractère civil

» n'était en cause dans la situation litigieuse. Il estime que les mesures contestées par les requérants, nécessaires au maintien de l'ordre et de la sécurité au sein des établissements pénitentiaires, relèvent de l'exercice des pouvoirs d'autorité, qui sont exclus du champ d'application de l'article 6

§

: la présente espèce se distinguerait ainsi d'autres affaires – le Gouvernement se réfère en particulier à l'affaire

Ganci c. Italie

(n

o

41576/98, CEDH 2003

‑

XI) – dans lesquelles la Cour a conclu à l'applicabilité du volet civil de l'article 6 § 1 de la Convention.

33.

Les requérants ne se prononcent pas sur l'applicabilité de l'article 6 à la situation litigieuse. Ils se bornent à souligner les conséquences négatives de leur placement en cellule de sécurité sur leur situation pénitentiaire, se référant notamment aux restrictions des visites et à l'impossibilité de poursuivre des études et de passer des examens.

2.

Appréciation de la Cour

34.

La Cour réaffirme d'emblée sa jurisprudence constante selon laquelle le volet pénal de l'article 6 § 1 de la Convention n'entre pas en jeu s'agissant du contentieux pénitentiaire, lequel ne concerne pas en principe le bien-fondé d'une «

accusation en matière pénale

» (voir, entre autres,

Ezeh et Connors c. Royaume-Uni

[GC], n

os

39665/98 et 40086/98, § 82, CEDH 2003

‑

X et

Enea c. Italie

[GC], n

o

74912/01, § 97, CEDH 2009

‑

...).

35.

S'agissant du volet civil de l'article 6 § 1, la Cour a déjà eu à examiner la question de l'applicabilité de cette disposition à plusieurs procédures menées en milieu carcéral. Ainsi, dans son arrêt

Gülmez c.

Turquie

, la Cour a jugé cette disposition applicable à certaines procédures disciplinaires dans le cadre de l'exécution des peines de prison (

Gül

mez c. Turquie

, n

o

16330/02, §§ 27-31, 20 mai 2008). Dans les affaires

Ganci c. Italie

(précitée) et

Musumeci c. Italie

(n

o

33695/96, 11 janvier 2005), la Cour a estimé l'article 6 § 1 applicable au niveau de surveillance élevée dont peuvent faire l'objet certains détenus en Italie.

36.

Une Grande Chambre de la Cour a confirmé cette jurisprudence dans l'affaire

Enea c. Italie

(précitée). Dans son arrêt, la Cour s'est notamment exprimée ainsi (§§ 103-107)

:

«

103.

(...) La Cour note que certaines des limitations alléguées par le requérant – comme celles visant ses contacts avec sa famille et celles ayant une retombée patrimoniale – relèvent assurément des droits de la personne et, partant, revêtent un caractère civil (

Ganci

précité, § 25).

(...)

105.

La Cour n'ignore pas qu'il est indispensable qu'un Etat garde une marge de manœuvre quant aux moyens visant à assurer la sécurité et l'ordre dans le difficile contexte carcéral. Elle rappelle, toutefois, que «

la justice ne saurait s'arrêter à la porte des prisons et [que] rien (...) ne permet de priver les détenus de la protection de l'article 6

»

(

Ezeh et Connors c.

Royaume-Uni

[GC], n

os

39665/98 et 40086/98, § 83, CEDH 2003-X).

106.

En effet, toute restriction touchant les droits de caractère civil de l'individu doit pouvoir être contestée dans le cadre d'une procédure judiciaire, et ce en raison de la nature des limitations (par exemple, une interdiction de bénéficier d'un nombre donné de visites par mois des membres de la famille ou le contrôle continu de la correspondance épistolaire et téléphonique, etc.) ainsi que des répercussions qu'elles peuvent entraîner (par exemple, des difficultés dans le maintien des liens familiaux ou des relations avec les tiers, l'exclusion des promenades). C'est par cette voie que peut se réaliser le juste équilibre entre, d'une part, la prise en compte des contraintes du monde carcéral auxquelles doit faire face l'Etat, et, d'autre part, la protection des droits du détenu.

107.

En conclusion, la Cour estime que le grief relatif aux restrictions que le requérant affirme avoir subies à la suite de son placement dans un secteur E.I.V. est compatible

ratione materiae

avec les dispositions de la Convention

dès lors qu'il a trait à l'article 6 sous son volet civil. (...)

»

37.

Se penchant sur les circonstances de l'espèce, la Cour constate d'abord que le placement des requérants en cellule de sécurité a notamment entraîné, en sus de l'isolement en tant que tel et d'après les renseignements fournis par les requérants et non contestés par le Gouvernement, la restriction des visites à une heure par semaine – et uniquement par entretien au parloir vitré –, la restriction de la promenade à une heure quotidienne et l'impossibilité, s'agissant du premier requérant, de poursuivre ses études et de passer ses examens.

38.

Aux yeux de la Cour, il s'agit là de restrictions «

touchant les droits de caractère civil de l'individu

». De telles limitations des droits des détenus, ainsi que les répercussions qu'elles peuvent entraîner, doivent donc s'analyser comme relevant de la notion de «

droits de caractère civil

» (

Enea

, précité, § 106).

39.

L'article 6 § 1 de la Convention trouve donc à s'appliquer sous son volet civil, l'exception du Gouvernement devant ainsi être rejetée.

40.

La Cour constate par ailleurs que ce grief n'est pas manifestement mal fondé au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Elle relève en outre qu'il ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable.

B.

Sur le fond

1.

Thèses des parties

41.

Les requérants se plaignent de l'absence d'une voie de recours leur permettant d'attaquer leur placement en régime spécial de sécurité. Ils exposent d'abord n'avoir jamais reçu de renseignements précis sur les raisons pour lesquelles leur placement en régime de sécurité avait été ordonné, malgré leurs demandes en ce sens auprès de la direction générale des services pénitentiaires, de l'Inspection générale de la Justice ou du tribunal d'application des peines.

42.

Les requérants exposent qu'un tel manque d'information les empêchait de saisir les juridictions administratives, lesquelles ne seraient en tout état de cause pas compétentes pour examiner des affaires relevant du contentieux pénitentiaire. Pour les requérants, c'est le tribunal d'application des peines qui aurait eu vocation à examiner les recours éventuels contre des mesures comme celle qui est en cause en l'espèce. Mais la législation applicable alors – contrairement au nouveau code d'application des peines déjà publié au Journal officiel mais non encore en vigueur à l'époque des faits – ne prévoyait aucun recours devant cette juridiction s'agissant du placement en régime spécial de sécurité. Les requérants concluent qu'une telle absence de toute voie de recours emporte violation de l'article 6 § 1 de la Convention.

43.

Le Gouvernement conteste ces arguments et soutient que le système portugais dispose de voies efficaces de recours permettant aux requérants non seulement de contester la mesure en cause mais également d'obtenir, le cas échéant, réparation.

44.

Le Gouvernement fait ainsi observer que les actes en cause de l'administration pénitentiaire s'analysent en des actes administratifs susceptibles d'être attaqués devant les juridictions administratives. Le Gouvernement se réfère à cet égard à l'action administrative spéciale prévue aux articles 46 et 47 du nouveau code de procédure des tribunaux administratifs, en vigueur depuis 2004, laquelle irait au-delà du simple contentieux d'annulation et permettrait aux intéressés de demander l'adoption d'un autre acte administratif se substituant à l'acte annulé (voir paragraphes 21-22 ci-dessus)

; en outre, l'intéressé disposerait de la possibilité de demander des mesures conservatoires afin de régler provisoirement sa situation. Le Gouvernement se réfère à cet égard à deux décisions du Tribunal des conflits qui ne laisseraient aucun doute sur la compétence des juridictions administratives en la matière (voir paragraphes 23-24 ci-dessus).

45.

Bref, le Gouvernement estime que les requérants disposaient d'un véritable droit d'accès à un tribunal. Le Gouvernement expose enfin la réforme de l'application des peines, indiquant qu'avec l'adoption du nouveau code d'application des peines il incombera dorénavant aux tribunaux d'application des peines de procéder à l'examen de la légalité de mesures comme celles appliquées en l'espèce.

2.

Appréciation de la Cour

46.

La Cour rappelle que le «

droit à un tribunal

», dont le droit d'accès constitue un aspect particulier, n'est pas absolu ; il se prête à des limitations implicitement admises car il «

appelle de par sa nature même une réglementation par l'Etat. En élaborant pareille réglementation, les Etats contractants jouissent d'une certaine marge d'appréciation. Il appartient pourtant à la Cour de statuer en dernier ressort sur le respect des exigences de la Convention

; elle doit se convaincre que les limitations appliquées ne restreignent pas l'accès ouvert à l'individu d'une manière ou à un point tels que le droit s'en trouve atteint dans sa substance même. En outre, pareille limitation ne se concilie avec l'article 6

» (voir, parmi beaucoup d'autres, l'arrêt

Fayed c.

Royaume-Uni

du 21 septembre 1994, série A n

o

294-B, pp. 49-50, § 65). Par ailleurs, «

l'effectivité du droit d'accès demande qu'un individu jouisse d'une possibilité claire et concrète de contester un acte constituant une ingérence dans ses droits

» (

Bellet c.

France

, arrêt du 4 décembre 1995, série

A n

o

333-B, § 36).

47.

La Cour doit examiner d'abord si l'action administrative spéciale mentionnée par le Gouvernement pouvait passer pour un droit d'accès à un tribunal, s'agissant des droits de caractère civil des requérants affectés par leur placement en cellule de sécurité.

48.

Elle constate à cet égard que le Gouvernement n'a pu fournir que deux décisions – toutes les deux postérieures à la période concernée par la présente affaire – du Tribunal des conflits confirmant la compétence des juridictions administratives dans des situations comparables à celle de l'espèce, alors que la législation applicable au moment des faits était en vigueur depuis presque trente ans. La Cour note ensuite que les requérants n'ont jamais disposé, tout au long de la période concernée, du texte des ordonnances du sous-directeur général des services pénitentiaires ayant ordonné leur placement en cellule de sécurité

; ils ne furent informés que du fait qu'une telle mesure était prise en raison de l'existence d'indices permettant de penser que des projets d'évasion étaient en cours (voir paragraphes 10 et 13 ci-dessus).

49.

Dans ces conditions, force est de constater que l'action administrative spéciale en cause – ainsi que la possibilité de demander des mesures conservatoires qui s'attacherait à une telle action – n'offrait pas aux requérants des possibilités claires et concrètes de contester les mesures prises à leur encontre, ceci à supposer même que la compétence des juridictions administratives en la matière fût à l'époque des faits suffisamment établie par la jurisprudence. Comme la Cour n'a pas cessé de le rappeler, la Convention a pour but de protéger des droits non pas théoriques ou illusoires, mais concrets et effectifs, remarque qui vaut en particulier s'agissant du droit d'accès aux tribunaux, eu égard à la place éminente que le droit à un procès équitable occupe dans une société démocratique (

Airey c. Irlande

, 9 octobre 1979, § 24, série A n

o

32).

50.

La Cour constate ensuite que le Gouvernement n'a avancé aucun argument pouvant justifier une telle limitation du droit d'accès à un tribunal. Elle rappelle en tout état de cause que l'existence d'une procédure judiciaire permettant d'attaquer des actes ayant des répercussions importantes sur les droits civils des détenus est nécessaire pour réaliser le juste équilibre entre, d'une part, la prise en compte des contraintes du monde carcéral auxquelles doit faire face l'Etat, et d'autre part, la protection des droits du détenu (voir le paragraphe 36 ci-dessus et

Enea

, précité, § 106).

51.

Enfin, la Cour prend acte de la réforme de la législation relative à l'application des peines menée par le Gouvernement et de l'intention de ce dernier de renforcer les droits des détenus. Toujours est-il qu'en l'occurrence les requérants n'ont pas pu bénéficier de cette réforme, laquelle ne semble prévoir en tout état de cause aucun droit de recours personnel du détenu contre des décisions de le placer en régime de sécurité (voir paragraphes 25-27 ci-dessus).

52.

En conclusion, il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention.

II.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DES ARTICLES 5 ET 6 §§ 2 ET 3 DE LA CONVENTION

53.

Les requérants invoquent par ailleurs, à l'appui de leurs allégations concernant l'impossibilité de contester leur placement en cellule de sécurité, les articles 5 et 6 §§ 2 et 3 de la Convention.

54.

La Cour relève que ce grief est lié à celui examiné ci-dessus et doit donc aussi être déclaré recevable.

55.

Cependant, eu égard au constat relatif à l'article 6 § 1 (paragraphe 52 ci-dessus), la Cour estime qu'il n'y a pas lieu d'examiner séparément s'il y a eu, en l'espèce, violation de ces dispositions.

III.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 14 DE LA CONVENTION

56.

Les requérants se plaignent également d'avoir fait l'objet d'un traitement discriminatoire en raison de leur origine nationale moldave. Ils invoquent l'article 14 de la Convention.

57.

La Cour constate cependant que les requérants n'ont pas étayé ce grief, se bornant à faire des affirmations à caractère général. En outre, l'examen du dossier ne permet de déceler aucun élément pouvant étayer cette thèse.

58.

Dès lors, la Cour estime que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. Cette partie de la requête est donc irrecevable.

IV.

SUR L'APPLICATION DE L'ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

59.

Aux termes de l'article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu'il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d'effacer qu'imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s'il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

60.

Chacun des requérants réclame 7

000 euros (EUR) au titre du préjudice moral subi.

61.

Le Gouvernement considère la demande excessive et injustifiée.

62.

La Cour estime que les requérants ont subi un préjudice moral méritant un dédommagement. Statuant en équité, elle accorde à chacun des requérants 4

000 EUR à ce titre.

B.

Frais et dépens

63.

Les requérants ne demandent aucune somme pour frais et dépens

; il n'y a pas lieu donc d'en accorder.

C.

Intérêts moratoires

64.

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ,

1.

Déclare

la requête recevable quant aux griefs tirés de l'impossibilité de contester le placement en cellule de sécurité et irrecevable pour le surplus

;

2.

Dit

qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention

;

3.

Dit

qu'il n'y a pas lieu d'examiner séparément le grief tiré des articles 5 et 6 §§ 2 et 3 de la Convention

;

4.

Dit

,

a)

que l'Etat défendeur doit verser à chacun des requérants, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article

44

§

2 de la Convention, 4

000 EUR (quatre mille euros) pour dommage moral, plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt

;

b)

qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ces montants seront à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage

;

5.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 6 avril 2010, en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement.

Sally Dollé

Françoise Tulkens

Greffière

Présidente